Lucreţia Dogaru, Teoria generală a dreptului (curs 7)
CAPITOLUL VII
SISTEMUL DREPTULUI
1. Consideraţii generale privind sistemul dreptului
Sistemul social este alcătuit dintr-un ansamblu de subsisteme, în categoria cărora intră şi dreptul.
Dreptul, ca fenomen social complex şi dinamic [1], format din norme juridice cu rol în reglementarea comportamentului uman, se caracterizează prin faptul că, se prezintă sub forma unui sistem instituţionalizat de norme. Aceste norme juridice nu sunt izolate unele de altele, ci dimpotrivă, în structura dreptului întâlnim o întreagă reţea de relaţii organizate şi ordonate într-un sistem unitar.
În teoria dreptului, analiza de sistem are ca obiect juridicul, legislaţia şi organizarea dreptului, astfel încât se pot distinge următoarele tipuri de sisteme:
- sistemul juridic - care priveşte juridicul ca şi parte componentă a realităţii sociale, a sistemului social;
- sistemul legislativ - ce priveşte toată legislaţia în vigoare într-un stat;
- sistemul dreptului - care priveşte organizarea dreptului ca fenomen normativ, cu componentele sale (norme juridice, instituţii juridice, ramuri de drept).
Aşadar, sistemul dreptului are ca elemente componente: normele juridice, categoriile sau conceptele juridice, instituţiile juridice şi ramurile de drept. Între aceste componente există atât relaţii de ordin logic cât şi relaţii de ordin material, care-i conferă sistemului de drept unitate, coerenţă internă, precum şi posibilitatea de stabilire de legături cu exteriorul. Dreptul se prezintă astfel ca un sistem deschis, ce primeşte continuu informaţii din exterior (de ex: nevoi sociale, conflicte sociale etc.) pe care le prelucrează în formă juridică, respectiv sub formă de acte normative, de acte individuale de aplicare a dreptului (hotărâri judecătoreşti etc.). Aceste instrumente juridice, acţionând asupra sistemului social realizează funcţiile dreptului (funcţia normativă, de conducere a societăţii, de apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii, de orientare a conduitelor umane, de soluţionare a conflictelor etc.).
Cu toate că sistemul dreptului este alcătuit din elemente componente distincte, acesta nu se prezintă sub forma unei sume aritmetice a acestora, ci ca un ansamblu al componentelor sale structurate pe baza unor principii, având ca scop o anumită finalitate [2].
Normele juridice dintr-un stat formează sistemul de drept al statului respectiv, în care se reflectă deopotrivă unitatea dintre aceste norme şi caracterul lor diferenţiat pe ramuri de drept şi instituţii juridice.
Astfel, normele juridice, ca elemente primare ale sistemului dreptului nu există izolate, ci se grupează în instituţii juridice şi ramuri de drept. Normele juridice reprezintă particularul (specia) în raport cu sistemul dreptului care constituie generalul (partea) şi care este rezultatul unităţii dintre ramurile şi instituţiile dreptului3.
2. Importanţa teoretică şi practică a cunoaşterii sistemului dreptului
Cunoaşterea sistemului dreptului prezintă aşadar, atât o importanţă teoretică cât şi practică. Studierea sistemului dreptului serveşte în primul rând organului legislativ în procesul de elaborare a normelor juridice pentru o orientare justă, să descopere şi să completeze anumite lacune, inadvertenţe, să elimine normele perimate şi să asigure astfel, concordanţa dintre normele dreptului pozitiv.
Importanţa studierii sistemului dreptului constă în aceea că, sistemul dreptului constituie un ghid important pentru organele de stat competente în procesul de elaborare şi de perfecţionare a dreptului.
De asemenea, cunoaşterea sistemului dreptului influenţează activitatea de interpretare şi de aplicare a dreptului, contribuind astfel la sesizarea aspectelor esenţiale ale normelor juridice, a legăturilor dintre diferitele norme de drept şi instituţii juridice.
Studierea sistemului dreptului stă la baza sistematizării întregii legislaţii (în ambele forme, respectiv, încorporare şi codificare).
Din punct de vedere al scopurilor didactice şi ştiinţifice, studierea sistemului dreptului contribuie la buna organizare şi predare a dreptului în învăţământului juridic universitar, precum şi la buna organizare a cercetării juridice.
3. Caracteristicile sistemului dreptului
Sistemul dreptului se caracterizează prin următoarele trăsături esenţiale [4]:
- mobilitatea normelor juridice şi gruparea lor în ramuri de drept (de exemplu gruparea normelor juridice penale în ramura dreptului penal, a normelor civile în dreptul civil etc.);
- mişcarea de reunire a tuturor normelor juridice (de exemplu: dreptul mediului reuneşte atât norme de drept public cât şi norme de drept privat);
- interacţiunea internă a componentelor sale şi condiţionarea lor reciprocă, precum şi prin interacţiunea externă a acestora cu sistemul social;
- dinamicitatea şi flexibilitatea componentelor sale care permite şi determină o adaptare a acestora la schimbările vieţii sociale;
- complexitatea elastică a elementelor componente datorată faptului că, unele norme juridice apar, iar altele dispar, unele instituţii se modifică sau dispar, iar unele ramuri de drept se reunesc sau se diferenţiază contribuind la apariţia de noi ramuri de drept.
4. Instituţia juridică şi ramura de drept - părţi componente ale sistemului dreptului
În analiza sistemului dreptului, o problemă fundamentală o constituie stabilirea criteriilor pe baza cărora se configurează elementele sale componente.
Majoritatea teoreticienilor [5] consideră că, împărţirea pe ramuri de drept şi instituţii juridice a sistemului dreptului trebuie să pornească de la cele două criterii fundamentale: obiectul reglementării juridice şi metoda de reglementare.
Prin obiectul reglementării juridice, se înţelege caracterul şi trăsăturile specifice ale relaţiilor sociale dintr-un anumit domeniu, care fac posibil ca ele să fie reglementate de o anumită categorie distinctă de norme juridice. Prin metoda de reglementare juridică, se înţelege modul, procedeul în care organele statului acţionează asupra unor relaţii sociale.
4.1. Instituţia juridică
Dreptul, ca subsistem al sistemului social este alcătuit la rândul său din subsisteme numite ramuri de drept. Acestea sunt subsisteme în raport cu sistemul dreptului, dar sunt sisteme în raport cu instituţiile juridice, care-l alcătuiesc, şi care constituie la rândul lor sisteme de norme juridice. Aşadar, norma juridică este element al instituţiei juridice, care este parte a ramurii de drept şi care la rândul ei, este parte componentă a sistemului dreptului, ca sistem integrativ.
Instituţia juridică, cuprinde ansamblul normelor juridice care sunt specifice şi reglementează o categorie mai restrânsă de relaţii sociale, generând o categorie aparte de raporturi juridice [6]. Ea desemnează totalitatea de norme juridice ce formează un tot unitar - norme strâns legate între ele, ce aparţin de regulă unei ramuri de drept, au acelaşi obiect şi metodă de reglementare specifică ramurii de drept respective, îndeplinind aceleaşi funcţii. De exemplu, instituţia specifică dreptului familiei, căsătoria este reglementată de un ansamblu de norme juridice ce formează instituţia căsătoriei; normele juridice care reglementează proprietatea formează instituţia dreptului de proprietate, ce aparţine ramurii de drept civil.
Există instituţii juridice care au o sferă mai largă şi care se împart în subdiviziuni ce formează la rândul lor o instituţie juridică. De exemplu, instituţia contractelor cuprinde mai multe instituţii juridice ca subdiviziuni ale sale, cum ar fi: contractul de vânzare – cumpărare; contractul de depozit; contractul de împrumut; instituţia familiei cuprinde instituţia înfierii, a filiaţiei; instituţia succesiunii cuprinde instituţia succesiunii legale şi a succesiunii testamentare.
Instituţia juridică poate fi alcătuită din norme juridice ce aparţin exclusiv unei singure ramuri de drept (de exemplu, instituţia căsătoriei grupează norme juridice numai din dreptul familiei), sau poate fi alcătuită şi din norme ce revin altor ramuri de drept, situaţii în care, instituţia juridică are un caracter complex şi constituie clasa instituţiilor juridice fundamentale.
Instituţia juridică raportată la ramura de drept, are o sferă mai restrânsă decât aceasta, căreia îi este subordonată, fiind parte integrantă a ramurii de drept.
4.2. Ramura de drept
Ramura de drept, cuprinde o grupare mai mare de norme juridice, precum şi mai multe instituţii juridice legate între ele prin obiectul lor comun, prin principii comune şi prin unitatea de metodă.
Se consideră că la baza grupării normelor juridice în ramuri de drept stau următoarele criterii:
- criteriul obiectului comun al reglementării normelor juridice reprezintă criteriul obiectiv;
- criteriul unităţii de metodă a reglementării juridice, considerat criteriul subiectiv, determinat de voinţa legiuitorului;
- criteriul principiilor comune care stau la baza distincţiei dintre normele şi instituţiile juridice ce formează ramura de drept.
Ramura de drept se poate defini ca fiind un ansamblu distinct de norme juridice, între care există legături organice-funcţionale şi structurale, norme ce reglementează o categorie mai largă de relaţii sociale ce au acelaşi specific, folosesc aceeaşi metodă de reglementare sau complex de metode şi au principii comune.
Ramura de drept reprezintă unitatea dintre mai multe instituţii juridice, legate organic între ele prin obiectul, metodele şi principiile lor comune.
Delimitarea unei ramuri de drept de alta este o problemă complexă, pentru că este destul de greu de stabilit gradul de diferenţiere al relaţiilor sociale ce vor fi reglementate de o anumită categorie de norme juridice şi reunite apoi într-o ramură de drept.
Complexitatea ramurilor de drept constă şi în faptul că, în cadrul unora dintre ele, mai multe instituţii juridice pot forma prin grupare, o subramură, ce poate face obiectul unei reglementări juridice distincte (de exemplu: din ramura dreptului civil face parte dreptul maritim).
Ramurile de drept nu sunt izolate unele de altele, între ele există o strânsă interdependenţă, o legătură indisolubilă.
Există ramuri de drept propriu-zise, tradiţionale (drept civil, penal, constituţional, administrativ etc.) şi ramuri de drept noi (dreptul mediului, dreptul comunitar, dreptul vamal, dreptul bancar etc.).
5. Diviziunea dreptului
5.1. Prezentare evolutivă
Analizând evoluţia istorică a sistemului dreptului se constată, că el a avut o anumită structură în cadrul fiecărei epoci istorice şi fiecărui tip de stat, structură determinată sub acest aspect de o serie de împrejurări şi concepţii, de forma de proprietate dominantă, de tradiţiile şi tehnica legislativă din statul respectiv.
Diviziunea dreptului nu presupune o deosebire esenţială absolută între ramurile ce alcătuiesc sistemul dreptului, fiind mai mult un procedeu de clasificare logică a acestora făcut cu scopul de a facilita studiul, analiza şi aplicarea dreptului.
Prima încercare de diviziune a dreptului, după conţinutul său îşi are originea în dreptul roman şi aparţine lui Ulpian [7], care a împărţit dreptul, după interesul ocrotit, astfel:
- Jus publicum (dreptul public) - dreptul care are ca scop satisfacerea nevoilor statului: “Jus publicum est quad ad statum rei romanale spectat”;
- Jus privatum (dreptul privat) - dreptul care priveşte interesul particularilor: “Jus privatum est quod ad singularom utilitatem oertinet.”.
A doua încercare de grupare a dreptului făcută de romani în funcţie de izvoare este aceea în:
- Jus civile, ce derivă din lege şi din interpretarea jurisconsultului;
- Jus honorarium, ce reprezintă opera magistratului.
O altă divizare a dreptului a fost în: Jus civilis, Jus gentium şi Jus naturale. În această accepţiune, Jus civilis denumit şi Jus Quiritium desemna dreptul ce aparţinea cetăţenilor unei cetăţi; Jus gentium era dreptul comun tuturor popoarelor, atât romanilor cât şi străinilor, iar Jus naturale era dreptul impus de natură tuturor fiinţelor insufleţite, dreptul cu care ne naştem fiecare.
Diviziunea dreptului în drept public şi drept privat existentă şi la Romani este în prezent cea mai importantă. Primul se referă la interesele generale, la organizarea statului, a persoanelor morale de drept public şi a raporturilor lor cu particularii, iar cel de-al doilea se referă la interesele particularilor, având ca obiect reglementarea raporturilor dintre aceştia.
În această accepţiune, Jus civilis denumit şi Jus Quiritium desemna dreptul ce aparţinea cetăţenilor unei cetăţi; Jus gentium era dreptul comun tuturor popoarelor, atât romanilor cât şi străinilor, iar Jus naturale era dreptul impus de natură tuturor fiinţelor însufleţite.
Gruparea dreptului în drept public şi privat pe baza diferitelor criterii a determinat critici şi nuanţări din partea specialiştilor în drept [8], care au dus la completarea ulterioară a criteriilor tradiţionale ale acestei divizări a dreptului, sau chiar la abandonarea lor. Menţionăm că singura diviziune care s-a păstrat este aceea a dreptului public şi privat, celelalte fiind considerate ca fiind expresia unor stări sau a unor concepţii vremelnice.
Apariţia codurilor a constituit cauza împărţirii dreptului în ramuri, în sensul cunoscut în prezent, fiind influenţată pozitiv şi gruparea legislaţiei pe materii, urmată şi de predarea dreptului pe discipline didactice.
Unul dintre cei mai mari teoreticieni jurişti ai secolului XX, profesorul Mircea Djuvara considera că [9], criteriul interesului ocrotit pentru diviziunea dreptului în drept public şi drept privat nu este potrivit, pentru că interesul individului trebuie să fie primordial în toate normele juridice respectiv şi în cele ce privesc organizarea puterilor şi a serviciilor publice.
Filozoful Leon Duguit, considera că singura deosebire dintre dreptul public şi cel privat este dată de modul sancţiunii, în sensul că statul este singurul care deţine şi uzează de monopolul constrângerii şi nu indivizii. [10] Alţi autori consideră că între dreptul public şi privat există o deosebire de natură.
5.2. Alte diviziuni ale dreptului
Diviziunile făcute de diferiţi autori ai dreptului pe parcursul sec.XX, sunt variate: unele datează şi sunt preluate de la jurisconsulţii romani sau din Evul mediu, iar altele sunt noi, generate de anumite necesităţi de ordin teoretic sau practic.
În funcţie de anumite criterii, distingem:
a. Diviziunile dreptului după originea dreptului şi sancţiunea juridică:
O primă diviziune conform acestui criteriu este:
- dreptul pozitiv – format din totalitatea normelor de drept în vigoare într-o societate, care emană de la organele legiuitoare şi este sancţionat prin forţa materială;
- dreptul natural – format din totalitatea principiilor universale şi neschimbătoare, fiind produsul raţiunii umane.
O altă diviziune făcută după originea dreptului este în:
- dreptul divin – ce emană de la divinitate;
- dreptul omenesc – format din dreptul ecleziastic care emană de la autorităţile religioase şi dreptul civil care este produsul autorităţilor civile.
După sancţiunea regulilor de drept, există:
- drept determinator – care stabileşte regulile de comportare obligatorie, imperative;
- drept sancţionator – care stabileşte sancţiunea nerespectării regulilor de drept.
După natura sancţiunii regulilor de conduită juridice, dreptul se poate diviza în:
- drept represiv – care determină mijloacele de reprimare a faptelor ilicite;
- drept restitutiv – care stabileşte reparaţia prejudiciului cauzat.
b. Diviziunile dreptului după conţinut:
Conform acestui criteriu s-au stabilit două categorii de ramuri de drept: ramuri vechi şi ramuri de drept noi.
În dreptul modern, când statul acţionează atât ca persoană juridică de drept public, cât şi ca persoană de drept privat, când dreptul public s-a apropiat tot mai tare de dreptul privat (prin combinarea interesului general cu interesul particular şi prin folosirea unor instituţii specifice dreptului privat), s-a considerat că rigiditatea distincţiei dintre diviziunile dreptului nu mai are justificare.
5.3. Consideraţii legate de diviziunea dreptului
Se apreciază că, utilitatea grupării dreptului în drept public şi drept privat [11], se justifică prin următoarele considerente:
- normele dreptului privat sunt mai stabile decât cele ale dreptului public (de exemplu, în materia obligaţiilor);
- pentru calitatea de subiect de drept public nu este absolut necesară dobândirea capacităţii de exerciţiu (de exemplu pentru exercitarea dreptului la învăţătură), pe când pentru calitatea de subiect de drept privat, este necesară deplina capacitate de exerciţiu (de exemplu, pentru încheierea unui contract civil);
- în raporturile de drept public, unul dintre subiectele de drept este statul sau o autoritate publică, iar părţile nu se află pe poziţie de egalitate juridică;
- în raporturile de drept privat, părţile se află pe poziţie de egalitate juridică (egalitatea părţilor în raporturile civile este regula fundamentală a dreptului privat) [12];
- regula raporturilor juridice din dreptul public este manifestarea unilaterală de voinţă, iar regula raporturilor juridice de drept privat este aceea a consensualismului;
- în dreptul public predomină normele imperative, ce impun o conduită obligatorie, de la care nu se poate deroga, iar în dreptul privat predomină normele permisive, care permit părţilor participante la un raport juridic să-şi stabilească conduita în mod convenţional.
Împărţirea întregului sistem de drept în drept public şi privat, reprezintă cea mai largă divizare a dreptului. Considerările făcute în decursul timpului cu privire la această divizare [13], precum şi tendinţele actuale de divizare, au ca rezultat sublinierea caracterului dinamic al sistemului dreptului, continua tendinţă de perfecţionare a formei şi conţinutului dreptului precum şi apariţia de noi ramuri de drept (cum ar fi: dreptul mediului, dreptul economic, dreptul asigurărilor sociale, dreptul comunitar etc.).
6. Ramurile dreptului
Criteriul de bază, obiectiv al grupării normelor juridice în ramuri de drept în cadrul sistemului dreptului, îl constituie în primul rând obiectul reglementării juridice, reprezentat prin grupul distinct de relaţii sociale pe care acestea le reglementează.
Primele ramuri de drept s-au conturat în orânduirea burgheză, ca urmare a apariţiei unor coduri (a sistematizării dreptului), ceea ce a facilitat apariţia sistemului dreptului, format din drept public şi drept privat.
În sistemul dreptului contemporan se disting ca ramuri de drept, ramurile corespunzătoare divizării sistemului dreptului în drept public şi drept privat.
În dreptul public intră următoarele ramuri de drept: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal, dreptul procesual (civil şi penal), dreptul internaţional public.
În dreptul privat sunt incluse următoarele ramuri de drept: dreptul civil, dreptul comercial, dreptul internaţional privat, dreptul familiei, dreptul muncii etc.
Constituirea ramurilor de drept nu se consideră a fi un proces încheiat, deoarece, dreptul fiind un fenomen dinamic şi evolutiv există tendinţa de desprindere dar şi de apariţie a unor ramuri juridice noi, ca urmare a nevoilor continue ale dezvoltării societăţii contemporane.
În continuare, vom prezenta succint cele mai importante ramuri ale dreptului, elementele definitorii ale acestora, pentru a releva acele trăsături ce le unesc în sistemul dreptului.
a) Dreptul constituţional - este ramura dreptului public, ce cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează principiile fundamentale ale organizării statului, structura şi modul de funcţionare a organelor statului, atribuţiile puterilor statului şi raporturile dintre ele, drepturile şi obligaţiile fundamentale ale cetăţenilor în raporturile lor cu statul. Obiectul dreptului constituţional îl prezintă acele relaţiile sociale care iau naştere în cursul organizării şi exercitării puterii de stat [14].
Raporturile de drept constituţional, sunt raporturi sociale ce apar în procesul exercitării şi organizării puterii de stat, şi se stabilesc între diferitele organe ale puterii de stat, între organele puterii de stat şi cetăţeni, al căror conţinut îl constituie drepturile şi obligaţiile cetăţenilor.
Principalul izvor de drept constituţional îl reprezintă Constituţia, ca lege supremă în stat urmată de legile constituţionale.
Datorită naturii obiectului său de reglementare, precum şi a forţei juridice a normelor care-l compun (norme de drept cuprinse în acte normative cu forţă juridică superioară), dreptul constituţional este considerat ca fiind ramura de bază, fundamentală a dreptului intern public.
b) Dreptul administrativ - cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile sociale ce formează obiectul administraţiei de stat, raporturi ce se statornicesc în procesul organizării şi înfăptuirii activităţii executive.
Ca ramură a sistemului dreptului, dreptul administrativ se distinge prin obiectul său de reglementare, respectiv, prin raporturile juridice ce se nasc, modifică sau sting în cadrul şi pentru realizarea activităţii executive, ce constă din organizarea executării şi executarea în concret a legilor şi a celorlalte acte normative.
În raporturile juridice de drept administrativ părţile apar atât ca titulari de drepturi şi obligaţii cât şi ca titulari ai puterii, în acelaşi timp. Aceste raporturi se stabilesc, pe de o parte, între diferite organe ale puterii de stat, şi între organizaţii sau cetăţeni, pe de altă parte. Metoda de reglementare a acestor raporturi juridice, este metoda imperativă. Subiectele raportului juridic administrativ nu se află pe poziţie de egalitate juridică, iar conduita lor este reglementată de norme juridice imperative.
Izvoarele dreptului administrativ sunt diverse (legi, hotărâri de guvern, regulamente, ordine, instrucţiuni etc.), ca urmare a diversităţii domeniilor pe care le reglementează normele sale de drept.
Încălcarea normelor de drept administrativ atrage răspunderea autorului, sancţiunea fiind de regulă, o sancţiune administrativă (contravenţională).
c) Dreptul financiar [15] - cuprinde ansamblul normelor juridice care se referă la formarea, repartizarea şi utilizarea fondurilor băneşti. Normele cu caracter financiar sunt instituite atât de organele puterii de stat cât şi de cele ale administraţiei de stat şi reglementează activitatea financiară a statului, întocmirea bugetului, perceperea taxelor şi impozitelor, modul de cheltuire a fondurilor băneşti alocate prin bugetul de stat, creditul, asigurările etc.
Metoda de reglementare a raporturilor juridice financiare ce apar în procesul întocmirii, aprobării şi executării bugetului de stat, este metoda imperativă.
d) Dreptul penal - este ramura de drept public alcătuită din totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile sociale ce se nasc în acţiunea de prevenire şi combatere a infracţionalităţii, norme ce determină faptele ce constituie infracţiuni, sancţiunile corespunzătoare lor, precum şi condiţiile de aplicare şi de executare a acestora. Deci, dreptul penal cuprinde normele juridice după care statul reprimă actele contrare ordinii sociale, el fiind singurul în drept, dar şi obligat să menţină ordinea publică şi să-i pedepsească pe toţi cei ce îi aduc atingere.
Obiectul de reglementare al normelor juridice penale îl constituie relaţiile sociale ce se nasc în acţiunea de prevenire şi combatere a infracţionalităţii. Acest obiect propriu de reglementare îi conferă dreptului penal un caracter autonom, de sine stătător.
Metoda de reglementare a raporturilor juridice penale este metoda imperativă. Subiectele raportului juridic penal sunt: statul (subiect activ) şi infractorul (subiect pasiv).
Raporturile juridice penale ca raporturi juridice iau naştere în acţiunea de prevenire şi de combatere a infracţionalităţii, pot fi clasificate în două grupe: raporturi de conformare şi raporturi de conflict.
e) Dreptul procesual penal - cuprinde ansamblul normelor juridice ce reglementează activitatea organelor de urmărire penală şi a justiţiei în soluţionarea cauzelor penale, pentru descoperirea infracţiunilor comise şi a infractorilor, pentru sancţionarea lor şi punerea în executare a acestor sancţiuni.
Normele juridice specifice acestei ramuri de drept au ca obiect de reglementare, raporturile organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti cu cetăţenii, asupra cărora se răsfrânge activitatea lor.
f) Dreptul procesual civil - cuprinde normele juridice referitoare la forma şi condiţiile de soluţionare de către instanţele de judecată a cauzelor civile, precum şi executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în aceste cauze. Normele dreptului procesual civil au ca obiect de reglementare: ordinea dezbaterii de către instanţe a cauzelor civile; competenţa teritorială şi materială a instanţelor de judecată; procedura de administrare a dovezilor; procedura de desfăşurare a dezbaterilor în faţa instanţei; forma şi conţinutul hotărârilor judecătoreşti; căile de atac ce se pot exercita împotriva acestor hotărâri; executarea hotărârilor judecătoreşti etc.
Normele juridice procesuale civile reglementează raporturile dintre organele de înfăptuire a justiţiei (judecătorii, tribunale, Curţi de apel) şi cetăţeni, precum şi raporturile dintre cetăţeni ca părţi în proces.
g) Dreptul civil - este acea ramură a dreptului privat ce cuprinde totalitatea normelor juridice ce reglementează raporturile juridice patrimoniale şi cele nepatrimoniale (personale) stabilite între persoane fizice şi juridice aflate pe poziţie de egalitate juridică [16]. O lungă perioadă de timp, dreptul civil s-a confundat cu dreptul privat, reglementând toate raporturile dintre particulari.
Obiectul de reglementare al dreptului civil îl constituie raporturile juridice patrimoniale (care au conţinut economic) şi raporturile nepatrimoniale (lipsite de conţinut economic). Metoda de reglementare utilizată de dreptul civil este egalitatea juridică a subiecţilor raporturilor juridice civile. Normele juridice civile sunt preponderent supletive sau dispozitive, iar sancţiunile ce intervin în cazul nerespectării lor au de regulă, caracter reparator [17].
h) Dreptul comercial – fixează regulile de bază în privinţa cadrului de exercitare şi a exercitării în concret a drepturilor comerciale, săvârşirii actelor şi faptelor de comerţ etc. Dreptul comercial a fost prima ramură de drept privat care s-a desprins din dreptul civil. Deşi în prezent, există în doctrină [18] un curent împotriva diferenţierii dintre cele două ramuri de drept, sistemul dualist [19] al acestora a fost adoptat de cele mai multe ţări şi consacrat prin elaborarea unui cod comercial distinct de Codul civil.
i) Dreptul familiei [20] - cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile personale şi patrimoniale care rezultă din căsătorie, rudenie, adopţie, precum şi din alte raporturi asimilate de lege sub anumite aspecte, cu raporturile de familie.
Obiectul de reglementare a normelor juridice de dreptul familiei îl constituie relaţiile ce se stabilesc între membrii familiei (relaţiile dintre soţi, dintre părinţi şi copii), precum şi relaţiile dintre aceştia şi alte persoane.
Majoritatea normelor de dreptul familiei se găsesc în Codul familiei, dar şi în legi speciale, ele având de regulă, caracter permisiv.
j) Dreptul muncii - cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile sociale de muncă. Obiectul de reglementare al acestor norme juridice îl constituie raporturile sociale de muncă ale muncitorilor şi funcţionarilor, dar şi alte raporturi sociale ce derivă din raporturile sociale de muncă. Normele juridice de dreptul muncii se referă la încheierea şi desfacerea contractului de muncă, la condiţiile muncii, salarizării, la disciplina şi protecţia muncii, acordarea concediilor de odihnă, la pregătirea profesională etc.
În prezent ca urmare a evoluţiei condiţiilor economice, politice şi sociale ale societăţii datorită complexităţii vieţii sociale, a extinderii unor materii, au apărut ramuri de drept autonome, cum ar fi: dreptul comunitar, dreptul comparat, dreptul mediului etc.
7. Dreptul internaţional
Dreptul internaţional este dreptul ce aparţine mai multor state, reprezentând voinţa acestora.
Subiectele de drept internaţional sunt în principal statele, fapt ce-l deosebeşte de dreptul intern, unde subiecte de drept pot fi atât statul cât şi persoanele (fizice sau juridice).
Normele de drept internaţional reglementează relaţiile internaţionale, care sunt în principal, relaţii între state suverane şi independente.
Izvoarele principale ale dreptului internaţional sunt: tratatele internaţionale (ce reprezintă acordul dintre două sau mai multe state) şi cutuma internaţională (ce constă în practica îndelungată, repetată în raporturi.
Dreptul internaţional, se divide în: drept internaţional public şi drept internaţional privat.
7.1. Dreptul internaţional public [21]
Este definit ca fiind ansamblul normelor juridice care se nasc prin acordul statelor, egale în drepturi şi suverane, acord ce exprimă voinţele concordante ale acestor state în relaţiile dintre ele, în cadrul comunităţii internaţionale. Normele juridice ce reglementează raporturile dintre state, dintre suveranitate, sunt asigurate la nevoie prin constrângerea exercitată de state, colectiv sau individual.
Dreptul internaţional public cuprinde norme juridice create de state, cărora acestea li se supun, deci nu există un organ legislativ internaţional. Aceasta, este o particularitate a dreptului internaţional care-l deosebeşte de dreptul intern, în care normele juridice sunt create de un organ legislativ distinct de destinatarii lor.
De asemenea, în dreptul internaţional public nu există un aparat centralizat care să asigure prin constrângere respectarea normelor juridice, care să rezolve litigiile născute între părţile participante la raportul juridic.
Normele dreptului internaţional public au caracter consensual, ele se creează prin colaborarea dintre state (pe bază de tratate, acorduri, pacte etc.), colaborări în cadrul cărora statele îşi asumă obligaţii şi dobândesc drepturi, unele faţă de altele. Există însă şi norme de drept internaţional public formate pe cale cutumiară.
Izvoarele principale ale dreptului internaţional sunt: tratate internaţionale (ce reprezintă acordul dintre două sau mai multe state) şi cutuma internaţională (ce constă în practica îndelungată, repetată în raporturile dintre state şi acceptată de acestea ca şi regulă obligatorie în relaţiile lor internaţionale). Alături de izvoarele principale dreptul internaţional are şi izvoare secundare, cum ar fi hotărârile instanţelor judiciare şi arbitrare internaţionale şi doctrina juridică. [22]
7.2. Dreptul internaţional privat [23]
Dreptul internaţional privat cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează în principal, rezolvarea conflictelor de legi ce se nasc în raporturile de drept civil în care intervine unul sau mai multe elemente străine (de extraneitate). Elementul de extraneitate este acea împrejurare de fapt ce creează conflictul de legi (între legea naţională şi cea străină) şi care pune problema alegerii legii competente ce urmează să reglementeze raportul respectiv.
Normele juridice de drept internaţional privat reglementează raporturile juridice civile, comerciale, procesual-civile, din dreptul muncii sau din dreptul familiei care conţin un element străin. Obiectul de reglementare al dreptului internaţional privat îl constituie deci, raporturile sociale în care părţile sunt persoanele fizice şi juridice străine. Normele juridice care formează această ramură de drept, sunt de regulă, norme conflictuale, ele desemnează care anume lege naţională (dintre cele cu vocaţie de aplicare), va reglementa raportul juridic respectiv.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1. În acest sens, Alvin Toffler apreciază că modificările imprevizibile şi frecvente ale sistemului politic, complică sarcina legislaţiei şi administraţiei şi producând şi o solicitare a mecanismului de reglementare juridică.
2. A se vedea, Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, op.cit., pag.105.
3. Constantin Noica, evidenţiind legătura întreg-parte, afirmă că “Generalul e adevărul individualului. Individualul e exactitatea generalului”, Jurnal de idei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990, pag.383.
4. Nicolae Popa, op.cit., pag.232, consideră că trăsăturile sistemului dreptului reies prin raportarea la conţinutul acestuia, sens în care autorul arată că “Sistemul dreptului evocă unitatea dreptului şi diferenţierea sa”, adică împărţirea pe ramuri şi instituţii juridice. În acelaşi sens, a se vedea Iosif R. Urs, Smaranda Anghene, Drept civil, Partea generală, Ed. Oscar Print, 1997, pag.2.
5. Pentru detalii a se vedea Ioan Ceterchi, op.cit., pag.106, Dumitru Mazilu, op.cit., pag.243-245, Dan Ciobanu, op.cit., pag.49.
6. Instituţia juridică cuprinde un ansamblu de norme juridice ce reglementează o categorie mai restrânsă de relaţii sociale, legate între ele prin trăsături specifice, care le deosebesc de alte relaţii sociale. Dumitru Mazilu, op.cit., pag.245.
7. A se vedea, Ulpianus, Digeste, 3, 1, III, ad. Sabinum, 1,8. Potrivit adagiului din Digeste “Publicum Jus est quod ad statum rei romanae spectat, privatum quod ad singularum utilitatem pertinet.”
8. “Deosebirea dintre drept privat şi drept public nu priveşte natura intereselor care sunt în joc, ci natura raporturilor care se leagă: pe de o parte, raport de la individ la individ: pe de altă parte raport dintre individ privat ca un mădular al societăţii şi societatea însăşi reprezentată prin organele sale”, a se vedea Matei B. Cantacuzino, op.cit., pag.25.
9. Mircea Djuvara, op.cit., vol.I., pag.105-132.
10. Teorie susţinută în Droit constitutionnel, partea I, pag.542., dar controversată de o serie de autori ca: Jeze, Principes généraux de droit administratif, III, pag.162-170, Maurion, Droit administratif, pag.722-791.
11. Această împărţire era respinsă de teoria marxistă; a se vedea, V.I. Lenin, Opere, XXXVI; pag.578 care afirma că: “Noi nu recunoaştem nimic privat, pentru noi statul în cadrul economiei ţine de domeniul privat.”
12. A se vedea, Dan Ciobanu, Raporturi de drept privat şi raporturi de drept public, în Introducere în studiul dreptului, Bucureşti, pag.104-105.
13. Pentru o analiză privind diviziunea dreptului, a se vedea Gheorghe C. Mihai, Radu I. Motica, op.cit., pag.63-66.
14. Mircea Djuvara, în op.cit., pag.56, consideră că “dreptul constituţional studiază pe de o parte drepturile individuale, adică libertăţile publice şi pe de altă parte organizarea suveranităţii, a puterilor în stat”.
15. Pentru detalii, a se vedea Ioan Gliga, Drept financiar, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1996, pag.12 şi urm.
16. Gheorghe Beleiu, Drept civil român, Ed. Şansa, Bucureşti, 1997, pag.25.
17. Pentru o analiză mai amplă a particularităţilor acestei ramuri de drept, a se vedea, Mircea Mureşan, Drept civil, Partea generală, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1998, pag.7-11, precum şi Ernest Lupan, Drept civil, Partea generală, Ed. Argument, Cluj-Napoca, 1997, pag.7-19.
18. Partizanii unităţii dreptului privat sunt prof.Vivante în Italia şi prof. Wahl în Franţa. Pentru argumente în favoarea deosebirii, vezi Al. Văllimărescu, op.cit., pag.145.
19. Pentru argumente în favoarea deosebirii, vezi Al. Vallimărescu, op.cit., pag.145.
20. Pentru un studiu amănunţit, a se vedea, Ion Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. All, Bucureşti, 1993.
21. Vezi, Grigore Geamănu, Drept internaţional contemporan, Ed. Didactică şi pedagogică Bucureşti, 1965, pag.31 şi urm.; Anghel M. Ion, Subiectele de drept internaţional, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998; Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Drept internaţional contemporan, Institutul Român de Studii Internaţionale, R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1995.
22. Art.38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie se referă la “hotărârile judecătoreşti şi doctrina celor mai calificaţi specialişti în drept internaţional public ai diferitelor noţiuni, ca mijloace auxiliare a regulilor de drept”.
23. Pentru detalii privind această ramură a dreptului internaţional, a se vedea Ion Filipescu, Drept Internaţional privat, Ed. Actani, 1999.
SISTEMUL DREPTULUI
1. Consideraţii generale privind sistemul dreptului
Sistemul social este alcătuit dintr-un ansamblu de subsisteme, în categoria cărora intră şi dreptul.
Dreptul, ca fenomen social complex şi dinamic [1], format din norme juridice cu rol în reglementarea comportamentului uman, se caracterizează prin faptul că, se prezintă sub forma unui sistem instituţionalizat de norme. Aceste norme juridice nu sunt izolate unele de altele, ci dimpotrivă, în structura dreptului întâlnim o întreagă reţea de relaţii organizate şi ordonate într-un sistem unitar.
În teoria dreptului, analiza de sistem are ca obiect juridicul, legislaţia şi organizarea dreptului, astfel încât se pot distinge următoarele tipuri de sisteme:
- sistemul juridic - care priveşte juridicul ca şi parte componentă a realităţii sociale, a sistemului social;
- sistemul legislativ - ce priveşte toată legislaţia în vigoare într-un stat;
- sistemul dreptului - care priveşte organizarea dreptului ca fenomen normativ, cu componentele sale (norme juridice, instituţii juridice, ramuri de drept).
Aşadar, sistemul dreptului are ca elemente componente: normele juridice, categoriile sau conceptele juridice, instituţiile juridice şi ramurile de drept. Între aceste componente există atât relaţii de ordin logic cât şi relaţii de ordin material, care-i conferă sistemului de drept unitate, coerenţă internă, precum şi posibilitatea de stabilire de legături cu exteriorul. Dreptul se prezintă astfel ca un sistem deschis, ce primeşte continuu informaţii din exterior (de ex: nevoi sociale, conflicte sociale etc.) pe care le prelucrează în formă juridică, respectiv sub formă de acte normative, de acte individuale de aplicare a dreptului (hotărâri judecătoreşti etc.). Aceste instrumente juridice, acţionând asupra sistemului social realizează funcţiile dreptului (funcţia normativă, de conducere a societăţii, de apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii, de orientare a conduitelor umane, de soluţionare a conflictelor etc.).
Cu toate că sistemul dreptului este alcătuit din elemente componente distincte, acesta nu se prezintă sub forma unei sume aritmetice a acestora, ci ca un ansamblu al componentelor sale structurate pe baza unor principii, având ca scop o anumită finalitate [2].
Normele juridice dintr-un stat formează sistemul de drept al statului respectiv, în care se reflectă deopotrivă unitatea dintre aceste norme şi caracterul lor diferenţiat pe ramuri de drept şi instituţii juridice.
Astfel, normele juridice, ca elemente primare ale sistemului dreptului nu există izolate, ci se grupează în instituţii juridice şi ramuri de drept. Normele juridice reprezintă particularul (specia) în raport cu sistemul dreptului care constituie generalul (partea) şi care este rezultatul unităţii dintre ramurile şi instituţiile dreptului3.
2. Importanţa teoretică şi practică a cunoaşterii sistemului dreptului
Cunoaşterea sistemului dreptului prezintă aşadar, atât o importanţă teoretică cât şi practică. Studierea sistemului dreptului serveşte în primul rând organului legislativ în procesul de elaborare a normelor juridice pentru o orientare justă, să descopere şi să completeze anumite lacune, inadvertenţe, să elimine normele perimate şi să asigure astfel, concordanţa dintre normele dreptului pozitiv.
Importanţa studierii sistemului dreptului constă în aceea că, sistemul dreptului constituie un ghid important pentru organele de stat competente în procesul de elaborare şi de perfecţionare a dreptului.
De asemenea, cunoaşterea sistemului dreptului influenţează activitatea de interpretare şi de aplicare a dreptului, contribuind astfel la sesizarea aspectelor esenţiale ale normelor juridice, a legăturilor dintre diferitele norme de drept şi instituţii juridice.
Studierea sistemului dreptului stă la baza sistematizării întregii legislaţii (în ambele forme, respectiv, încorporare şi codificare).
Din punct de vedere al scopurilor didactice şi ştiinţifice, studierea sistemului dreptului contribuie la buna organizare şi predare a dreptului în învăţământului juridic universitar, precum şi la buna organizare a cercetării juridice.
3. Caracteristicile sistemului dreptului
Sistemul dreptului se caracterizează prin următoarele trăsături esenţiale [4]:
- mobilitatea normelor juridice şi gruparea lor în ramuri de drept (de exemplu gruparea normelor juridice penale în ramura dreptului penal, a normelor civile în dreptul civil etc.);
- mişcarea de reunire a tuturor normelor juridice (de exemplu: dreptul mediului reuneşte atât norme de drept public cât şi norme de drept privat);
- interacţiunea internă a componentelor sale şi condiţionarea lor reciprocă, precum şi prin interacţiunea externă a acestora cu sistemul social;
- dinamicitatea şi flexibilitatea componentelor sale care permite şi determină o adaptare a acestora la schimbările vieţii sociale;
- complexitatea elastică a elementelor componente datorată faptului că, unele norme juridice apar, iar altele dispar, unele instituţii se modifică sau dispar, iar unele ramuri de drept se reunesc sau se diferenţiază contribuind la apariţia de noi ramuri de drept.
4. Instituţia juridică şi ramura de drept - părţi componente ale sistemului dreptului
În analiza sistemului dreptului, o problemă fundamentală o constituie stabilirea criteriilor pe baza cărora se configurează elementele sale componente.
Majoritatea teoreticienilor [5] consideră că, împărţirea pe ramuri de drept şi instituţii juridice a sistemului dreptului trebuie să pornească de la cele două criterii fundamentale: obiectul reglementării juridice şi metoda de reglementare.
Prin obiectul reglementării juridice, se înţelege caracterul şi trăsăturile specifice ale relaţiilor sociale dintr-un anumit domeniu, care fac posibil ca ele să fie reglementate de o anumită categorie distinctă de norme juridice. Prin metoda de reglementare juridică, se înţelege modul, procedeul în care organele statului acţionează asupra unor relaţii sociale.
4.1. Instituţia juridică
Dreptul, ca subsistem al sistemului social este alcătuit la rândul său din subsisteme numite ramuri de drept. Acestea sunt subsisteme în raport cu sistemul dreptului, dar sunt sisteme în raport cu instituţiile juridice, care-l alcătuiesc, şi care constituie la rândul lor sisteme de norme juridice. Aşadar, norma juridică este element al instituţiei juridice, care este parte a ramurii de drept şi care la rândul ei, este parte componentă a sistemului dreptului, ca sistem integrativ.
Instituţia juridică, cuprinde ansamblul normelor juridice care sunt specifice şi reglementează o categorie mai restrânsă de relaţii sociale, generând o categorie aparte de raporturi juridice [6]. Ea desemnează totalitatea de norme juridice ce formează un tot unitar - norme strâns legate între ele, ce aparţin de regulă unei ramuri de drept, au acelaşi obiect şi metodă de reglementare specifică ramurii de drept respective, îndeplinind aceleaşi funcţii. De exemplu, instituţia specifică dreptului familiei, căsătoria este reglementată de un ansamblu de norme juridice ce formează instituţia căsătoriei; normele juridice care reglementează proprietatea formează instituţia dreptului de proprietate, ce aparţine ramurii de drept civil.
Există instituţii juridice care au o sferă mai largă şi care se împart în subdiviziuni ce formează la rândul lor o instituţie juridică. De exemplu, instituţia contractelor cuprinde mai multe instituţii juridice ca subdiviziuni ale sale, cum ar fi: contractul de vânzare – cumpărare; contractul de depozit; contractul de împrumut; instituţia familiei cuprinde instituţia înfierii, a filiaţiei; instituţia succesiunii cuprinde instituţia succesiunii legale şi a succesiunii testamentare.
Instituţia juridică poate fi alcătuită din norme juridice ce aparţin exclusiv unei singure ramuri de drept (de exemplu, instituţia căsătoriei grupează norme juridice numai din dreptul familiei), sau poate fi alcătuită şi din norme ce revin altor ramuri de drept, situaţii în care, instituţia juridică are un caracter complex şi constituie clasa instituţiilor juridice fundamentale.
Instituţia juridică raportată la ramura de drept, are o sferă mai restrânsă decât aceasta, căreia îi este subordonată, fiind parte integrantă a ramurii de drept.
4.2. Ramura de drept
Ramura de drept, cuprinde o grupare mai mare de norme juridice, precum şi mai multe instituţii juridice legate între ele prin obiectul lor comun, prin principii comune şi prin unitatea de metodă.
Se consideră că la baza grupării normelor juridice în ramuri de drept stau următoarele criterii:
- criteriul obiectului comun al reglementării normelor juridice reprezintă criteriul obiectiv;
- criteriul unităţii de metodă a reglementării juridice, considerat criteriul subiectiv, determinat de voinţa legiuitorului;
- criteriul principiilor comune care stau la baza distincţiei dintre normele şi instituţiile juridice ce formează ramura de drept.
Ramura de drept se poate defini ca fiind un ansamblu distinct de norme juridice, între care există legături organice-funcţionale şi structurale, norme ce reglementează o categorie mai largă de relaţii sociale ce au acelaşi specific, folosesc aceeaşi metodă de reglementare sau complex de metode şi au principii comune.
Ramura de drept reprezintă unitatea dintre mai multe instituţii juridice, legate organic între ele prin obiectul, metodele şi principiile lor comune.
Delimitarea unei ramuri de drept de alta este o problemă complexă, pentru că este destul de greu de stabilit gradul de diferenţiere al relaţiilor sociale ce vor fi reglementate de o anumită categorie de norme juridice şi reunite apoi într-o ramură de drept.
Complexitatea ramurilor de drept constă şi în faptul că, în cadrul unora dintre ele, mai multe instituţii juridice pot forma prin grupare, o subramură, ce poate face obiectul unei reglementări juridice distincte (de exemplu: din ramura dreptului civil face parte dreptul maritim).
Ramurile de drept nu sunt izolate unele de altele, între ele există o strânsă interdependenţă, o legătură indisolubilă.
Există ramuri de drept propriu-zise, tradiţionale (drept civil, penal, constituţional, administrativ etc.) şi ramuri de drept noi (dreptul mediului, dreptul comunitar, dreptul vamal, dreptul bancar etc.).
5. Diviziunea dreptului
5.1. Prezentare evolutivă
Analizând evoluţia istorică a sistemului dreptului se constată, că el a avut o anumită structură în cadrul fiecărei epoci istorice şi fiecărui tip de stat, structură determinată sub acest aspect de o serie de împrejurări şi concepţii, de forma de proprietate dominantă, de tradiţiile şi tehnica legislativă din statul respectiv.
Diviziunea dreptului nu presupune o deosebire esenţială absolută între ramurile ce alcătuiesc sistemul dreptului, fiind mai mult un procedeu de clasificare logică a acestora făcut cu scopul de a facilita studiul, analiza şi aplicarea dreptului.
Prima încercare de diviziune a dreptului, după conţinutul său îşi are originea în dreptul roman şi aparţine lui Ulpian [7], care a împărţit dreptul, după interesul ocrotit, astfel:
- Jus publicum (dreptul public) - dreptul care are ca scop satisfacerea nevoilor statului: “Jus publicum est quad ad statum rei romanale spectat”;
- Jus privatum (dreptul privat) - dreptul care priveşte interesul particularilor: “Jus privatum est quod ad singularom utilitatem oertinet.”.
A doua încercare de grupare a dreptului făcută de romani în funcţie de izvoare este aceea în:
- Jus civile, ce derivă din lege şi din interpretarea jurisconsultului;
- Jus honorarium, ce reprezintă opera magistratului.
O altă divizare a dreptului a fost în: Jus civilis, Jus gentium şi Jus naturale. În această accepţiune, Jus civilis denumit şi Jus Quiritium desemna dreptul ce aparţinea cetăţenilor unei cetăţi; Jus gentium era dreptul comun tuturor popoarelor, atât romanilor cât şi străinilor, iar Jus naturale era dreptul impus de natură tuturor fiinţelor insufleţite, dreptul cu care ne naştem fiecare.
Diviziunea dreptului în drept public şi drept privat existentă şi la Romani este în prezent cea mai importantă. Primul se referă la interesele generale, la organizarea statului, a persoanelor morale de drept public şi a raporturilor lor cu particularii, iar cel de-al doilea se referă la interesele particularilor, având ca obiect reglementarea raporturilor dintre aceştia.
În această accepţiune, Jus civilis denumit şi Jus Quiritium desemna dreptul ce aparţinea cetăţenilor unei cetăţi; Jus gentium era dreptul comun tuturor popoarelor, atât romanilor cât şi străinilor, iar Jus naturale era dreptul impus de natură tuturor fiinţelor însufleţite.
Gruparea dreptului în drept public şi privat pe baza diferitelor criterii a determinat critici şi nuanţări din partea specialiştilor în drept [8], care au dus la completarea ulterioară a criteriilor tradiţionale ale acestei divizări a dreptului, sau chiar la abandonarea lor. Menţionăm că singura diviziune care s-a păstrat este aceea a dreptului public şi privat, celelalte fiind considerate ca fiind expresia unor stări sau a unor concepţii vremelnice.
Apariţia codurilor a constituit cauza împărţirii dreptului în ramuri, în sensul cunoscut în prezent, fiind influenţată pozitiv şi gruparea legislaţiei pe materii, urmată şi de predarea dreptului pe discipline didactice.
Unul dintre cei mai mari teoreticieni jurişti ai secolului XX, profesorul Mircea Djuvara considera că [9], criteriul interesului ocrotit pentru diviziunea dreptului în drept public şi drept privat nu este potrivit, pentru că interesul individului trebuie să fie primordial în toate normele juridice respectiv şi în cele ce privesc organizarea puterilor şi a serviciilor publice.
Filozoful Leon Duguit, considera că singura deosebire dintre dreptul public şi cel privat este dată de modul sancţiunii, în sensul că statul este singurul care deţine şi uzează de monopolul constrângerii şi nu indivizii. [10] Alţi autori consideră că între dreptul public şi privat există o deosebire de natură.
5.2. Alte diviziuni ale dreptului
Diviziunile făcute de diferiţi autori ai dreptului pe parcursul sec.XX, sunt variate: unele datează şi sunt preluate de la jurisconsulţii romani sau din Evul mediu, iar altele sunt noi, generate de anumite necesităţi de ordin teoretic sau practic.
În funcţie de anumite criterii, distingem:
a. Diviziunile dreptului după originea dreptului şi sancţiunea juridică:
O primă diviziune conform acestui criteriu este:
- dreptul pozitiv – format din totalitatea normelor de drept în vigoare într-o societate, care emană de la organele legiuitoare şi este sancţionat prin forţa materială;
- dreptul natural – format din totalitatea principiilor universale şi neschimbătoare, fiind produsul raţiunii umane.
O altă diviziune făcută după originea dreptului este în:
- dreptul divin – ce emană de la divinitate;
- dreptul omenesc – format din dreptul ecleziastic care emană de la autorităţile religioase şi dreptul civil care este produsul autorităţilor civile.
După sancţiunea regulilor de drept, există:
- drept determinator – care stabileşte regulile de comportare obligatorie, imperative;
- drept sancţionator – care stabileşte sancţiunea nerespectării regulilor de drept.
După natura sancţiunii regulilor de conduită juridice, dreptul se poate diviza în:
- drept represiv – care determină mijloacele de reprimare a faptelor ilicite;
- drept restitutiv – care stabileşte reparaţia prejudiciului cauzat.
b. Diviziunile dreptului după conţinut:
Conform acestui criteriu s-au stabilit două categorii de ramuri de drept: ramuri vechi şi ramuri de drept noi.
În dreptul modern, când statul acţionează atât ca persoană juridică de drept public, cât şi ca persoană de drept privat, când dreptul public s-a apropiat tot mai tare de dreptul privat (prin combinarea interesului general cu interesul particular şi prin folosirea unor instituţii specifice dreptului privat), s-a considerat că rigiditatea distincţiei dintre diviziunile dreptului nu mai are justificare.
5.3. Consideraţii legate de diviziunea dreptului
Se apreciază că, utilitatea grupării dreptului în drept public şi drept privat [11], se justifică prin următoarele considerente:
- normele dreptului privat sunt mai stabile decât cele ale dreptului public (de exemplu, în materia obligaţiilor);
- pentru calitatea de subiect de drept public nu este absolut necesară dobândirea capacităţii de exerciţiu (de exemplu pentru exercitarea dreptului la învăţătură), pe când pentru calitatea de subiect de drept privat, este necesară deplina capacitate de exerciţiu (de exemplu, pentru încheierea unui contract civil);
- în raporturile de drept public, unul dintre subiectele de drept este statul sau o autoritate publică, iar părţile nu se află pe poziţie de egalitate juridică;
- în raporturile de drept privat, părţile se află pe poziţie de egalitate juridică (egalitatea părţilor în raporturile civile este regula fundamentală a dreptului privat) [12];
- regula raporturilor juridice din dreptul public este manifestarea unilaterală de voinţă, iar regula raporturilor juridice de drept privat este aceea a consensualismului;
- în dreptul public predomină normele imperative, ce impun o conduită obligatorie, de la care nu se poate deroga, iar în dreptul privat predomină normele permisive, care permit părţilor participante la un raport juridic să-şi stabilească conduita în mod convenţional.
Împărţirea întregului sistem de drept în drept public şi privat, reprezintă cea mai largă divizare a dreptului. Considerările făcute în decursul timpului cu privire la această divizare [13], precum şi tendinţele actuale de divizare, au ca rezultat sublinierea caracterului dinamic al sistemului dreptului, continua tendinţă de perfecţionare a formei şi conţinutului dreptului precum şi apariţia de noi ramuri de drept (cum ar fi: dreptul mediului, dreptul economic, dreptul asigurărilor sociale, dreptul comunitar etc.).
6. Ramurile dreptului
Criteriul de bază, obiectiv al grupării normelor juridice în ramuri de drept în cadrul sistemului dreptului, îl constituie în primul rând obiectul reglementării juridice, reprezentat prin grupul distinct de relaţii sociale pe care acestea le reglementează.
Primele ramuri de drept s-au conturat în orânduirea burgheză, ca urmare a apariţiei unor coduri (a sistematizării dreptului), ceea ce a facilitat apariţia sistemului dreptului, format din drept public şi drept privat.
În sistemul dreptului contemporan se disting ca ramuri de drept, ramurile corespunzătoare divizării sistemului dreptului în drept public şi drept privat.
În dreptul public intră următoarele ramuri de drept: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal, dreptul procesual (civil şi penal), dreptul internaţional public.
În dreptul privat sunt incluse următoarele ramuri de drept: dreptul civil, dreptul comercial, dreptul internaţional privat, dreptul familiei, dreptul muncii etc.
Constituirea ramurilor de drept nu se consideră a fi un proces încheiat, deoarece, dreptul fiind un fenomen dinamic şi evolutiv există tendinţa de desprindere dar şi de apariţie a unor ramuri juridice noi, ca urmare a nevoilor continue ale dezvoltării societăţii contemporane.
În continuare, vom prezenta succint cele mai importante ramuri ale dreptului, elementele definitorii ale acestora, pentru a releva acele trăsături ce le unesc în sistemul dreptului.
a) Dreptul constituţional - este ramura dreptului public, ce cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează principiile fundamentale ale organizării statului, structura şi modul de funcţionare a organelor statului, atribuţiile puterilor statului şi raporturile dintre ele, drepturile şi obligaţiile fundamentale ale cetăţenilor în raporturile lor cu statul. Obiectul dreptului constituţional îl prezintă acele relaţiile sociale care iau naştere în cursul organizării şi exercitării puterii de stat [14].
Raporturile de drept constituţional, sunt raporturi sociale ce apar în procesul exercitării şi organizării puterii de stat, şi se stabilesc între diferitele organe ale puterii de stat, între organele puterii de stat şi cetăţeni, al căror conţinut îl constituie drepturile şi obligaţiile cetăţenilor.
Principalul izvor de drept constituţional îl reprezintă Constituţia, ca lege supremă în stat urmată de legile constituţionale.
Datorită naturii obiectului său de reglementare, precum şi a forţei juridice a normelor care-l compun (norme de drept cuprinse în acte normative cu forţă juridică superioară), dreptul constituţional este considerat ca fiind ramura de bază, fundamentală a dreptului intern public.
b) Dreptul administrativ - cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile sociale ce formează obiectul administraţiei de stat, raporturi ce se statornicesc în procesul organizării şi înfăptuirii activităţii executive.
Ca ramură a sistemului dreptului, dreptul administrativ se distinge prin obiectul său de reglementare, respectiv, prin raporturile juridice ce se nasc, modifică sau sting în cadrul şi pentru realizarea activităţii executive, ce constă din organizarea executării şi executarea în concret a legilor şi a celorlalte acte normative.
În raporturile juridice de drept administrativ părţile apar atât ca titulari de drepturi şi obligaţii cât şi ca titulari ai puterii, în acelaşi timp. Aceste raporturi se stabilesc, pe de o parte, între diferite organe ale puterii de stat, şi între organizaţii sau cetăţeni, pe de altă parte. Metoda de reglementare a acestor raporturi juridice, este metoda imperativă. Subiectele raportului juridic administrativ nu se află pe poziţie de egalitate juridică, iar conduita lor este reglementată de norme juridice imperative.
Izvoarele dreptului administrativ sunt diverse (legi, hotărâri de guvern, regulamente, ordine, instrucţiuni etc.), ca urmare a diversităţii domeniilor pe care le reglementează normele sale de drept.
Încălcarea normelor de drept administrativ atrage răspunderea autorului, sancţiunea fiind de regulă, o sancţiune administrativă (contravenţională).
c) Dreptul financiar [15] - cuprinde ansamblul normelor juridice care se referă la formarea, repartizarea şi utilizarea fondurilor băneşti. Normele cu caracter financiar sunt instituite atât de organele puterii de stat cât şi de cele ale administraţiei de stat şi reglementează activitatea financiară a statului, întocmirea bugetului, perceperea taxelor şi impozitelor, modul de cheltuire a fondurilor băneşti alocate prin bugetul de stat, creditul, asigurările etc.
Metoda de reglementare a raporturilor juridice financiare ce apar în procesul întocmirii, aprobării şi executării bugetului de stat, este metoda imperativă.
d) Dreptul penal - este ramura de drept public alcătuită din totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile sociale ce se nasc în acţiunea de prevenire şi combatere a infracţionalităţii, norme ce determină faptele ce constituie infracţiuni, sancţiunile corespunzătoare lor, precum şi condiţiile de aplicare şi de executare a acestora. Deci, dreptul penal cuprinde normele juridice după care statul reprimă actele contrare ordinii sociale, el fiind singurul în drept, dar şi obligat să menţină ordinea publică şi să-i pedepsească pe toţi cei ce îi aduc atingere.
Obiectul de reglementare al normelor juridice penale îl constituie relaţiile sociale ce se nasc în acţiunea de prevenire şi combatere a infracţionalităţii. Acest obiect propriu de reglementare îi conferă dreptului penal un caracter autonom, de sine stătător.
Metoda de reglementare a raporturilor juridice penale este metoda imperativă. Subiectele raportului juridic penal sunt: statul (subiect activ) şi infractorul (subiect pasiv).
Raporturile juridice penale ca raporturi juridice iau naştere în acţiunea de prevenire şi de combatere a infracţionalităţii, pot fi clasificate în două grupe: raporturi de conformare şi raporturi de conflict.
e) Dreptul procesual penal - cuprinde ansamblul normelor juridice ce reglementează activitatea organelor de urmărire penală şi a justiţiei în soluţionarea cauzelor penale, pentru descoperirea infracţiunilor comise şi a infractorilor, pentru sancţionarea lor şi punerea în executare a acestor sancţiuni.
Normele juridice specifice acestei ramuri de drept au ca obiect de reglementare, raporturile organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti cu cetăţenii, asupra cărora se răsfrânge activitatea lor.
f) Dreptul procesual civil - cuprinde normele juridice referitoare la forma şi condiţiile de soluţionare de către instanţele de judecată a cauzelor civile, precum şi executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în aceste cauze. Normele dreptului procesual civil au ca obiect de reglementare: ordinea dezbaterii de către instanţe a cauzelor civile; competenţa teritorială şi materială a instanţelor de judecată; procedura de administrare a dovezilor; procedura de desfăşurare a dezbaterilor în faţa instanţei; forma şi conţinutul hotărârilor judecătoreşti; căile de atac ce se pot exercita împotriva acestor hotărâri; executarea hotărârilor judecătoreşti etc.
Normele juridice procesuale civile reglementează raporturile dintre organele de înfăptuire a justiţiei (judecătorii, tribunale, Curţi de apel) şi cetăţeni, precum şi raporturile dintre cetăţeni ca părţi în proces.
g) Dreptul civil - este acea ramură a dreptului privat ce cuprinde totalitatea normelor juridice ce reglementează raporturile juridice patrimoniale şi cele nepatrimoniale (personale) stabilite între persoane fizice şi juridice aflate pe poziţie de egalitate juridică [16]. O lungă perioadă de timp, dreptul civil s-a confundat cu dreptul privat, reglementând toate raporturile dintre particulari.
Obiectul de reglementare al dreptului civil îl constituie raporturile juridice patrimoniale (care au conţinut economic) şi raporturile nepatrimoniale (lipsite de conţinut economic). Metoda de reglementare utilizată de dreptul civil este egalitatea juridică a subiecţilor raporturilor juridice civile. Normele juridice civile sunt preponderent supletive sau dispozitive, iar sancţiunile ce intervin în cazul nerespectării lor au de regulă, caracter reparator [17].
h) Dreptul comercial – fixează regulile de bază în privinţa cadrului de exercitare şi a exercitării în concret a drepturilor comerciale, săvârşirii actelor şi faptelor de comerţ etc. Dreptul comercial a fost prima ramură de drept privat care s-a desprins din dreptul civil. Deşi în prezent, există în doctrină [18] un curent împotriva diferenţierii dintre cele două ramuri de drept, sistemul dualist [19] al acestora a fost adoptat de cele mai multe ţări şi consacrat prin elaborarea unui cod comercial distinct de Codul civil.
i) Dreptul familiei [20] - cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile personale şi patrimoniale care rezultă din căsătorie, rudenie, adopţie, precum şi din alte raporturi asimilate de lege sub anumite aspecte, cu raporturile de familie.
Obiectul de reglementare a normelor juridice de dreptul familiei îl constituie relaţiile ce se stabilesc între membrii familiei (relaţiile dintre soţi, dintre părinţi şi copii), precum şi relaţiile dintre aceştia şi alte persoane.
Majoritatea normelor de dreptul familiei se găsesc în Codul familiei, dar şi în legi speciale, ele având de regulă, caracter permisiv.
j) Dreptul muncii - cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile sociale de muncă. Obiectul de reglementare al acestor norme juridice îl constituie raporturile sociale de muncă ale muncitorilor şi funcţionarilor, dar şi alte raporturi sociale ce derivă din raporturile sociale de muncă. Normele juridice de dreptul muncii se referă la încheierea şi desfacerea contractului de muncă, la condiţiile muncii, salarizării, la disciplina şi protecţia muncii, acordarea concediilor de odihnă, la pregătirea profesională etc.
În prezent ca urmare a evoluţiei condiţiilor economice, politice şi sociale ale societăţii datorită complexităţii vieţii sociale, a extinderii unor materii, au apărut ramuri de drept autonome, cum ar fi: dreptul comunitar, dreptul comparat, dreptul mediului etc.
7. Dreptul internaţional
Dreptul internaţional este dreptul ce aparţine mai multor state, reprezentând voinţa acestora.
Subiectele de drept internaţional sunt în principal statele, fapt ce-l deosebeşte de dreptul intern, unde subiecte de drept pot fi atât statul cât şi persoanele (fizice sau juridice).
Normele de drept internaţional reglementează relaţiile internaţionale, care sunt în principal, relaţii între state suverane şi independente.
Izvoarele principale ale dreptului internaţional sunt: tratatele internaţionale (ce reprezintă acordul dintre două sau mai multe state) şi cutuma internaţională (ce constă în practica îndelungată, repetată în raporturi.
Dreptul internaţional, se divide în: drept internaţional public şi drept internaţional privat.
7.1. Dreptul internaţional public [21]
Este definit ca fiind ansamblul normelor juridice care se nasc prin acordul statelor, egale în drepturi şi suverane, acord ce exprimă voinţele concordante ale acestor state în relaţiile dintre ele, în cadrul comunităţii internaţionale. Normele juridice ce reglementează raporturile dintre state, dintre suveranitate, sunt asigurate la nevoie prin constrângerea exercitată de state, colectiv sau individual.
Dreptul internaţional public cuprinde norme juridice create de state, cărora acestea li se supun, deci nu există un organ legislativ internaţional. Aceasta, este o particularitate a dreptului internaţional care-l deosebeşte de dreptul intern, în care normele juridice sunt create de un organ legislativ distinct de destinatarii lor.
De asemenea, în dreptul internaţional public nu există un aparat centralizat care să asigure prin constrângere respectarea normelor juridice, care să rezolve litigiile născute între părţile participante la raportul juridic.
Normele dreptului internaţional public au caracter consensual, ele se creează prin colaborarea dintre state (pe bază de tratate, acorduri, pacte etc.), colaborări în cadrul cărora statele îşi asumă obligaţii şi dobândesc drepturi, unele faţă de altele. Există însă şi norme de drept internaţional public formate pe cale cutumiară.
Izvoarele principale ale dreptului internaţional sunt: tratate internaţionale (ce reprezintă acordul dintre două sau mai multe state) şi cutuma internaţională (ce constă în practica îndelungată, repetată în raporturile dintre state şi acceptată de acestea ca şi regulă obligatorie în relaţiile lor internaţionale). Alături de izvoarele principale dreptul internaţional are şi izvoare secundare, cum ar fi hotărârile instanţelor judiciare şi arbitrare internaţionale şi doctrina juridică. [22]
7.2. Dreptul internaţional privat [23]
Dreptul internaţional privat cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează în principal, rezolvarea conflictelor de legi ce se nasc în raporturile de drept civil în care intervine unul sau mai multe elemente străine (de extraneitate). Elementul de extraneitate este acea împrejurare de fapt ce creează conflictul de legi (între legea naţională şi cea străină) şi care pune problema alegerii legii competente ce urmează să reglementeze raportul respectiv.
Normele juridice de drept internaţional privat reglementează raporturile juridice civile, comerciale, procesual-civile, din dreptul muncii sau din dreptul familiei care conţin un element străin. Obiectul de reglementare al dreptului internaţional privat îl constituie deci, raporturile sociale în care părţile sunt persoanele fizice şi juridice străine. Normele juridice care formează această ramură de drept, sunt de regulă, norme conflictuale, ele desemnează care anume lege naţională (dintre cele cu vocaţie de aplicare), va reglementa raportul juridic respectiv.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1. În acest sens, Alvin Toffler apreciază că modificările imprevizibile şi frecvente ale sistemului politic, complică sarcina legislaţiei şi administraţiei şi producând şi o solicitare a mecanismului de reglementare juridică.
2. A se vedea, Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, op.cit., pag.105.
3. Constantin Noica, evidenţiind legătura întreg-parte, afirmă că “Generalul e adevărul individualului. Individualul e exactitatea generalului”, Jurnal de idei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990, pag.383.
4. Nicolae Popa, op.cit., pag.232, consideră că trăsăturile sistemului dreptului reies prin raportarea la conţinutul acestuia, sens în care autorul arată că “Sistemul dreptului evocă unitatea dreptului şi diferenţierea sa”, adică împărţirea pe ramuri şi instituţii juridice. În acelaşi sens, a se vedea Iosif R. Urs, Smaranda Anghene, Drept civil, Partea generală, Ed. Oscar Print, 1997, pag.2.
5. Pentru detalii a se vedea Ioan Ceterchi, op.cit., pag.106, Dumitru Mazilu, op.cit., pag.243-245, Dan Ciobanu, op.cit., pag.49.
6. Instituţia juridică cuprinde un ansamblu de norme juridice ce reglementează o categorie mai restrânsă de relaţii sociale, legate între ele prin trăsături specifice, care le deosebesc de alte relaţii sociale. Dumitru Mazilu, op.cit., pag.245.
7. A se vedea, Ulpianus, Digeste, 3, 1, III, ad. Sabinum, 1,8. Potrivit adagiului din Digeste “Publicum Jus est quod ad statum rei romanae spectat, privatum quod ad singularum utilitatem pertinet.”
8. “Deosebirea dintre drept privat şi drept public nu priveşte natura intereselor care sunt în joc, ci natura raporturilor care se leagă: pe de o parte, raport de la individ la individ: pe de altă parte raport dintre individ privat ca un mădular al societăţii şi societatea însăşi reprezentată prin organele sale”, a se vedea Matei B. Cantacuzino, op.cit., pag.25.
9. Mircea Djuvara, op.cit., vol.I., pag.105-132.
10. Teorie susţinută în Droit constitutionnel, partea I, pag.542., dar controversată de o serie de autori ca: Jeze, Principes généraux de droit administratif, III, pag.162-170, Maurion, Droit administratif, pag.722-791.
11. Această împărţire era respinsă de teoria marxistă; a se vedea, V.I. Lenin, Opere, XXXVI; pag.578 care afirma că: “Noi nu recunoaştem nimic privat, pentru noi statul în cadrul economiei ţine de domeniul privat.”
12. A se vedea, Dan Ciobanu, Raporturi de drept privat şi raporturi de drept public, în Introducere în studiul dreptului, Bucureşti, pag.104-105.
13. Pentru o analiză privind diviziunea dreptului, a se vedea Gheorghe C. Mihai, Radu I. Motica, op.cit., pag.63-66.
14. Mircea Djuvara, în op.cit., pag.56, consideră că “dreptul constituţional studiază pe de o parte drepturile individuale, adică libertăţile publice şi pe de altă parte organizarea suveranităţii, a puterilor în stat”.
15. Pentru detalii, a se vedea Ioan Gliga, Drept financiar, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1996, pag.12 şi urm.
16. Gheorghe Beleiu, Drept civil român, Ed. Şansa, Bucureşti, 1997, pag.25.
17. Pentru o analiză mai amplă a particularităţilor acestei ramuri de drept, a se vedea, Mircea Mureşan, Drept civil, Partea generală, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1998, pag.7-11, precum şi Ernest Lupan, Drept civil, Partea generală, Ed. Argument, Cluj-Napoca, 1997, pag.7-19.
18. Partizanii unităţii dreptului privat sunt prof.Vivante în Italia şi prof. Wahl în Franţa. Pentru argumente în favoarea deosebirii, vezi Al. Văllimărescu, op.cit., pag.145.
19. Pentru argumente în favoarea deosebirii, vezi Al. Vallimărescu, op.cit., pag.145.
20. Pentru un studiu amănunţit, a se vedea, Ion Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. All, Bucureşti, 1993.
21. Vezi, Grigore Geamănu, Drept internaţional contemporan, Ed. Didactică şi pedagogică Bucureşti, 1965, pag.31 şi urm.; Anghel M. Ion, Subiectele de drept internaţional, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998; Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Drept internaţional contemporan, Institutul Român de Studii Internaţionale, R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1995.
22. Art.38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie se referă la “hotărârile judecătoreşti şi doctrina celor mai calificaţi specialişti în drept internaţional public ai diferitelor noţiuni, ca mijloace auxiliare a regulilor de drept”.
23. Pentru detalii privind această ramură a dreptului internaţional, a se vedea Ion Filipescu, Drept Internaţional privat, Ed. Actani, 1999.
Trimiteți un comentariu