Gheorghe Uglean, Nicolae Pavel – Drept constituţional 1 (note de curs)
Obiective
Disciplina Drept constituţional are ca obiectiv principal însuşirea de către studenţi a noţiunilor fundamentale ale dreptului constituţional, a fundamentelor ştiinţifice ale teoriei Constituţiei, a teoriei generale şi a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale, precum şi a instituţiilor şi structurilor constituţionale româneşti actuale. De asemenea, ea îşi propune să prezinte studenţilor conceptele, noţiunile, instituţiile şi categoriile constituţionale cu care operează disciplina, precum şi principiile constituţionale fundamentale de maximă generalitate care guvernează întreaga viaţă economică, socială, culturală, politică şi juridică a societăţii româneşti contem-porane. Problematica menţionată este abordată şi din perspectiva aderării României la U.E. şi a ratificării Tratatului privind instituirea unei Constituţii pentru Europa.
I. CONCEPTELE FUNDAMENTALE CU CARE OPEREAZĂ DREPTUL CONSTITUŢIONAL
Se consideră că, pentru ştiinţa dreptului constituţional, conceptele de societate, stat, drept, politică şi morală sunt esenţiale şi studenţii trebuie să înţeleagă şi să reţină conţinutul acestor noţiuni.
În acest sens, reţinem următoarele noţiuni:
a) Societatea umană reprezintă un ansamblu unitar, complex, sistematic de relaţii între oameni, istoric determinate, condiţie şi rezultat ale activităţii acestora de creare a bunurilor materiale şi valorilor spirituale necesare traiului individual şi colectiv.
b) Statul. Lato sensu, noţiunea de stat cuprinde ansamblul a trei elemente: teritoriul, populaţia şi suveranitatea. Stricto sensu, noţiunea de stat cuprinde forma organizată statal a poporului.
c) Dreptul cuprinde totalitatea regulilor de conduită, instituite sau sancţionate de stat, reguli ce exprimă voinţa poporului ridicată la rangul de lege, a căror aplicare este realizată de bună voie şi numai în ultimă instanţă prin forţa coercitivă a statului.
d) Morala. Lato sensu, morala este definită ca o formă a conştiinţei sociale, care reflectă şi fixează în principii şi reguli cerinţele de comportare privind raporturile nescrise dintre individ şi colectivitate.
e) Politica reprezintă o formă de activitate socială care se extinde asupra sferei relaţiilor dintre clase, naţiuni şi alte grupuri sociale, precum şi a celor dintre indivizi şi acestea, în lupta pentru putere.
II. TEORIA GENERALĂ CLASICĂ ŞI CONTEMPORANĂ A STATULUI
a) O abordare diacronică a conceptului de stat. Conceptul de stat poate fi abordat din diferite perspective, în funcţie de etapa istorică luată drept reper şi de poziţiile doctrinare de pe care el este analizat. Lato sensu, statul este considerat ca o formă de organizare socială, care garantează, împotriva pericolelor din exterior şi din interior, propria sa siguranţă şi pe cea a indivizilor care îl alcătuiesc. Formarea statului a parcurs următoarele etape: statul suveran, statul absolutist, statul de drept şi naţional.
b) Legitimitatea şi funcţiile statului. Stricto sensu, legitimitatea statului se reduce la justificarea poziţiei pe care o deţin guvernanţii faţă de guvernaţi. Funcţiile fundamentale ale statului sunt: legislativă, executivă şi jurisdicţională.
c) Elementele constitutive ale statului. Lato sensu, statul este studiat ca suma a trei elemente: teritoriul, populaţia şi suveranitatea.
d) Teoria formei de guvernământ. În dreptul constituţional, prin forma de guvernământ înţelegem, în general, modul în care sunt constituite şi funcţionează organele supreme într-un stat. Cele mai utilizate forme de guvernământ au fost şi sunt monarhia şi republica.
e) Teoria generală a structurii de stat şi a regimurilor politice. Structura de stat reprezintă organizarea de ansamblu a puterii în raport cu teritoriul, pe această bază stabilindu-se dacă un stat este constituit din unul sau mai multe state membre. Formele structurii de stat sunt: statul unitar, statul federativ, asociaţiile de state şi confederaţia de state. Regimul politic este, într-un anumit stat, rezultanta jocului forţelor politice, în principal a partidelor, într-un anumit cadru instituţional şi juridic, ţinând seama de determinările istorice, ideologice şi economice. Regimul politic se referă la instituţiile politice stabilite prin Constituţie, precum şi la partidele politice şi alte grupuri de presiune.
III. TEORIA GENERALĂ A PUTERII ORGANIZATE STATAL
În literatura juridică de specialitate, această problematică este studiată în cadrul teoriei sistemelor constituţionale, teorie în cadrul căreia apare foarte des conceptul de putere, categorie esenţială în organizarea societăţii omeneşti.
Categoria de putere este strâns legată de categoriile popor şi naţiune. Ţinând seama de această legătură în sistemele constituţionale, categoria putere este identificată cu categoria suveranitate, care aparţine poporului sau naţiunii.
În literatura juridică, statul şi puterea de stat sau puterile de stat exprimă organizarea statală a puterii.
În teoria constituţională, la început s-a pus problema unicităţii puterii statale. Celebra teorie a separaţiei puterilor în stat a fost formulată de Montesquieu, care susţinea că în stat există trei puteri: legislativă, executivă şi judecătorească.
În curs sunt studiate diferite aspecte ale originii şi evoluţiei teoriei privind aceste puteri. De asemenea, sunt analizate funcţionarea principiului separaţiei/ echilibrului/ colaborării puterilor în diferite forme de guvernământ, precum şi înscrierea în constituţiile statelor a acestui principiu.
IV. DREPTUL CONSTITUŢIONAL CA RAMURĂ DE DREPT
a) Noţiunea de drept constituţional şi noţiunea de instituţii politice
În explicarea problemelor teoretice şi practice privind dreptul constituţional, ca ramură a dreptului, trebuie să plecăm de la elucidarea unor chestiuni terminologice, de la definirea acestuia şi a instituţiilor politice.
Se cer a fi definite conceptul de drept constituţional şi conceptul de instituţii politice. Vom reţine aici definiţia potrivit căreia dreptul constituţional reprezintă acea ramură a dreptului unitar formată din norme juridice care reglementează relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii.
Sintagma instituţii politice cunoaşte mai multe accepţiuni şi sensuri.
Pentru disciplina noastră prezintă interes instituţiile relative la putere.
b) Raporturile şi normele de drept constituţional
Raportul juridic de drept constituţional reprezintă o relaţie socială reglementată de norma de drept constituţional.
Raportul juridic de drept constituţional are o structură formată din obiect, subiect şi conţinut.
Încă de la început, se impune identificarea, în ansamblul relaţiilor sociale reglementate de drept, a acelora care, prin conţinutul lor specific, sunt raporturi de drept constituţional.
Din acest punct de vedere, în cadrul obiectului dreptului constituţional sunt cuprinse două categorii de relaţii sociale.
1) relaţii cu o dublă natură juridică – acele relaţii care, fiind reglementate şi de alte ramuri de drept, sunt reglementate în acelaşi timp şi de Constituţie, devenind astfel raporturi de drept constituţional;
2) relaţii specifice de drept constituţional, care formează obiectul de reglementare numai pentru normele de drept constituţional.
Formează deci obiectul dreptului constituţional relaţiile sociale care apar în activitatea de instaurare şi menţinere a puterii de stat şi care privesc bazele puterii de stat şi bazele organizării puterii de stat, precum şi relaţiile sociale care apar în procesul exercitării puterii de stat. Menţionăm că în curs sunt identificate raporturile de drept constituţional.
Pornind tot de la teoria generală a dreptului, considerăm că pot fi subiecte ale raporturilor juridice şi, în consecinţă, şi ale raporturilor de drept constituţional numai oamenii grupaţi fie individual, fie colectiv.
Sunt subiecte ale raporturilor de drept constituţional :
1) unităţile administrativ-teritoriale;
2) poporul;
3) statul;
4) autorităţile publice;
5) partidele, coaliţiile politice, alte organizaţii;
6) cetăţenii;
7) străinii şi apatrizii.
Referitor la normele de drept constituţional, aşa cum se apreciază şi în literatura de specialitate, acestea reglementează conduita oamenilor în relaţiile sociale fundamentale care apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii şi sunt cuprinse atât în Constituţie, cât şi în alte acte normative care sunt izvoare ale dreptului constituţional.
Specific normelor de drept constituţional este faptul că, în general, acestea cuprind numai dispoziţia, enunţând un principiu constituţional.
În curs sunt analizate şi alte considerente teoretice referitoare la normele de drept constituţional.
c) Izvoarele formale ale dreptului constituţional român
Folosind o definiţie lato sensu, formulată de profesorul Ioan Muraru, izvoarele de drept reprezintă formele de exprimare a normei juridice care sunt determinate de modul de edictare sau sancţionare a sa de către stat.
Ţinând seama de cele două criterii pentru identificarea izvoarelor dreptului constituţional menţionate în curs, rezultă că sunt izvoare ale dreptului constituţional numai următoarele acte normative :
a) Constituţia şi legile de modificare acesteia;
b) Legea ca act juridic al Parlamentului;
c) Regulamentele Parlamentului;
d) Ordonanţele Guvernului (ordonanţele au forţă juridică egală cu a legii);
e) Tratatul internaţional;
f) Obiceiul.
d) Locul dreptului constituţional în sistemul de drept
Pentru a stabili locul dreptului constituţional în sistemul de drept, va trebui să reţinem următoarele trei aspecte :
a) normele de drept constituţional reglementează cele mai importante relaţii sociale care apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii în stat;
b) relaţiile sociale privind organizarea întregii vieţi economice sociale, politice şi juridice sunt reglementate, în primul rând, prin Constituţie - legea fundamentală a statului;
c) din normele constituţionale se desprind principiile după care celelalte ramuri de drept reglementează în domeniile lor de activitate.
Rezultă că dreptul constituţional estre ramura principală în sistemul de drept românesc.
V. TEORIA CONSTITUŢIEI
a) Noţiunea de Constituţie
Începând cu secolul XVIII-lea, odată cu apariţia primelor constituţii scrise, s-a impus, alături de alte mari instituţii juridice, şi Constituţia, ca lege fundamentală a oricărui stat.
În curs sunt analizate definiţiile formulate de diferiţi autori, din ţări care au o constituţie scrisă sub forma unui document unic, din ţări care nu au o constituţie scrisă (exemplu, Anglia) şi din ţări care au o constituţie scrisă, dar sub forma unui ansamblu de documente constituţionale (exemplu, Canada).
În stabilirea conceptului de Constituţie, s-au conturat în timp o serie de elemente definitorii de conţinut şi de formă, dintre care menţionăm: caracterul de lege al Constituţiei; Constituţia ca lege fundamentală a statului; normele constituţionale au forţă juridică supremă; s-a impus forma scrisă a Constituţiei.
Unele definiţii folosesc metoda enumerării principalelor domenii pe care le reglementează Constituţia.
Valorificând cele prezentate mai sus, ne însuşim părerea potrivit căreia Constituţia trebuie considerată a fi legea fundamentală a unui stat, constituită din norme juridice învestite cu forţă juridică supremă şi care reglementează acele relaţii sociale fundamentale care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii politice a poporului.
b) Apariţia, adoptarea, modificarea, suspendarea şi abrogarea Constituţiei
În ceea ce priveşte apariţia Constituţiei, reţinem cauzele apariţiei acesteia, explicaţii privind constituţia cutumiară şi constituţia scrisă, teoriile şi practicile care au stat la baza elaborării constituţiei scrise.
Referitor la adoptarea Constituţiei, reţinem aspecte privind iniţiativa adoptării constituţiei, precum şi modurile de adoptare a acesteia, respectiv: constituţia acordată, statutul sau constituţia plebiscitară, pactul sau constituţia pact, constituţia convenţie şi constituţia parlamentară.
Modificarea constituţiei are în vedere procedura după care aceasta se modifică, în cazul celor două feluri de constituţii, respectiv constituţia cutumiară şi constituţia scrisă.
Unele constituţii interzic posibilitatea încetării sau suspendării acestora (exemplu, Constituţia română din 1866).
În practica constituţională, constatăm că efectele juridice ale normelor constituţionale au fost suspendate în situaţii de criză politică.
Referitor la abrogarea constituţiei, în practica constituţională, acestea au fost abrogate explicit prin adoptarea unei noi constituţii.
c) Conţinutul normativ al Constituţiei
Conţinutul normativ al constituţiei pune în discuţie stabilirea categoriilor de norme pe care ea trebuie să le cuprindă. Încă de la început se constată că legea fundamentală are un conţinut complex. Tradiţional, conţinutul normativ al constituţiei se stabileşte pornind de la definiţia acesteia. În final, reţinem că în conţinutul normativ al constituţiei sunt cuprinse principiile fundamentale de maximă generalitate care guvernează întreaga viaţă socială, economică, politică şi juridică a societăţii româneşti contemporane.
d) Supremaţia Constituţiei
In cuprinsul acestui capitol sunt analizate următoarele aspecte: stabilirea conceptului de supremaţie a Constituţiei, fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei Constituţiei, consecinţele juridice ale supremaţiei Constituţiei şi garanţiile juridice ale supremaţiei Constituţiei.
Conceptul de supremaţie a Constituţiei are un conţinut complex şi exprimă poziţia cea mai înaltă a constituţiei în ierarhia sistemului dreptului românesc.
În esenţă, fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei Constituţiei, aşa cum menţionează profesorul Ioan Muraru, „se regăseşte în totalitatea factorilor economici, sociali, politici şi juridici, factori ce se află într-o strânsă legătură şi interacţiune şi care trebuie priviţi în raport cu constituţia în indivizibilitatea lor ”.
Consecinţele juridice ale supremaţiei Constituţiei privesc adoptarea, modificarea, suspendarea şi abrogarea Constituţiei, deosebirile de conţinut de formă şi de forţă juridică ce există între Constituţie şi lege şi conformitatea întregului drept cu Constituţia.
În cadrul garanţiilor juridice ale supremaţiei constituţiei sunt analizate următoarele garanţii:
a) controlul general al aplicării Constituţiei;
b) controlul constituţionalităţii legilor;
c) îndatorirea fundamentală de a respecta Constituţia.
e) Controlul constituţionalităţii legilor
Controlul constituţionalităţii legilor este o garanţie a supremaţiei Constituţiei.
Cercetarea formelor de control şi a autorităţilor competente a efectua controlul constituţionalităţii legilor impune clarificarea a cel puţin trei probleme prealabile, analizate în curs.
Capitolul respectiv din curs este structurat pe patru paragrafe astfel: noţiunea controlului constituţionalităţii legilor, organele de stat competente a controla constituţionalitatea legilor şi clasificarea controlului pe acest criteriu, alte forme de control al constituţionalităţii legilor şi controlul constituţionalităţii legilor în România.
Sintetizând, reţinem din literatura de specialitate următoarea definiţie a controlului constituţionalităţii legilor: activitatea organizată de verificare a conformităţii legii cu Constituţia; această activitate cuprinde regulile privind autorităţile competente să efectueze verificarea, procedura de urmat şi măsurile ce pot fi luate cu ocazia realizării acestei proceduri.
Abordând clasificarea sistematică a controlului constituţionalităţii legilor pe baza criteriului organului competent care-l realizează, se pot stabili următoarele forme de control:
1) controlul prin opinia publică;
2) controlul constituţionalităţii legilor exercitat printr-un organ politic;
3) controlul constituţionalităţii legilor exercitat printr-un organ jurisdicţional.
Alte forme de control al constituţionalităţii legilor sunt stabilite pe baza următoarelor două criterii :
a) potrivit criteriului înscrierii în Constituţie a formelor de control al constituţionalităţii legilor, acesta poate fi explicit sau implicit;
b) potrivit criteriului timpului în care se efectuează controlul constituţionalităţii legilor, acesta se divide în control anterior şi control posterior.
O parte esenţială a capitolului din curs este consacrată controlului constituţionalităţii legilor în România.
Legea fundamentală a României stabileşte că efectuarea controlului constituţionalităţii legilor revine Curţii Constituţionale, autoritate publică având în componenţa sa nouă judecători independenţi şi inamovibili pe durata mandatului de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit.
Din examinarea dispoziţiilor constituţionale rezultă că sunt supuse controlului de constituţionalitate următoarele acte : legea ca act juridic al Parlamentului, iniţiativele de revizuire a Constituţiei, regulamentele Parlamentului, ordonanţele Guvernului, iniţiativele legislative ale cetăţenilor cu drept de vot.
În afara controlului constituţionalităţii actelor normative menţionate mai sus, Curtea mai este învestită şi cu alte atribuţii, stabilite de art.144 din Constituţie.
Acestea sunt :
a) atribuţia de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi de a confirma rezultatele sufragiului;
b) constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunicarea celor constatate Parlamentului şi Guvernului;
c) dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României;
d) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia;
e) hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic;
f) soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice.
Un ultim aspect al controlului constituţionalităţii legilor în România se referă la procedura în faţa Curţii Constituţionale. Regulile procedurale, aşa cum menţionează profesorul Ioan Muraru, cuprind îndeosebi sesizarea Curţii Constituţionale, operaţiile premergătoare şedinţelor, examinarea, deliberarea şi comunicarea actelor Curţii.
Aceste reguli procedurale sunt stabilite detaliat în Legea 47 /1992 cu modificările şi completările ulterioare privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi sunt tratate detaliat în curs.
În continuare, sunt analizate actele Curţii Constituţionale, care sunt: deciziile, hotărârile şi avizele consultative, potrivit atribuţiilor stabilite de art. 144 din Constituţie.
În partea finală a cursului sunt analizate efectele juridice ale actelor Curţii Constituţionale ţinând seama de cele două forme ale controlului – prealabil sau posterior.
f) Teoria generală a constituţionalizării dreptului
Problematica în discuţie este de actualitate şi reprezintă principalul efect al supremaţiei Constituţiei şi al existentei controlului constituţionalităţii legilor realizat de către o autoritate distinctă – Curtea Constituţională.
În esenţă, conţinutul fenomenului constituţionalizării dreptului cuprinde, pe de o parte, acumularea de norme constituţionale prin dezvoltarea jurisprudenţei constituţionale, iar pe de altă parte, difuzarea acestor norme în ordinea juridică.
VI. DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE
Tema abordată este structurată pe mai multe secţiuni.
Secţiunea I stabileşte noţiunea de drepturi ale omului şi de drepturi, libertăţi şi îndatoriri fundamentale.
Pentru cursul de faţă trebuie reţinut următorul concept al drepturilor omului: „Acele drepturi inerente fiinţei umane, căreia îi sunt consacrate şi recunoscute drepturile sale naturale în raporturile cu statul, cu ceilalţi indivizi şi cu colectivitatea din care face parte, drepturi indivizibile şi universale, care într-o abordare axiologic–epistemologică sunt indivizibile şi universale, esenţiale pentru demnitatea şi libera dezvoltare a personalităţii umane, şi care subsumează doua determinări de relativitate, prima determinare de relativitate se referă la abordarea diacronica a drepturilor omului, iar a doua determinare se refera la abordarea contextului economico-social, politic, cultural şi juridic al unei societăţi organizate statal”.
Fiinţa umană, omul, se află întotdeauna în spaţiul de suveranitate al unui stat. În această situaţie, el devine cetăţean şi, datorită raporturilor sale constituţionale de cetăţenie, se bucură de universalitatea drepturilor şi libertăţilor consacrate prin Constituţie şi prin alte legi.
Pentru stabilirea conceptului de drepturi fundamentale, procedăm la identificarea trăsăturilor specifice ale acestora, făcând câteva precizări terminologice utilizate în domeniu; în final, reţinem din literatura de specialitate următoarea definiţie: drepturile fundamentale reprezintă acele drepturi subiective ale cetăţenilor, esenţiale pentru viaţa demnitatea şi libertatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie şi garantate prin Constituţie şi legi.
Tot în cuprinsul secţiunii I din curs este stabilită noţiunea de îndatoriri fundamentale, care, potrivit opiniei profesorului Ioan Muraru, reprezintă acele obligaţii ale cetăţenilor considerate esenţiale de către popor pentru realizarea intereselor generale înscrise în Constituţie şi asigurate în realizarea lor prin convingere sau, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului.
În cuprinsul secţiunii a II-a este analizată natura juridică a drepturilor fundamentale, avându-se în vedere că, în literatura juridică de specialitate, există opinii diferite privind această natură, opinii care au la bază: teoria drepturilor naturale, teoria drepturilor individuale, teoria drepturilor reflexe, teoria potrivit căreia drepturile fundamentale reprezintă trăsături esenţiale ale statutului juridic al fiinţei umane, sau elemente ale capacităţii de folosinţă a cetăţenilor.
În secţiunea a III-a este studiată corelaţia dintre reglementările interne şi cele internaţionale privind drepturile fundamentale ale omului şi cetăţeanului.
Pe plan mondial, preocuparea comunităţii internaţionale pentru promovarea şi protejarea drepturilor fiinţei umane, s-a concretizat în elaborarea unui set de documente din domeniul drepturilor omului atât la nivel O.N.U., cât şi la nivel regional.
Pe plan intern, există reglementări ale statelor, la nivel constituţional şi legal, privind drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. Corelaţia dintre aceste două reglementări este analizată detaliat în curs.
Secţiunea a IV-a este dedicată examinării sferei drepturilor omului şi cetăţeanului. Pentru stabilirea sferei drepturilor omului şi cetăţeanului se ţine seama de evoluţia instituţiei drepturilor omului atât în planul reglementărilor internaţionale, cât şi în planul reglementărilor constituţionale. Ţinând seama de această evoluţie, sunt identificate patru generaţii de drepturi.
Secţiunea a V-a se referă la clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Potrivit opiniei profesorului Ioan Muraru, folosind criteriul conţinutului drepturilor şi libertăţilor fundamentale, acestea pot fi clasificate în cinci categorii:
a) inviolabilităţile;
b) drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale;
c) drepturile exclusiv politice;
d) drepturile şi libertăţile social-politice;
e) drepturile garanţii.
Trebuie menţionat că această clasificare nu presupune şi o ierarhizare a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, toate formează un sistem unitar, având caracter fundamental.
În secţiunea a VI-a, sunt identificate principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor români.
Acestea sunt:
1. Universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale;
2. Neretroactivitatea legii;
3. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor;
4. Funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate numai de persoane care au cetăţenie română şi domiciliul în ţară;
5. Protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile lor;
6. Cetăţenii străini şi apatrizii se bucură în România de protecţie juridică;
7. Cetăţenii români nu pot fi expulzaţi sau extrădaţi din România;
8. Prioritatea reglementărilor internaţionale;
9. Accesul liber la justiţie;
10. Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.
VII. TEORIA CETĂŢENIEI ŞI CETĂŢENIA ROMÂNĂ
Această problematică este structurată pe cinci secţiuni din curs, care acoperă diferite aspecte referitoare la cetăţenie astfel: noţiunea de cetăţenie, natura juridică a cetăţeniei, reglementarea juridică a cetăţeniei române şi principiile ce se degajă din normele juridice referitoare la cetăţenie, dovada cetăţeniei române, cetăţenia de onoare şi dubla cetăţenie.
Cetăţenia interesează în egală măsură atât dreptul constituţional, cât şi dreptul internaţional public şi privat.
Reglementările legale privind cetăţenia sunt cuprinse în Legea nr.21/1991 – Legea cetăţeniei române, publicată în „Monitorul Oficial” nr.44 din 6 martie 1991. Legea a fost modificată prin Legea nr.192/1999 pentru modificarea şi completarea Legii nr.21/1991, Legea cetăţeniei române, publicată în „Monitorul Oficial” nr. 61 din 14 decembrie 1999.
Cetăţenia reprezintă acea calitate a persoanei fizice ce exprimă relaţiile permanente social- economice, politice şi juridice dintre persoana fizică şi stat, dovedind apartenenţa sa la statul român şi atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de Constituţie şi de legile României.
În continuare, cursul prezintă principiile ce rezultă din normele juridice privind cetăţenia şi o scurtă retrospectivă privind evoluţia conceptului de cetăţenie în sistemul dreptului românesc. Se procedează apoi la stabilirea naturii juridice a cetăţeniei. Natura juridică a cetăţeniei presupune stabilirea apartenenţei cetăţeniei la una dintre categoriile juridice. De asemenea, sunt identificate principiile care stau la baza cetăţeniei române, principii care rezultă din normele constituţionale privind cetăţenia şi din legea cetăţeniei române cu modificările şi completările ulterioare.
Ultima secţiune a cursului este consacrată modurilor de dobândire şi pierdere a cetăţeniei române.
Legea cetăţeniei stabileşte următoarele moduri de dobândire a cetăţeniei române:
1) prin naştere;
2) prin adopţie (înfiere);
3) la cerere;
4) prin repatriere.
Referitor la modurile de pierdere a cetăţeniei române, legea cetăţeniei române stabileşte următoarele situaţii:
a) retragerea cetăţeniei române;
b) aprobarea renunţării la cetăţenia română;
c) în alte cazuri prevăzute de lege.
În continuare, sunt examinate amănunţit următoarele probleme: dovada cetăţeniei române, cetăţenia de onoare şi dubla cetăţenie.
În partea finală a capitolului sunt prezentate principalele aspecte din Convenţia europeană privind cetăţenia, în curs de ratificare, de către Parlamentul României.
VIII. RAPORTUL DINTRE DREPTUL INTERN ŞI DREPTUL EUROPEAN DIN PERSPECTIVA ADERĂRII ROMÂNIEI LA UNIUNEA EUROPEANĂ ŞI A RATIFICĂRII TRATATULUI PRIVIND INSTITUIREA UNEI CONSTITUŢII PENTRU EUROPA
a) Raportul dintre dreptul intern şi dreptul european
Problematica în discuţie poate fi analizată sub următoarele patru aspecte:
1) raportul dintre dreptul intern şi dreptul internaţional;
2) poziţia tratatelor internaţionale privind drepturile omului în sistemul dreptului românesc;
3) poziţia tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, în sistemul dreptului românesc, în perspectiva aderării României la Uniunea Europeană;
4) condiţiile constituţionale ale aderării României la Tratatul Atlanticului de Nord.
b) Constituţia pentru Europa
Este pentru prima oară în lume când un sistem regional adoptă o Constituţie. Acesta este rezultatul a peste 50 de ani de consolidare a structurilor noii Constituţii pentru Europa.
Tratatul constituţional pentru instituirea unei Constituţii pentru Europa a fost semnat la Roma, la data de 29 octombrie 2004, de către şefii de state şi de guverne ale statelor membre ale Uniunii Europene, precum şi de România, Bulgaria şi Turcia, în calitate de ţări candidate la aderarea la Uniunea Europeană.
Tratatul constituţional cuprinde:
Constituţia pentru Europa; Protocoale; Anexe.
Din analiza conţinutului normativ al Constituţiei europene rezultă că aceasta este structurată pe patru părţi şi un preambul.
Preambulul cuprinde marile principii care au stat la baza elaborării Constituţiei pentru Europa. Partea I cuprinde: definiţia şi obiectivele Uniunii; drepturile fundamentale şi cetăţenia Uniunii; competenţele Uniunii; exercitarea competenţelor Uniunii; viaţa democratică a Uniunii; finanţele Uniunii; Uniunea şi spaţiul apropiat; apartenenţa la Uniune; Partea a II-a cuprinde Carta drepturilor fundamentale a Uniunii; Partea a III-a cuprinde politicile şi funcţionarea Uniunii; Partea a IV-a cuprinde dispoziţii generale şi finale.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Gheorghe Uglean, Drept constituţional şi instituţii politice, vol I şi II, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005
2. Nicolae Pavel, Drept constituţional şi instituţii politice, vol I, Teoria generală, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004
3. Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol I şi II, Editura All Beck, Bucureşti, 2004
4. Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Antonie Iorgovan, Revizuirea Constituţiei-Explicaţii şi comentarii, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003
5. Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, tratat elementar, vol I şi II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000
6. Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României revizuită-comentarii şi explicaţii, Editura All Beck, Bucureşti, 2004
Disciplina Drept constituţional are ca obiectiv principal însuşirea de către studenţi a noţiunilor fundamentale ale dreptului constituţional, a fundamentelor ştiinţifice ale teoriei Constituţiei, a teoriei generale şi a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale, precum şi a instituţiilor şi structurilor constituţionale româneşti actuale. De asemenea, ea îşi propune să prezinte studenţilor conceptele, noţiunile, instituţiile şi categoriile constituţionale cu care operează disciplina, precum şi principiile constituţionale fundamentale de maximă generalitate care guvernează întreaga viaţă economică, socială, culturală, politică şi juridică a societăţii româneşti contem-porane. Problematica menţionată este abordată şi din perspectiva aderării României la U.E. şi a ratificării Tratatului privind instituirea unei Constituţii pentru Europa.
I. CONCEPTELE FUNDAMENTALE CU CARE OPEREAZĂ DREPTUL CONSTITUŢIONAL
Se consideră că, pentru ştiinţa dreptului constituţional, conceptele de societate, stat, drept, politică şi morală sunt esenţiale şi studenţii trebuie să înţeleagă şi să reţină conţinutul acestor noţiuni.
În acest sens, reţinem următoarele noţiuni:
a) Societatea umană reprezintă un ansamblu unitar, complex, sistematic de relaţii între oameni, istoric determinate, condiţie şi rezultat ale activităţii acestora de creare a bunurilor materiale şi valorilor spirituale necesare traiului individual şi colectiv.
b) Statul. Lato sensu, noţiunea de stat cuprinde ansamblul a trei elemente: teritoriul, populaţia şi suveranitatea. Stricto sensu, noţiunea de stat cuprinde forma organizată statal a poporului.
c) Dreptul cuprinde totalitatea regulilor de conduită, instituite sau sancţionate de stat, reguli ce exprimă voinţa poporului ridicată la rangul de lege, a căror aplicare este realizată de bună voie şi numai în ultimă instanţă prin forţa coercitivă a statului.
d) Morala. Lato sensu, morala este definită ca o formă a conştiinţei sociale, care reflectă şi fixează în principii şi reguli cerinţele de comportare privind raporturile nescrise dintre individ şi colectivitate.
e) Politica reprezintă o formă de activitate socială care se extinde asupra sferei relaţiilor dintre clase, naţiuni şi alte grupuri sociale, precum şi a celor dintre indivizi şi acestea, în lupta pentru putere.
II. TEORIA GENERALĂ CLASICĂ ŞI CONTEMPORANĂ A STATULUI
a) O abordare diacronică a conceptului de stat. Conceptul de stat poate fi abordat din diferite perspective, în funcţie de etapa istorică luată drept reper şi de poziţiile doctrinare de pe care el este analizat. Lato sensu, statul este considerat ca o formă de organizare socială, care garantează, împotriva pericolelor din exterior şi din interior, propria sa siguranţă şi pe cea a indivizilor care îl alcătuiesc. Formarea statului a parcurs următoarele etape: statul suveran, statul absolutist, statul de drept şi naţional.
b) Legitimitatea şi funcţiile statului. Stricto sensu, legitimitatea statului se reduce la justificarea poziţiei pe care o deţin guvernanţii faţă de guvernaţi. Funcţiile fundamentale ale statului sunt: legislativă, executivă şi jurisdicţională.
c) Elementele constitutive ale statului. Lato sensu, statul este studiat ca suma a trei elemente: teritoriul, populaţia şi suveranitatea.
d) Teoria formei de guvernământ. În dreptul constituţional, prin forma de guvernământ înţelegem, în general, modul în care sunt constituite şi funcţionează organele supreme într-un stat. Cele mai utilizate forme de guvernământ au fost şi sunt monarhia şi republica.
e) Teoria generală a structurii de stat şi a regimurilor politice. Structura de stat reprezintă organizarea de ansamblu a puterii în raport cu teritoriul, pe această bază stabilindu-se dacă un stat este constituit din unul sau mai multe state membre. Formele structurii de stat sunt: statul unitar, statul federativ, asociaţiile de state şi confederaţia de state. Regimul politic este, într-un anumit stat, rezultanta jocului forţelor politice, în principal a partidelor, într-un anumit cadru instituţional şi juridic, ţinând seama de determinările istorice, ideologice şi economice. Regimul politic se referă la instituţiile politice stabilite prin Constituţie, precum şi la partidele politice şi alte grupuri de presiune.
III. TEORIA GENERALĂ A PUTERII ORGANIZATE STATAL
În literatura juridică de specialitate, această problematică este studiată în cadrul teoriei sistemelor constituţionale, teorie în cadrul căreia apare foarte des conceptul de putere, categorie esenţială în organizarea societăţii omeneşti.
Categoria de putere este strâns legată de categoriile popor şi naţiune. Ţinând seama de această legătură în sistemele constituţionale, categoria putere este identificată cu categoria suveranitate, care aparţine poporului sau naţiunii.
În literatura juridică, statul şi puterea de stat sau puterile de stat exprimă organizarea statală a puterii.
În teoria constituţională, la început s-a pus problema unicităţii puterii statale. Celebra teorie a separaţiei puterilor în stat a fost formulată de Montesquieu, care susţinea că în stat există trei puteri: legislativă, executivă şi judecătorească.
În curs sunt studiate diferite aspecte ale originii şi evoluţiei teoriei privind aceste puteri. De asemenea, sunt analizate funcţionarea principiului separaţiei/ echilibrului/ colaborării puterilor în diferite forme de guvernământ, precum şi înscrierea în constituţiile statelor a acestui principiu.
IV. DREPTUL CONSTITUŢIONAL CA RAMURĂ DE DREPT
a) Noţiunea de drept constituţional şi noţiunea de instituţii politice
În explicarea problemelor teoretice şi practice privind dreptul constituţional, ca ramură a dreptului, trebuie să plecăm de la elucidarea unor chestiuni terminologice, de la definirea acestuia şi a instituţiilor politice.
Se cer a fi definite conceptul de drept constituţional şi conceptul de instituţii politice. Vom reţine aici definiţia potrivit căreia dreptul constituţional reprezintă acea ramură a dreptului unitar formată din norme juridice care reglementează relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii.
Sintagma instituţii politice cunoaşte mai multe accepţiuni şi sensuri.
Pentru disciplina noastră prezintă interes instituţiile relative la putere.
b) Raporturile şi normele de drept constituţional
Raportul juridic de drept constituţional reprezintă o relaţie socială reglementată de norma de drept constituţional.
Raportul juridic de drept constituţional are o structură formată din obiect, subiect şi conţinut.
Încă de la început, se impune identificarea, în ansamblul relaţiilor sociale reglementate de drept, a acelora care, prin conţinutul lor specific, sunt raporturi de drept constituţional.
Din acest punct de vedere, în cadrul obiectului dreptului constituţional sunt cuprinse două categorii de relaţii sociale.
1) relaţii cu o dublă natură juridică – acele relaţii care, fiind reglementate şi de alte ramuri de drept, sunt reglementate în acelaşi timp şi de Constituţie, devenind astfel raporturi de drept constituţional;
2) relaţii specifice de drept constituţional, care formează obiectul de reglementare numai pentru normele de drept constituţional.
Formează deci obiectul dreptului constituţional relaţiile sociale care apar în activitatea de instaurare şi menţinere a puterii de stat şi care privesc bazele puterii de stat şi bazele organizării puterii de stat, precum şi relaţiile sociale care apar în procesul exercitării puterii de stat. Menţionăm că în curs sunt identificate raporturile de drept constituţional.
Pornind tot de la teoria generală a dreptului, considerăm că pot fi subiecte ale raporturilor juridice şi, în consecinţă, şi ale raporturilor de drept constituţional numai oamenii grupaţi fie individual, fie colectiv.
Sunt subiecte ale raporturilor de drept constituţional :
1) unităţile administrativ-teritoriale;
2) poporul;
3) statul;
4) autorităţile publice;
5) partidele, coaliţiile politice, alte organizaţii;
6) cetăţenii;
7) străinii şi apatrizii.
Referitor la normele de drept constituţional, aşa cum se apreciază şi în literatura de specialitate, acestea reglementează conduita oamenilor în relaţiile sociale fundamentale care apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii şi sunt cuprinse atât în Constituţie, cât şi în alte acte normative care sunt izvoare ale dreptului constituţional.
Specific normelor de drept constituţional este faptul că, în general, acestea cuprind numai dispoziţia, enunţând un principiu constituţional.
În curs sunt analizate şi alte considerente teoretice referitoare la normele de drept constituţional.
c) Izvoarele formale ale dreptului constituţional român
Folosind o definiţie lato sensu, formulată de profesorul Ioan Muraru, izvoarele de drept reprezintă formele de exprimare a normei juridice care sunt determinate de modul de edictare sau sancţionare a sa de către stat.
Ţinând seama de cele două criterii pentru identificarea izvoarelor dreptului constituţional menţionate în curs, rezultă că sunt izvoare ale dreptului constituţional numai următoarele acte normative :
a) Constituţia şi legile de modificare acesteia;
b) Legea ca act juridic al Parlamentului;
c) Regulamentele Parlamentului;
d) Ordonanţele Guvernului (ordonanţele au forţă juridică egală cu a legii);
e) Tratatul internaţional;
f) Obiceiul.
d) Locul dreptului constituţional în sistemul de drept
Pentru a stabili locul dreptului constituţional în sistemul de drept, va trebui să reţinem următoarele trei aspecte :
a) normele de drept constituţional reglementează cele mai importante relaţii sociale care apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii în stat;
b) relaţiile sociale privind organizarea întregii vieţi economice sociale, politice şi juridice sunt reglementate, în primul rând, prin Constituţie - legea fundamentală a statului;
c) din normele constituţionale se desprind principiile după care celelalte ramuri de drept reglementează în domeniile lor de activitate.
Rezultă că dreptul constituţional estre ramura principală în sistemul de drept românesc.
V. TEORIA CONSTITUŢIEI
a) Noţiunea de Constituţie
Începând cu secolul XVIII-lea, odată cu apariţia primelor constituţii scrise, s-a impus, alături de alte mari instituţii juridice, şi Constituţia, ca lege fundamentală a oricărui stat.
În curs sunt analizate definiţiile formulate de diferiţi autori, din ţări care au o constituţie scrisă sub forma unui document unic, din ţări care nu au o constituţie scrisă (exemplu, Anglia) şi din ţări care au o constituţie scrisă, dar sub forma unui ansamblu de documente constituţionale (exemplu, Canada).
În stabilirea conceptului de Constituţie, s-au conturat în timp o serie de elemente definitorii de conţinut şi de formă, dintre care menţionăm: caracterul de lege al Constituţiei; Constituţia ca lege fundamentală a statului; normele constituţionale au forţă juridică supremă; s-a impus forma scrisă a Constituţiei.
Unele definiţii folosesc metoda enumerării principalelor domenii pe care le reglementează Constituţia.
Valorificând cele prezentate mai sus, ne însuşim părerea potrivit căreia Constituţia trebuie considerată a fi legea fundamentală a unui stat, constituită din norme juridice învestite cu forţă juridică supremă şi care reglementează acele relaţii sociale fundamentale care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii politice a poporului.
b) Apariţia, adoptarea, modificarea, suspendarea şi abrogarea Constituţiei
În ceea ce priveşte apariţia Constituţiei, reţinem cauzele apariţiei acesteia, explicaţii privind constituţia cutumiară şi constituţia scrisă, teoriile şi practicile care au stat la baza elaborării constituţiei scrise.
Referitor la adoptarea Constituţiei, reţinem aspecte privind iniţiativa adoptării constituţiei, precum şi modurile de adoptare a acesteia, respectiv: constituţia acordată, statutul sau constituţia plebiscitară, pactul sau constituţia pact, constituţia convenţie şi constituţia parlamentară.
Modificarea constituţiei are în vedere procedura după care aceasta se modifică, în cazul celor două feluri de constituţii, respectiv constituţia cutumiară şi constituţia scrisă.
Unele constituţii interzic posibilitatea încetării sau suspendării acestora (exemplu, Constituţia română din 1866).
În practica constituţională, constatăm că efectele juridice ale normelor constituţionale au fost suspendate în situaţii de criză politică.
Referitor la abrogarea constituţiei, în practica constituţională, acestea au fost abrogate explicit prin adoptarea unei noi constituţii.
c) Conţinutul normativ al Constituţiei
Conţinutul normativ al constituţiei pune în discuţie stabilirea categoriilor de norme pe care ea trebuie să le cuprindă. Încă de la început se constată că legea fundamentală are un conţinut complex. Tradiţional, conţinutul normativ al constituţiei se stabileşte pornind de la definiţia acesteia. În final, reţinem că în conţinutul normativ al constituţiei sunt cuprinse principiile fundamentale de maximă generalitate care guvernează întreaga viaţă socială, economică, politică şi juridică a societăţii româneşti contemporane.
d) Supremaţia Constituţiei
In cuprinsul acestui capitol sunt analizate următoarele aspecte: stabilirea conceptului de supremaţie a Constituţiei, fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei Constituţiei, consecinţele juridice ale supremaţiei Constituţiei şi garanţiile juridice ale supremaţiei Constituţiei.
Conceptul de supremaţie a Constituţiei are un conţinut complex şi exprimă poziţia cea mai înaltă a constituţiei în ierarhia sistemului dreptului românesc.
În esenţă, fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei Constituţiei, aşa cum menţionează profesorul Ioan Muraru, „se regăseşte în totalitatea factorilor economici, sociali, politici şi juridici, factori ce se află într-o strânsă legătură şi interacţiune şi care trebuie priviţi în raport cu constituţia în indivizibilitatea lor ”.
Consecinţele juridice ale supremaţiei Constituţiei privesc adoptarea, modificarea, suspendarea şi abrogarea Constituţiei, deosebirile de conţinut de formă şi de forţă juridică ce există între Constituţie şi lege şi conformitatea întregului drept cu Constituţia.
În cadrul garanţiilor juridice ale supremaţiei constituţiei sunt analizate următoarele garanţii:
a) controlul general al aplicării Constituţiei;
b) controlul constituţionalităţii legilor;
c) îndatorirea fundamentală de a respecta Constituţia.
e) Controlul constituţionalităţii legilor
Controlul constituţionalităţii legilor este o garanţie a supremaţiei Constituţiei.
Cercetarea formelor de control şi a autorităţilor competente a efectua controlul constituţionalităţii legilor impune clarificarea a cel puţin trei probleme prealabile, analizate în curs.
Capitolul respectiv din curs este structurat pe patru paragrafe astfel: noţiunea controlului constituţionalităţii legilor, organele de stat competente a controla constituţionalitatea legilor şi clasificarea controlului pe acest criteriu, alte forme de control al constituţionalităţii legilor şi controlul constituţionalităţii legilor în România.
Sintetizând, reţinem din literatura de specialitate următoarea definiţie a controlului constituţionalităţii legilor: activitatea organizată de verificare a conformităţii legii cu Constituţia; această activitate cuprinde regulile privind autorităţile competente să efectueze verificarea, procedura de urmat şi măsurile ce pot fi luate cu ocazia realizării acestei proceduri.
Abordând clasificarea sistematică a controlului constituţionalităţii legilor pe baza criteriului organului competent care-l realizează, se pot stabili următoarele forme de control:
1) controlul prin opinia publică;
2) controlul constituţionalităţii legilor exercitat printr-un organ politic;
3) controlul constituţionalităţii legilor exercitat printr-un organ jurisdicţional.
Alte forme de control al constituţionalităţii legilor sunt stabilite pe baza următoarelor două criterii :
a) potrivit criteriului înscrierii în Constituţie a formelor de control al constituţionalităţii legilor, acesta poate fi explicit sau implicit;
b) potrivit criteriului timpului în care se efectuează controlul constituţionalităţii legilor, acesta se divide în control anterior şi control posterior.
O parte esenţială a capitolului din curs este consacrată controlului constituţionalităţii legilor în România.
Legea fundamentală a României stabileşte că efectuarea controlului constituţionalităţii legilor revine Curţii Constituţionale, autoritate publică având în componenţa sa nouă judecători independenţi şi inamovibili pe durata mandatului de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit.
Din examinarea dispoziţiilor constituţionale rezultă că sunt supuse controlului de constituţionalitate următoarele acte : legea ca act juridic al Parlamentului, iniţiativele de revizuire a Constituţiei, regulamentele Parlamentului, ordonanţele Guvernului, iniţiativele legislative ale cetăţenilor cu drept de vot.
În afara controlului constituţionalităţii actelor normative menţionate mai sus, Curtea mai este învestită şi cu alte atribuţii, stabilite de art.144 din Constituţie.
Acestea sunt :
a) atribuţia de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi de a confirma rezultatele sufragiului;
b) constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunicarea celor constatate Parlamentului şi Guvernului;
c) dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României;
d) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia;
e) hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic;
f) soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice.
Un ultim aspect al controlului constituţionalităţii legilor în România se referă la procedura în faţa Curţii Constituţionale. Regulile procedurale, aşa cum menţionează profesorul Ioan Muraru, cuprind îndeosebi sesizarea Curţii Constituţionale, operaţiile premergătoare şedinţelor, examinarea, deliberarea şi comunicarea actelor Curţii.
Aceste reguli procedurale sunt stabilite detaliat în Legea 47 /1992 cu modificările şi completările ulterioare privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi sunt tratate detaliat în curs.
În continuare, sunt analizate actele Curţii Constituţionale, care sunt: deciziile, hotărârile şi avizele consultative, potrivit atribuţiilor stabilite de art. 144 din Constituţie.
În partea finală a cursului sunt analizate efectele juridice ale actelor Curţii Constituţionale ţinând seama de cele două forme ale controlului – prealabil sau posterior.
f) Teoria generală a constituţionalizării dreptului
Problematica în discuţie este de actualitate şi reprezintă principalul efect al supremaţiei Constituţiei şi al existentei controlului constituţionalităţii legilor realizat de către o autoritate distinctă – Curtea Constituţională.
În esenţă, conţinutul fenomenului constituţionalizării dreptului cuprinde, pe de o parte, acumularea de norme constituţionale prin dezvoltarea jurisprudenţei constituţionale, iar pe de altă parte, difuzarea acestor norme în ordinea juridică.
VI. DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE
Tema abordată este structurată pe mai multe secţiuni.
Secţiunea I stabileşte noţiunea de drepturi ale omului şi de drepturi, libertăţi şi îndatoriri fundamentale.
Pentru cursul de faţă trebuie reţinut următorul concept al drepturilor omului: „Acele drepturi inerente fiinţei umane, căreia îi sunt consacrate şi recunoscute drepturile sale naturale în raporturile cu statul, cu ceilalţi indivizi şi cu colectivitatea din care face parte, drepturi indivizibile şi universale, care într-o abordare axiologic–epistemologică sunt indivizibile şi universale, esenţiale pentru demnitatea şi libera dezvoltare a personalităţii umane, şi care subsumează doua determinări de relativitate, prima determinare de relativitate se referă la abordarea diacronica a drepturilor omului, iar a doua determinare se refera la abordarea contextului economico-social, politic, cultural şi juridic al unei societăţi organizate statal”.
Fiinţa umană, omul, se află întotdeauna în spaţiul de suveranitate al unui stat. În această situaţie, el devine cetăţean şi, datorită raporturilor sale constituţionale de cetăţenie, se bucură de universalitatea drepturilor şi libertăţilor consacrate prin Constituţie şi prin alte legi.
Pentru stabilirea conceptului de drepturi fundamentale, procedăm la identificarea trăsăturilor specifice ale acestora, făcând câteva precizări terminologice utilizate în domeniu; în final, reţinem din literatura de specialitate următoarea definiţie: drepturile fundamentale reprezintă acele drepturi subiective ale cetăţenilor, esenţiale pentru viaţa demnitatea şi libertatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie şi garantate prin Constituţie şi legi.
Tot în cuprinsul secţiunii I din curs este stabilită noţiunea de îndatoriri fundamentale, care, potrivit opiniei profesorului Ioan Muraru, reprezintă acele obligaţii ale cetăţenilor considerate esenţiale de către popor pentru realizarea intereselor generale înscrise în Constituţie şi asigurate în realizarea lor prin convingere sau, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului.
În cuprinsul secţiunii a II-a este analizată natura juridică a drepturilor fundamentale, avându-se în vedere că, în literatura juridică de specialitate, există opinii diferite privind această natură, opinii care au la bază: teoria drepturilor naturale, teoria drepturilor individuale, teoria drepturilor reflexe, teoria potrivit căreia drepturile fundamentale reprezintă trăsături esenţiale ale statutului juridic al fiinţei umane, sau elemente ale capacităţii de folosinţă a cetăţenilor.
În secţiunea a III-a este studiată corelaţia dintre reglementările interne şi cele internaţionale privind drepturile fundamentale ale omului şi cetăţeanului.
Pe plan mondial, preocuparea comunităţii internaţionale pentru promovarea şi protejarea drepturilor fiinţei umane, s-a concretizat în elaborarea unui set de documente din domeniul drepturilor omului atât la nivel O.N.U., cât şi la nivel regional.
Pe plan intern, există reglementări ale statelor, la nivel constituţional şi legal, privind drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. Corelaţia dintre aceste două reglementări este analizată detaliat în curs.
Secţiunea a IV-a este dedicată examinării sferei drepturilor omului şi cetăţeanului. Pentru stabilirea sferei drepturilor omului şi cetăţeanului se ţine seama de evoluţia instituţiei drepturilor omului atât în planul reglementărilor internaţionale, cât şi în planul reglementărilor constituţionale. Ţinând seama de această evoluţie, sunt identificate patru generaţii de drepturi.
Secţiunea a V-a se referă la clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Potrivit opiniei profesorului Ioan Muraru, folosind criteriul conţinutului drepturilor şi libertăţilor fundamentale, acestea pot fi clasificate în cinci categorii:
a) inviolabilităţile;
b) drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale;
c) drepturile exclusiv politice;
d) drepturile şi libertăţile social-politice;
e) drepturile garanţii.
Trebuie menţionat că această clasificare nu presupune şi o ierarhizare a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, toate formează un sistem unitar, având caracter fundamental.
În secţiunea a VI-a, sunt identificate principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor români.
Acestea sunt:
1. Universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale;
2. Neretroactivitatea legii;
3. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor;
4. Funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate numai de persoane care au cetăţenie română şi domiciliul în ţară;
5. Protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile lor;
6. Cetăţenii străini şi apatrizii se bucură în România de protecţie juridică;
7. Cetăţenii români nu pot fi expulzaţi sau extrădaţi din România;
8. Prioritatea reglementărilor internaţionale;
9. Accesul liber la justiţie;
10. Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.
VII. TEORIA CETĂŢENIEI ŞI CETĂŢENIA ROMÂNĂ
Această problematică este structurată pe cinci secţiuni din curs, care acoperă diferite aspecte referitoare la cetăţenie astfel: noţiunea de cetăţenie, natura juridică a cetăţeniei, reglementarea juridică a cetăţeniei române şi principiile ce se degajă din normele juridice referitoare la cetăţenie, dovada cetăţeniei române, cetăţenia de onoare şi dubla cetăţenie.
Cetăţenia interesează în egală măsură atât dreptul constituţional, cât şi dreptul internaţional public şi privat.
Reglementările legale privind cetăţenia sunt cuprinse în Legea nr.21/1991 – Legea cetăţeniei române, publicată în „Monitorul Oficial” nr.44 din 6 martie 1991. Legea a fost modificată prin Legea nr.192/1999 pentru modificarea şi completarea Legii nr.21/1991, Legea cetăţeniei române, publicată în „Monitorul Oficial” nr. 61 din 14 decembrie 1999.
Cetăţenia reprezintă acea calitate a persoanei fizice ce exprimă relaţiile permanente social- economice, politice şi juridice dintre persoana fizică şi stat, dovedind apartenenţa sa la statul român şi atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de Constituţie şi de legile României.
În continuare, cursul prezintă principiile ce rezultă din normele juridice privind cetăţenia şi o scurtă retrospectivă privind evoluţia conceptului de cetăţenie în sistemul dreptului românesc. Se procedează apoi la stabilirea naturii juridice a cetăţeniei. Natura juridică a cetăţeniei presupune stabilirea apartenenţei cetăţeniei la una dintre categoriile juridice. De asemenea, sunt identificate principiile care stau la baza cetăţeniei române, principii care rezultă din normele constituţionale privind cetăţenia şi din legea cetăţeniei române cu modificările şi completările ulterioare.
Ultima secţiune a cursului este consacrată modurilor de dobândire şi pierdere a cetăţeniei române.
Legea cetăţeniei stabileşte următoarele moduri de dobândire a cetăţeniei române:
1) prin naştere;
2) prin adopţie (înfiere);
3) la cerere;
4) prin repatriere.
Referitor la modurile de pierdere a cetăţeniei române, legea cetăţeniei române stabileşte următoarele situaţii:
a) retragerea cetăţeniei române;
b) aprobarea renunţării la cetăţenia română;
c) în alte cazuri prevăzute de lege.
În continuare, sunt examinate amănunţit următoarele probleme: dovada cetăţeniei române, cetăţenia de onoare şi dubla cetăţenie.
În partea finală a capitolului sunt prezentate principalele aspecte din Convenţia europeană privind cetăţenia, în curs de ratificare, de către Parlamentul României.
VIII. RAPORTUL DINTRE DREPTUL INTERN ŞI DREPTUL EUROPEAN DIN PERSPECTIVA ADERĂRII ROMÂNIEI LA UNIUNEA EUROPEANĂ ŞI A RATIFICĂRII TRATATULUI PRIVIND INSTITUIREA UNEI CONSTITUŢII PENTRU EUROPA
a) Raportul dintre dreptul intern şi dreptul european
Problematica în discuţie poate fi analizată sub următoarele patru aspecte:
1) raportul dintre dreptul intern şi dreptul internaţional;
2) poziţia tratatelor internaţionale privind drepturile omului în sistemul dreptului românesc;
3) poziţia tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, în sistemul dreptului românesc, în perspectiva aderării României la Uniunea Europeană;
4) condiţiile constituţionale ale aderării României la Tratatul Atlanticului de Nord.
b) Constituţia pentru Europa
Este pentru prima oară în lume când un sistem regional adoptă o Constituţie. Acesta este rezultatul a peste 50 de ani de consolidare a structurilor noii Constituţii pentru Europa.
Tratatul constituţional pentru instituirea unei Constituţii pentru Europa a fost semnat la Roma, la data de 29 octombrie 2004, de către şefii de state şi de guverne ale statelor membre ale Uniunii Europene, precum şi de România, Bulgaria şi Turcia, în calitate de ţări candidate la aderarea la Uniunea Europeană.
Tratatul constituţional cuprinde:
Constituţia pentru Europa; Protocoale; Anexe.
Din analiza conţinutului normativ al Constituţiei europene rezultă că aceasta este structurată pe patru părţi şi un preambul.
Preambulul cuprinde marile principii care au stat la baza elaborării Constituţiei pentru Europa. Partea I cuprinde: definiţia şi obiectivele Uniunii; drepturile fundamentale şi cetăţenia Uniunii; competenţele Uniunii; exercitarea competenţelor Uniunii; viaţa democratică a Uniunii; finanţele Uniunii; Uniunea şi spaţiul apropiat; apartenenţa la Uniune; Partea a II-a cuprinde Carta drepturilor fundamentale a Uniunii; Partea a III-a cuprinde politicile şi funcţionarea Uniunii; Partea a IV-a cuprinde dispoziţii generale şi finale.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Gheorghe Uglean, Drept constituţional şi instituţii politice, vol I şi II, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005
2. Nicolae Pavel, Drept constituţional şi instituţii politice, vol I, Teoria generală, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004
3. Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol I şi II, Editura All Beck, Bucureşti, 2004
4. Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Antonie Iorgovan, Revizuirea Constituţiei-Explicaţii şi comentarii, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003
5. Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, tratat elementar, vol I şi II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000
6. Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României revizuită-comentarii şi explicaţii, Editura All Beck, Bucureşti, 2004
Trimiteți un comentariu