Lucreţia Dogaru, Teoria generală a dreptului (curs 2)
CAPITOLUL II
SISTEMUL ŞTIINŢEI DREPTULUI
1. Consideraţii generale privind rolul ştiinţei [1]
Ştiinţa este ansamblul sistematizat al cunoştinţelor raţionale despre natură, societate şi gândire, pe care omenirea le-a acumulat în decursul timpului, cu scopul de a cunoaşte legile generale ale naturii, ale existenţei şi dezvoltării societăţii.
Ştiinţa este o metodă de cunoaştere sistematică a societăţii, un ansamblu de ipoteze şi teorii cu privire la realitatea exterioară, formulat într-un limbaj specific. Ea este considerată ca fiind un factor important în dezvoltarea producţiei şi un izvor permanent de idei, principii şi teorii filozofice despre lume.
Ştiinţa este un fenomen social, un sistem în continuă dezvoltare, care are atât un aspect static (sistem de idei, reprezentări, principii, teorii) cât şi un aspect dinamic (sistem ce se dezvoltă şi produce permanent cunoştinţe noi).
Obiectul unei ştiinţe este considerat [2] a fi un domeniu determinat al realităţii, cercetat în scopul descoperirii de principii, de previziuni cu privire la evoluţia fenomenelor studiate.
Ştiinţa prezintă următoarele trăsături caracteristice:
- este un izvor de idei, ipoteze, principii, teorii;
- este veridică, adică redă în enunţuri adevărate ceea ce descoperă;
- este raţională, în sensul că, enunţurile făcute sunt corecte sub aspect logic;
- este perfectibilă, adică este dispusă să integreze noile descoperiri în sistemul său explicativ;
- foloseşte un limbaj propriu, caracteristic;
- foloseşte metode şi tehnici de cercetare adecvate;
- are un domeniu de cunoaştere, de cercetare propriu;
- utilizează un sistem propriu de noţiuni, legi, principii, ipoteze şi teorii;
Sistemul general al ştiinţelor cuprinde anumite subsisteme, fiind acceptată clasificarea acestuia, astfel:
a) Ştiinţele despre existenţă, care cuprind:
- ştiinţele naturii, ştiinţele despre societate şi ştiinţele despre gândire;
b) Ştiinţele acţiunii, din care fac parte:
- ştiinţele tehnice, administrativ-teritoriale, educaţionale;
c) Ştiinţele de sinteză (generale), din care fac parte:
- matematica, cibernetica, filozofia etc.
Din punct de vedere al conţinutului obiectului său şi din punct de vedere tradiţional, ştiinţa dreptului face parte din categoria ştiinţelor despre societate, a ştiinţelor despre existenţă.
2. Sistemul ştiinţelor sociale. Ştiinţa dreptului [3] în sistemul ştiinţelor sociale
Ştiinţele sociale denumite şi ştiinţe despre societate sau ştiinţe umaniste, formează în ansamblul lor, un sistem care este alcătuit din patru categorii de ştiinţe:
- ştiinţele nomotetice – care au ca obiectiv activităţile umane, iar ca scop stabilirea legilor şi relaţiilor funcţionale corespunzătoare. În categoria lor intră: economia politică, psihologia, sociologia, demografia, ligvistica etc.;
- ştiinţele istorice - care au ca obiect reconstituirea şi interpretarea trecutului;
- ştiinţele juridice, etica şi alte ştiinţe- care au ca obiect studierea fenomenului juridic în complexitatea sa, precum şi conduita oamenilor etc;
- cercetarea epistemologică a ştiinţei (cercetarea gnoseo-logică) [4] ca disciplină socio-umană.
Ştiinţele socio-umane sunt acele ştiinţe care au ca scop cunoaşterea legilor generale privind existenţa şi evoluţia societăţii, studierea formelor istorice de organizare socială, studierea modalităţilor de manifestare a diferitelor componente ale realităţii sociale.
Ştiinţa dreptului cuprinde totalitatea ştiinţelor juridice – fundamentale, generale, particulare, auxiliare – care studiază dreptul sub toate aspectele sale.
Istoria ştiinţei dreptului a început în sec. al XVII-lea e.n., dată până la care dreptul a fost obiectul teoriei filozofice, şi a devenit o ştiinţă autonomă la mijlocul sec. al XIX-lea.
Alături de termenul „ştiinţa dreptului” se foloseşte şi termenul „ştiinţa juridică”.
Ştiinţele juridice sunt o componentă esenţială a ştiinţelor sociale, [5] având ca obiect analiza realităţii juridice şi obiectul ei. Ele studiază metodic şi sistematic juridicul în toate formele (instituţiile politice şi juridice) şi formulează principii generale de acţionare asupra relaţiilor sociale.
Ştiinţele juridice cercetează aspecte fundamentale ale realităţii juridice, cum ar fi:
- legile existenţei şi dezvoltării statului şi dreptului;
- instituţiile politice şi juridice şi formele lor concrete;
- corelaţia cu celelalte componente ale sistemului social;
- structurile economice ale societăţii;
- conduita umană în viaţa socială, drepturile şi obligaţiile persoanelor etc.
Ştiinţele juridice, sunt ştiinţe care cercetează forma juridică a existenţei societăţii, natura juridicului, caracteristicile legate de structura sa, drepturile subiective, relaţiile juridice şi ordinea de drept, conştiinţa juridică etc.
Ca ştiinţă normativă, ştiinţa dreptului studiază dinamica participării oamenilor la circuitul civil, în calitate de titulari de drepturi şi obligaţii.
Ca orice ştiinţă socială, ştiinţa dreptului operează cu definiţii, idei, categorii, concepte, principii şi teorii, fiind considerată o teorie creatoare a dreptului însuşi.
Ştiinţa dreptului examinează şi corelaţiile normelor juridice cu normele morale şi religioase, subliniind specificitatea acestora. Ea explică în mod teleologic şi normativ viaţa socială, tratând toate domeniile juridice în mod descriptiv critic, adică prin raportare la adevăr şi justiţie.
În evoluţia sa istorică, ştiinţa dreptului a trecut printr-un proces de specializare permanent, înregistrând serioase acumulări în planul cunoaşterii. În epoca contemporană, ştiinţa juridică a cunoscut o dezvoltare extraordinară, datorită creşterii rolului dreptului în societate.
Unele ştiinţe juridice au însă un nivel ridicat de abstractizare, de cunoaştere ridicată (cum ar fi, ştiinţa dreptului civil român, ştiinţa dreptului constituţional român, ştiinţa dreptului penal român), iar altele prezintă un grad scăzut de abstractizare (de exemplu, ştiinţa dreptului bancar, ştiinţa dreptului asigurărilor).
Ştiinţele juridice sunt supuse unei dezvoltări permanente, justificate de o serie de factori cum ar fi:
- complexitatea şi dezvoltarea continuă a relaţiilor sociale ce necesită a fi reglementate;
- construirea statului de drept care să aibă la bază un sistem juridic eficient şi bine închegat;
- necesitatea apariţiei unor noi ramuri de drept (dreptul nuclear, dreptul mării, dreptul spaţial, dreptul comunitar etc.) cu un obiect de reglementare nou, distinct.
Printre definiţiile de început date ştiinţei dreptului, o putem aminti pe cea care aparţine lui Ulpian, care afirma că: “Ştiinţa dreptului este cunoaşterea lucrurilor divine şi umane, ştiinţa de a deosebi ce e drept şi ceea ce e nedrept”.
3. Sistemul ştiinţelor juridice
3.1. Consideraţii generale
Relaţiile sociale sunt multiple şi complexe, ele se formează şi se desfăşoară pe baza unor reguli specifice, ce sunt în conformitate cu interesele generale şi fundamentale ale statului. Aceste reguli sunt preluate şi analizate de ştiinţa dreptului, fiind transformate în norme juridice prin adăugarea elementului sancţionator, care reprezintă trăsătura definitorie şi distinctivă prin care regulile de drept se deosebesc şi se individualizează de regulile din alte domenii (regulile politice, economice, morale, etice, religioase etc.).
Ştiinţa dreptului, extrage din componentele sistemului social global, acele relaţii sociale ce necesită o analiză aprofundată, pentru a formula concluzii, idei, teorii, principii, concepţii de drept. Complexitatea fenomenului social-juridic determină o structurare a cercetării acestui fenomen de către ştiinţa dreptului. Dreptul trebuie studiat atât din perspectiva globală, cât şi din perspectivă istorică şi structurală [6].
Ştiinţele sociale constituie în ansamblul lor, un sistem din care fac parte anumite subsisteme (componente). Astfel, ştiinţele juridice sunt subsisteme ale ştiinţelor sociale, şi totodată sunt sisteme în raport cu componentele lor (în temeiul principiului conform căruia fiecare subsistem poate fi considerat ca sistem în raport cu propriile sale componente).
Organizarea ştiinţelor juridice într-un sistem constituit din subsisteme, are la bază următoarele motivaţii:
- dreptul este un sistem, format din totalitatea normelor juridice ce reglementează toate domeniile vieţii sociale, economice, politice etc.;
- ştiinţa dreptului analizează normele juridice din toate aceste domenii, precum şi relaţiile sociale reglementate de aceste norme;
- complexitatea fenomenului social-juridic determină o cercetare de ansamblu a acestuia şi a componentelor sale;
- studierea dreptului în perspectivă istorică.
Sistemul ştiinţelor juridice, este alcătuit din următoarele subsisteme (componente) [7], în funcţie de sfera şi modul de abordare a studiului dreptului:
- ştiinţele juridice istorice;
- ştiinţele juridice de ramură;
- ştiinţele ajutătoare (auxiliare sau participative);
- teoria generală a dreptului (ştiinţă juridică de sinteză);
3.2. Ştiinţele juridice istorice
Ştiinţele juridice istorice sunt acele ştiinţe care efectuează studiul istoric al dreptului.
După modul de abordare a cercetării istorice a dreptului, se pot distinge următoarele ştiinţe juridice istorice:
- ştiinţe juridice istorice ce studiază istoria dreptului dintr-o anumită ţară (de exemplu: Istoria dreptului românesc);
- ştiinţe juridice istorice ce studiază evoluţia generală a fenomenului juridic, istoria dreptului în general, (de exemplu, Istoria generală a dreptului);
- ştiinţe juridice istorice ce studiază evoluţia istorică a diferitelor idei, curente, teorii sau şcoli de drept (cum ar fi: Şcoala istorică a dreptului, Pozitivismul juridic, Istoria doctrinelor juridice);
- ştiinţe ce cercetează istoria unei instituţii juridice sau ramuri de drept (cum ar fi: Istoria dreptului penal, Istoria dreptului de proprietate etc.).
Ştiinţele juridice istorice au o importanţă deosebită [8] în cadrul ştiinţelor juridice în general, importanţă ce rezultă din faptul că:
- demonstrează legăturile strânse dintre dreptul românesc şi alte bazine de civilizaţie juridică;
- dovedeşte că actuala structură juridică îşi are originea în instituţii juridice străvechi, că ea a avut o evoluţie istorică continuă şi un progres juridic real;
- întreţine ideea de progres juridic, ajutând la studierea evoluţiei instituţiilor juridice din ţara noastră;
- istoria dreptului românesc atestă originea şi continuitatea poporului român în spaţiul său geografic, precum şi vechile forme ale dreptului românesc.
3.3. Ştiinţele juridice de ramură
Ştiinţele juridice de ramură studiază fenomenele particulare juridice, respectiv ramurile dreptului.
Ramurile de drept, sunt grupări de norme şi instituţii juridice legate între ele prin obiectul lor comun, prin principii comune şi prin unitatea de metodă folosită pentru reglementarea obiectului lor. Astfel, domeniul relaţiilor sociale reglementate de normele şi instituţiile juridice, constituie criteriul fundamental al constituirii ramurilor dreptului, iar metoda de reglementare juridică, principiile juridice, caracterul normelor, specificul sancţiunilor şi voinţa legiuitorului constituie criteriul auxiliar al constituirii ramurilor de drept.
Fiecare ştiinţă juridică de ramură studiază normele juridice ce aparţin ramurii de drept corespunzătoare, în strânsă legătură cu relaţiile sociale ce formează obiectul ei de reglementare juridică. De exemplu, ştiinţa dreptului penal studiază normele juridice ce aparţin dreptului penal ca ramură de drept în strânsă legătură cu relaţiile sociale reglementate de aceste norme; ştiinţa dreptului constituţional analizează normele juridice de drept constituţional în strânsă legătură cu relaţiile sociale pe care ele le reglementează.
Pe lângă ştiinţele juridice de ramură tradiţionale (ştiinţa dreptului civil, penal, administrativ, constituţional, financiar, familiei etc.), în prezent ca urmare a transformărilor sociale, ştiinţifice şi tehnologice (atât interne cât şi internaţionale), sunt reglementate juridic noi domenii şi aspecte, fapt ce duce la apariţii de noi ştiinţe juridice de ramură, cum ar fi: dreptul mediului înconjurător, drepturile omului, dreptul afacerilor, dreptul comunitar etc.
3.4. Ştiinţele ajutătoare (auxiliare)
Ştiinţele ajutătoare (auxiliare sau participative) sunt acele discipline care fără să facă parte propriu-zis din sistemul dreptului, ajută la cunoaşterea fenomenului juridic şi la corecta aplicare a normelor juridice.
Aceste ştiinţe oferă importante date statistice şi informaţii ştiinţifice cu privire la evoluţia fenomenului infracţional, a conţinutului şi formelor de realizare ale unor raporturi sociale etc.
În categoria ştiinţelor ajutătoare intră următoarele discipline: criminalistica, medicina legală, statistica juridică, sociologia juridică, psihologia judiciară, contabilitatea, dreptul comparat, etnologia juridică.
Ştiinţele ajutătoare servesc atât practica judiciară, cât şi ştiinţa juridică. Ele au rolul de a ajuta organele jurisdicţionale în activitatea lor, aducând o valoroasă contribuţie la soluţionarea unor cazuri concrete.
Această categorie de ştiinţe speciale, utilizează deseori pentru investigaţia unor situaţii şi mijloace ştiinţifice specifice altor ştiinţe (de exemplu, în criminalistică se folosesc pentru fotografia juridică şi pentru conservarea probelor, o serie de procedee fizico-chimice).
3.5. Teoria generală a dreptului
3.5.1. Necesitatea şi importanţa Teoriei Generale a Dreptului
În literatura de specialitate actuală [9], se distinge între sensul larg al Teoriei dreptului – ca ştiinţă care studiază constantele structurale, funcţionale şi formale ale dreptului în universalitatea sa, şi sensul restrâns al Teoriei dreptului – ca ştiinţă ce studiază constantele structurale, funcţionale şi formale ale dreptului dintr-o anumită societate.
Teoria generală a dreptului, este ştiinţa juridică care cercetează dreptul ca fenomen social, cu funcţiile şi formele sale de manifestare. De asemenea, Teoria dreptului cercetează categoriile, principiile şi noţiunile de bază ale dreptului, elaborând cele mai generale concepte valabile pentru toate ramurile ştiinţei dreptului, cum ar fi: drept obiectiv şi subiectiv, norma juridică, izvor de drept, tehnica juridică, raporturi juridice, răspunderea juridică. Fără cunoaşterea acestor concepte nu este posibilă cercetarea celorlalte discipline juridice.
Teoria generală a dreptului este ştiinţa care explică realitatea juridică, prin cercetarea fenomenului juridic atât din perspectiva filozofică cât şi ştiinţifică. Este considerată ca fiind o disciplină de bază pentru ştiinţa dreptului, necesitatea ei fiind impusă atât de cerinţe teoretice cât şi practice. Scopul său este acela de a îmbogăţi atât ştiinţa cât şi practica dreptului, servind procesului de elaborare şi de aplicare a dreptului.
Ca ştiinţă fundamentală de sinteză, Teoria generală a dreptului este materia juridică care studiază dreptul pozitiv în ansamblul său, respectiv, formele, conţinuturile, funcţiile, structurile şi mecanismele sale în strânsă legătură cu realizarea şi aplicarea lui. Este caracterizată printr-o mare generalitate şi principialitate juridică; din generalitatea sa derivă şi caracterul său introductiv, acela al iniţierii în celelalte domenii ale juridicului.
Teoria generală a dreptului este o ştiinţă aflată în strânsă legătură şi conexiune cu celelalte ştiinţe ale sistemului juridic, de la care preia date esenţiale privitoare la drept şi cărora le furnizează, metode de cercetare şi soluţii pentru problemele practice, în scopul influenţării conduitei umane în sens util şi pozitiv.
Ca disciplină de învăţământ, Teoria generală a dreptului are caracter de introducere în studierea ştiinţelor juridice, ea deschide porţile universului juridic [10].
3.5.2. Scurt istoric privind apariţia şi dezvoltarea Teoriei generale a dreptului
Hegel arăta în lucrarea sa “Filozofia dreptului”, că toţi marii filozofi ai omenirii au studiat filozofia dreptului, aceasta avându-şi rădăcinile în operele lui Platon şi Aristotel, consideraţi a fi primii enciclopedişti care au studiat toate ramurile ştiinţei omeneşti, inclusiv dreptul.
Studierea dreptului de pe poziţiile teoriei generale, datează de mult timp. De altfel, Teoria generală a dreptului, ca ştiinţă juridică, s-a desprins din Filozofia dreptului ce cuprindea reflecţii filozofice asupra dreptului, din antichitate până la sfârşitul sec. al XVIII-lea. Pentru prima dată, expresia de “enciclopedia dreptului” este folosită de Hunius, Enciclopedia Juris universi (1638) ce cuprindea un rezumat al cunoştinţelor despre drept care a devenit disciplină juridică în învăţământul juridic superior european sub denumirea de Enciclopedia juridică.
Cuvântul „enciclopedie” provine din grecescul „en Kyklos poidiea” care semnifică studiul unui ciclu de ştiinţe.
În anul 1275 Wilhelm Durantis elaborează lucrarea “Speculum juris”, considerată ca fiind prima încercare de analiză enciclopedică a dreptului. Concepte şi categorii cu care operează teoria dreptului au fost elaborate de celebrul filosof Ch. Montesquieu în opera sa “Despre spiritul legilor” şi de Jean Jaques Rousseau în “Contractul social” [11]. La începutul secolului al XIX –lea, Teoria generală a dreptului denumită şi Enciclopedia dreptului a căpătat o fundamentare ca urmare a contribuţiei deosebite a unor autori ca: Edmond Picard, Leon Duguit, Jean Bergel, John Austin, Victor Cousin, E.R. Bierling, Giorgio del Vecchio şi alţii.
După anul 1880, în paralel cu Enciclopedia dreptului s-a conturat un alt studiu de iniţiere în ştiinţa dreptului, denumit curent în sec.XX, Introducere în studiul dreptului. Marea transformare în studiul Enciclopediei dreptului se face sub imperiul filozofilor germani Schelling, Hegel şi Ahrens, şi fondatorii Şcolii organice (între anii 1840-1860), care concep enciclopedia dreptului ca un studiu introductiv în ştiinţa dreptului.
Autorul belgian Edmond Picard considerat părintele Enciclopediei juridice, în cunoscuta sa lucrare “ Le droit pur” (1899), considera că există următoarele direcţii specifice studiului enciclopedic al dreptului:
- Enciclopedia universală a dreptului;
- Enciclopedia vulgară a dreptului (care era o iniţiere în drept pentru începători);
- Enciclopedia preliminară (considerată o introducere în drept);
- Enciclopedia complementară (care era o completare a cercetării particulare a dreptului cu noţiuni generale);
- Enciclopedia naţională (considerată un studiu al dreptului naţional);
- Enciclopedia formală denumită şi “drept pur”, (care se ocupă cu studiul constantelor, al permanenţelor juridice).
Cu privire la caracterul Enciclopediei dreptului, în literatura juridică de specialitate au fost emise o serie de concepţii şi teorii, cum ar fi:
• teoria după care enciclopedia dreptului este un studiu de introducere în ştiinţa dreptului;
• teoria ce consideră că enciclopedia şi filozofia dreptului se confundă;
• teoria după care enciclopedia şi filozofia dreptului constituie împreună teoria generală a dreptului;
• teoria organică care consideră că enciclopedia dreptului este o ştiinţă autonomă.
Unii autori [12], fac o distincţie clară şi între Introducere în studiul dreptului, pe care o consideră ca fiind o simplă disciplină de învăţământ juridic, Teoria Generală a dreptului ca ştiinţă juridică, Filozofia dreptului, apreciată ca fiind ramură a filozofiei şi Fundamentele dreptului, ca ştiinţă mixtă juridico-filozofică.
În privinţa apariţiei şi evoluţiei istorice a Teoriei generale a dreptului, în ţara noastră au existat contribuţii [13] valoroase în literatura juridică. Astfel, profesorul Mircea Djuvara elaborează şi publică în anii ’30 opera cu titlul “ Teoria generală a dreptului” în trei volume, în care, consideră că obiectul Enciclopediei juridice [14] este studiul permanenţelor juridice, a elementelor de continuitate în drept. De asemenea, profesorul Eugeniu Speranţia, în lucrările sale: “Introducere în filozofia dreptului” şi “Principii fundamentale de filozofie juridică”, consideră că Enciclopedia juridică studiază constantele dreptului, pe care le grupează în cinci categorii, astfel: definiţia dreptului; clasificarea şi sensurile dreptului; originea şi evoluţia istorică a dreptului; principiile ideologice ale dreptului; istoria doctrinelor în drept.
În concluzie, Enciclopedia dreptului este ştiinţa dreptului care studiază esenţa dreptului, sub toate aspectele sale, iar obiectul Teoriei Generale a dreptului în ţara noastră este dreptul român.
3.5.3. Teoria generală a dreptului - ca disciplină de învăţământ
Această disciplină ştiinţifică se regăseşte în toate planurile de învăţământ ale facultăţilor de drept din ţările europene sub denumirea frecventă de: “Enciclopedia dreptului”, “Teoria generală a dreptului”, “Introducere în studiul dreptului”, “Jurisprudenţa generală”, sau “Preliminarii”.
Istoria învăţământului juridic românesc este foarte veche.
Nevoia studierii ştiinţei dreptului este subliniată în Ţara Românească de măsurile luate de Ion Vodă Caragea care cu prilejul reorganizării Şcolii Domneşti în anul 1816, numeşte ca profesor de drept pe unul din marii cărturari ai vremii [15]. In anul 1850 demarează organizarea învăţământului juridic superior de trei ani, în care se vor preda nouă cursuri de legi. Acest demers este urmat de înfiinţarea în anul 1866 a Universităţii din Bucureşti, al cărui rector a fost profesor de drept.
Necesitatea învăţământului juridic s-a impus şi în Moldova, unde prin Constituţia din 1822 se prevedea înfiinţarea unei “Şcoale de Drept”, lucru finalizat în anul 1830, când la “Ghimnazia Vasiliană” s-a numit primul profesor de drept ce urma să deschidă în limba română un curs privat de ştiinţa legilor romane, prima lecţie tipărită şi păstrată în limba română fiind: “Istoria dreptului românesc sau a pravilelor româneşti”.
În anul 1836, Grigore Ghica Vodă înfiinţează la Iaşi, Facultatea de Drept, în care a predat Simion Bărnuţiu cursul de “Dreptul natural şi al ginţilor” (între anii 1856-1864), urmat de alţi profesori iluştrii ce au predat Filozofia dreptului şi Enciclopedia juridică.
În anul 1913 se înfiinţează la Bucureşti, datorită efortului deosebit al profesorului Dissescu, Catedra de enciclopedia şi filozofia dreptului, care de-a lungul anilor a fost onorată de nume prestigioase ale culturii juridice româneşti.
După reforma învăţământului din anul 1948, se introduce în planurile de învăţământ ale facultăţilor de drept din ţara noastră, cursul de Teoria generală a statului şi dreptului, care explica fenomenul politico-juridic din punct de vedere materialist – dialectic marxist. Acest curs s-a predat la anul I de studiu al facultăţilor de drept, neîntrerupt între anii 1948-1990.
În literatura juridică de specialitate se consideră că Teoria generală a dreptului, este ştiinţa ce vizează fenomenul juridic la un nivel de maximă generalitate, fapt ce o deosebeşte de celelalte ştiinţe juridice ale căror abordări au caracter abstract.
Teoria generală a dreptului este o ştiinţă de abordare globală a dreptului, care este completată de datele concrete pe care le oferă analiza directă a fenomenului juridic în cadrul ştiinţelor juridice de specialitate. Astfel, Teoria generală a dreptului oferă disciplinelor de ramură, noţiuni, categorii, concepte şi principii de bază necesare pentru abordarea specializată a fenomenului juridic, reprezentând premisele general-teoretice, conceptuale şi metodologice ale iniţierii în celelalte domenii ale juridicului.
Teoria generală a dreptului este o ştiinţă juridică generală şi introductivă, ce preia de la ştiinţele juridice de ramură datele esenţiale privind formele de manifestare particulare ale dreptului şi cărora le oferă criteriile de apreciere critică a principiilor şi postulatelor, precum şi metodele şi rezultatele cunoaşterii mecanismului de influenţare a conduitei umane de către drept.
4. Metodologia studierii ştiinţifice a dreptului
4.1. Noţiuni generale privind metodologia cercetării fenomenului juridic
Cuvântul metodă provine din grecescul “methodos” - care înseamnă cale, drum, mod de expunere.
Metoda este un ansamblu de mijloace şi procedee de cunoaştere a tuturor lucrurilor înconjurătoare. Renè Descartes definea metoda ca fiind acel ansamblu de reguli cu ajutorul cărora o persoană deosebeşte falsul adevăr şi ajunge „cruţându-şi puterile minţii şi mărindu-şi progresiv ştiinţa, la cunoaşterea adevărată a tuturor acelora de care va fi capabil”. [16]
Interesul manifestat pentru perfecţionarea metodei a dus la apariţia metodologiei, care este ştiinţa despre metodă.
Metodologia juridică reprezintă ansamblul operaţiilor intelectuale ce constau din principii, metode şi procedee tehnice cu ajutorul cărora se studiază dreptul în toată complexitatea sa.
Pe baza metodologiei se realizează înţelegerea ştiinţifică a fenomenului drept, a funcţiilor, formei şi conţinutului său, precum şi a legăturilor sale complexe şi multiple cu societatea.
In literatura juridică din ţara noastră au existat şi există preocupări legate de definirea metodologiei juridice, dar şi de analiză a metodelor concrete de cercetare ştiinţifică a dreptului [17].
În cercetarea fenomenului juridic se utilizează o metodologie specifică ce poate fi definită ca un ansamblu de factori (principii, norme, criterii metodologice) ce au ca obiect raporturile, relaţiile ce se stabilesc între diferite metode în procesul de cunoaştere a fenomenului juridic.
4.2. Metodele specifice cercetării ştiinţifice juridice
Metodele de cercetare în domeniul ştiinţelor juridice sunt studiate în cea mai mare parte de Teoria generală a dreptului. Ştiinţa dreptului, ca ştiinţă juridică preponderent deductivă, foloseşte pentru investigarea fenomenului juridic, o paletă largă de metode de cercetare, cum ar fi:
- metoda logică;
- metoda istorică;
- metoda sociologică;
- metoda comparativă;
- metode cantitative;
- metode prospective.
4.2.1. Metoda logică
Metoda logică sau raţională, este o metodă de largă folosinţă în orice act de gândire ştiinţifică, fiind specifică în general ştiinţelor normative. Datorită complexităţii fenomenului juridic, toate ştiinţele juridice se folosesc de legile şi raţionamentele logice.
Metoda logică ca metodă specifică cercetării juridice, poate fi definită ca fiind, totalitatea procedeelor şi operaţiunilor metodologice şi gnoseologice cu ajutorul cărora se pot cunoaşte structura şi dinamica raporturilor necesare între componentele sistemului juridic ale unei societăţi.
Datorită specificului şi caracterului dreptului, ştiinţa dreptului este considerată ca fiind o ştiinţă sistematică, iar dreptul, o matematică a ştiinţelor sociale. Caracterul sistematic al dreptului se îmbină cu caracterul său logic.
Logica juridică este folosită pentru clarificarea şi explicarea numeroaselor fenomene juridice, pentru înţelegerea logicii normelor juridice, a conduitei impuse în relaţiile sociale etc.
Logica juridică este aplicabilă unei sfere largi de probleme juridice, cum ar fi: definiţii legale, formarea şi clasificarea conceptelor juridice, sistematizarea normelor juridice, soluţionarea conflictelor de norme juridice, interpretarea normelor juridice şi aplicarea lor, scopul dreptului, valorile ocrotite de drept etc. Utilizarea metodei logice în drept se justifică [18] prin diferite raţiuni cum ar fi: autoritatea legii implică respectarea legilor logice de gândire; orientarea activităţii legislative conform unui model raţional; activitatea de aplicare a dreptului necesită un caracter logic etc.
Metoda logică se aplică în materia sistematizării normelor juridice, a soluţionării conflictelor de norme juridice, a interpretării normelor juridice, în probaţiunea judiciară, precum şi asupra altor problematici.
4.2.2. Metoda istorică
Pentru ca instituţiile politico-juridice să fie cunoscute şi înţelese ele trebuie studiate în succesiunea lor istorică.
Cunoaşterea reglementărilor şi formelor dreptului în evoluţia lor istorică, este un important document pentru istorie. În acest sens, Legea celor XII Table, Codul lui Justinian, Codul lui Manu, Codul lui Mu, Codul lui Napoleon sunt monumente legislative pentru istoria popoarelor respective, dar şi documente juridice cu o semnificaţie deosebită pentru înţelegerea evoluţiei istorice a dreptului. Ele ajută la înţelegerea originii şi evoluţiei dreptului, a societăţii omeneşti, dar şi a intereselor care au determinat această evoluţie.
Marele filozof german Hegel, a acordat o mare importanţă metodei istorice în cercetarea ştiinţifică a fenomenelor juridice, considerând că este necesară cunoaşterea conceptelor pentru o mai bună înţelegere a instituţiilor juridice. Cu ajutorul istoriei se află originea şi ascendenţa dreptului, vechimea şi evoluţia sa, configuraţia şi funcţiile marilor instituţii juridice.
Cu ajutorul istoriei se află factorii de configurare ai evoluţiei dreptului, formele succesive ale fenomenului juridic.
Dreptul a urmat încă de la apariţia sa firul evoluţiei sociale, el fiind o oglindă a nivelului dezvoltării culturale şi spirituale a societăţii. Valoarea creaţiei juridice la diferite popoare şi în diferite epoci istorice este integrată în cultura lor şi în epoca pe care o traversează, ea depinde şi contribuie în acelaşi timp la nivelul acelei culturi. Dreptul acumulează în evoluţia sa aspectele istorice tradiţionale, ideile juridice care se propagă de la un popor la altul, de la o epocă istorică la alta, generând o adevărată civilizaţie juridică.
Pentru cunoaşterea cât mai aprofundată a fenomenului juridic, se apreciază că, juristului îi sunt necesare concluziile istoricului, iar istoricului îi sunt necesare documentele juridice pentru tratarea obiectivă a istoriei [19].
4.2.3.Metoda sociologică
Metoda sociologică, ca metodă de cercetare juridică, contribuie la cunoaşterea conţinutului normelor juridice şi a legăturilor lor cu viaţa socială, la cunoaşterea dreptului ca fenomen social ce nu poate fi conceput în afara vieţii sociale.
Deşi au existat preocupări în scopul determinării legăturii dreptului cu viaţa socială încă din cele mai vechi timpuri (Platon, Aristotel, Cicero, Hugo Grotius, Montesquieu), se poate vorbi despre o sociologie juridică doar începând cu sec. al XIX-lea.
Bazele sociologiei juridice au fost puse de către juristul german Eugen Erlich, care susţinea necesitatea unei cercetări mai cuprinzătoare a fenomenului juridic.
Preocupări de cercetare sociologică a dreptului în ţara noastră au existat de mult timp, lucru evidenţiat prin înfiinţarea unei Şcoli sociologice la Bucureşti şi prin cercetările efectuate de către profesori iluştrii care au elaborat lucrări de referinţă.
Cercetările sociologice ale fenomenului juridic, analizează modul în care societatea influenţează dreptul şi în care dreptul la rândul său, influenţează societatea. Sociologia defineşte dreptul ca fiind un fapt social pe care-l studiază din exterior.
Folosind metode specifice (observaţia, sondajul de opinie, interviul, ancheta socială, chestionarul), sociologia juridică cercetează [20] domenii ca: cel al creării dreptului, al cunoaşterii dreptului de către destinatarii lor, al raporturilor juridice, al cercetării cauzelor concrete care au dus la încălcarea dreptului, al formelor juridice de influenţare a conduitei oamenilor etc.
Dreptul este o realitate socială, fapt pentru care organul care-l creează sau îl aplică, trebuie să acorde o atenţie deosebită aspectelor sociologice ale dreptului, pornind de la considerentul că, juridicul pentru a-şi îndeplini funcţiile, trebuie să oglindească realitatea socială şi ritmul transformărilor sociale.
În ţara noastră, metoda sociologică constituie un instrument deosebit de util în orientarea procesului normativ, în desfăşurarea activităţii de legiferare, în cunoaşterea, realizarea şi aplicarea dreptului. Sociologia juridică s-a conturat ca o disciplină de sine stătătoare, fiind rezultatul analizei factorilor sociali de influenţare a dreptului.
În literatura de specialitate [21], s-a afirmat că cercetarea sociologică concretă, în special metoda experimentului este eficientă în cunoaşterea efectelor unor măsuri aplicate în dreptul penal (executarea pedepselor, suspendarea lor etc.), şi în combaterea fenomenului infracţional.
4.2.4. Metoda comparativă
Comparaţia este operaţiunea cu ajutorul căreia se stabilesc atât elementele comune cât şi cele specifice în cazul fenomenelor juridice ce sunt supuse unei analize.
Cu ajutorul metodei comparative se compară diferite norme juridice, instituţii juridice sau chiar sisteme de drept, în scopul constatării elementelor comune şi distincte, pentru o mai bună analiză şi cunoaştere a acestora.
Metoda comparativă are un caracter ştiinţific fiind considerată ca o metodă cu puternice valenţe în studierea fenomenului juridic. Ea arată calea de folosire a experienţei legislative şi judiciare a sistemelor de drept din diferite ţări şi modalitatea de îmbogăţire reciprocă a acestora.
Metoda comparativă ajută la construirea tipologiilor juridice, a clasificărilor şi în procesul de legiferare, unde furnizează informaţii preţioase pentru legiuitor cu privire la alte sisteme de drept.
Importanţa comparatismului rezultă şi din crearea Dreptului comparat, ca ramură distinctă în sistemul ştiinţelor juridice, precum şi a unor catedre şi chiar institute de drept comparat.
4.2.5. Metodele cantitative
Metodele cantitative folosite în studierea fenomenului juridic contribuie la perfecţionarea reglementărilor juridice, la sporirea eficienţei lor sociale şi la îmbunătăţirea activităţii de realizare a dreptului.
Cele mai frecvente metode cantitative folosite în activitatea organelor legislative şi executive sunt: statistica juridică şi informatica juridică.
Introducerea metodelor cantitative în cercetarea ştiinţifică juridică şi în practica dreptului este motivată de nevoia de a descoperi noi aplicaţii şi noi soluţii în practica juridică.
Metodele cantitative au un rol deosebit de important în:
- elaborarea şi sistematizarea legislaţiei;
- evidenţa legislativă şi evidenţa deciziilor organelor de aplicare a dreptului;
- sistematizarea informaţiei juridice;
- evidenţa evoluţiei fenomenului juridic;
- evidenţe şi studii criminologice;
- evidenţa făptuitorilor, după diferite criterii;
- informatizarea cercetării juridice şi a practicii jurisdicţionale.
- prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional etc.;
Calculatorul este considerat ca fiind instrumentul de lucru cel mai modern şi eficient în sistemul judiciar, “o adevărată enciclopedie a practicii judiciare”.
Metodele moderne ale statisticii şi informaticii sunt folosite în mod curent şi de diferite organisme europene şi internaţionale, atât pentru soluţionarea unor probleme practice cotidiene, cât şi pentru elaborarea unor programe de cooperare şi dezvoltare comunitară în diferite domenii.
4.2.6. Metodele prospective
Prognoza socială şi juridică are un caracter complex, ce necesită un ansamblu diversificat şi ordonat, de metode, tehnici şi procedee noi.
Un domeniu prioritar al cercetării prospective îl constituie cercetarea activităţii legislative, investigaţia previzională fiind o condiţie prealabilă a adoptării actelor normative a interpretării şi aplicării lor, un instrument important de cunoaştere a cerinţelor legice şi a tendinţelor dezvoltării sociale.
Alături de cercetarea prospectivă, un rol deosebit de important în adoptarea deciziilor legislative îl joacă şi prognoza juridică care implică alături de rezultatele cercetării ştiinţifice şi elementul de decizie.
Metodele prospective aplicabile diferitelor domenii concrete ale fenomenului juridic sunt deosebit de variate [22]. Astfel, putem aminti:
- metoda extrapolării (folosită în procesul de elaborare şi aplicare a dreptului);
- metoda morfologică (utilizată în domeniul în care acţionează factorul decizional legislativ);
- metoda modelării (cu rol în optimizarea prognozelor de decizii);
Prin introducerea acestor metode în domeniul ştiinţei dreptului, se urmăreşte atât creşterea rolului funcţiei de previziune în viitor cât şi creşterea rolului funcţiei explicative.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1. John Bernal, Ştiinţa în istoria societăţii, Bucureşti, 1964, pag.28.
2. A se vedea, Ioan Santai, Introducere în Teoria Generală a Dreptului, Cluj-Napoca, 2000, pag.3 şi urm.
3. Fr. Rigaux, Introduction á la science de droit, Bruxelles, 1974, pag.145-165; Pentru un studiu aprofundat, a se vedea, Gheorghe Mihai, Fundamentele dreptului, I-II, Ed. All Beck, 2003, pag.3-119.
4. Pentru detalii, a se vedea, A. Botez, Ştiinţele sociale şi mutaţiile contemporane în epistemologie, vol. Epistemologia ştiinţelor sociale, Bucureşti, 1979, pag.95, citat de Nicolae Popa, op.cit., pag.6.; De asemenea R. Virieux, Introduction á l’èpistemologie, Paris, P.U.F., 1972, pag.170 şi urm.
5. Ştiinţei dreptului i se recunoaşte caracterul fundamental de ştiinţă socială şi de N. Titulescu, în Opere complete, vol.I., Ed. ALL BECK, ediţie revizuită, 2001, pag.69-73. G.W.F. Hegel, definea ştiinţa socială ca fiind “ceea ce mintea omului a reuşit să sintetizeze din contactul cu realitatea trăită”; Ch. Montesquieu o definea ca fiind “un suum de idei despre ceea ce ne înconjoară”.
6. A se vedea, Vladimir Hanga, Istoria dreptului românesc, vol.I., Ed. Academiei, Bucureşti, 1980, pag.17-18.
7. Pentru a se vedea şi alte clasificări ale ştiinţelor juridice, Sofia Popescu, Teoria Generală a Dreptului, Bucureşti, pag.12 şi urm.
8. Vezi, Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, op.cit., pag.10.
9. A se vedea, Gheorghe Mihai, op.cit., pag.109-110. Cu privire la definiţia Teoriei Generale a Dreptului şi la relaţiile sale cu alte ştiinţe, acelaşi autor, pag.115-119.
10. Charles Montequieu, Despre spiritul legilor, vol.II., Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, pag.228 şi Jean Jaques Rousseau, Contractul social, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, pag.120.
11. A se vedea, Gheorghe Mihai, op.cit., pag.40-41.
12. Considerat cel mai mare gânditor contemporan în domeniul filosofiei juridice, activitatea sa ştiinţifică s-a concretizat în peste 144 de titluri, dintre care amintim: Teoria Generală a Dreptului (Enciclopedia Juridică, (1930), Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv (1934), Dialectique et expérience juridique (1937), Contribuţii la teoria cunoaşterii juridice (1942) etc.
13. Mircea Djuvara defineşte Enciclopedia juridică ca fiind studiul preliminar de orientare, ce reprezintă o sinteză a întregii ştiinţe a dreptului, este un studiu de ansamblu al dreptului.
14. Andrei Rădulescu, Două lecţii de drept ţinute de pravilistul Christian Rechtenmacher, Curierul Judiciar nr.21, 1830.
15. Renè Descartes, Discurs asupra metodei, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, pag.16.
16. Sofia Popescu, Dragoş Iliescu, Probleme actuale ale metodologiei juridice, Bucureşti, 1979; Anita Nashitz, Tehnica legislativă şi metodologia de drept, Studii şi Cercetări Juridice I., 1968; Nicolae Popa, Augustin Răducanu, Quelques considerations sur la notion de la methodologie Juridique, Analele Universităţii Bucureşti, Drept nr.2, 1983.
17. Pentru consideraţii interesante asupra rolului metodei logice, a se vedea, Aristotel, Organon, 11, Analitică primă, în Introducere, de Mircea Florian, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1958, pag. XLIX-L.
18. Pentru detalii, vezi Nicolae Popa, op.cit., 1994, pag.33-34.
19. Pentru o analiză mai detaliată a rolului cercetării sociologice juridice, a se vedea, J. Carbonnier, Sociologie juridique, A. Colin, Paris, 1977, pag.17 şi urm.
20. Vezi, Costică Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Ed. All, Bucureşti, 1997, pag.22.
21. Un exemplu elocvent al importanţei metodei comparative, este cel al elaborării Constituţiei României, când prin comparaţia unor legi organice din unele ţări democratice (Franţa, Elveţia, S.U.A.), s-au conturat multe din normele noastre fundamentale.
22. Pentru detalii, vezi Sofia Popescu, Dragoş Iliescu, op.cit., pag.154-169.
SISTEMUL ŞTIINŢEI DREPTULUI
1. Consideraţii generale privind rolul ştiinţei [1]
Ştiinţa este ansamblul sistematizat al cunoştinţelor raţionale despre natură, societate şi gândire, pe care omenirea le-a acumulat în decursul timpului, cu scopul de a cunoaşte legile generale ale naturii, ale existenţei şi dezvoltării societăţii.
Ştiinţa este o metodă de cunoaştere sistematică a societăţii, un ansamblu de ipoteze şi teorii cu privire la realitatea exterioară, formulat într-un limbaj specific. Ea este considerată ca fiind un factor important în dezvoltarea producţiei şi un izvor permanent de idei, principii şi teorii filozofice despre lume.
Ştiinţa este un fenomen social, un sistem în continuă dezvoltare, care are atât un aspect static (sistem de idei, reprezentări, principii, teorii) cât şi un aspect dinamic (sistem ce se dezvoltă şi produce permanent cunoştinţe noi).
Obiectul unei ştiinţe este considerat [2] a fi un domeniu determinat al realităţii, cercetat în scopul descoperirii de principii, de previziuni cu privire la evoluţia fenomenelor studiate.
Ştiinţa prezintă următoarele trăsături caracteristice:
- este un izvor de idei, ipoteze, principii, teorii;
- este veridică, adică redă în enunţuri adevărate ceea ce descoperă;
- este raţională, în sensul că, enunţurile făcute sunt corecte sub aspect logic;
- este perfectibilă, adică este dispusă să integreze noile descoperiri în sistemul său explicativ;
- foloseşte un limbaj propriu, caracteristic;
- foloseşte metode şi tehnici de cercetare adecvate;
- are un domeniu de cunoaştere, de cercetare propriu;
- utilizează un sistem propriu de noţiuni, legi, principii, ipoteze şi teorii;
Sistemul general al ştiinţelor cuprinde anumite subsisteme, fiind acceptată clasificarea acestuia, astfel:
a) Ştiinţele despre existenţă, care cuprind:
- ştiinţele naturii, ştiinţele despre societate şi ştiinţele despre gândire;
b) Ştiinţele acţiunii, din care fac parte:
- ştiinţele tehnice, administrativ-teritoriale, educaţionale;
c) Ştiinţele de sinteză (generale), din care fac parte:
- matematica, cibernetica, filozofia etc.
Din punct de vedere al conţinutului obiectului său şi din punct de vedere tradiţional, ştiinţa dreptului face parte din categoria ştiinţelor despre societate, a ştiinţelor despre existenţă.
2. Sistemul ştiinţelor sociale. Ştiinţa dreptului [3] în sistemul ştiinţelor sociale
Ştiinţele sociale denumite şi ştiinţe despre societate sau ştiinţe umaniste, formează în ansamblul lor, un sistem care este alcătuit din patru categorii de ştiinţe:
- ştiinţele nomotetice – care au ca obiectiv activităţile umane, iar ca scop stabilirea legilor şi relaţiilor funcţionale corespunzătoare. În categoria lor intră: economia politică, psihologia, sociologia, demografia, ligvistica etc.;
- ştiinţele istorice - care au ca obiect reconstituirea şi interpretarea trecutului;
- ştiinţele juridice, etica şi alte ştiinţe- care au ca obiect studierea fenomenului juridic în complexitatea sa, precum şi conduita oamenilor etc;
- cercetarea epistemologică a ştiinţei (cercetarea gnoseo-logică) [4] ca disciplină socio-umană.
Ştiinţele socio-umane sunt acele ştiinţe care au ca scop cunoaşterea legilor generale privind existenţa şi evoluţia societăţii, studierea formelor istorice de organizare socială, studierea modalităţilor de manifestare a diferitelor componente ale realităţii sociale.
Ştiinţa dreptului cuprinde totalitatea ştiinţelor juridice – fundamentale, generale, particulare, auxiliare – care studiază dreptul sub toate aspectele sale.
Istoria ştiinţei dreptului a început în sec. al XVII-lea e.n., dată până la care dreptul a fost obiectul teoriei filozofice, şi a devenit o ştiinţă autonomă la mijlocul sec. al XIX-lea.
Alături de termenul „ştiinţa dreptului” se foloseşte şi termenul „ştiinţa juridică”.
Ştiinţele juridice sunt o componentă esenţială a ştiinţelor sociale, [5] având ca obiect analiza realităţii juridice şi obiectul ei. Ele studiază metodic şi sistematic juridicul în toate formele (instituţiile politice şi juridice) şi formulează principii generale de acţionare asupra relaţiilor sociale.
Ştiinţele juridice cercetează aspecte fundamentale ale realităţii juridice, cum ar fi:
- legile existenţei şi dezvoltării statului şi dreptului;
- instituţiile politice şi juridice şi formele lor concrete;
- corelaţia cu celelalte componente ale sistemului social;
- structurile economice ale societăţii;
- conduita umană în viaţa socială, drepturile şi obligaţiile persoanelor etc.
Ştiinţele juridice, sunt ştiinţe care cercetează forma juridică a existenţei societăţii, natura juridicului, caracteristicile legate de structura sa, drepturile subiective, relaţiile juridice şi ordinea de drept, conştiinţa juridică etc.
Ca ştiinţă normativă, ştiinţa dreptului studiază dinamica participării oamenilor la circuitul civil, în calitate de titulari de drepturi şi obligaţii.
Ca orice ştiinţă socială, ştiinţa dreptului operează cu definiţii, idei, categorii, concepte, principii şi teorii, fiind considerată o teorie creatoare a dreptului însuşi.
Ştiinţa dreptului examinează şi corelaţiile normelor juridice cu normele morale şi religioase, subliniind specificitatea acestora. Ea explică în mod teleologic şi normativ viaţa socială, tratând toate domeniile juridice în mod descriptiv critic, adică prin raportare la adevăr şi justiţie.
În evoluţia sa istorică, ştiinţa dreptului a trecut printr-un proces de specializare permanent, înregistrând serioase acumulări în planul cunoaşterii. În epoca contemporană, ştiinţa juridică a cunoscut o dezvoltare extraordinară, datorită creşterii rolului dreptului în societate.
Unele ştiinţe juridice au însă un nivel ridicat de abstractizare, de cunoaştere ridicată (cum ar fi, ştiinţa dreptului civil român, ştiinţa dreptului constituţional român, ştiinţa dreptului penal român), iar altele prezintă un grad scăzut de abstractizare (de exemplu, ştiinţa dreptului bancar, ştiinţa dreptului asigurărilor).
Ştiinţele juridice sunt supuse unei dezvoltări permanente, justificate de o serie de factori cum ar fi:
- complexitatea şi dezvoltarea continuă a relaţiilor sociale ce necesită a fi reglementate;
- construirea statului de drept care să aibă la bază un sistem juridic eficient şi bine închegat;
- necesitatea apariţiei unor noi ramuri de drept (dreptul nuclear, dreptul mării, dreptul spaţial, dreptul comunitar etc.) cu un obiect de reglementare nou, distinct.
Printre definiţiile de început date ştiinţei dreptului, o putem aminti pe cea care aparţine lui Ulpian, care afirma că: “Ştiinţa dreptului este cunoaşterea lucrurilor divine şi umane, ştiinţa de a deosebi ce e drept şi ceea ce e nedrept”.
3. Sistemul ştiinţelor juridice
3.1. Consideraţii generale
Relaţiile sociale sunt multiple şi complexe, ele se formează şi se desfăşoară pe baza unor reguli specifice, ce sunt în conformitate cu interesele generale şi fundamentale ale statului. Aceste reguli sunt preluate şi analizate de ştiinţa dreptului, fiind transformate în norme juridice prin adăugarea elementului sancţionator, care reprezintă trăsătura definitorie şi distinctivă prin care regulile de drept se deosebesc şi se individualizează de regulile din alte domenii (regulile politice, economice, morale, etice, religioase etc.).
Ştiinţa dreptului, extrage din componentele sistemului social global, acele relaţii sociale ce necesită o analiză aprofundată, pentru a formula concluzii, idei, teorii, principii, concepţii de drept. Complexitatea fenomenului social-juridic determină o structurare a cercetării acestui fenomen de către ştiinţa dreptului. Dreptul trebuie studiat atât din perspectiva globală, cât şi din perspectivă istorică şi structurală [6].
Ştiinţele sociale constituie în ansamblul lor, un sistem din care fac parte anumite subsisteme (componente). Astfel, ştiinţele juridice sunt subsisteme ale ştiinţelor sociale, şi totodată sunt sisteme în raport cu componentele lor (în temeiul principiului conform căruia fiecare subsistem poate fi considerat ca sistem în raport cu propriile sale componente).
Organizarea ştiinţelor juridice într-un sistem constituit din subsisteme, are la bază următoarele motivaţii:
- dreptul este un sistem, format din totalitatea normelor juridice ce reglementează toate domeniile vieţii sociale, economice, politice etc.;
- ştiinţa dreptului analizează normele juridice din toate aceste domenii, precum şi relaţiile sociale reglementate de aceste norme;
- complexitatea fenomenului social-juridic determină o cercetare de ansamblu a acestuia şi a componentelor sale;
- studierea dreptului în perspectivă istorică.
Sistemul ştiinţelor juridice, este alcătuit din următoarele subsisteme (componente) [7], în funcţie de sfera şi modul de abordare a studiului dreptului:
- ştiinţele juridice istorice;
- ştiinţele juridice de ramură;
- ştiinţele ajutătoare (auxiliare sau participative);
- teoria generală a dreptului (ştiinţă juridică de sinteză);
3.2. Ştiinţele juridice istorice
Ştiinţele juridice istorice sunt acele ştiinţe care efectuează studiul istoric al dreptului.
După modul de abordare a cercetării istorice a dreptului, se pot distinge următoarele ştiinţe juridice istorice:
- ştiinţe juridice istorice ce studiază istoria dreptului dintr-o anumită ţară (de exemplu: Istoria dreptului românesc);
- ştiinţe juridice istorice ce studiază evoluţia generală a fenomenului juridic, istoria dreptului în general, (de exemplu, Istoria generală a dreptului);
- ştiinţe juridice istorice ce studiază evoluţia istorică a diferitelor idei, curente, teorii sau şcoli de drept (cum ar fi: Şcoala istorică a dreptului, Pozitivismul juridic, Istoria doctrinelor juridice);
- ştiinţe ce cercetează istoria unei instituţii juridice sau ramuri de drept (cum ar fi: Istoria dreptului penal, Istoria dreptului de proprietate etc.).
Ştiinţele juridice istorice au o importanţă deosebită [8] în cadrul ştiinţelor juridice în general, importanţă ce rezultă din faptul că:
- demonstrează legăturile strânse dintre dreptul românesc şi alte bazine de civilizaţie juridică;
- dovedeşte că actuala structură juridică îşi are originea în instituţii juridice străvechi, că ea a avut o evoluţie istorică continuă şi un progres juridic real;
- întreţine ideea de progres juridic, ajutând la studierea evoluţiei instituţiilor juridice din ţara noastră;
- istoria dreptului românesc atestă originea şi continuitatea poporului român în spaţiul său geografic, precum şi vechile forme ale dreptului românesc.
3.3. Ştiinţele juridice de ramură
Ştiinţele juridice de ramură studiază fenomenele particulare juridice, respectiv ramurile dreptului.
Ramurile de drept, sunt grupări de norme şi instituţii juridice legate între ele prin obiectul lor comun, prin principii comune şi prin unitatea de metodă folosită pentru reglementarea obiectului lor. Astfel, domeniul relaţiilor sociale reglementate de normele şi instituţiile juridice, constituie criteriul fundamental al constituirii ramurilor dreptului, iar metoda de reglementare juridică, principiile juridice, caracterul normelor, specificul sancţiunilor şi voinţa legiuitorului constituie criteriul auxiliar al constituirii ramurilor de drept.
Fiecare ştiinţă juridică de ramură studiază normele juridice ce aparţin ramurii de drept corespunzătoare, în strânsă legătură cu relaţiile sociale ce formează obiectul ei de reglementare juridică. De exemplu, ştiinţa dreptului penal studiază normele juridice ce aparţin dreptului penal ca ramură de drept în strânsă legătură cu relaţiile sociale reglementate de aceste norme; ştiinţa dreptului constituţional analizează normele juridice de drept constituţional în strânsă legătură cu relaţiile sociale pe care ele le reglementează.
Pe lângă ştiinţele juridice de ramură tradiţionale (ştiinţa dreptului civil, penal, administrativ, constituţional, financiar, familiei etc.), în prezent ca urmare a transformărilor sociale, ştiinţifice şi tehnologice (atât interne cât şi internaţionale), sunt reglementate juridic noi domenii şi aspecte, fapt ce duce la apariţii de noi ştiinţe juridice de ramură, cum ar fi: dreptul mediului înconjurător, drepturile omului, dreptul afacerilor, dreptul comunitar etc.
3.4. Ştiinţele ajutătoare (auxiliare)
Ştiinţele ajutătoare (auxiliare sau participative) sunt acele discipline care fără să facă parte propriu-zis din sistemul dreptului, ajută la cunoaşterea fenomenului juridic şi la corecta aplicare a normelor juridice.
Aceste ştiinţe oferă importante date statistice şi informaţii ştiinţifice cu privire la evoluţia fenomenului infracţional, a conţinutului şi formelor de realizare ale unor raporturi sociale etc.
În categoria ştiinţelor ajutătoare intră următoarele discipline: criminalistica, medicina legală, statistica juridică, sociologia juridică, psihologia judiciară, contabilitatea, dreptul comparat, etnologia juridică.
Ştiinţele ajutătoare servesc atât practica judiciară, cât şi ştiinţa juridică. Ele au rolul de a ajuta organele jurisdicţionale în activitatea lor, aducând o valoroasă contribuţie la soluţionarea unor cazuri concrete.
Această categorie de ştiinţe speciale, utilizează deseori pentru investigaţia unor situaţii şi mijloace ştiinţifice specifice altor ştiinţe (de exemplu, în criminalistică se folosesc pentru fotografia juridică şi pentru conservarea probelor, o serie de procedee fizico-chimice).
3.5. Teoria generală a dreptului
3.5.1. Necesitatea şi importanţa Teoriei Generale a Dreptului
În literatura de specialitate actuală [9], se distinge între sensul larg al Teoriei dreptului – ca ştiinţă care studiază constantele structurale, funcţionale şi formale ale dreptului în universalitatea sa, şi sensul restrâns al Teoriei dreptului – ca ştiinţă ce studiază constantele structurale, funcţionale şi formale ale dreptului dintr-o anumită societate.
Teoria generală a dreptului, este ştiinţa juridică care cercetează dreptul ca fenomen social, cu funcţiile şi formele sale de manifestare. De asemenea, Teoria dreptului cercetează categoriile, principiile şi noţiunile de bază ale dreptului, elaborând cele mai generale concepte valabile pentru toate ramurile ştiinţei dreptului, cum ar fi: drept obiectiv şi subiectiv, norma juridică, izvor de drept, tehnica juridică, raporturi juridice, răspunderea juridică. Fără cunoaşterea acestor concepte nu este posibilă cercetarea celorlalte discipline juridice.
Teoria generală a dreptului este ştiinţa care explică realitatea juridică, prin cercetarea fenomenului juridic atât din perspectiva filozofică cât şi ştiinţifică. Este considerată ca fiind o disciplină de bază pentru ştiinţa dreptului, necesitatea ei fiind impusă atât de cerinţe teoretice cât şi practice. Scopul său este acela de a îmbogăţi atât ştiinţa cât şi practica dreptului, servind procesului de elaborare şi de aplicare a dreptului.
Ca ştiinţă fundamentală de sinteză, Teoria generală a dreptului este materia juridică care studiază dreptul pozitiv în ansamblul său, respectiv, formele, conţinuturile, funcţiile, structurile şi mecanismele sale în strânsă legătură cu realizarea şi aplicarea lui. Este caracterizată printr-o mare generalitate şi principialitate juridică; din generalitatea sa derivă şi caracterul său introductiv, acela al iniţierii în celelalte domenii ale juridicului.
Teoria generală a dreptului este o ştiinţă aflată în strânsă legătură şi conexiune cu celelalte ştiinţe ale sistemului juridic, de la care preia date esenţiale privitoare la drept şi cărora le furnizează, metode de cercetare şi soluţii pentru problemele practice, în scopul influenţării conduitei umane în sens util şi pozitiv.
Ca disciplină de învăţământ, Teoria generală a dreptului are caracter de introducere în studierea ştiinţelor juridice, ea deschide porţile universului juridic [10].
3.5.2. Scurt istoric privind apariţia şi dezvoltarea Teoriei generale a dreptului
Hegel arăta în lucrarea sa “Filozofia dreptului”, că toţi marii filozofi ai omenirii au studiat filozofia dreptului, aceasta avându-şi rădăcinile în operele lui Platon şi Aristotel, consideraţi a fi primii enciclopedişti care au studiat toate ramurile ştiinţei omeneşti, inclusiv dreptul.
Studierea dreptului de pe poziţiile teoriei generale, datează de mult timp. De altfel, Teoria generală a dreptului, ca ştiinţă juridică, s-a desprins din Filozofia dreptului ce cuprindea reflecţii filozofice asupra dreptului, din antichitate până la sfârşitul sec. al XVIII-lea. Pentru prima dată, expresia de “enciclopedia dreptului” este folosită de Hunius, Enciclopedia Juris universi (1638) ce cuprindea un rezumat al cunoştinţelor despre drept care a devenit disciplină juridică în învăţământul juridic superior european sub denumirea de Enciclopedia juridică.
Cuvântul „enciclopedie” provine din grecescul „en Kyklos poidiea” care semnifică studiul unui ciclu de ştiinţe.
În anul 1275 Wilhelm Durantis elaborează lucrarea “Speculum juris”, considerată ca fiind prima încercare de analiză enciclopedică a dreptului. Concepte şi categorii cu care operează teoria dreptului au fost elaborate de celebrul filosof Ch. Montesquieu în opera sa “Despre spiritul legilor” şi de Jean Jaques Rousseau în “Contractul social” [11]. La începutul secolului al XIX –lea, Teoria generală a dreptului denumită şi Enciclopedia dreptului a căpătat o fundamentare ca urmare a contribuţiei deosebite a unor autori ca: Edmond Picard, Leon Duguit, Jean Bergel, John Austin, Victor Cousin, E.R. Bierling, Giorgio del Vecchio şi alţii.
După anul 1880, în paralel cu Enciclopedia dreptului s-a conturat un alt studiu de iniţiere în ştiinţa dreptului, denumit curent în sec.XX, Introducere în studiul dreptului. Marea transformare în studiul Enciclopediei dreptului se face sub imperiul filozofilor germani Schelling, Hegel şi Ahrens, şi fondatorii Şcolii organice (între anii 1840-1860), care concep enciclopedia dreptului ca un studiu introductiv în ştiinţa dreptului.
Autorul belgian Edmond Picard considerat părintele Enciclopediei juridice, în cunoscuta sa lucrare “ Le droit pur” (1899), considera că există următoarele direcţii specifice studiului enciclopedic al dreptului:
- Enciclopedia universală a dreptului;
- Enciclopedia vulgară a dreptului (care era o iniţiere în drept pentru începători);
- Enciclopedia preliminară (considerată o introducere în drept);
- Enciclopedia complementară (care era o completare a cercetării particulare a dreptului cu noţiuni generale);
- Enciclopedia naţională (considerată un studiu al dreptului naţional);
- Enciclopedia formală denumită şi “drept pur”, (care se ocupă cu studiul constantelor, al permanenţelor juridice).
Cu privire la caracterul Enciclopediei dreptului, în literatura juridică de specialitate au fost emise o serie de concepţii şi teorii, cum ar fi:
• teoria după care enciclopedia dreptului este un studiu de introducere în ştiinţa dreptului;
• teoria ce consideră că enciclopedia şi filozofia dreptului se confundă;
• teoria după care enciclopedia şi filozofia dreptului constituie împreună teoria generală a dreptului;
• teoria organică care consideră că enciclopedia dreptului este o ştiinţă autonomă.
Unii autori [12], fac o distincţie clară şi între Introducere în studiul dreptului, pe care o consideră ca fiind o simplă disciplină de învăţământ juridic, Teoria Generală a dreptului ca ştiinţă juridică, Filozofia dreptului, apreciată ca fiind ramură a filozofiei şi Fundamentele dreptului, ca ştiinţă mixtă juridico-filozofică.
În privinţa apariţiei şi evoluţiei istorice a Teoriei generale a dreptului, în ţara noastră au existat contribuţii [13] valoroase în literatura juridică. Astfel, profesorul Mircea Djuvara elaborează şi publică în anii ’30 opera cu titlul “ Teoria generală a dreptului” în trei volume, în care, consideră că obiectul Enciclopediei juridice [14] este studiul permanenţelor juridice, a elementelor de continuitate în drept. De asemenea, profesorul Eugeniu Speranţia, în lucrările sale: “Introducere în filozofia dreptului” şi “Principii fundamentale de filozofie juridică”, consideră că Enciclopedia juridică studiază constantele dreptului, pe care le grupează în cinci categorii, astfel: definiţia dreptului; clasificarea şi sensurile dreptului; originea şi evoluţia istorică a dreptului; principiile ideologice ale dreptului; istoria doctrinelor în drept.
În concluzie, Enciclopedia dreptului este ştiinţa dreptului care studiază esenţa dreptului, sub toate aspectele sale, iar obiectul Teoriei Generale a dreptului în ţara noastră este dreptul român.
3.5.3. Teoria generală a dreptului - ca disciplină de învăţământ
Această disciplină ştiinţifică se regăseşte în toate planurile de învăţământ ale facultăţilor de drept din ţările europene sub denumirea frecventă de: “Enciclopedia dreptului”, “Teoria generală a dreptului”, “Introducere în studiul dreptului”, “Jurisprudenţa generală”, sau “Preliminarii”.
Istoria învăţământului juridic românesc este foarte veche.
Nevoia studierii ştiinţei dreptului este subliniată în Ţara Românească de măsurile luate de Ion Vodă Caragea care cu prilejul reorganizării Şcolii Domneşti în anul 1816, numeşte ca profesor de drept pe unul din marii cărturari ai vremii [15]. In anul 1850 demarează organizarea învăţământului juridic superior de trei ani, în care se vor preda nouă cursuri de legi. Acest demers este urmat de înfiinţarea în anul 1866 a Universităţii din Bucureşti, al cărui rector a fost profesor de drept.
Necesitatea învăţământului juridic s-a impus şi în Moldova, unde prin Constituţia din 1822 se prevedea înfiinţarea unei “Şcoale de Drept”, lucru finalizat în anul 1830, când la “Ghimnazia Vasiliană” s-a numit primul profesor de drept ce urma să deschidă în limba română un curs privat de ştiinţa legilor romane, prima lecţie tipărită şi păstrată în limba română fiind: “Istoria dreptului românesc sau a pravilelor româneşti”.
În anul 1836, Grigore Ghica Vodă înfiinţează la Iaşi, Facultatea de Drept, în care a predat Simion Bărnuţiu cursul de “Dreptul natural şi al ginţilor” (între anii 1856-1864), urmat de alţi profesori iluştrii ce au predat Filozofia dreptului şi Enciclopedia juridică.
În anul 1913 se înfiinţează la Bucureşti, datorită efortului deosebit al profesorului Dissescu, Catedra de enciclopedia şi filozofia dreptului, care de-a lungul anilor a fost onorată de nume prestigioase ale culturii juridice româneşti.
După reforma învăţământului din anul 1948, se introduce în planurile de învăţământ ale facultăţilor de drept din ţara noastră, cursul de Teoria generală a statului şi dreptului, care explica fenomenul politico-juridic din punct de vedere materialist – dialectic marxist. Acest curs s-a predat la anul I de studiu al facultăţilor de drept, neîntrerupt între anii 1948-1990.
În literatura juridică de specialitate se consideră că Teoria generală a dreptului, este ştiinţa ce vizează fenomenul juridic la un nivel de maximă generalitate, fapt ce o deosebeşte de celelalte ştiinţe juridice ale căror abordări au caracter abstract.
Teoria generală a dreptului este o ştiinţă de abordare globală a dreptului, care este completată de datele concrete pe care le oferă analiza directă a fenomenului juridic în cadrul ştiinţelor juridice de specialitate. Astfel, Teoria generală a dreptului oferă disciplinelor de ramură, noţiuni, categorii, concepte şi principii de bază necesare pentru abordarea specializată a fenomenului juridic, reprezentând premisele general-teoretice, conceptuale şi metodologice ale iniţierii în celelalte domenii ale juridicului.
Teoria generală a dreptului este o ştiinţă juridică generală şi introductivă, ce preia de la ştiinţele juridice de ramură datele esenţiale privind formele de manifestare particulare ale dreptului şi cărora le oferă criteriile de apreciere critică a principiilor şi postulatelor, precum şi metodele şi rezultatele cunoaşterii mecanismului de influenţare a conduitei umane de către drept.
4. Metodologia studierii ştiinţifice a dreptului
4.1. Noţiuni generale privind metodologia cercetării fenomenului juridic
Cuvântul metodă provine din grecescul “methodos” - care înseamnă cale, drum, mod de expunere.
Metoda este un ansamblu de mijloace şi procedee de cunoaştere a tuturor lucrurilor înconjurătoare. Renè Descartes definea metoda ca fiind acel ansamblu de reguli cu ajutorul cărora o persoană deosebeşte falsul adevăr şi ajunge „cruţându-şi puterile minţii şi mărindu-şi progresiv ştiinţa, la cunoaşterea adevărată a tuturor acelora de care va fi capabil”. [16]
Interesul manifestat pentru perfecţionarea metodei a dus la apariţia metodologiei, care este ştiinţa despre metodă.
Metodologia juridică reprezintă ansamblul operaţiilor intelectuale ce constau din principii, metode şi procedee tehnice cu ajutorul cărora se studiază dreptul în toată complexitatea sa.
Pe baza metodologiei se realizează înţelegerea ştiinţifică a fenomenului drept, a funcţiilor, formei şi conţinutului său, precum şi a legăturilor sale complexe şi multiple cu societatea.
In literatura juridică din ţara noastră au existat şi există preocupări legate de definirea metodologiei juridice, dar şi de analiză a metodelor concrete de cercetare ştiinţifică a dreptului [17].
În cercetarea fenomenului juridic se utilizează o metodologie specifică ce poate fi definită ca un ansamblu de factori (principii, norme, criterii metodologice) ce au ca obiect raporturile, relaţiile ce se stabilesc între diferite metode în procesul de cunoaştere a fenomenului juridic.
4.2. Metodele specifice cercetării ştiinţifice juridice
Metodele de cercetare în domeniul ştiinţelor juridice sunt studiate în cea mai mare parte de Teoria generală a dreptului. Ştiinţa dreptului, ca ştiinţă juridică preponderent deductivă, foloseşte pentru investigarea fenomenului juridic, o paletă largă de metode de cercetare, cum ar fi:
- metoda logică;
- metoda istorică;
- metoda sociologică;
- metoda comparativă;
- metode cantitative;
- metode prospective.
4.2.1. Metoda logică
Metoda logică sau raţională, este o metodă de largă folosinţă în orice act de gândire ştiinţifică, fiind specifică în general ştiinţelor normative. Datorită complexităţii fenomenului juridic, toate ştiinţele juridice se folosesc de legile şi raţionamentele logice.
Metoda logică ca metodă specifică cercetării juridice, poate fi definită ca fiind, totalitatea procedeelor şi operaţiunilor metodologice şi gnoseologice cu ajutorul cărora se pot cunoaşte structura şi dinamica raporturilor necesare între componentele sistemului juridic ale unei societăţi.
Datorită specificului şi caracterului dreptului, ştiinţa dreptului este considerată ca fiind o ştiinţă sistematică, iar dreptul, o matematică a ştiinţelor sociale. Caracterul sistematic al dreptului se îmbină cu caracterul său logic.
Logica juridică este folosită pentru clarificarea şi explicarea numeroaselor fenomene juridice, pentru înţelegerea logicii normelor juridice, a conduitei impuse în relaţiile sociale etc.
Logica juridică este aplicabilă unei sfere largi de probleme juridice, cum ar fi: definiţii legale, formarea şi clasificarea conceptelor juridice, sistematizarea normelor juridice, soluţionarea conflictelor de norme juridice, interpretarea normelor juridice şi aplicarea lor, scopul dreptului, valorile ocrotite de drept etc. Utilizarea metodei logice în drept se justifică [18] prin diferite raţiuni cum ar fi: autoritatea legii implică respectarea legilor logice de gândire; orientarea activităţii legislative conform unui model raţional; activitatea de aplicare a dreptului necesită un caracter logic etc.
Metoda logică se aplică în materia sistematizării normelor juridice, a soluţionării conflictelor de norme juridice, a interpretării normelor juridice, în probaţiunea judiciară, precum şi asupra altor problematici.
4.2.2. Metoda istorică
Pentru ca instituţiile politico-juridice să fie cunoscute şi înţelese ele trebuie studiate în succesiunea lor istorică.
Cunoaşterea reglementărilor şi formelor dreptului în evoluţia lor istorică, este un important document pentru istorie. În acest sens, Legea celor XII Table, Codul lui Justinian, Codul lui Manu, Codul lui Mu, Codul lui Napoleon sunt monumente legislative pentru istoria popoarelor respective, dar şi documente juridice cu o semnificaţie deosebită pentru înţelegerea evoluţiei istorice a dreptului. Ele ajută la înţelegerea originii şi evoluţiei dreptului, a societăţii omeneşti, dar şi a intereselor care au determinat această evoluţie.
Marele filozof german Hegel, a acordat o mare importanţă metodei istorice în cercetarea ştiinţifică a fenomenelor juridice, considerând că este necesară cunoaşterea conceptelor pentru o mai bună înţelegere a instituţiilor juridice. Cu ajutorul istoriei se află originea şi ascendenţa dreptului, vechimea şi evoluţia sa, configuraţia şi funcţiile marilor instituţii juridice.
Cu ajutorul istoriei se află factorii de configurare ai evoluţiei dreptului, formele succesive ale fenomenului juridic.
Dreptul a urmat încă de la apariţia sa firul evoluţiei sociale, el fiind o oglindă a nivelului dezvoltării culturale şi spirituale a societăţii. Valoarea creaţiei juridice la diferite popoare şi în diferite epoci istorice este integrată în cultura lor şi în epoca pe care o traversează, ea depinde şi contribuie în acelaşi timp la nivelul acelei culturi. Dreptul acumulează în evoluţia sa aspectele istorice tradiţionale, ideile juridice care se propagă de la un popor la altul, de la o epocă istorică la alta, generând o adevărată civilizaţie juridică.
Pentru cunoaşterea cât mai aprofundată a fenomenului juridic, se apreciază că, juristului îi sunt necesare concluziile istoricului, iar istoricului îi sunt necesare documentele juridice pentru tratarea obiectivă a istoriei [19].
4.2.3.Metoda sociologică
Metoda sociologică, ca metodă de cercetare juridică, contribuie la cunoaşterea conţinutului normelor juridice şi a legăturilor lor cu viaţa socială, la cunoaşterea dreptului ca fenomen social ce nu poate fi conceput în afara vieţii sociale.
Deşi au existat preocupări în scopul determinării legăturii dreptului cu viaţa socială încă din cele mai vechi timpuri (Platon, Aristotel, Cicero, Hugo Grotius, Montesquieu), se poate vorbi despre o sociologie juridică doar începând cu sec. al XIX-lea.
Bazele sociologiei juridice au fost puse de către juristul german Eugen Erlich, care susţinea necesitatea unei cercetări mai cuprinzătoare a fenomenului juridic.
Preocupări de cercetare sociologică a dreptului în ţara noastră au existat de mult timp, lucru evidenţiat prin înfiinţarea unei Şcoli sociologice la Bucureşti şi prin cercetările efectuate de către profesori iluştrii care au elaborat lucrări de referinţă.
Cercetările sociologice ale fenomenului juridic, analizează modul în care societatea influenţează dreptul şi în care dreptul la rândul său, influenţează societatea. Sociologia defineşte dreptul ca fiind un fapt social pe care-l studiază din exterior.
Folosind metode specifice (observaţia, sondajul de opinie, interviul, ancheta socială, chestionarul), sociologia juridică cercetează [20] domenii ca: cel al creării dreptului, al cunoaşterii dreptului de către destinatarii lor, al raporturilor juridice, al cercetării cauzelor concrete care au dus la încălcarea dreptului, al formelor juridice de influenţare a conduitei oamenilor etc.
Dreptul este o realitate socială, fapt pentru care organul care-l creează sau îl aplică, trebuie să acorde o atenţie deosebită aspectelor sociologice ale dreptului, pornind de la considerentul că, juridicul pentru a-şi îndeplini funcţiile, trebuie să oglindească realitatea socială şi ritmul transformărilor sociale.
În ţara noastră, metoda sociologică constituie un instrument deosebit de util în orientarea procesului normativ, în desfăşurarea activităţii de legiferare, în cunoaşterea, realizarea şi aplicarea dreptului. Sociologia juridică s-a conturat ca o disciplină de sine stătătoare, fiind rezultatul analizei factorilor sociali de influenţare a dreptului.
În literatura de specialitate [21], s-a afirmat că cercetarea sociologică concretă, în special metoda experimentului este eficientă în cunoaşterea efectelor unor măsuri aplicate în dreptul penal (executarea pedepselor, suspendarea lor etc.), şi în combaterea fenomenului infracţional.
4.2.4. Metoda comparativă
Comparaţia este operaţiunea cu ajutorul căreia se stabilesc atât elementele comune cât şi cele specifice în cazul fenomenelor juridice ce sunt supuse unei analize.
Cu ajutorul metodei comparative se compară diferite norme juridice, instituţii juridice sau chiar sisteme de drept, în scopul constatării elementelor comune şi distincte, pentru o mai bună analiză şi cunoaştere a acestora.
Metoda comparativă are un caracter ştiinţific fiind considerată ca o metodă cu puternice valenţe în studierea fenomenului juridic. Ea arată calea de folosire a experienţei legislative şi judiciare a sistemelor de drept din diferite ţări şi modalitatea de îmbogăţire reciprocă a acestora.
Metoda comparativă ajută la construirea tipologiilor juridice, a clasificărilor şi în procesul de legiferare, unde furnizează informaţii preţioase pentru legiuitor cu privire la alte sisteme de drept.
Importanţa comparatismului rezultă şi din crearea Dreptului comparat, ca ramură distinctă în sistemul ştiinţelor juridice, precum şi a unor catedre şi chiar institute de drept comparat.
4.2.5. Metodele cantitative
Metodele cantitative folosite în studierea fenomenului juridic contribuie la perfecţionarea reglementărilor juridice, la sporirea eficienţei lor sociale şi la îmbunătăţirea activităţii de realizare a dreptului.
Cele mai frecvente metode cantitative folosite în activitatea organelor legislative şi executive sunt: statistica juridică şi informatica juridică.
Introducerea metodelor cantitative în cercetarea ştiinţifică juridică şi în practica dreptului este motivată de nevoia de a descoperi noi aplicaţii şi noi soluţii în practica juridică.
Metodele cantitative au un rol deosebit de important în:
- elaborarea şi sistematizarea legislaţiei;
- evidenţa legislativă şi evidenţa deciziilor organelor de aplicare a dreptului;
- sistematizarea informaţiei juridice;
- evidenţa evoluţiei fenomenului juridic;
- evidenţe şi studii criminologice;
- evidenţa făptuitorilor, după diferite criterii;
- informatizarea cercetării juridice şi a practicii jurisdicţionale.
- prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional etc.;
Calculatorul este considerat ca fiind instrumentul de lucru cel mai modern şi eficient în sistemul judiciar, “o adevărată enciclopedie a practicii judiciare”.
Metodele moderne ale statisticii şi informaticii sunt folosite în mod curent şi de diferite organisme europene şi internaţionale, atât pentru soluţionarea unor probleme practice cotidiene, cât şi pentru elaborarea unor programe de cooperare şi dezvoltare comunitară în diferite domenii.
4.2.6. Metodele prospective
Prognoza socială şi juridică are un caracter complex, ce necesită un ansamblu diversificat şi ordonat, de metode, tehnici şi procedee noi.
Un domeniu prioritar al cercetării prospective îl constituie cercetarea activităţii legislative, investigaţia previzională fiind o condiţie prealabilă a adoptării actelor normative a interpretării şi aplicării lor, un instrument important de cunoaştere a cerinţelor legice şi a tendinţelor dezvoltării sociale.
Alături de cercetarea prospectivă, un rol deosebit de important în adoptarea deciziilor legislative îl joacă şi prognoza juridică care implică alături de rezultatele cercetării ştiinţifice şi elementul de decizie.
Metodele prospective aplicabile diferitelor domenii concrete ale fenomenului juridic sunt deosebit de variate [22]. Astfel, putem aminti:
- metoda extrapolării (folosită în procesul de elaborare şi aplicare a dreptului);
- metoda morfologică (utilizată în domeniul în care acţionează factorul decizional legislativ);
- metoda modelării (cu rol în optimizarea prognozelor de decizii);
Prin introducerea acestor metode în domeniul ştiinţei dreptului, se urmăreşte atât creşterea rolului funcţiei de previziune în viitor cât şi creşterea rolului funcţiei explicative.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1. John Bernal, Ştiinţa în istoria societăţii, Bucureşti, 1964, pag.28.
2. A se vedea, Ioan Santai, Introducere în Teoria Generală a Dreptului, Cluj-Napoca, 2000, pag.3 şi urm.
3. Fr. Rigaux, Introduction á la science de droit, Bruxelles, 1974, pag.145-165; Pentru un studiu aprofundat, a se vedea, Gheorghe Mihai, Fundamentele dreptului, I-II, Ed. All Beck, 2003, pag.3-119.
4. Pentru detalii, a se vedea, A. Botez, Ştiinţele sociale şi mutaţiile contemporane în epistemologie, vol. Epistemologia ştiinţelor sociale, Bucureşti, 1979, pag.95, citat de Nicolae Popa, op.cit., pag.6.; De asemenea R. Virieux, Introduction á l’èpistemologie, Paris, P.U.F., 1972, pag.170 şi urm.
5. Ştiinţei dreptului i se recunoaşte caracterul fundamental de ştiinţă socială şi de N. Titulescu, în Opere complete, vol.I., Ed. ALL BECK, ediţie revizuită, 2001, pag.69-73. G.W.F. Hegel, definea ştiinţa socială ca fiind “ceea ce mintea omului a reuşit să sintetizeze din contactul cu realitatea trăită”; Ch. Montesquieu o definea ca fiind “un suum de idei despre ceea ce ne înconjoară”.
6. A se vedea, Vladimir Hanga, Istoria dreptului românesc, vol.I., Ed. Academiei, Bucureşti, 1980, pag.17-18.
7. Pentru a se vedea şi alte clasificări ale ştiinţelor juridice, Sofia Popescu, Teoria Generală a Dreptului, Bucureşti, pag.12 şi urm.
8. Vezi, Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, op.cit., pag.10.
9. A se vedea, Gheorghe Mihai, op.cit., pag.109-110. Cu privire la definiţia Teoriei Generale a Dreptului şi la relaţiile sale cu alte ştiinţe, acelaşi autor, pag.115-119.
10. Charles Montequieu, Despre spiritul legilor, vol.II., Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, pag.228 şi Jean Jaques Rousseau, Contractul social, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, pag.120.
11. A se vedea, Gheorghe Mihai, op.cit., pag.40-41.
12. Considerat cel mai mare gânditor contemporan în domeniul filosofiei juridice, activitatea sa ştiinţifică s-a concretizat în peste 144 de titluri, dintre care amintim: Teoria Generală a Dreptului (Enciclopedia Juridică, (1930), Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv (1934), Dialectique et expérience juridique (1937), Contribuţii la teoria cunoaşterii juridice (1942) etc.
13. Mircea Djuvara defineşte Enciclopedia juridică ca fiind studiul preliminar de orientare, ce reprezintă o sinteză a întregii ştiinţe a dreptului, este un studiu de ansamblu al dreptului.
14. Andrei Rădulescu, Două lecţii de drept ţinute de pravilistul Christian Rechtenmacher, Curierul Judiciar nr.21, 1830.
15. Renè Descartes, Discurs asupra metodei, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, pag.16.
16. Sofia Popescu, Dragoş Iliescu, Probleme actuale ale metodologiei juridice, Bucureşti, 1979; Anita Nashitz, Tehnica legislativă şi metodologia de drept, Studii şi Cercetări Juridice I., 1968; Nicolae Popa, Augustin Răducanu, Quelques considerations sur la notion de la methodologie Juridique, Analele Universităţii Bucureşti, Drept nr.2, 1983.
17. Pentru consideraţii interesante asupra rolului metodei logice, a se vedea, Aristotel, Organon, 11, Analitică primă, în Introducere, de Mircea Florian, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1958, pag. XLIX-L.
18. Pentru detalii, vezi Nicolae Popa, op.cit., 1994, pag.33-34.
19. Pentru o analiză mai detaliată a rolului cercetării sociologice juridice, a se vedea, J. Carbonnier, Sociologie juridique, A. Colin, Paris, 1977, pag.17 şi urm.
20. Vezi, Costică Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Ed. All, Bucureşti, 1997, pag.22.
21. Un exemplu elocvent al importanţei metodei comparative, este cel al elaborării Constituţiei României, când prin comparaţia unor legi organice din unele ţări democratice (Franţa, Elveţia, S.U.A.), s-au conturat multe din normele noastre fundamentale.
22. Pentru detalii, vezi Sofia Popescu, Dragoş Iliescu, op.cit., pag.154-169.
Trimiteți un comentariu