Lucreţia Dogaru, Teoria generală a dreptului (curs 13)
CAPITOLUL XIII
RAPORTURILE JURIDICE
1. Conceptul de raport juridic
Raportul juridic este un raport social, o relaţie de cooperare şi de coexistenţă între oameni, stabilit în scopul realizării necesităţilor lor variate.
Raportul juridic este un raport social ce se naşte pe baza normelor juridice între două sau mai multe subiecte de drept, titulare de drepturi şi obligaţii juridice corelative, a căror realizare este asigurată la nevoi prin forţa de constrângere a statului.
Raportul juridic este raportul social care cade sub incidenţa normelor juridice, este relaţia socială reglementată de norma juridică [1]. În cadrul raportului juridic, participanţii sunt titulari de drepturi şi obligaţii, prin a căror exercitare se realizează de fapt finalitatea normei juridice.
Raportul juridic este un raport specific, ce apare ca o realizare a normelor juridice ce intervin în reglementarea conduitei umane. Oamenii intră în raporturi juridice dependent de voinţa lor (pentru că doresc realizarea unor interese personale sau îndeplinirea unor obligaţii impuse de dispoziţia normei juridice), sau independent de voinţa lor (ca urmare a producerii unor fapte exterioare.)
2. Trăsăturile caracteristice ale raportului juridic
2.1. Raportul juridic este un raport social
Raportul juridic este aceea relaţie socială considerată de către legiuitor ca trebuind să producă efecte juridice.
Relaţiile constitutive ale realităţii sociale sunt multiple, ele sunt reglementate de reguli morale, de convieţuire socială şi de reguli de drept, constitutive ale realităţii juridice. După subiectul lor, relaţiile sociale se pot stabili între subiecţi individuali sau colectivi; după plasarea lor în spaţiu, există relaţii interne şi externe; iar după obiectul lor, există relaţii patrimoniale sau nepatrimoniale [2].
Acest caracter rezultă din faptul că raportul juridic este un raport ce se stabileşte între oameni [3], (persoane fizice, persoane juridice, sau între persoane fizice şi juridice). Raportul juridic este un raport social, o legătură interumană reglementată de o normă de drept, care are rol în orientarea conduitei umane, fiind în acelaşi timp şi un factor de socializare deosebit de important.
Desfăşurarea relaţiilor sociale în conformitate cu prevederile normelor de drept care le reglementează, dau naştere ordinii juridice ca parte componentă a ordinii sociale.
În cadrul raporturilor sociale, rolul cel mai important revine raporturilor juridice, pentru următoarele considerente: contribuie la asigurarea ordinii sociale; sunt expresia colaborării interumane; promovează şi recunosc valori sociale majore; urmăresc un scop social; ocrotesc persoana fizică şi personalitatea morală a indivizilor etc.
Forma juridică a raportului social îi conferă acestuia o calitate specifică, ca urmare a legăturii organice, indisolubile, ce există între participanţii la acest raport, legătură ce se datorează existenţei drepturilor şi obligaţiilor reciproce ale acestora. Absenţa formei juridice ar însemna imposibilitatea folosirii instrumentelor specifice dreptului pentru realizarea şi ocrotirea intereselor părţilor raportului social.
2.2 Raportul juridic este un raport de voinţă [4]
Raportul juridic are caracter voliţional. El poate fi considerat ca fiind un raport juridic dublu voliţional deoarece întruneşte atât voinţa statală stipulată în norma juridică cât şi voinţa subiecţilor participanţi la raportul juridic. Între voinţa statală şi voinţa părţilor există în majoritatea cazurilor o colaborare, situaţie în care raporturile juridice sunt raporturi prin care se realizează dispoziţia normelor de drept (raporturi de conformare). Când însă, între cele două voinţe există o confruntare generată de faptul că părţile încalcă prevederile dispoziţiilor normei juridice, raporturile juridice ce se nasc sunt raporturi prin care se realizează sancţiunea juridică (raporturi de conflict).
Importanţa voinţei subiectelor raportului juridic variază în funcţie de categoria de raporturi juridice. Astfel, pentru raporturile de drept privat care sunt dominate de principiul libertăţii sau autonomiei de voinţă, este esenţială în general voinţa părţilor, simpla manifestare a actului de voinţă individual declanşează raportul juridic (de exemplu, în cazul contractului de vânzare-cumpărare). În schimb, pentru raporturile juridice de drept public, este determinantă voinţa de stat, ca voinţă generală (de exemplu, în raporturile de drept constituţional).
Caracterul voliţional al raportului juridic prezintă atât importanţă teoretică cât şi practică. Reprezentând voinţa comună a statului (ca voinţă generală) şi a subiecţilor (ca voinţă individuală), raportul juridic este o modalitate importantă de realizare a normei de drept, care orientează conduita umană. Numai prin corelaţia voinţei generale şi individuale se pot realiza drepturile şi obligaţiile participanţilor la raportul juridic. Astfel, raportul social devine raport juridic prin voinţa legiuitorului materializată în adoptarea normei de drept care să-l reglementeze, precum şi prin voinţa concretă a părţilor între care intervine un astfel de raport. Raportul juridic poartă în conţinutul şi forma sa amprenta voinţei sociale exprimată în norma de drept care-l dirijează.
2.3 Raportul juridic este un raport valoric
Raportul juridic este un raport de promovare şi de apărare a valorilor esenţiale ale societăţii. Valorile sociale sunt stipulate, ocrotite şi promovate prin intermediul normelor juridice pe care statul le elaborează, deci, pe calea normativităţii juridice. Cel mai important mijloc de realizare a acestor valori îl constituie desfăşurarea relaţiilor sociale în conformitate cu normele juridice.
Normele juridice vizează promovarea acelor valori care garantează progresul şi dezvoltarea societăţii [5]. Raporturile juridice sunt considerate ca fiind instrument de transmitere a conţinutului valoric al normelor juridice în planul relaţional social concret. Ca modele valorice, ele îşi găsesc concretizarea în raporturile juridice [6]. În desfăşurarea raporturilor juridice, subiectele de drept contribuie la ocrotirea şi dezvoltarea valorilor sociale.
Valorile juridice sunt valori reale, valori sociale supreme, deoarece, numai cele mai importante relaţii sociale sunt apărate pe calea reglementării juridice.
2.4 Raportul juridic are caracter istoric
Caracteristic pentru fiecare formă de organizare socială este faptul că generează raporturi juridice proprii, existând o vastă reţea de raporturi juridice ce au la bază un anumit tip de relaţii sociale. Tipul raporturilor juridice se modifică şi se dezvoltă în decursul istoriei, în directă legătură cu evoluţia generală a societăţii, cu transformările economice, sociale şi politice. Fizionomia sa este marcată de istoria societăţii, atât în privinţa subiecţilor raportului juridic cât şi a drepturilor şi obligaţiilor acestora, elementele sale constitutive fiind variabile de la o etapă istorică la alta, de la o ţară la alta [7].
Raportul juridic este un raport de drept ce are un caracter evolutiv, ca şi dreptul purtând amprenta acestuia, el fiind mijlocul de transpunere în viaţă a normelor de drept.
2.5 Raportul juridic este în concordanţă cu interesele generale şi fundamentale ale entităţii organizată în stat
Pentru ca raportul juridic să se afle în această relaţie, este necesară concordanţa dintre norma de drept şi interesele generale şi fundamentale ale cetăţenilor reprezentaţi prin legiuitor.
Pentru ca o regulă de conduită să se transforme într-o normă de drept, este necesar ca regula respectivă să contribuie la apărarea, consolidarea şi dezvoltarea intereselor generale. În felul acesta se consideră că regula de conduită a trecut prin filtrul conştiinţei şi voinţei organului legislativ. De asemenea, pentru ca regula de conduită să se transforme în regulă de drept (general-obligatorie), se impune şi atribuirea forţei materiale, ce-i permite asigurarea respectării la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.
3. Condiţiile raportului juridic
Pentru apariţia şi existenţa unui raport juridic sunt necesare următoarele premise fundamentale: norma juridică, şi faptele juridice.
3.1. Norma juridică
Norma juridică constituie condiţia, premisa fundamentală şi indisolubilă a naşterii unui raport juridic. Ea determină calitatea de subiect de drept şi stabileşte faptele juridice ce nasc, modifică sau sting raporturi juridice.
Se consideră că, raporturile juridice reprezintă modalitatea cea mai frecventă de realizare a normei juridice, de aplicare a dispoziţiilor acesteia în viaţa socială. Norma de drept care este tipică, generală şi impersonală, se individualizează, se concretizează în cadrul raporturilor juridice. Realizarea normelor juridice prin intermediul raporturilor juridice, reprezintă latura dinamică a reglementării juridice.
În literatura juridică de specialitate se consideră însă că pot exista şi raporturi juridice fără existenţa unor norme de drept exprese care să le reglementeze. Un exemplu în acest sens îl constituie, instituţia analogiei (analogia iuris) [8], când judecătorul în lipsa unei norme juridice exprese care să reglementeze anumite situaţii concrete, este obligat să le soluţioneze pe baza conştiinţei sale juridice, apelând la alte norme juridice referitoare la un caz analog, sau la principii generale de drept (de exemplu, în practica judiciară, normele juridice ce se referă la contractul de vânzare-cumpărare se pot aplica şi pentru anumite aspecte ale contractului de furnizare care nu sunt reglementate nemijlocit).
Aşadar, acele raporturi sociale cărora nu le sunt incidente lipsite de norme juridice exprese care să le reglementeze, se vor bucura de protecţia judiciară prin aplicarea analogiei legii, în domeniile în care ea este admisă.
3.2 Faptele juridice
Naşterea raporturilor juridice concrete este rezultatul producerii unor împrejurări de fapt, a unor situaţii prevăzute de ipoteza normei juridice. Fără intervenţia acestor împrejurări (acţiuni omeneşti sau evenimente), normele juridice nu creează, raporturi juridice. De exemplu, pentru naşterea unui raport juridic de muncă, este necesar în primul rând, manifestarea de voinţă a celui ce doreşte să se angajeze în muncă, manifestare exprimată printr-o cerere de angajare, care dacă este acceptată, se va naşte un raport juridic de muncă între angajat şi angajator.
Precizăm că, nu orice împrejurări constituie fapte juridice ci, numai cele de a căror existenţă normele de drept leagă consecinţe juridice.
Raporturile juridice pot fi consecinţa atât a unor fapte dependente de voinţa omului cât şi a unor fapte independente de voinţa omului. De exemplu: naşterea unei persoane generează raporturi juridice de familie; căsătoria generează raporturi juridice de căsătorie; moartea unei persoane poate naşte, modifica sau stinge raporturi juridice de succesiune etc.
Faptele juridice pot fi definite ca fiind acele acţiuni omeneşti sau evenimente care potrivit normelor juridice dau naştere, modifică sau sting raporturi juridice.
După caracterul voliţional al faptelor juridice, respectiv după cum sunt produse dependent sau independent de voinţa omului, acestea se grupeazã în douã categorii: evenimente şi acţiuni [9].
a. Evenimentele - sunt acele fapte juridice ce se produc independent de voinţa umană, dar care atunci când sunt prevăzute de norme de drept, duc la apariţia, modificarea sau stingerea de raporturi juridice. Dacă pornim de la premisa după care raporturile juridice trec prin conştiinţa umană înainte de a se produce (adică au un caracter ideologic) se pune întrebarea dacă evenimentele care nu depind de voinţa umană, pot naşte modifica sau stinge raporturi juridice. Evenimentele nu constituie fapte juridice prin ele însele, ci numai cauze ce declanşează acţiuni umane ce nasc, modifică sau sting raporturi juridice. De exemplu, incendiul produs unei case de un trăsnet naşte un raport juridic privind despăgubirile, între persoana asigurată şi societatea de asigurări, trăsnetul fiind cauza care a generat acest raport juridic.
Sau un alt exemplu, naşterea unei persoane este un eveniment ce determină apariţia unor raporturi juridice între noul născut şi părinţii acestuia, care sunt obligaţi să-l întreţină, îngrijească şi să-l educe; moartea, este un eveniment, o cauză ce determină stingerea unor raporturi juridice (cele în care defunctul este titular de drepturi şi obligaţii), sau apariţia unor raporturi juridice de succesiune atunci când de pe urma acestuia rămân anumite lucruri materiale.
În categoria evenimentelor sunt incluse atât fenomenele naturale cât şi evenimentele sociale (calamităţi naturale, naşterea, moartea etc.). Nu orice evenimente produc efecte juridice, şi deci fac parte din categoria faptelor juridice, ci numai cele legale, cele care au legătură cu ordinea juridică. Aşadar, evenimentele nu pot genera raporturi juridice de constrângere, dar pot stinge astfel de raporturi, deoarece nu există evenimente ilicite în cazul morţii autorului faptei ilicite.
b. Acţiunile - sunt actele săvârşite conştient de oameni, sunt exteriorizări ale voinţei umane, prevăzute de normele juridice, ce dau naştere, modifică sau sting raporturi juridice. Acţiunile pot fi atât fapte de comisiune cât şi fapte de omisiune.
După raportul lor cu normele juridice în vigoare, după cum sunt sau nu în conformitate cu acestea, acţiunile se clasifică în: licite şi ilicite. Acţiunile licite sunt actele umane săvârşite cu respectarea şi în conformitate cu cerinţele normelor juridice, iar acţiunile ilicite sunt actele umane prin care se încalcă prevederile normelor juridice.
Un loc important în cadrul acţiunilor îl ocupă actele juridice, ca varietate a faptelor juridice. Ele reprezintă manifestarea de voinţă (orală, scrisă sau în altă formă) făcută cu intenţia de a naşte, modifica sau stinge un raport juridic [10]. Actele juridice se pot defini ca fiind acele acţiuni juridice licite săvârşite cu scopul de a produce efecte juridice.
Oamenii săvârşesc de multe ori acte juridice, fără să fie conştienţi de aceasta şi de faptul că devin astfel părţi ale raporturilor juridice. Dacă actele juridice se desfăşoară potrivit normelor juridice, elementul juridic se menţine în sfera abstractului, el nu intervine. Există situaţii când, odată cu stabilirea raporturilor juridice se întocmesc şi înscrisuri în care se consemnează manifestarea sau acordul de voinţă al părţilor, înscrisuri care dovedesc la nevoie, existenţa unor raporturi juridice (de exemplu, un bilet de avion, un contract scris etc.).
În legătură cu actele juridice, se pune problema dacă ele pot fi numai licite, sau dacă există şi acte juridice ilicite. În literatura juridică de specialitate [11] se consideră că, pot exista acţiuni ilicite (abateri disciplinare, contravenţii, infracţiuni etc.) dar nu şi acte ilicite. Actul juridic fiind o manifestare de voinţă, produce efecte juridice numai când ia naştere în condiţiile legii. Deci, actele juridice ilicite sunt de neconceput pe motiv că, acele manifestări de voinţă care sunt în contradicţie cu legea şi deci cu interesele statului, nu pot avea valoare juridică. Ceea ce caracterizează actul juridic este faptul că, intenţia de a produce efecte juridice trebuie să existe şi să fie conform legii, o condiţie de eficacitate a actului.
Actele juridice se clasifică în mai multe categorii, în funcţie de anumite criterii, astfel:
- după numărul părţilor care îşi manifestă voinţa, actele juridice pot fi: acte juridice unilaterale, bilaterale şi multilaterale;
- după scopul urmărit de părţi, actele juridice se grupează în: acte juridice oneroase (presupun contraprestaţii pentru prestaţia făcută, de exemplu: contractul de vânzare-cumpărare) şi acte juridice gratuite (care nu presupun astfel de contraprestaţii, de exemplu: testamentul şi donaţia);
- după organul de la care emană, distingem: acte juridice oficiale (emise de un organ de stat sau organizaţie obştească, sau sunt recunoscute de către acestea) şi acte neoficiale (emană de la o persoană particulară, de exemplu: testamentul);
- după situaţia juridică creată, actele juridice pot fi: constitutive de drepturi şi obligaţii, translative de drepturi şi obligaţii şi declarative de drepturi şi obligaţii;
- după amploarea efectelor juridice produse, actele juridice se grupează în: acte juridice normative ( legea, hotărârile guvernamentale) şi acte juridice individuale (hotărâri judecătoreşti etc.).
4. Elementele raportului juridic
4.1. Subiectele raportului juridic
4.1.1. Noţiunea de subiect al raportului juridic
Din caracterizarea raportului juridic ca raport social, interuman, rezultă că subiectele raportului juridic sunt oamenii. Aceştia participă la raporturi juridice ca subiecte individuale de drept, în calitate de persoane fizice, sau organizaţi în grupuri, în calitate de subiecte colective de drept.
Conduita umană fiind unicul obiect al reglementării juridice, rezultă că numai oamenii pot fi subiecţi ai raporturilor juridice. Participantul la raporturi juridice este subiectul de drept care este atât titular de drepturi şi obligaţii cât şi titular al aptitudinii de a-şi pune în valoare drepturile şi obligaţiile recunoscute şi respectiv, impuse.
Pentru încheierea unui raport juridic este necesară prezenţa a cel puţin două subiecte de drept, unul activ şi unul pasiv. Există şi raporturi juridice la care participă mai mulţi subiecţi de drept. Subiectul activ este titularul dreptului de a pretinde ceva, iar subiectul pasiv este cel ce poartă obligaţia corespunzătoare pretenţiei represive. Sunt însă raporturi juridice în care fiecare dintre subiecţi este în acelaşi timp, subiect activ şi subiect pasiv. Deci, subiectele raportului juridic pot fi titulari de drepturi, titulari de obligaţii, sau titulari de drepturi şi de obligaţii în mod corelativ [12]. De exemplu, în raporturile juridice de drept financiar, serviciul financiar al primăriei este titular al dreptului de a pretinde plata impozitelor, iar cetăţeanul este titular al obligaţiei de a achita impozitele stabilite. În raporturile juridice de drept civil, în cazul contractelor de vânzare-cumpărare, fiecare dintre participanţi (atât vânzătorul cât şi cumpărătorul) este în acelaşi timp titular de drepturi şi obligaţii corelative (adică, este creditor şi debitor).
În majoritatea raporturilor juridice, atât titularii de drepturi cât şi titularii de obligaţii sunt determinaţi concret şi individual (de exemplu, în raporturile juridice de muncă, în raporturile contractuale etc.).
Sunt însă şi raporturi juridice în care numai unul dintre subiecţi este individualizat (ca titular de drepturi), celălalt subiect (titularul obligaţiei) este neindividualizat, el urmând a se individualiza în momentul în care încalcă această obligaţie. De exemplu, într-un raport juridic de proprietate, proprietarul este titularul dreptului de proprietate, iar celelalte persoane (neindividualizate) sunt obligate să-i respecte proprietatea, să se abţină de la orice acte de natură a-i aduce atingere stăpânirii în bune condiţiuni a proprietăţii respective [13].
În literatura juridică de specialitate, se utilizează noţiunile sinonime de “subiect al raportului juridic” şi “subiect de drept” [14]. Deşi între cele două noţiuni nu există deosebiri ele având aceeaşi semnificaţie, în sensul că definesc participanţii la raportul juridic, nu se identifică, pentru că: orice participant la un raport juridic este în mod obligatoriu subiect de drept, dar nu orice subiect de drept este în mod necesar şi subiect al raportului juridic.
Subiecte de drept pot fi nu numai oamenii în mod individual, ca persoane fizice, ci şi grupările sau colectivităţile de oameni care îndeplinesc anumite condiţii prevăzute de lege în mod expres şi care participă în nume propriu, ca persoanele juridice, la raporturi juridice ca titulari de drepturi şi obligaţii corelative. [15]
Raportul juridic este acea relaţie în care subiectele au capacitate juridică, fiind purtători de drepturi şi obligaţii cărora legea le recunoaşte această calitate, iar statul le-o ocroteşte. Subiectele raportului juridic îşi satisfac interesele legitime pe această cale şi beneficiază de protecţia statului pentru valorificarea lor.
Calitatea de subiect de drept a persoanelor a fost diferită în diferitele orânduiri sociale, fiind reglementată de către clasa dominantă în funcţie de interesele ei. De exemplu, în sclavagism, sclavii erau simple unelte vorbitoare, neavând calitatea de subiect de drept, iar în feudalism, capacitatea subiectelor de drept era în funcţie de poziţia pe care acestea o aveau în cadrul ierarhiei feudale.
Subiectul de drept este considerat un fenomen social real ce poartă amprenta tipului formelor de organizare economică şi socială, participarea sa la raporturile juridice, dimensiunea capacităţii juridice, precum şi volumul drepturilor sale, putând fi apreciate numai prin raportarea la formele de organizare economico-socială şi la contextul social istoric existent.
4.1.2 Capacitatea juridică - premisă a calităţii de subiect de drept
Condiţia “sine qua non” pentru ca o persoană (fizică sau juridică) să devină subiect de drept în general şi subiect al raportului juridic în special, este capacitatea juridică.
Capacitatea juridică este aptitudinea generală şi abstractă a persoanelor, de a participa la un raport juridic, având anumite drepturi şi obligaţii.
Capacitatea juridică este fixată de lege pentru persoanele fizice în funcţie de vârstă şi de discernământ şi variază în cadrul diferitelor categorii de raporturi juridice.
Capacitatea juridică este o premisă legală a calităţii de subiect de drept, în lipsa ei nefiind posibilă participarea indivizilor la relaţiile sociale reglementate de drept. Subiectele de drept ce dispun de capacitate juridică sunt titularii facultăţii recunoscute de lege de a avea drepturi şi obligaţii în viitor, precum şi de a dobândi şi exercita drepturi şi de a-şi asuma şi executa obligaţii juridice prin încheierea de acte juridice.
În teoria dreptului, capacitatea juridică se poate clasifica în: generală şi specială. Capacitatea generală reprezintă posibilitatea generală a cetăţenilor de a fi titulari de drepturi şi obligaţii juridice, în toate raporturile juridice. Capacitatea specială se referă la un anumit domeniu, ramură sau instituţie juridică şi reprezintă posibilitatea recunoscută de lege anumitor categorii de persoane de a intra în raporturi juridice datorită calităţii pe care o au (de exemplu, capacitatea juridică a militarilor, a deputaţilor, a funcţionarilor publici etc.).
Capacitatea juridică este unică, însă ea se poate manifesta ca o capacitate civilă, comercială etc.
Capacitatea civilă [16] este parte componentă a capacităţii juridice şi reprezintă condiţia obligatorie pentru calitatea de subiect de drept fiind aplicabilă în general, în toate ramurile dreptului, şi în special în ramura dreptului civil.
Capacitatea juridică se împarte în mod tradiţional, în dreptul civil, în: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
a. Capacitatea de folosinţă - este aptitudinea legală a unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii în cadrul unor raporturi juridice. Capacitatea de folosinţă este recunoscută de lege tuturor persoanelor fizice fără nici o discriminare. Dobândirea de drepturi începe de la naştere (chiar din momentul concepţiei copilului, cu condiţia de a se naşte viu) şi încetează odată cu moartea persoanei, deci însoţeşte omul pe tot parcursul vieţii sale. Capacitatea de folosinţă este generală, deoarece cuprinde toate drepturile subiective şi toate obligaţiile recunoscute de dreptul obiectiv, şi este egală pentru toate persoanele fizice.
Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea sa de folosinţă decât cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege şi nici nu poate renunţa total sau parţial la această capacitate.
Persoanele juridice dobândesc capacitate de folosinţă de la înfiinţare sau, după caz, odată cu recunoaşterea, autorizarea sau înregistrarea (prin comasare, avizare, dizolvare). Spre deosebire de capacitatea de folosinţă a persoanelor fizice, cea a persoanelor juridice nu este generală şi egală, ci, dimpotrivă, potrivit principiului specialităţii, fiecare persoană juridică poate dobândi numai acele drepturi şi asuma numai acele obligaţii ce corespund scopului ei stabilit prin lege, act de înfiinţare sau statut. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice are următoarele caractere juridice [17]: legalitatea, generalitatea, inalienabilitatea, intransigibilitatea, egalitatea, universalitatea.
b. Capacitatea de exerciţiu - este aptitudinea unei persoane de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii (în mod personal, fără reprezentant legal, autorizare prealabilă sau asistare), săvârşind acte juridice. Ea reprezintă aşadar, aptitudinea unei persoane de a dobândi şi exercita drepturi de a-şi asuma obligaţii prin acte juridice proprii.
Capacitatea de exerciţiu este condiţionată de dezvoltarea bio-psihică a persoanei, de o anumită experienţă socială şi de viaţa juridică care să-i confere discernământ asupra valorilor actelor sale.
Din punct de vedere al capacităţii de exerciţiu, distingem următoarele perioade distincte:
- perioada lipsei totale a capacităţii de exerciţiu, până la vârsta de 14 ani (când minorii participă la viaţa juridică prin reprezentanţii lor legali, părinţi sau tutori în lipsa acestora);
- perioada capacităţii de exerciţiu restrânsă, de la 14 la 18 ani (când minoriul poate încheia valabil acte juridice personal şi singur unele acte de administrare, poate dispune prin testament de jumătate din bunurile sale dacă a împlinit 16 ani, poate recunoaşte paternitatea şi numai cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui contract de antrepriză, de încheiere, înstrăinarea bunurilor nefolositoare);
- perioada capacităţii depline, care începe de la 18 ani (când persoana devine majoră) şi durează toată viaţa cu condiţia păstrării discernământului. Dacă toate persoanele fizice au capacitate de folosinţă recunoscută de lege pe simplul considerent al existenţei lor ca fiinţe umane, capacitate de exerciţiu au doar acele persoane fizice care au voinţă conştientă, care au discernământul faptelor lor, deoarece numai acestea îşi pot da seama de consecinţele actelor lor producătoare de efecte juridice. Decretul nr.31/1954, la art.6 dispune că: „nimeni nu poate...fi lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege” şi nici nu poate renunţa, în tot sau în parte, la această capacitate. Capacitatea de exerciţiu deplină poate înceta (deplin sau temporar) în următoarele cazuri: prin efectul morţii fizic constatate sau al declarării judecătoreşti a morţii, prin punerea sub interdicţie judecătorească, prin nulitatea căsătoriei înainte ca femeia să fi împlinit 18 ani.
Aceste perioade nu sunt departajate prin limite absolute, existând în acest sens şi unele excepţii de la regula generală. Astfel, minorul sub 14 ani poate încheia acte juridice valabile de o mai mică importanţă, cum ar fi, cumpărarea de alimente, a unui bilet de tren. De asemenea, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani, poate încheia un contract de muncă şi poate dispune singur de sumele de bani dobândite prin munca sa, fără nici o încuviinţare. O altă particularitate o reprezintă cea cu privire la vârsta legală de căsătorie a femeii care este 16 ani, respectiv 15 ani în caz de excepţie, situaţii în care aceasta dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu. Legea prevede că şi persoanele majore pot fi lipsite de capacitatea de exerciţiu, când nu au discernământ [18] (datorită alienaţiei sau debilităţii mintale, fiind puse sub interdicţie judecătorească).
Minorul sub 14 ani, alienaţii sau debilii mintali, persoanele puse sub interdicţie legală sau juridică, intră în categoria celor lipsiţi de capacitate de exerciţiu. Prezumţia lipsei de discernământ, în cazul acestor persoane, este absolută. Minorii peste 14 ani au o capacitate de exerciţiu restrânsă, prezumţia lipsei de discernământ fiind relativă.
Rezultă că, există situaţii când o persoană are capacitate de folosinţă dar nu are capacitate de exerciţiu; există de asemenea, situaţii când o persoană are atât capacitate de folosinţă cât şi capacitate de exerciţiu. Nu poate exista însă, situaţie ca o persoană să aibă capacitate de exerciţiu fără a avea capacitate de folosinţă.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice se dobândeşte aşadar, mai târziu decât capacitatea de folosinţă şi în mod treptat.
c. Competenţa - este aceea formă a capacităţii juridice ce reprezintă un atribut al organului de stat sau al funcţionarului public. Competenţa este alcătuită dintr-un ansamblu de drepturi şi obligaţii cu care este învestit prin lege organul de stat sau funcţionarul public, în vederea realizării scopului pentru care a fost înfiinţat.
Competenţa organelor de stat poate fi: materială, teritorială şi temporală. Competenţa este pentru organul de stat, ceea ce este pentru persoanele fizice şi juridice capacitatea civilă.
4.1.3. Clasificarea subiectelor raportului juridic
Subiectele raportului juridic se clasifică în: subiecte individuale (persoana) şi subiecte colective.
a. Persoana - ca subiect individual de drept
Subiectele de drept cu cea mai largă frecvenţă în raporturile juridice sunt persoanele fizice, care pot fi cetăţeni, străini sau apatrizi. În principiu, cetăţenii unui stat au capacitate juridică generală, ei pot să participe la toate raporturile juridice, stabilite atât între ei, cât şi cu statul, cu organele statale sau nestatale.
Persoanele fizice acţionează ca titulari de drepturi şi obligaţii în cele mai diverse sectoare ale vieţii sociale, stabilind raporturi juridice concrete, în scopul satisfacerii intereselor lor legitime.
Participarea străinilor şi apatrizilor la raporturile juridice este reglementată atât de legea naţională, cât şi de normele juridice cuprinse în convenţiile dintre state privind regimul juridic al străinilor.
b. Subiectele colective de drept - sunt: statul, organele statului şi persoanele juridice.
Statul - are calitatea de subiect de drept în:
- raporturile juridice interne – în care apare ca subiect de drept în raporturile juridice de drept constituţional [19] (de exemplu, în raporturi de cetăţenie); în raporturile juridice civile; în raporturile de comerţ exterior; în raporturile rezultate din donaţii şi legate în favoarea statului etc.;
- raporturile juridice de drept internaţional – în care statul apare ca subiect de drept internaţional, în mod nemijlocit, pe baza convenţiilor şi tratatelor pe care le încheie cu alte state. Calitatea statului [20] de subiect de drept internaţional al statului român se bazează pe suveranitatea sa.
Organele statului - au calitatea de subiecte de drept îndeplinind competenţe cum ar fi: exercitarea conducerii de stat în diferite domenii; soluţionarea problemelor legate de temeinicia legală a pretenţiilor unor subiecte de drept faţă de alte subiecte de drept; asigurarea constrângerii statale; ocrotirea ordinii sociale şi restabilirea ordinii de drept încălcate; recuperarea prejudiciilor etc.
Organele statului participă la raporturi juridice complexe atât de ordin material cât şi procedural.
Organele de stat au drepturi şi obligaţii pe care le exercită în virtutea sarcinilor legale ale activităţii pe care o desfăşoară. Spre deosebire de individ, care poate dispune de exerciţiul dreptului său, organul de stat este obligat să-şi exercite drepturile în interesul general al societăţii. Totalitatea drepturilor şi obligaţiilor sale se numeşte competenţă.
După principiul separaţiei puterilor în stat, se poate face următoarea clasificare a organelor de stat, ca subiecte în diferite raporturi juridice:
- organul legislativ (parlamentul), este subiect de drept constituţional;
- organele administrative (centrale şi locale), sunt subiecte de drept în administrativ;
- organele justiţiei, sunt subiecte de drept în domeniul ocrotirii ordinii sociale, a drepturilor fundamentale ale cetăţenilor, a proprietăţii publice şi private.
Persoanele juridice [21] - sunt cele mai frecvente subiecte colective de drept, având statutul stabilit prin lege. Elementele constitutive ale personalităţii juridice sunt: organizare de sine stătătoare, patrimoniu propriu distinct şi afectat realizării unui scop în acord cu interesul general al societăţii. Cu privire la fundamentul personalităţii juridice, în teoria dreptului s-au conturat două teorii principale: teoria ficţiunii, după care persoana juridică nu are o realitate fizică, iar personalitatea juridică cu care este înzestrată numai fiinţa umană se extinde de către legiuitor, ca o favoare, şi la anumite grupări de indivizi; teoria realităţii, după care grupurile sau colectivele de indivizi au o existenţă reală, distinctă de cea a indivizilor ce le compun, şi care impune şi justifică personalitatea acestora.
Persoanele juridice participă la cele mai diverse raporturi juridice, având o arie largă de răspândire în circuitul juridic. Persoanele juridice ce participă în raporturile de drept privat sunt: societăţile comerciale, regiile autonome, intreprinderile, companiile, instituţiile. Pe lângă persoanele juridice cu scop patrimonial, la raporturile juridice participă ca subiecte colective de drept şi persoane juridice cu scop nepatrimonial, cum ar fi: organizaţii nestatale, sindicale, de tineret, asociaţii etc.
4.2. Conţinutul raportului juridic
4.2.1. Noţiune şi componenţă
Conţinutul raportului juridic este format din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor juridice corelative, ce revin subiectelor raportului juridic concret.
În conţinutul raportului juridic se reflectă legătura indisolubilă dintre elementele sale constitutive, respectiv, dreptul obiectiv (norma agendi) şi dreptul subiectiv (facultas agendi).
Aşadar, raporturile juridice sunt acele relaţii interumane reglementate de normele juridice, în care subiectele de drept sunt purtătoare atât de drepturi cât şi de obligaţii.
Trăsătura esenţială a conţinutului raportului juridic o constituie unitatea şi intercondiţionarea reciprocă a elementelor sale de conţinut care sunt prevăzute în dispoziţiile normei juridice. Aceasta înseamnă că, ceea ce pretinde subiectul activ ca titular al dreptului subiectiv, reprezintă exact obligaţia subiectului pasiv.
Totalitatea drepturilor şi obligaţiilor pe care le are o persoană, conform normelor juridice în vigoare formează statutul juridic al persoanei.
Există raporturi juridice simple, în care un subiect de drept este titular numai de drepturi iar celălalt subiect este titular numai de obligaţii (de exemplu, în contractul de împrumut, contractul de depozit). De asemenea, există raporturi juridice complexe, în care subiectele sunt în acelaşi timp purtătoare de drepturi şi obligaţii corelative (ca de exemplu în contractul de vânzare-cumpărare, în raporturile de căsătorie, în raporturile procesuale etc.).
4.2.2. Dreptul subiectiv [22]
Dreptul subiectiv constă în posibilitatea unui subiect de a avea o anumită comportare, de a acţiona într-un anumit fel şi de a pretinde de la ceilalţi subiecţi ai raportului juridic, o conduită corespunzătoare care să ducă la satisfacerea dreptului său.
Dreptul subiectiv, oferă titularului său următoarele posibilităţi cumulative, care sunt ocrotite juridiceşte:
- o anumită conduită faţă de dreptul său (de a se bucura sau de a dispune de el);
- posibilitatea de a pretinde din partea subiectului obligat o conduită corespunzătoare;
- posibilitatea de a recurge la forţa de constrângere a statului pentru apărarea dreptului său.
Dreptul subiectiv numit şi îndrituire, decurge din dreptul obiectiv (care este ansamblul drepturilor şi obligaţiilor cuprinse în normele juridice) care constituie suportul dreptului subiectiv.
Drepturile subiective, în funcţie de anumite criterii, sunt susceptibile de clasificare, astfel:
- După sfera persoanelor obligate (după gradul de opozabilitate), drepturile subiective pot fi: absolute şi relative. Drepturile subiective absolute sunt acelea cărora le corespunde obligaţia tuturor persoanelor de a le respecta, fiind sunt opozabile erga omnes (de exemplu, dreptul la viaţă, dreptul la proprietate, etc.). Drepturile subiective relative sunt acelea cărora le corespunde obligaţia anumitor persoane, individualizate, determinate încă de la început, de a le respecta. Acestea sunt opozabile numai faţă de persoana sau persoanele ce constituie subiectul determinat al raportului juridic (de exemplu, drepturile născute din raporturile contractuale).
- După conţinutul lor, drepturile subiective se împart în: drepturi patrimoniale şi nepatrimoniale. Drepturile patrimoniale au conţinut economic, putând fi evaluate în bani; ele se împart la rândul lor, în drepturi patrimoniale reale şi drepturi de creanţă. Drepturile nepatrimoniale sunt acele drepturi care nu au un conţinut economic şi deci nu pot fi evaluate în bani, fiind denumite şi drepturi personale nepatrimoniale.
- După natura raporturilor juridice în cadrul cărora se nasc, drepturile subiective se clasifică în: drepturi de natură civilă, penală, administrativă etc.
4.2.3. Obligaţia juridică
Obligaţia corelativă dreptului subiectiv, reprezintă îndatorirea (de a da, a face, sau a nu face ceva), pe care subiectul pasiv al raportului juridic trebuie să o îndeplinească şi pe care subiectul activ, poate să o pretindă pe baza prevederilor normei juridice.
Obligaţia juridică este îndatorirea subiectului pasiv de a avea o comportare corespunzătoare conduitei subiectului activ (dreptului subiectiv corelativ), comportare ce poate fi impusă la nevoie prin forţa de constrângere a statului.
Obligaţia juridică se caracterizează prin următoarele elemente:
- este o îndatorire ce corespunde dreptului subiectiv al subiectului pasiv a raportului juridic;
- îndatorirea subiectului pasiv constă într-o conduită impusă de subiectul activ;
- conduita subiectului pasiv constă într-o prestaţie pozitivă (a da, a face ceva) sau într-o abţinere (a nu face ceva);
- neîndeplinirea obligaţiei de către subiectul pasiv, dă posibilitatea subiectului activ de a apela la forţa coercitivă a statului.
Obligaţia juridică este o cerinţă socială cuprinsă în normele juridice, este o conduită impusă persoanei obligate, ce se corelează cu dreptul subiectiv al persoanei îndrituite.
Dreptul subiectiv şi obligaţia juridică sunt două elemente între care există o legătură indisolubilă, în sensul că, nu există drept subiectiv dacă nu este legat de obligaţie şi nici obligaţie dacă nu-i corespunde un drept subiectiv.
Prin conţinutul său, reprezentat de drepturile şi obligaţiile juridice corelative, raportul juridic constituie forma fundamentală de transpunere, de implementare a normei de drept în viaţa socială.
4.3. Obiectul raportului juridic
Cu privire la obiectul raportului juridic, în teoria juridică nu există un punct de vedere unitar. Problema obiectului raportului juridic este controversată, fiind formulate în acest sens mai multe opinii.
Într-o primă opinie, se susţine că obiectul raportului juridic îl constituie acele acţiuni pe care titularul dreptului subiectiv le efectuează sau le pretinde, şi pe care celălalt subiect al raportului juridic este obligat să le înfăptuiască. Conform acestei concepţii, devenită dominantă, raportul juridic se realizează (indiferent de scopul urmărit, material ori moral), prin conduita umană ce constă într-o acţiune sau inacţiune, şi care constituie obiectul raportului juridic.
Această concepţie a fost criticată pe motiv că ar exista posibilitatea confundării conţinutului raportului juridic cu obiectul acestuia.
Într-o altă opinie, se consideră că obiectul raportului juridic îl constituie bunurile materiale [23]. Raporturile juridice în care nu apare nici un lucru material sunt considerate de adepţii acestei opinii, ca fiind raporturi juridice fără obiect. Această teorie a fost criticată pe motiv că obiectul raportului juridic se reduce numai la lucruri fiind exclusă conduita umană.
Alţi autori, susţin ideea pluralităţii obiectelor raportului juridic, considerând că atât lucrurile materiale cât şi conduita oamenilor pot constitui obiect al raporturilor juridice. Adepţii acestei concepţii consideră că, obiectul raportului juridic îl constituie fenomenele variate, reprezentate prin lucrurile materiale, conduita umană exteriorizată (sub formă de acţiuni sau inacţiuni) la care se pot adăuga şi anumite valori nepatrimoniale (numele, onoarea, reputaţia etc.).
Concepţia după care obiectul raportului juridic este alcătuit dintr-o pluralitate de obiecte este considerată incompletă, pe motiv că ar ignora rezultatele creaţiei intelectuale.
Considerăm că, obiectul raportului juridic îl constituie conduita umană, ce se realizează de către subiecţii participanţi la raportul juridic ca urmare a exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor impuse. Conduita umană este obiectul la care se referă conţinutul raportului juridic, respectiv, drepturile şi obligaţiile subiectelor.
Conduita umană (acţiunile-inacţiunile), priveşte frecvent anumite bunuri, obiecte din lumea exterioară, acestea reprezentând obiectul indirect al raportului juridic, deoarece ele se referă la conduita umană ca obiect direct al raportului juridic.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1. Pentru alte definiţii date raportului juridic, a se vedea, Dan Ciobanu, op.cit., pag.103, I. Demeter, op.cit., pag.363, Nicolae Popa, op.cit., pag.289.
2. Jean Dabin, Theorie generale du Droit, Paris, 1969, pag.92-107.
3. În literatura juridică de specialitate există opinii conform cărora în unele situaţii, raporturile juridice se pot stabili şi între oameni şi bunuri. Pentru o opinie contrară, a se vedea, Mircea Djuvara, op.cit., vol.II., pag.35, care afirmă că relaţia juridică se bazează pe o relaţie de la persoană la persoană şi “a se spune că relaţia juridică se poate stabili între lucruri, este o absurditate”.
4. Pentru o analiză în detaliu a caracterului voliţional al raportului juridic, a se vedea Dumitru Mazilu, op.cit., pag.280-281.
5. Mircea Djuvara, op.cit., pag.131, susţine că: “Valorile mişcă lumea. Ele constituie mobilul dreptului şi al raporturilor juridice pe care le reglementează….În jurul valorii se agită toată viaţa socială”.
6. A se vedea, pe larg, P. Andrei, Filosofia valorilor. Valorile juridice, în volumul Axiologie românească, Ed. Eminescu, 1982, pag.280.
7. Pentru o astfel de opinie, a se vedea Ioan Ceterchi, Ioan Craiovan, op.cit., pag.97.
8. Analogia legii îşi găseşte aplicarea în dreptul civil şi se bazează pe art.3 din Codul civil.
9. Tudor Drăganu, Actele de drept administrativ, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1959, pag.12, consideră că o clasificare mai corespunzătoare a faptelor juridice ar fi în: acte juridice şi fapte juridice materiale.
10. Pentru alte definiţii date actului juridic, a se vedea Mircea Mureşan, op.cit., pag.96.
11. A se vedea Gheorghe Boboş, op.cit., pag.276-280, precum şi Tudor Drăganu, op.cit., pag.13 şi urm.
12. Ioan Demeter, op.cit., pag.368, apreciază că atât în cazul raporturilor juridice stabilite între două subiecte de drept cât şi în cel al pluralităţii de subiecte, “acestea ocupă una din cele două poziţii – titulari de drepturi şi de obligaţii – sau ambele corelativ”.
13. Aceeaşi situaţie se întâlneşte şi în raporturile juridice penale, unde titularii drepturilor la viaţă, sănătate, integritate fizică şi morală etc., sunt toate persoanele, iar titularii obligaţiilor, sunt de asemenea toate celelalte persoane, care nu sunt determinate, urmând să se individualizeze atunci când atentează la valorile ocrotite.
14. Pentru o tratare în detaliu, a se vedea Nicolae Popa, op.cit., pag.299-300, precum şi Gheorghe Gilescu, Consideraţii generale asupra noţiunii de subiect de drept, Analele Universităţii Bucureşti, 1966.
15. Condiţia esenţială cerută de art.948 Cod civil pentru încheierea de convenţii şi acte juridice civile în general, este capacitatea civilă a părţilor.
16. Pentru o astfel de distincţie, a se vedea, Gheorghe Beleiu, Drept civil român, 1992, pag.384. Alţi autori consideră că o astfel de diviziune a capacităţii juridice nu are valoare de generalitate, fiind specifică numai unor ramuri de drept; a se vedea în acest sens, Traian Ionescu, Dreptul civil, Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, pag.38, precum şi Persoana fizică în Dreptul ţării noastre, Ed. Academiei, Bucureşti, 1963, pag.14 şi urm.
17. Art.4, 5, 7 din Decretul nr.31/1954 privind persoanele fizice şi juridice defineşte capacitatea de folosinţă în acest mod, cu menţiunea că ea începe de la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea ei.
18. Există situaţii când capacitatea de folosinţă ţine până la moartea reală, în “teoria comorienţilor”, reţinută de legislaţia română; astfel conform art.21 din Decretul nr.31/1954, “în cazul în care mai multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare, şi nu se poate stabili dacă una a supravieţuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată”.
19. Pentru amănunte, a se vedea, Tudor Drăganu, op.cit., pag.12-15; Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, 1990, pag.19.
20. În literatura de drept constituţional, unii autori consideră şi poporul ca subiect de drept internaţional, precum şi organizaţiile internaţionale, ca subiecte cu caracter secundar, atunci când statele membre le recunosc acest drept; a se vedea, Tudor Drăganu, op.cit., pag.13; Ioan Muraru, op.cit., pag.17.
21. Pentru detalii privind persoanele juridice şi conceptul de personalitate juridică, a se vedea, Dumitru Mazilu, op.cit., pag.297-299; de asemenea, Gheorghe Beleiu, Subiecte colective de drept în România, Ed. Academiei, 1981, pag.57-101. Precizăm, că la nivelul teoriei generale a dreptului operează clasificarea subiectelor de drept în: individuale şi colective, iar nu clasificarea acestora în persoane fizice şi juridice existentă în dreptul civil.
22. Cu privire la natura şi structura dreptului subiectiv, s-au emis diverse ipoteze în special, în dreptul civil; A se vedea: Ion Deleanu, Drepturile subiective şi abuzul de drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1988, pag.7-49; Gheorghe Bleleiu, op.cit., pag.72; Mircea Costin, Drept subiectiv în Dicţionar de drept civil, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti, 1980, pag.220-221.
23. În opinia lui Ana Boar, op.cit., pag.236, bunurile constituie în mod indirect obiect de raportului juridic, în sensul că la ele se referă acţiunile şi inacţiunile ce constituie obiectul direct al raportului.
RAPORTURILE JURIDICE
1. Conceptul de raport juridic
Raportul juridic este un raport social, o relaţie de cooperare şi de coexistenţă între oameni, stabilit în scopul realizării necesităţilor lor variate.
Raportul juridic este un raport social ce se naşte pe baza normelor juridice între două sau mai multe subiecte de drept, titulare de drepturi şi obligaţii juridice corelative, a căror realizare este asigurată la nevoi prin forţa de constrângere a statului.
Raportul juridic este raportul social care cade sub incidenţa normelor juridice, este relaţia socială reglementată de norma juridică [1]. În cadrul raportului juridic, participanţii sunt titulari de drepturi şi obligaţii, prin a căror exercitare se realizează de fapt finalitatea normei juridice.
Raportul juridic este un raport specific, ce apare ca o realizare a normelor juridice ce intervin în reglementarea conduitei umane. Oamenii intră în raporturi juridice dependent de voinţa lor (pentru că doresc realizarea unor interese personale sau îndeplinirea unor obligaţii impuse de dispoziţia normei juridice), sau independent de voinţa lor (ca urmare a producerii unor fapte exterioare.)
2. Trăsăturile caracteristice ale raportului juridic
2.1. Raportul juridic este un raport social
Raportul juridic este aceea relaţie socială considerată de către legiuitor ca trebuind să producă efecte juridice.
Relaţiile constitutive ale realităţii sociale sunt multiple, ele sunt reglementate de reguli morale, de convieţuire socială şi de reguli de drept, constitutive ale realităţii juridice. După subiectul lor, relaţiile sociale se pot stabili între subiecţi individuali sau colectivi; după plasarea lor în spaţiu, există relaţii interne şi externe; iar după obiectul lor, există relaţii patrimoniale sau nepatrimoniale [2].
Acest caracter rezultă din faptul că raportul juridic este un raport ce se stabileşte între oameni [3], (persoane fizice, persoane juridice, sau între persoane fizice şi juridice). Raportul juridic este un raport social, o legătură interumană reglementată de o normă de drept, care are rol în orientarea conduitei umane, fiind în acelaşi timp şi un factor de socializare deosebit de important.
Desfăşurarea relaţiilor sociale în conformitate cu prevederile normelor de drept care le reglementează, dau naştere ordinii juridice ca parte componentă a ordinii sociale.
În cadrul raporturilor sociale, rolul cel mai important revine raporturilor juridice, pentru următoarele considerente: contribuie la asigurarea ordinii sociale; sunt expresia colaborării interumane; promovează şi recunosc valori sociale majore; urmăresc un scop social; ocrotesc persoana fizică şi personalitatea morală a indivizilor etc.
Forma juridică a raportului social îi conferă acestuia o calitate specifică, ca urmare a legăturii organice, indisolubile, ce există între participanţii la acest raport, legătură ce se datorează existenţei drepturilor şi obligaţiilor reciproce ale acestora. Absenţa formei juridice ar însemna imposibilitatea folosirii instrumentelor specifice dreptului pentru realizarea şi ocrotirea intereselor părţilor raportului social.
2.2 Raportul juridic este un raport de voinţă [4]
Raportul juridic are caracter voliţional. El poate fi considerat ca fiind un raport juridic dublu voliţional deoarece întruneşte atât voinţa statală stipulată în norma juridică cât şi voinţa subiecţilor participanţi la raportul juridic. Între voinţa statală şi voinţa părţilor există în majoritatea cazurilor o colaborare, situaţie în care raporturile juridice sunt raporturi prin care se realizează dispoziţia normelor de drept (raporturi de conformare). Când însă, între cele două voinţe există o confruntare generată de faptul că părţile încalcă prevederile dispoziţiilor normei juridice, raporturile juridice ce se nasc sunt raporturi prin care se realizează sancţiunea juridică (raporturi de conflict).
Importanţa voinţei subiectelor raportului juridic variază în funcţie de categoria de raporturi juridice. Astfel, pentru raporturile de drept privat care sunt dominate de principiul libertăţii sau autonomiei de voinţă, este esenţială în general voinţa părţilor, simpla manifestare a actului de voinţă individual declanşează raportul juridic (de exemplu, în cazul contractului de vânzare-cumpărare). În schimb, pentru raporturile juridice de drept public, este determinantă voinţa de stat, ca voinţă generală (de exemplu, în raporturile de drept constituţional).
Caracterul voliţional al raportului juridic prezintă atât importanţă teoretică cât şi practică. Reprezentând voinţa comună a statului (ca voinţă generală) şi a subiecţilor (ca voinţă individuală), raportul juridic este o modalitate importantă de realizare a normei de drept, care orientează conduita umană. Numai prin corelaţia voinţei generale şi individuale se pot realiza drepturile şi obligaţiile participanţilor la raportul juridic. Astfel, raportul social devine raport juridic prin voinţa legiuitorului materializată în adoptarea normei de drept care să-l reglementeze, precum şi prin voinţa concretă a părţilor între care intervine un astfel de raport. Raportul juridic poartă în conţinutul şi forma sa amprenta voinţei sociale exprimată în norma de drept care-l dirijează.
2.3 Raportul juridic este un raport valoric
Raportul juridic este un raport de promovare şi de apărare a valorilor esenţiale ale societăţii. Valorile sociale sunt stipulate, ocrotite şi promovate prin intermediul normelor juridice pe care statul le elaborează, deci, pe calea normativităţii juridice. Cel mai important mijloc de realizare a acestor valori îl constituie desfăşurarea relaţiilor sociale în conformitate cu normele juridice.
Normele juridice vizează promovarea acelor valori care garantează progresul şi dezvoltarea societăţii [5]. Raporturile juridice sunt considerate ca fiind instrument de transmitere a conţinutului valoric al normelor juridice în planul relaţional social concret. Ca modele valorice, ele îşi găsesc concretizarea în raporturile juridice [6]. În desfăşurarea raporturilor juridice, subiectele de drept contribuie la ocrotirea şi dezvoltarea valorilor sociale.
Valorile juridice sunt valori reale, valori sociale supreme, deoarece, numai cele mai importante relaţii sociale sunt apărate pe calea reglementării juridice.
2.4 Raportul juridic are caracter istoric
Caracteristic pentru fiecare formă de organizare socială este faptul că generează raporturi juridice proprii, existând o vastă reţea de raporturi juridice ce au la bază un anumit tip de relaţii sociale. Tipul raporturilor juridice se modifică şi se dezvoltă în decursul istoriei, în directă legătură cu evoluţia generală a societăţii, cu transformările economice, sociale şi politice. Fizionomia sa este marcată de istoria societăţii, atât în privinţa subiecţilor raportului juridic cât şi a drepturilor şi obligaţiilor acestora, elementele sale constitutive fiind variabile de la o etapă istorică la alta, de la o ţară la alta [7].
Raportul juridic este un raport de drept ce are un caracter evolutiv, ca şi dreptul purtând amprenta acestuia, el fiind mijlocul de transpunere în viaţă a normelor de drept.
2.5 Raportul juridic este în concordanţă cu interesele generale şi fundamentale ale entităţii organizată în stat
Pentru ca raportul juridic să se afle în această relaţie, este necesară concordanţa dintre norma de drept şi interesele generale şi fundamentale ale cetăţenilor reprezentaţi prin legiuitor.
Pentru ca o regulă de conduită să se transforme într-o normă de drept, este necesar ca regula respectivă să contribuie la apărarea, consolidarea şi dezvoltarea intereselor generale. În felul acesta se consideră că regula de conduită a trecut prin filtrul conştiinţei şi voinţei organului legislativ. De asemenea, pentru ca regula de conduită să se transforme în regulă de drept (general-obligatorie), se impune şi atribuirea forţei materiale, ce-i permite asigurarea respectării la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.
3. Condiţiile raportului juridic
Pentru apariţia şi existenţa unui raport juridic sunt necesare următoarele premise fundamentale: norma juridică, şi faptele juridice.
3.1. Norma juridică
Norma juridică constituie condiţia, premisa fundamentală şi indisolubilă a naşterii unui raport juridic. Ea determină calitatea de subiect de drept şi stabileşte faptele juridice ce nasc, modifică sau sting raporturi juridice.
Se consideră că, raporturile juridice reprezintă modalitatea cea mai frecventă de realizare a normei juridice, de aplicare a dispoziţiilor acesteia în viaţa socială. Norma de drept care este tipică, generală şi impersonală, se individualizează, se concretizează în cadrul raporturilor juridice. Realizarea normelor juridice prin intermediul raporturilor juridice, reprezintă latura dinamică a reglementării juridice.
În literatura juridică de specialitate se consideră însă că pot exista şi raporturi juridice fără existenţa unor norme de drept exprese care să le reglementeze. Un exemplu în acest sens îl constituie, instituţia analogiei (analogia iuris) [8], când judecătorul în lipsa unei norme juridice exprese care să reglementeze anumite situaţii concrete, este obligat să le soluţioneze pe baza conştiinţei sale juridice, apelând la alte norme juridice referitoare la un caz analog, sau la principii generale de drept (de exemplu, în practica judiciară, normele juridice ce se referă la contractul de vânzare-cumpărare se pot aplica şi pentru anumite aspecte ale contractului de furnizare care nu sunt reglementate nemijlocit).
Aşadar, acele raporturi sociale cărora nu le sunt incidente lipsite de norme juridice exprese care să le reglementeze, se vor bucura de protecţia judiciară prin aplicarea analogiei legii, în domeniile în care ea este admisă.
3.2 Faptele juridice
Naşterea raporturilor juridice concrete este rezultatul producerii unor împrejurări de fapt, a unor situaţii prevăzute de ipoteza normei juridice. Fără intervenţia acestor împrejurări (acţiuni omeneşti sau evenimente), normele juridice nu creează, raporturi juridice. De exemplu, pentru naşterea unui raport juridic de muncă, este necesar în primul rând, manifestarea de voinţă a celui ce doreşte să se angajeze în muncă, manifestare exprimată printr-o cerere de angajare, care dacă este acceptată, se va naşte un raport juridic de muncă între angajat şi angajator.
Precizăm că, nu orice împrejurări constituie fapte juridice ci, numai cele de a căror existenţă normele de drept leagă consecinţe juridice.
Raporturile juridice pot fi consecinţa atât a unor fapte dependente de voinţa omului cât şi a unor fapte independente de voinţa omului. De exemplu: naşterea unei persoane generează raporturi juridice de familie; căsătoria generează raporturi juridice de căsătorie; moartea unei persoane poate naşte, modifica sau stinge raporturi juridice de succesiune etc.
Faptele juridice pot fi definite ca fiind acele acţiuni omeneşti sau evenimente care potrivit normelor juridice dau naştere, modifică sau sting raporturi juridice.
După caracterul voliţional al faptelor juridice, respectiv după cum sunt produse dependent sau independent de voinţa omului, acestea se grupeazã în douã categorii: evenimente şi acţiuni [9].
a. Evenimentele - sunt acele fapte juridice ce se produc independent de voinţa umană, dar care atunci când sunt prevăzute de norme de drept, duc la apariţia, modificarea sau stingerea de raporturi juridice. Dacă pornim de la premisa după care raporturile juridice trec prin conştiinţa umană înainte de a se produce (adică au un caracter ideologic) se pune întrebarea dacă evenimentele care nu depind de voinţa umană, pot naşte modifica sau stinge raporturi juridice. Evenimentele nu constituie fapte juridice prin ele însele, ci numai cauze ce declanşează acţiuni umane ce nasc, modifică sau sting raporturi juridice. De exemplu, incendiul produs unei case de un trăsnet naşte un raport juridic privind despăgubirile, între persoana asigurată şi societatea de asigurări, trăsnetul fiind cauza care a generat acest raport juridic.
Sau un alt exemplu, naşterea unei persoane este un eveniment ce determină apariţia unor raporturi juridice între noul născut şi părinţii acestuia, care sunt obligaţi să-l întreţină, îngrijească şi să-l educe; moartea, este un eveniment, o cauză ce determină stingerea unor raporturi juridice (cele în care defunctul este titular de drepturi şi obligaţii), sau apariţia unor raporturi juridice de succesiune atunci când de pe urma acestuia rămân anumite lucruri materiale.
În categoria evenimentelor sunt incluse atât fenomenele naturale cât şi evenimentele sociale (calamităţi naturale, naşterea, moartea etc.). Nu orice evenimente produc efecte juridice, şi deci fac parte din categoria faptelor juridice, ci numai cele legale, cele care au legătură cu ordinea juridică. Aşadar, evenimentele nu pot genera raporturi juridice de constrângere, dar pot stinge astfel de raporturi, deoarece nu există evenimente ilicite în cazul morţii autorului faptei ilicite.
b. Acţiunile - sunt actele săvârşite conştient de oameni, sunt exteriorizări ale voinţei umane, prevăzute de normele juridice, ce dau naştere, modifică sau sting raporturi juridice. Acţiunile pot fi atât fapte de comisiune cât şi fapte de omisiune.
După raportul lor cu normele juridice în vigoare, după cum sunt sau nu în conformitate cu acestea, acţiunile se clasifică în: licite şi ilicite. Acţiunile licite sunt actele umane săvârşite cu respectarea şi în conformitate cu cerinţele normelor juridice, iar acţiunile ilicite sunt actele umane prin care se încalcă prevederile normelor juridice.
Un loc important în cadrul acţiunilor îl ocupă actele juridice, ca varietate a faptelor juridice. Ele reprezintă manifestarea de voinţă (orală, scrisă sau în altă formă) făcută cu intenţia de a naşte, modifica sau stinge un raport juridic [10]. Actele juridice se pot defini ca fiind acele acţiuni juridice licite săvârşite cu scopul de a produce efecte juridice.
Oamenii săvârşesc de multe ori acte juridice, fără să fie conştienţi de aceasta şi de faptul că devin astfel părţi ale raporturilor juridice. Dacă actele juridice se desfăşoară potrivit normelor juridice, elementul juridic se menţine în sfera abstractului, el nu intervine. Există situaţii când, odată cu stabilirea raporturilor juridice se întocmesc şi înscrisuri în care se consemnează manifestarea sau acordul de voinţă al părţilor, înscrisuri care dovedesc la nevoie, existenţa unor raporturi juridice (de exemplu, un bilet de avion, un contract scris etc.).
În legătură cu actele juridice, se pune problema dacă ele pot fi numai licite, sau dacă există şi acte juridice ilicite. În literatura juridică de specialitate [11] se consideră că, pot exista acţiuni ilicite (abateri disciplinare, contravenţii, infracţiuni etc.) dar nu şi acte ilicite. Actul juridic fiind o manifestare de voinţă, produce efecte juridice numai când ia naştere în condiţiile legii. Deci, actele juridice ilicite sunt de neconceput pe motiv că, acele manifestări de voinţă care sunt în contradicţie cu legea şi deci cu interesele statului, nu pot avea valoare juridică. Ceea ce caracterizează actul juridic este faptul că, intenţia de a produce efecte juridice trebuie să existe şi să fie conform legii, o condiţie de eficacitate a actului.
Actele juridice se clasifică în mai multe categorii, în funcţie de anumite criterii, astfel:
- după numărul părţilor care îşi manifestă voinţa, actele juridice pot fi: acte juridice unilaterale, bilaterale şi multilaterale;
- după scopul urmărit de părţi, actele juridice se grupează în: acte juridice oneroase (presupun contraprestaţii pentru prestaţia făcută, de exemplu: contractul de vânzare-cumpărare) şi acte juridice gratuite (care nu presupun astfel de contraprestaţii, de exemplu: testamentul şi donaţia);
- după organul de la care emană, distingem: acte juridice oficiale (emise de un organ de stat sau organizaţie obştească, sau sunt recunoscute de către acestea) şi acte neoficiale (emană de la o persoană particulară, de exemplu: testamentul);
- după situaţia juridică creată, actele juridice pot fi: constitutive de drepturi şi obligaţii, translative de drepturi şi obligaţii şi declarative de drepturi şi obligaţii;
- după amploarea efectelor juridice produse, actele juridice se grupează în: acte juridice normative ( legea, hotărârile guvernamentale) şi acte juridice individuale (hotărâri judecătoreşti etc.).
4. Elementele raportului juridic
4.1. Subiectele raportului juridic
4.1.1. Noţiunea de subiect al raportului juridic
Din caracterizarea raportului juridic ca raport social, interuman, rezultă că subiectele raportului juridic sunt oamenii. Aceştia participă la raporturi juridice ca subiecte individuale de drept, în calitate de persoane fizice, sau organizaţi în grupuri, în calitate de subiecte colective de drept.
Conduita umană fiind unicul obiect al reglementării juridice, rezultă că numai oamenii pot fi subiecţi ai raporturilor juridice. Participantul la raporturi juridice este subiectul de drept care este atât titular de drepturi şi obligaţii cât şi titular al aptitudinii de a-şi pune în valoare drepturile şi obligaţiile recunoscute şi respectiv, impuse.
Pentru încheierea unui raport juridic este necesară prezenţa a cel puţin două subiecte de drept, unul activ şi unul pasiv. Există şi raporturi juridice la care participă mai mulţi subiecţi de drept. Subiectul activ este titularul dreptului de a pretinde ceva, iar subiectul pasiv este cel ce poartă obligaţia corespunzătoare pretenţiei represive. Sunt însă raporturi juridice în care fiecare dintre subiecţi este în acelaşi timp, subiect activ şi subiect pasiv. Deci, subiectele raportului juridic pot fi titulari de drepturi, titulari de obligaţii, sau titulari de drepturi şi de obligaţii în mod corelativ [12]. De exemplu, în raporturile juridice de drept financiar, serviciul financiar al primăriei este titular al dreptului de a pretinde plata impozitelor, iar cetăţeanul este titular al obligaţiei de a achita impozitele stabilite. În raporturile juridice de drept civil, în cazul contractelor de vânzare-cumpărare, fiecare dintre participanţi (atât vânzătorul cât şi cumpărătorul) este în acelaşi timp titular de drepturi şi obligaţii corelative (adică, este creditor şi debitor).
În majoritatea raporturilor juridice, atât titularii de drepturi cât şi titularii de obligaţii sunt determinaţi concret şi individual (de exemplu, în raporturile juridice de muncă, în raporturile contractuale etc.).
Sunt însă şi raporturi juridice în care numai unul dintre subiecţi este individualizat (ca titular de drepturi), celălalt subiect (titularul obligaţiei) este neindividualizat, el urmând a se individualiza în momentul în care încalcă această obligaţie. De exemplu, într-un raport juridic de proprietate, proprietarul este titularul dreptului de proprietate, iar celelalte persoane (neindividualizate) sunt obligate să-i respecte proprietatea, să se abţină de la orice acte de natură a-i aduce atingere stăpânirii în bune condiţiuni a proprietăţii respective [13].
În literatura juridică de specialitate, se utilizează noţiunile sinonime de “subiect al raportului juridic” şi “subiect de drept” [14]. Deşi între cele două noţiuni nu există deosebiri ele având aceeaşi semnificaţie, în sensul că definesc participanţii la raportul juridic, nu se identifică, pentru că: orice participant la un raport juridic este în mod obligatoriu subiect de drept, dar nu orice subiect de drept este în mod necesar şi subiect al raportului juridic.
Subiecte de drept pot fi nu numai oamenii în mod individual, ca persoane fizice, ci şi grupările sau colectivităţile de oameni care îndeplinesc anumite condiţii prevăzute de lege în mod expres şi care participă în nume propriu, ca persoanele juridice, la raporturi juridice ca titulari de drepturi şi obligaţii corelative. [15]
Raportul juridic este acea relaţie în care subiectele au capacitate juridică, fiind purtători de drepturi şi obligaţii cărora legea le recunoaşte această calitate, iar statul le-o ocroteşte. Subiectele raportului juridic îşi satisfac interesele legitime pe această cale şi beneficiază de protecţia statului pentru valorificarea lor.
Calitatea de subiect de drept a persoanelor a fost diferită în diferitele orânduiri sociale, fiind reglementată de către clasa dominantă în funcţie de interesele ei. De exemplu, în sclavagism, sclavii erau simple unelte vorbitoare, neavând calitatea de subiect de drept, iar în feudalism, capacitatea subiectelor de drept era în funcţie de poziţia pe care acestea o aveau în cadrul ierarhiei feudale.
Subiectul de drept este considerat un fenomen social real ce poartă amprenta tipului formelor de organizare economică şi socială, participarea sa la raporturile juridice, dimensiunea capacităţii juridice, precum şi volumul drepturilor sale, putând fi apreciate numai prin raportarea la formele de organizare economico-socială şi la contextul social istoric existent.
4.1.2 Capacitatea juridică - premisă a calităţii de subiect de drept
Condiţia “sine qua non” pentru ca o persoană (fizică sau juridică) să devină subiect de drept în general şi subiect al raportului juridic în special, este capacitatea juridică.
Capacitatea juridică este aptitudinea generală şi abstractă a persoanelor, de a participa la un raport juridic, având anumite drepturi şi obligaţii.
Capacitatea juridică este fixată de lege pentru persoanele fizice în funcţie de vârstă şi de discernământ şi variază în cadrul diferitelor categorii de raporturi juridice.
Capacitatea juridică este o premisă legală a calităţii de subiect de drept, în lipsa ei nefiind posibilă participarea indivizilor la relaţiile sociale reglementate de drept. Subiectele de drept ce dispun de capacitate juridică sunt titularii facultăţii recunoscute de lege de a avea drepturi şi obligaţii în viitor, precum şi de a dobândi şi exercita drepturi şi de a-şi asuma şi executa obligaţii juridice prin încheierea de acte juridice.
În teoria dreptului, capacitatea juridică se poate clasifica în: generală şi specială. Capacitatea generală reprezintă posibilitatea generală a cetăţenilor de a fi titulari de drepturi şi obligaţii juridice, în toate raporturile juridice. Capacitatea specială se referă la un anumit domeniu, ramură sau instituţie juridică şi reprezintă posibilitatea recunoscută de lege anumitor categorii de persoane de a intra în raporturi juridice datorită calităţii pe care o au (de exemplu, capacitatea juridică a militarilor, a deputaţilor, a funcţionarilor publici etc.).
Capacitatea juridică este unică, însă ea se poate manifesta ca o capacitate civilă, comercială etc.
Capacitatea civilă [16] este parte componentă a capacităţii juridice şi reprezintă condiţia obligatorie pentru calitatea de subiect de drept fiind aplicabilă în general, în toate ramurile dreptului, şi în special în ramura dreptului civil.
Capacitatea juridică se împarte în mod tradiţional, în dreptul civil, în: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
a. Capacitatea de folosinţă - este aptitudinea legală a unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii în cadrul unor raporturi juridice. Capacitatea de folosinţă este recunoscută de lege tuturor persoanelor fizice fără nici o discriminare. Dobândirea de drepturi începe de la naştere (chiar din momentul concepţiei copilului, cu condiţia de a se naşte viu) şi încetează odată cu moartea persoanei, deci însoţeşte omul pe tot parcursul vieţii sale. Capacitatea de folosinţă este generală, deoarece cuprinde toate drepturile subiective şi toate obligaţiile recunoscute de dreptul obiectiv, şi este egală pentru toate persoanele fizice.
Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea sa de folosinţă decât cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege şi nici nu poate renunţa total sau parţial la această capacitate.
Persoanele juridice dobândesc capacitate de folosinţă de la înfiinţare sau, după caz, odată cu recunoaşterea, autorizarea sau înregistrarea (prin comasare, avizare, dizolvare). Spre deosebire de capacitatea de folosinţă a persoanelor fizice, cea a persoanelor juridice nu este generală şi egală, ci, dimpotrivă, potrivit principiului specialităţii, fiecare persoană juridică poate dobândi numai acele drepturi şi asuma numai acele obligaţii ce corespund scopului ei stabilit prin lege, act de înfiinţare sau statut. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice are următoarele caractere juridice [17]: legalitatea, generalitatea, inalienabilitatea, intransigibilitatea, egalitatea, universalitatea.
b. Capacitatea de exerciţiu - este aptitudinea unei persoane de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii (în mod personal, fără reprezentant legal, autorizare prealabilă sau asistare), săvârşind acte juridice. Ea reprezintă aşadar, aptitudinea unei persoane de a dobândi şi exercita drepturi de a-şi asuma obligaţii prin acte juridice proprii.
Capacitatea de exerciţiu este condiţionată de dezvoltarea bio-psihică a persoanei, de o anumită experienţă socială şi de viaţa juridică care să-i confere discernământ asupra valorilor actelor sale.
Din punct de vedere al capacităţii de exerciţiu, distingem următoarele perioade distincte:
- perioada lipsei totale a capacităţii de exerciţiu, până la vârsta de 14 ani (când minorii participă la viaţa juridică prin reprezentanţii lor legali, părinţi sau tutori în lipsa acestora);
- perioada capacităţii de exerciţiu restrânsă, de la 14 la 18 ani (când minoriul poate încheia valabil acte juridice personal şi singur unele acte de administrare, poate dispune prin testament de jumătate din bunurile sale dacă a împlinit 16 ani, poate recunoaşte paternitatea şi numai cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui contract de antrepriză, de încheiere, înstrăinarea bunurilor nefolositoare);
- perioada capacităţii depline, care începe de la 18 ani (când persoana devine majoră) şi durează toată viaţa cu condiţia păstrării discernământului. Dacă toate persoanele fizice au capacitate de folosinţă recunoscută de lege pe simplul considerent al existenţei lor ca fiinţe umane, capacitate de exerciţiu au doar acele persoane fizice care au voinţă conştientă, care au discernământul faptelor lor, deoarece numai acestea îşi pot da seama de consecinţele actelor lor producătoare de efecte juridice. Decretul nr.31/1954, la art.6 dispune că: „nimeni nu poate...fi lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege” şi nici nu poate renunţa, în tot sau în parte, la această capacitate. Capacitatea de exerciţiu deplină poate înceta (deplin sau temporar) în următoarele cazuri: prin efectul morţii fizic constatate sau al declarării judecătoreşti a morţii, prin punerea sub interdicţie judecătorească, prin nulitatea căsătoriei înainte ca femeia să fi împlinit 18 ani.
Aceste perioade nu sunt departajate prin limite absolute, existând în acest sens şi unele excepţii de la regula generală. Astfel, minorul sub 14 ani poate încheia acte juridice valabile de o mai mică importanţă, cum ar fi, cumpărarea de alimente, a unui bilet de tren. De asemenea, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani, poate încheia un contract de muncă şi poate dispune singur de sumele de bani dobândite prin munca sa, fără nici o încuviinţare. O altă particularitate o reprezintă cea cu privire la vârsta legală de căsătorie a femeii care este 16 ani, respectiv 15 ani în caz de excepţie, situaţii în care aceasta dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu. Legea prevede că şi persoanele majore pot fi lipsite de capacitatea de exerciţiu, când nu au discernământ [18] (datorită alienaţiei sau debilităţii mintale, fiind puse sub interdicţie judecătorească).
Minorul sub 14 ani, alienaţii sau debilii mintali, persoanele puse sub interdicţie legală sau juridică, intră în categoria celor lipsiţi de capacitate de exerciţiu. Prezumţia lipsei de discernământ, în cazul acestor persoane, este absolută. Minorii peste 14 ani au o capacitate de exerciţiu restrânsă, prezumţia lipsei de discernământ fiind relativă.
Rezultă că, există situaţii când o persoană are capacitate de folosinţă dar nu are capacitate de exerciţiu; există de asemenea, situaţii când o persoană are atât capacitate de folosinţă cât şi capacitate de exerciţiu. Nu poate exista însă, situaţie ca o persoană să aibă capacitate de exerciţiu fără a avea capacitate de folosinţă.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice se dobândeşte aşadar, mai târziu decât capacitatea de folosinţă şi în mod treptat.
c. Competenţa - este aceea formă a capacităţii juridice ce reprezintă un atribut al organului de stat sau al funcţionarului public. Competenţa este alcătuită dintr-un ansamblu de drepturi şi obligaţii cu care este învestit prin lege organul de stat sau funcţionarul public, în vederea realizării scopului pentru care a fost înfiinţat.
Competenţa organelor de stat poate fi: materială, teritorială şi temporală. Competenţa este pentru organul de stat, ceea ce este pentru persoanele fizice şi juridice capacitatea civilă.
4.1.3. Clasificarea subiectelor raportului juridic
Subiectele raportului juridic se clasifică în: subiecte individuale (persoana) şi subiecte colective.
a. Persoana - ca subiect individual de drept
Subiectele de drept cu cea mai largă frecvenţă în raporturile juridice sunt persoanele fizice, care pot fi cetăţeni, străini sau apatrizi. În principiu, cetăţenii unui stat au capacitate juridică generală, ei pot să participe la toate raporturile juridice, stabilite atât între ei, cât şi cu statul, cu organele statale sau nestatale.
Persoanele fizice acţionează ca titulari de drepturi şi obligaţii în cele mai diverse sectoare ale vieţii sociale, stabilind raporturi juridice concrete, în scopul satisfacerii intereselor lor legitime.
Participarea străinilor şi apatrizilor la raporturile juridice este reglementată atât de legea naţională, cât şi de normele juridice cuprinse în convenţiile dintre state privind regimul juridic al străinilor.
b. Subiectele colective de drept - sunt: statul, organele statului şi persoanele juridice.
Statul - are calitatea de subiect de drept în:
- raporturile juridice interne – în care apare ca subiect de drept în raporturile juridice de drept constituţional [19] (de exemplu, în raporturi de cetăţenie); în raporturile juridice civile; în raporturile de comerţ exterior; în raporturile rezultate din donaţii şi legate în favoarea statului etc.;
- raporturile juridice de drept internaţional – în care statul apare ca subiect de drept internaţional, în mod nemijlocit, pe baza convenţiilor şi tratatelor pe care le încheie cu alte state. Calitatea statului [20] de subiect de drept internaţional al statului român se bazează pe suveranitatea sa.
Organele statului - au calitatea de subiecte de drept îndeplinind competenţe cum ar fi: exercitarea conducerii de stat în diferite domenii; soluţionarea problemelor legate de temeinicia legală a pretenţiilor unor subiecte de drept faţă de alte subiecte de drept; asigurarea constrângerii statale; ocrotirea ordinii sociale şi restabilirea ordinii de drept încălcate; recuperarea prejudiciilor etc.
Organele statului participă la raporturi juridice complexe atât de ordin material cât şi procedural.
Organele de stat au drepturi şi obligaţii pe care le exercită în virtutea sarcinilor legale ale activităţii pe care o desfăşoară. Spre deosebire de individ, care poate dispune de exerciţiul dreptului său, organul de stat este obligat să-şi exercite drepturile în interesul general al societăţii. Totalitatea drepturilor şi obligaţiilor sale se numeşte competenţă.
După principiul separaţiei puterilor în stat, se poate face următoarea clasificare a organelor de stat, ca subiecte în diferite raporturi juridice:
- organul legislativ (parlamentul), este subiect de drept constituţional;
- organele administrative (centrale şi locale), sunt subiecte de drept în administrativ;
- organele justiţiei, sunt subiecte de drept în domeniul ocrotirii ordinii sociale, a drepturilor fundamentale ale cetăţenilor, a proprietăţii publice şi private.
Persoanele juridice [21] - sunt cele mai frecvente subiecte colective de drept, având statutul stabilit prin lege. Elementele constitutive ale personalităţii juridice sunt: organizare de sine stătătoare, patrimoniu propriu distinct şi afectat realizării unui scop în acord cu interesul general al societăţii. Cu privire la fundamentul personalităţii juridice, în teoria dreptului s-au conturat două teorii principale: teoria ficţiunii, după care persoana juridică nu are o realitate fizică, iar personalitatea juridică cu care este înzestrată numai fiinţa umană se extinde de către legiuitor, ca o favoare, şi la anumite grupări de indivizi; teoria realităţii, după care grupurile sau colectivele de indivizi au o existenţă reală, distinctă de cea a indivizilor ce le compun, şi care impune şi justifică personalitatea acestora.
Persoanele juridice participă la cele mai diverse raporturi juridice, având o arie largă de răspândire în circuitul juridic. Persoanele juridice ce participă în raporturile de drept privat sunt: societăţile comerciale, regiile autonome, intreprinderile, companiile, instituţiile. Pe lângă persoanele juridice cu scop patrimonial, la raporturile juridice participă ca subiecte colective de drept şi persoane juridice cu scop nepatrimonial, cum ar fi: organizaţii nestatale, sindicale, de tineret, asociaţii etc.
4.2. Conţinutul raportului juridic
4.2.1. Noţiune şi componenţă
Conţinutul raportului juridic este format din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor juridice corelative, ce revin subiectelor raportului juridic concret.
În conţinutul raportului juridic se reflectă legătura indisolubilă dintre elementele sale constitutive, respectiv, dreptul obiectiv (norma agendi) şi dreptul subiectiv (facultas agendi).
Aşadar, raporturile juridice sunt acele relaţii interumane reglementate de normele juridice, în care subiectele de drept sunt purtătoare atât de drepturi cât şi de obligaţii.
Trăsătura esenţială a conţinutului raportului juridic o constituie unitatea şi intercondiţionarea reciprocă a elementelor sale de conţinut care sunt prevăzute în dispoziţiile normei juridice. Aceasta înseamnă că, ceea ce pretinde subiectul activ ca titular al dreptului subiectiv, reprezintă exact obligaţia subiectului pasiv.
Totalitatea drepturilor şi obligaţiilor pe care le are o persoană, conform normelor juridice în vigoare formează statutul juridic al persoanei.
Există raporturi juridice simple, în care un subiect de drept este titular numai de drepturi iar celălalt subiect este titular numai de obligaţii (de exemplu, în contractul de împrumut, contractul de depozit). De asemenea, există raporturi juridice complexe, în care subiectele sunt în acelaşi timp purtătoare de drepturi şi obligaţii corelative (ca de exemplu în contractul de vânzare-cumpărare, în raporturile de căsătorie, în raporturile procesuale etc.).
4.2.2. Dreptul subiectiv [22]
Dreptul subiectiv constă în posibilitatea unui subiect de a avea o anumită comportare, de a acţiona într-un anumit fel şi de a pretinde de la ceilalţi subiecţi ai raportului juridic, o conduită corespunzătoare care să ducă la satisfacerea dreptului său.
Dreptul subiectiv, oferă titularului său următoarele posibilităţi cumulative, care sunt ocrotite juridiceşte:
- o anumită conduită faţă de dreptul său (de a se bucura sau de a dispune de el);
- posibilitatea de a pretinde din partea subiectului obligat o conduită corespunzătoare;
- posibilitatea de a recurge la forţa de constrângere a statului pentru apărarea dreptului său.
Dreptul subiectiv numit şi îndrituire, decurge din dreptul obiectiv (care este ansamblul drepturilor şi obligaţiilor cuprinse în normele juridice) care constituie suportul dreptului subiectiv.
Drepturile subiective, în funcţie de anumite criterii, sunt susceptibile de clasificare, astfel:
- După sfera persoanelor obligate (după gradul de opozabilitate), drepturile subiective pot fi: absolute şi relative. Drepturile subiective absolute sunt acelea cărora le corespunde obligaţia tuturor persoanelor de a le respecta, fiind sunt opozabile erga omnes (de exemplu, dreptul la viaţă, dreptul la proprietate, etc.). Drepturile subiective relative sunt acelea cărora le corespunde obligaţia anumitor persoane, individualizate, determinate încă de la început, de a le respecta. Acestea sunt opozabile numai faţă de persoana sau persoanele ce constituie subiectul determinat al raportului juridic (de exemplu, drepturile născute din raporturile contractuale).
- După conţinutul lor, drepturile subiective se împart în: drepturi patrimoniale şi nepatrimoniale. Drepturile patrimoniale au conţinut economic, putând fi evaluate în bani; ele se împart la rândul lor, în drepturi patrimoniale reale şi drepturi de creanţă. Drepturile nepatrimoniale sunt acele drepturi care nu au un conţinut economic şi deci nu pot fi evaluate în bani, fiind denumite şi drepturi personale nepatrimoniale.
- După natura raporturilor juridice în cadrul cărora se nasc, drepturile subiective se clasifică în: drepturi de natură civilă, penală, administrativă etc.
4.2.3. Obligaţia juridică
Obligaţia corelativă dreptului subiectiv, reprezintă îndatorirea (de a da, a face, sau a nu face ceva), pe care subiectul pasiv al raportului juridic trebuie să o îndeplinească şi pe care subiectul activ, poate să o pretindă pe baza prevederilor normei juridice.
Obligaţia juridică este îndatorirea subiectului pasiv de a avea o comportare corespunzătoare conduitei subiectului activ (dreptului subiectiv corelativ), comportare ce poate fi impusă la nevoie prin forţa de constrângere a statului.
Obligaţia juridică se caracterizează prin următoarele elemente:
- este o îndatorire ce corespunde dreptului subiectiv al subiectului pasiv a raportului juridic;
- îndatorirea subiectului pasiv constă într-o conduită impusă de subiectul activ;
- conduita subiectului pasiv constă într-o prestaţie pozitivă (a da, a face ceva) sau într-o abţinere (a nu face ceva);
- neîndeplinirea obligaţiei de către subiectul pasiv, dă posibilitatea subiectului activ de a apela la forţa coercitivă a statului.
Obligaţia juridică este o cerinţă socială cuprinsă în normele juridice, este o conduită impusă persoanei obligate, ce se corelează cu dreptul subiectiv al persoanei îndrituite.
Dreptul subiectiv şi obligaţia juridică sunt două elemente între care există o legătură indisolubilă, în sensul că, nu există drept subiectiv dacă nu este legat de obligaţie şi nici obligaţie dacă nu-i corespunde un drept subiectiv.
Prin conţinutul său, reprezentat de drepturile şi obligaţiile juridice corelative, raportul juridic constituie forma fundamentală de transpunere, de implementare a normei de drept în viaţa socială.
4.3. Obiectul raportului juridic
Cu privire la obiectul raportului juridic, în teoria juridică nu există un punct de vedere unitar. Problema obiectului raportului juridic este controversată, fiind formulate în acest sens mai multe opinii.
Într-o primă opinie, se susţine că obiectul raportului juridic îl constituie acele acţiuni pe care titularul dreptului subiectiv le efectuează sau le pretinde, şi pe care celălalt subiect al raportului juridic este obligat să le înfăptuiască. Conform acestei concepţii, devenită dominantă, raportul juridic se realizează (indiferent de scopul urmărit, material ori moral), prin conduita umană ce constă într-o acţiune sau inacţiune, şi care constituie obiectul raportului juridic.
Această concepţie a fost criticată pe motiv că ar exista posibilitatea confundării conţinutului raportului juridic cu obiectul acestuia.
Într-o altă opinie, se consideră că obiectul raportului juridic îl constituie bunurile materiale [23]. Raporturile juridice în care nu apare nici un lucru material sunt considerate de adepţii acestei opinii, ca fiind raporturi juridice fără obiect. Această teorie a fost criticată pe motiv că obiectul raportului juridic se reduce numai la lucruri fiind exclusă conduita umană.
Alţi autori, susţin ideea pluralităţii obiectelor raportului juridic, considerând că atât lucrurile materiale cât şi conduita oamenilor pot constitui obiect al raporturilor juridice. Adepţii acestei concepţii consideră că, obiectul raportului juridic îl constituie fenomenele variate, reprezentate prin lucrurile materiale, conduita umană exteriorizată (sub formă de acţiuni sau inacţiuni) la care se pot adăuga şi anumite valori nepatrimoniale (numele, onoarea, reputaţia etc.).
Concepţia după care obiectul raportului juridic este alcătuit dintr-o pluralitate de obiecte este considerată incompletă, pe motiv că ar ignora rezultatele creaţiei intelectuale.
Considerăm că, obiectul raportului juridic îl constituie conduita umană, ce se realizează de către subiecţii participanţi la raportul juridic ca urmare a exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor impuse. Conduita umană este obiectul la care se referă conţinutul raportului juridic, respectiv, drepturile şi obligaţiile subiectelor.
Conduita umană (acţiunile-inacţiunile), priveşte frecvent anumite bunuri, obiecte din lumea exterioară, acestea reprezentând obiectul indirect al raportului juridic, deoarece ele se referă la conduita umană ca obiect direct al raportului juridic.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1. Pentru alte definiţii date raportului juridic, a se vedea, Dan Ciobanu, op.cit., pag.103, I. Demeter, op.cit., pag.363, Nicolae Popa, op.cit., pag.289.
2. Jean Dabin, Theorie generale du Droit, Paris, 1969, pag.92-107.
3. În literatura juridică de specialitate există opinii conform cărora în unele situaţii, raporturile juridice se pot stabili şi între oameni şi bunuri. Pentru o opinie contrară, a se vedea, Mircea Djuvara, op.cit., vol.II., pag.35, care afirmă că relaţia juridică se bazează pe o relaţie de la persoană la persoană şi “a se spune că relaţia juridică se poate stabili între lucruri, este o absurditate”.
4. Pentru o analiză în detaliu a caracterului voliţional al raportului juridic, a se vedea Dumitru Mazilu, op.cit., pag.280-281.
5. Mircea Djuvara, op.cit., pag.131, susţine că: “Valorile mişcă lumea. Ele constituie mobilul dreptului şi al raporturilor juridice pe care le reglementează….În jurul valorii se agită toată viaţa socială”.
6. A se vedea, pe larg, P. Andrei, Filosofia valorilor. Valorile juridice, în volumul Axiologie românească, Ed. Eminescu, 1982, pag.280.
7. Pentru o astfel de opinie, a se vedea Ioan Ceterchi, Ioan Craiovan, op.cit., pag.97.
8. Analogia legii îşi găseşte aplicarea în dreptul civil şi se bazează pe art.3 din Codul civil.
9. Tudor Drăganu, Actele de drept administrativ, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1959, pag.12, consideră că o clasificare mai corespunzătoare a faptelor juridice ar fi în: acte juridice şi fapte juridice materiale.
10. Pentru alte definiţii date actului juridic, a se vedea Mircea Mureşan, op.cit., pag.96.
11. A se vedea Gheorghe Boboş, op.cit., pag.276-280, precum şi Tudor Drăganu, op.cit., pag.13 şi urm.
12. Ioan Demeter, op.cit., pag.368, apreciază că atât în cazul raporturilor juridice stabilite între două subiecte de drept cât şi în cel al pluralităţii de subiecte, “acestea ocupă una din cele două poziţii – titulari de drepturi şi de obligaţii – sau ambele corelativ”.
13. Aceeaşi situaţie se întâlneşte şi în raporturile juridice penale, unde titularii drepturilor la viaţă, sănătate, integritate fizică şi morală etc., sunt toate persoanele, iar titularii obligaţiilor, sunt de asemenea toate celelalte persoane, care nu sunt determinate, urmând să se individualizeze atunci când atentează la valorile ocrotite.
14. Pentru o tratare în detaliu, a se vedea Nicolae Popa, op.cit., pag.299-300, precum şi Gheorghe Gilescu, Consideraţii generale asupra noţiunii de subiect de drept, Analele Universităţii Bucureşti, 1966.
15. Condiţia esenţială cerută de art.948 Cod civil pentru încheierea de convenţii şi acte juridice civile în general, este capacitatea civilă a părţilor.
16. Pentru o astfel de distincţie, a se vedea, Gheorghe Beleiu, Drept civil român, 1992, pag.384. Alţi autori consideră că o astfel de diviziune a capacităţii juridice nu are valoare de generalitate, fiind specifică numai unor ramuri de drept; a se vedea în acest sens, Traian Ionescu, Dreptul civil, Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, pag.38, precum şi Persoana fizică în Dreptul ţării noastre, Ed. Academiei, Bucureşti, 1963, pag.14 şi urm.
17. Art.4, 5, 7 din Decretul nr.31/1954 privind persoanele fizice şi juridice defineşte capacitatea de folosinţă în acest mod, cu menţiunea că ea începe de la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea ei.
18. Există situaţii când capacitatea de folosinţă ţine până la moartea reală, în “teoria comorienţilor”, reţinută de legislaţia română; astfel conform art.21 din Decretul nr.31/1954, “în cazul în care mai multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare, şi nu se poate stabili dacă una a supravieţuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată”.
19. Pentru amănunte, a se vedea, Tudor Drăganu, op.cit., pag.12-15; Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, 1990, pag.19.
20. În literatura de drept constituţional, unii autori consideră şi poporul ca subiect de drept internaţional, precum şi organizaţiile internaţionale, ca subiecte cu caracter secundar, atunci când statele membre le recunosc acest drept; a se vedea, Tudor Drăganu, op.cit., pag.13; Ioan Muraru, op.cit., pag.17.
21. Pentru detalii privind persoanele juridice şi conceptul de personalitate juridică, a se vedea, Dumitru Mazilu, op.cit., pag.297-299; de asemenea, Gheorghe Beleiu, Subiecte colective de drept în România, Ed. Academiei, 1981, pag.57-101. Precizăm, că la nivelul teoriei generale a dreptului operează clasificarea subiectelor de drept în: individuale şi colective, iar nu clasificarea acestora în persoane fizice şi juridice existentă în dreptul civil.
22. Cu privire la natura şi structura dreptului subiectiv, s-au emis diverse ipoteze în special, în dreptul civil; A se vedea: Ion Deleanu, Drepturile subiective şi abuzul de drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1988, pag.7-49; Gheorghe Bleleiu, op.cit., pag.72; Mircea Costin, Drept subiectiv în Dicţionar de drept civil, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti, 1980, pag.220-221.
23. În opinia lui Ana Boar, op.cit., pag.236, bunurile constituie în mod indirect obiect de raportului juridic, în sensul că la ele se referă acţiunile şi inacţiunile ce constituie obiectul direct al raportului.
Trimiteți un comentariu