Test 2 (Teoria generală a dreptului)
1. Care sunt elementele fundamentale ale limbajului procesual de cunoaştere? Explicaţi ce înţelegeţi prin “noţiune” şi “concept”.
2. Explicaţi specificul normativităţii prin drept a relaţiilor sociale.
3. Enunţaţi şi explicaţi care sunt consideraţi ca fiind principalii factori de determinare ai dreptului.
4. Precizaţi-vă noţiunile de “cultură”, “civilizaţie”, “valoare” şi reflectaţi asupra corelaţiei dintre valorile morale şi valorile sau perceptele juridice.
Răspunsuri:
1. Este foarte greu de făcut diferenţa dintre noţiune şi concept. Cele două acoperă, cel mai adesea, referinţe comune. Criteriul cel mai pertinent de diferenţiere este cel al abstractizării: conceptul este cu mult mai general şi mai abstract decât noţiunea, aceasta din urmă tinzând spre o anume concreteţe şi particularitate.
Un concept este un semnificant lingvistic, un ansamblu de caracteristici modale gândite unitar. Este o formă elementară a gândirii, o idee generală. Diferă de imaginea mentală prin faptul că aceasta este individuală. Conceptele sunt abstracte. Termenul 'concept' este compatibil cu mai multe interpretări, începând de la semnificaţia minimală a unui cuvânt izolat, trecând la semnificaţia contextuală a unui cuvânt înglobat într-un mesaj, apoi la semnificaţia unui şir de cuvinte şi sfârşind cu semnificaţia unitară a unui discurs specific, tratând un anume subiect.
În tehnologie avem conceptele: materie primă, unealtă, meserie, funcţie, maşină, unealtă programabilă, lanţ tehnologic, produs finit, etc. În informatică avem conceptele: limbaj de programare, algoritm, operând, funcţie, variabilă, procedură. În cultură putem trata diferite tipuri de creaţii drept concepte culturale particulare sau generalizate, avem astfel conceptele distincte: roman, poezie, dramă (aparţinând conceptului de literatură), de asemeni avem diferitele creaţii muzicale, plastice, teatrale - toate aparţinând conceptului de obiect cultural. Exemplul clasic de concept filozofic este substanţa sau materia, semnificare generică ce include în dimensiunea ei diversitatea stărilor materiei şi a manifestărilor ei fenomenale.
Noţiunea este ideea cea mai simplă, ordonată, ce reflectă o serie finită de însuşiri şi obiectele la care aceste însuşiri sunt esenţiale. Noţiunea este o informaţie minimală coerentă şi utilizabilă, relativ la un obiect, acţiune, proprietate, sau eveniment determinat.
Putem avea noţiuni sau informaţii minimale dar corecte, asupra oricăror obiecte, subiecte, sau situaţii. Putem identifica posesia de noţiuni în spaţiul acţiunii practice, spre exemplu noţiuni în diferite meserii precum tâmplărie, mecanică, grădinărit, electrotehnică.... Posesia unor asemenea noţiuni implică să putem folosi fără să ne rănim şi cu rezultate pozitive, diferite unelte, pentru a satisface anumite nevoi sau oferi diferite servicii. Se pot poseda noţiuni teoretice în ştiinţă, în chimie, fizică, genetică, ramuri ale matematicii, sau în alte compartimente conceptuale precum filozofia sau religia. Se mai pot concepe noţiuni în artă, în literatură, muzică, pictură, în relaţiile sociale, în conducerea diferitelor întreprinderi, sau grupuri specializate, etc.
A avea noţiuni practice implică a putea folosii la un nivel acceptabil dar departe de virtuozitate, diferite unelte materiale, iar a poseda noţiuni teoretice înseamnă a dispune de un volum minim de cunoştiinţe formale bine organizate care îţi permit să înţelegi un anume nivel de modelare sau explicare cantitativă a diferitelor fenomene naturale sau sociale, dar să nu fii creativ în domeniu.
Noţiunea poate fi elementară dacă acoperă un câmp de informaţii uşor accesibil observaţiei şi spontan inteligibil, preluabil fără dotări fizice sau intelectuale superioare, dar poate fi subtilă ori complicată, dacă se referă la compartimente ale cunoaşterii realităţii care cer concepte elaborate şi capabilitatea desfăşurării intelective a unor ierarhii de relaţii şi condiţionări multiplu corelate.
Posesia de noţiuni în diferite domenii ale tehnologiei sau ştiinţei cer o minimă implicare în domeniu şi o voinţă de analiză şi înţelegere a procedeelor constructive, dar noţiuni efective nu doar declarative, în artă, dacă prin asemenea noţiuni presupunem posesia de abilităţi creative specifice, cer talent şi efort sistematic. Actul creativ fie el literar, pictural, muzical sau dramatic, nu este accesibil numai dorinţei de însuşire, el mai cere şi calităţi personale deosebite.
Dacă limităm sensul 'noţiune' la posesia de informaţie minimală coerentă, care permite orientarea într-un anume domeniu al practicii umane, atunci noţiunile sunt accesibile încă din copilărie, şi se pot transforma în cunoaşteri specializate, dacă posesorul noţiunilor le adânceşte, argumentează logic şi foloseşte sistematic, realizând cunoaştere specializată.
Dacă localizăm în noţiune capacitatea de a produce afirmaţii sau desfăşura acţiuni în spaţii ştinţific creative de înalt nivel formal, precum fizică ori matematică, sau implicând analize, experienţe şi interpretări complicate, cum ar fi genetică, ele nu se însuşesc prea uşor. Uneori efortul de a căpăta noţiuni în compartimente subtile ale gândirii creative duc la formarea de concepte false, la obţinerea de informaţii incorecte sau fără relevanţă, care nu explicitează procesual şi cauzal, câmpul de evenimente asupra cărora se alcătuiesc.
2. Societatea este o existenţă supusă unei mari complexităţi de norme: morale, etice, estetice, religioase, economice, politice, ecologice, sanitare, sportive etc., inclusiv cele juridice. In cadrul acestei complexe “normativităţi sociale”, normativitatea juridică (adică reglementarea prin drept a raporturilor sociale) ocupă un loc aparte şi are un specific al ei care constă cel puţin în următoarele:
a) Prin drept sunt reglementate doar acele raporturi sau relaţii din societate
pe care “legiuitorul” (adică organul de stat competent) le consideră a fi importante sau prioritare. Totodată, normativitatea juridică are în vedere doar raporturile “de alteritate” (ad alterum), adică raporturile omului cu semenii săi, cu “altul” sau cu “alţii”. De aceea, subiecţii (subiectele) unui raport juridic (raport reglementat prin norme de drept) sunt întotdeauna cel puţin doi sau mai mulţi şi nu pot fi decât oamenii, luaţi individual sau în forme organizate.
b) Normativitatea juridică are, în principiu, un caracter imperativ, general obligatoriu, în sensul că “toţi” cei cărora li se adresează norma de drept au
obligaţia să respecte dispoziţiile ei.
c) Conţinutul şi forma normelor de drept este distinctă, diferită de cea a celorlalte norme sociale.
3. Factorii de determinare ai dreptului cei mai importanţi sunt:
a. Cadrul natural de existenţă şi evoluţie istorică a comunităţii respective
b. Contextul istoric de evoluţie şi specificul etnic-naţional
c. Cadrul sau factorul economic
d. Particularităţile sistemului politic
e. Cadrul sau factorul cultural-spiritual şi ideologic
f. Contextul internaţional
g. Cadrul de valori ale culturii şi civilizaţiei comunităţii respective.
4. Termenul de cultură se utilizează pentru a desemna anumite valori spirituale, concretizate în opere literare, muzică, arte plastice, filosofie ş.a. cât şi cunoştinţele umane despre aceste valori.
Termenul de civilizaţie se utilizează pentru a desemna totalitatea valorilor materiale, pe o anumită treaptă a dezvoltării rol, relaţiile dintre oameni cu privire la bunurile materiale şi în special utilizarea lor, cât şi normele de comportament în relaţiile interumane.
Conceptul de valoare are o dimensiune fundamentală de care nu se poate despărţi: aceea morală. Valorile morale reprezintă scopuri şi atitudini preferenţiale, de tipul: responsabilitate, echitate, demnitate, dreptate, libertate. Ele se exprimă prin intermediul normelor şi al preceptelor cerinţelor fundamentale ale comportamentului uman. Ele imprimă indivizilor acţiuni cu semnificaţie superioară, realizând sinteze între interesul inidividual şi cel social. Toate celelalte tipuri de valori, inclusiv cele juridice, se raportează la valorile morale.
2. Explicaţi specificul normativităţii prin drept a relaţiilor sociale.
3. Enunţaţi şi explicaţi care sunt consideraţi ca fiind principalii factori de determinare ai dreptului.
4. Precizaţi-vă noţiunile de “cultură”, “civilizaţie”, “valoare” şi reflectaţi asupra corelaţiei dintre valorile morale şi valorile sau perceptele juridice.
Răspunsuri:
1. Este foarte greu de făcut diferenţa dintre noţiune şi concept. Cele două acoperă, cel mai adesea, referinţe comune. Criteriul cel mai pertinent de diferenţiere este cel al abstractizării: conceptul este cu mult mai general şi mai abstract decât noţiunea, aceasta din urmă tinzând spre o anume concreteţe şi particularitate.
Un concept este un semnificant lingvistic, un ansamblu de caracteristici modale gândite unitar. Este o formă elementară a gândirii, o idee generală. Diferă de imaginea mentală prin faptul că aceasta este individuală. Conceptele sunt abstracte. Termenul 'concept' este compatibil cu mai multe interpretări, începând de la semnificaţia minimală a unui cuvânt izolat, trecând la semnificaţia contextuală a unui cuvânt înglobat într-un mesaj, apoi la semnificaţia unui şir de cuvinte şi sfârşind cu semnificaţia unitară a unui discurs specific, tratând un anume subiect.
În tehnologie avem conceptele: materie primă, unealtă, meserie, funcţie, maşină, unealtă programabilă, lanţ tehnologic, produs finit, etc. În informatică avem conceptele: limbaj de programare, algoritm, operând, funcţie, variabilă, procedură. În cultură putem trata diferite tipuri de creaţii drept concepte culturale particulare sau generalizate, avem astfel conceptele distincte: roman, poezie, dramă (aparţinând conceptului de literatură), de asemeni avem diferitele creaţii muzicale, plastice, teatrale - toate aparţinând conceptului de obiect cultural. Exemplul clasic de concept filozofic este substanţa sau materia, semnificare generică ce include în dimensiunea ei diversitatea stărilor materiei şi a manifestărilor ei fenomenale.
Noţiunea este ideea cea mai simplă, ordonată, ce reflectă o serie finită de însuşiri şi obiectele la care aceste însuşiri sunt esenţiale. Noţiunea este o informaţie minimală coerentă şi utilizabilă, relativ la un obiect, acţiune, proprietate, sau eveniment determinat.
Putem avea noţiuni sau informaţii minimale dar corecte, asupra oricăror obiecte, subiecte, sau situaţii. Putem identifica posesia de noţiuni în spaţiul acţiunii practice, spre exemplu noţiuni în diferite meserii precum tâmplărie, mecanică, grădinărit, electrotehnică.... Posesia unor asemenea noţiuni implică să putem folosi fără să ne rănim şi cu rezultate pozitive, diferite unelte, pentru a satisface anumite nevoi sau oferi diferite servicii. Se pot poseda noţiuni teoretice în ştiinţă, în chimie, fizică, genetică, ramuri ale matematicii, sau în alte compartimente conceptuale precum filozofia sau religia. Se mai pot concepe noţiuni în artă, în literatură, muzică, pictură, în relaţiile sociale, în conducerea diferitelor întreprinderi, sau grupuri specializate, etc.
A avea noţiuni practice implică a putea folosii la un nivel acceptabil dar departe de virtuozitate, diferite unelte materiale, iar a poseda noţiuni teoretice înseamnă a dispune de un volum minim de cunoştiinţe formale bine organizate care îţi permit să înţelegi un anume nivel de modelare sau explicare cantitativă a diferitelor fenomene naturale sau sociale, dar să nu fii creativ în domeniu.
Noţiunea poate fi elementară dacă acoperă un câmp de informaţii uşor accesibil observaţiei şi spontan inteligibil, preluabil fără dotări fizice sau intelectuale superioare, dar poate fi subtilă ori complicată, dacă se referă la compartimente ale cunoaşterii realităţii care cer concepte elaborate şi capabilitatea desfăşurării intelective a unor ierarhii de relaţii şi condiţionări multiplu corelate.
Posesia de noţiuni în diferite domenii ale tehnologiei sau ştiinţei cer o minimă implicare în domeniu şi o voinţă de analiză şi înţelegere a procedeelor constructive, dar noţiuni efective nu doar declarative, în artă, dacă prin asemenea noţiuni presupunem posesia de abilităţi creative specifice, cer talent şi efort sistematic. Actul creativ fie el literar, pictural, muzical sau dramatic, nu este accesibil numai dorinţei de însuşire, el mai cere şi calităţi personale deosebite.
Dacă limităm sensul 'noţiune' la posesia de informaţie minimală coerentă, care permite orientarea într-un anume domeniu al practicii umane, atunci noţiunile sunt accesibile încă din copilărie, şi se pot transforma în cunoaşteri specializate, dacă posesorul noţiunilor le adânceşte, argumentează logic şi foloseşte sistematic, realizând cunoaştere specializată.
Dacă localizăm în noţiune capacitatea de a produce afirmaţii sau desfăşura acţiuni în spaţii ştinţific creative de înalt nivel formal, precum fizică ori matematică, sau implicând analize, experienţe şi interpretări complicate, cum ar fi genetică, ele nu se însuşesc prea uşor. Uneori efortul de a căpăta noţiuni în compartimente subtile ale gândirii creative duc la formarea de concepte false, la obţinerea de informaţii incorecte sau fără relevanţă, care nu explicitează procesual şi cauzal, câmpul de evenimente asupra cărora se alcătuiesc.
2. Societatea este o existenţă supusă unei mari complexităţi de norme: morale, etice, estetice, religioase, economice, politice, ecologice, sanitare, sportive etc., inclusiv cele juridice. In cadrul acestei complexe “normativităţi sociale”, normativitatea juridică (adică reglementarea prin drept a raporturilor sociale) ocupă un loc aparte şi are un specific al ei care constă cel puţin în următoarele:
a) Prin drept sunt reglementate doar acele raporturi sau relaţii din societate
pe care “legiuitorul” (adică organul de stat competent) le consideră a fi importante sau prioritare. Totodată, normativitatea juridică are în vedere doar raporturile “de alteritate” (ad alterum), adică raporturile omului cu semenii săi, cu “altul” sau cu “alţii”. De aceea, subiecţii (subiectele) unui raport juridic (raport reglementat prin norme de drept) sunt întotdeauna cel puţin doi sau mai mulţi şi nu pot fi decât oamenii, luaţi individual sau în forme organizate.
b) Normativitatea juridică are, în principiu, un caracter imperativ, general obligatoriu, în sensul că “toţi” cei cărora li se adresează norma de drept au
obligaţia să respecte dispoziţiile ei.
c) Conţinutul şi forma normelor de drept este distinctă, diferită de cea a celorlalte norme sociale.
3. Factorii de determinare ai dreptului cei mai importanţi sunt:
a. Cadrul natural de existenţă şi evoluţie istorică a comunităţii respective
b. Contextul istoric de evoluţie şi specificul etnic-naţional
c. Cadrul sau factorul economic
d. Particularităţile sistemului politic
e. Cadrul sau factorul cultural-spiritual şi ideologic
f. Contextul internaţional
g. Cadrul de valori ale culturii şi civilizaţiei comunităţii respective.
4. Termenul de cultură se utilizează pentru a desemna anumite valori spirituale, concretizate în opere literare, muzică, arte plastice, filosofie ş.a. cât şi cunoştinţele umane despre aceste valori.
Termenul de civilizaţie se utilizează pentru a desemna totalitatea valorilor materiale, pe o anumită treaptă a dezvoltării rol, relaţiile dintre oameni cu privire la bunurile materiale şi în special utilizarea lor, cât şi normele de comportament în relaţiile interumane.
Conceptul de valoare are o dimensiune fundamentală de care nu se poate despărţi: aceea morală. Valorile morale reprezintă scopuri şi atitudini preferenţiale, de tipul: responsabilitate, echitate, demnitate, dreptate, libertate. Ele se exprimă prin intermediul normelor şi al preceptelor cerinţelor fundamentale ale comportamentului uman. Ele imprimă indivizilor acţiuni cu semnificaţie superioară, realizând sinteze între interesul inidividual şi cel social. Toate celelalte tipuri de valori, inclusiv cele juridice, se raportează la valorile morale.
Trimiteți un comentariu