Costică Voicu – Introducere în drept (note de curs)
Obiective
Disciplina Introducere în drept are drept obiective principale studierea, înţelegerea şi dobândirea de către studenţi a cunoştinţelor referitoare la drept, în generalitatea şi esenţialitatea sa, a conceptelor, principiilor şi legităţilor fundamentale ale fenomenului juridic, care au o însemnătate principială pentru dezvoltarea celorlalte ştiinţe juridice. Cunoştinţele de la această disciplină constituie fundamentul pregătirii juridice, facilitând înţelegerea ştiinţelor juridice de ramură.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
1) Ştiinţa dreptului în sistemul ştiinţelor sociale
Ştiinţa este o activitate umană de o mare diversitate şi complexitate. Ea pune în evidenţă şi demonstrează, într-o manieră ordonată, adevăruri şi fapte din lumea înconjurătoare.
Ştiinţa reprezintă un sistem de idei, teorii, legităţi şi reprezentări (latura statică a acestei), dar şi un sistem care declanşează şi întreţine procesul de cercetare şi investigare continuă, din care rezultă noi cunoştinţe, noi valori, noi teorii (latura dinamică a acesteia).
Sistemul ştiinţelor cuprinde: ştiinţe ale naturii, ştiinţe despre societate şi ştiinţe despre gândire.
Sistemul ştiinţelor sociale cuprinde în alcătuirea sa următoarele domenii:
a) ştiinţele care au ca obiect de studiu activităţile umane şi ca finalitate stabilirea legilor şi relaţiilor funcţionale ale acestora;
b) ştiinţele care reconstituie şi interpretează trecutul societăţii umane: ştiinţele istorice;
c) ştiinţele care studiază aspectele normative ale activităţii umane: ştiinţele juridice.
2) Sistemul ştiinţei dreptului (ştiinţelor juridice)
Dreptul este studiat din perspectivă globală, ca un sistem articulat, cu reguli caracteristice; din perspectivă istorică, ca un fenomen care îşi păstrează anumite permanenţe de-a lungul timpului, dar care se transformă permanent; din perspectivă structurală, ca un fenomen ce se compune din elemente şi secvenţe bine determinate şi care se află la rândul lor în stare de interferenţă.
Ca şi celelalte ştiinţe, dreptul a cunoscut, de-a lungul evoluţiei sale, un constant şi evident proces de specializare.
Sistemul ştiinţei dreptului (ştiinţelor juridice) este alcătuit din următoarele părţi:
− Ştiinţele juridice predominant teoretice (Teoria generală a dreptului);
− Ştiinţele juridice istorice;
− Ştiinţele juridice de ramură;
− Ştiinţele juridice ajutătoare (auxiliare, participative).
3) Statutul Teoriei generale a dreptului. Locul şi rolul său în sistemul ştiinţei dreptului, definiţie, obiect
Ca parte a ştiinţei dreptului, Teoria generală a dreptului capătă contur şi fundamentare abia în secolul XIX, constituindu-se în cel mai documentat argument împotriva Filosofiei dreptului şi dreptului natural, care orientează gândirea juridică într-o direcţie pur speculativă.
Denumită, vreme îndelungată, ENCICLOPEDIA DREPTULUI, disciplină ştiinţifică ce îşi propunea să studieze şi să cerceteze considerentele generale şi fundamentale asupra dreptului, Teoria generală s-a desprins ca parte a ştiinţei dreptului abia la începutul secolului XX.
În anul 1899, belgianul Edmond Picard, în lucrarea intitulată Le droit pur (Dreptul pur), identifică şase direcţii caracteristice studiului enciclopedic al dreptului.
În dreptul român, Mircea Djuvara (1889-1944) a exprimat, în manieră modernă, argumentele pentru o „Teorie generală a Dreptului”. În articolul intitulat „Observaţii metodologice asupra fenomenului juridic”, publicat în anul 1939, Mircea Djuvara consemna foarte riguros: „fiecare ştiinţă posedă individualitate proprie”; „fiecare ştiinţă are un anumit domeniu pe care-l studiază”; „observaţia concretă este… baza iniţială de la care juristul trebuie să pornească şi fără de care orice construcţie a ştiinţei sale nu poate avea nici un înţeles”; „enciclopedia dreptului studiază articulaţia însăşi a gândirii juridice.
În România, prof. univ. dr. Nicolae Popa propune ca Teoria generală a dreptului să fie structurată pe următoarele capitole: sistemul ştiinţei dreptului; metodologia juridică; conceptul dreptului; dreptul şi statul; principiile şi funcţiile dreptului, norma juridică; izvoarele dreptului; tehnica elaborării actelor normative, realizarea dreptului, sistemul dreptului, interpretarea normelor juridice; raportul juridic, răspunderea juridică.
4) Definiţia Teoriei generale a dreptului
Teoria generală este disciplina ştiinţifică ce studiază ansamblul dreptului, respectiv determinarea lui, articulaţiile şi esenţa lui, alcătuirea şi structurarea lui şi care elaborează instrumentele esenţiale şi conceptele fundamentale prin care dreptul este gândit, instrumente constând în „norma juridică”, „izvorul de drept”, „raportul juridic”, „tehnica juridică”.
5) Obiectul specific al Teoriei generale a dreptului
Obiectul specific al Teoriei generale a dreptului îl constituie observarea şi cercetarea fenomenului juridic, a legilor generale ale vieţii juridice şi a categoriilor şi noţiunilor generale valabile pentru întreaga ştiinţă juridică.
Totodată, Teoria generală a Dreptului studiază şi cercetează cele mai importante aspecte ale statului, dată fiind legătura indisolubilă dintre drept şi stat.
Ştiinţele juridice istorice cercetează istoria dreptului dintr-o anumită ţară (exemple: istoria dreptului românesc; istoria dreptului francez etc.), din anumite bazine de civilizaţie juridică (exemplu: istoria dreptului roman), evoluţia generală a fenomenului juridic (istoria generală a dreptului) sau istoria dreptului din anumite perioade istorice (exemple: istoria dreptului sclavagist, feudal etc.).
Istoria Dreptului românesc este ştiinţa juridică ce cercetează instituţiile politico-juridice româneşti din punct de vedere istoric, în dinamica şi evoluţia lor, de la origini până în prezent, explicând şi argumentând factorii care au determinat actuala configuraţie şi substanţă a acestora.
Istoria Gândirii politico-juridice este ştiinţa socială care studiază ideile, concepţiile, doctrinele care se referă la drept, la esenţa şi rolul dreptului, la modul de organizare şi reglementare a relaţiilor sociale prin intermediul dreptului.
Ştiinţele juridice de ramură au ca obiect studierea şi cercetarea fenomenelor juridice particulare, specifice unei anumite ramuri de drept:
Ştiinţa dreptului civil reglementează relaţiile sociale cu conţinut patrimonial (raporturi de proprietate, raporturi obligaţionale etc.), precum şi relaţiile personale nepatrimoniale (dreptul de proprietate intelectuală, existenţa şi integritatea morală a persoanei), folosind o metodă specifică, aceea a egalităţii părţilor (metoda echivalenţei).
Ştiinţa dreptului constituţional reglementează relaţiile sociale ce apar şi se dezvoltă în procesul exercitării puterii de stat.
Ştiinţa dreptului penal desemnează ansamblul de idei, teorii şi concepţii cu privire la dreptul penal.
Ştiinţa dreptului administrativ reglementează relaţiile sociale specifice activităţii de organizare a executării concrete, practice, a legii, ce se realizează în principal prin sistemul organelor administraţiei publice.
Ştiinţa dreptului internaţional reglementează relaţiile create de state şi alte subiecte de drept internaţional pe baza acordurilor de voinţă exprimate în tratate, convenţii şi alte izvoare de drept.
În categoria ştiinţelor ajutătoare sau participative sunt incluse: criminalistica, medicina legală, sociologia juridică, statistica juridică, logica juridică etc.
Criminalistica utilizează astăzi tehnici moderne de examinare a urmelor şi a corpurilor delicte în diferite radiaţii, din spectrul vizibil şi invizibil, microscopia electronică, identificarea pe baza ADN-ului (amprenta genetică), aplicaţii ale tehnicii de calcul în identificarea persoanelor.
Statistica judiciară oferă ştiinţei dreptului concluzii extrem de valoroase şi obiective prin analizele statistice privitoare la dimensiunea fenomenului criminalităţii, tendinţele de evoluţie ale acestuia, domenii noi în care se manifestă criminalitatea, forme noi de producere a infracţiunilor (crima organizată, corupţia, traficul de stupefiante, spălarea banilor, criminalitatea informatică etc.).
Sociologia politică şi sociologia juridică oferă ştiinţei dreptului date şi concluzii generale rezultate din cercetarea fenomenului public şi juridic prin intermediul procedeelor, metodelor şi tehnicilor specifice.
Logica juridică este definită, în manualul prof. Petre Bieltz (Bucureşti, 1998, pag.13), ca o disciplină logică relevantă pentru studiul problematicii dreptului şi pentru activitatea juridică. În general, mai exact, ca disciplină ale cărei rezultate sunt semnificative în elaborarea, interpretarea şi aplicarea dreptului.
5) Metodele cercetării ştiinţifice juridice
Noţiunea de metodologie juridică
Metodologia juridică este ştiinţa despre ştiinţa dreptului, cea care dezvăluie cele mai importante aspecte ale fenomenului juridic.
Metodele de cercetare juridică sunt: metoda logică, metoda comparativă, metoda istorică, metoda sociologică şi metoda cantitativă.
Metoda logică de cercetare juridică
În cadrul cercetării ştiinţifice juridice, metoda logică desemnează suma procedeelor, tehnicilor şi operaţiunilor metodologice şi gnoseologice specifice, care ne pun în ipoteze, de cercetător sau analist, să descifrăm structura şi dinamica raporturilor (relaţiilor) stabilite între componentele sistemului juridic existent în societate la momentul demersului nostru ştiinţific.
Logica deontică (deontos = despre ceea ce este) sau logica aplicată se referă la analiza propoziţiilor care cuprind norme, reguli sau instrucţiuni.
Logica modală studiază, în principal, propoziţiile juridice modale.
Metoda comparativă de cercetare juridică
Comparaţia se defineşte ca operaţiunea prin care cercetătorul sau analistul fenomenului juridic urmăreşte să constate, să fixeze, elemente identice sau divergente la două fenomene cercetate.
Cercetătorii actuali ai fenomenului juridic universal consideră că dreptul comparat îndeplineşte următoarele funcţii: funcţia de cunoaştere a dreptului naţional; funcţia normativă; funcţia ştiinţifică; funcţia de a contribui la unificarea legislaţiilor.
Cele patru reguli ale comparaţiei:
Regula nr.1: Se compară numai ceea ce este comparabil.
Regula nr.2: Niciodată, comparaţia a două instituţii juridice să nu se facă izolat, în afara contextului legal în care instituţiile comparate sunt încadrate.
Regula nr.3: Cercetarea unei instituţii juridice trebuie făcută luând în considerare totalitatea izvoarelor de drept din sistemele juridice comparate.
Regula nr.4: Termenul comparat trebuie apreciat ţinând seama nu numai de sensul iniţial al normei, ci şi de evoluţia acesteia în timp, în procesul de aplicare a normei.
Metoda istorică de cercetare juridică
Metoda istorică de cercetare ştiinţifică a dreptului constă în analiza condiţiilor economice, sociale, politice şi de altă natură, completată cu cercetarea diferitelor categorii, tipuri de stat şi drept, a structurii şi funcţiilor acestora în evoluţia lor de la o orânduire la alta şi în cadrul aceleiaşi orânduiri în diferite etape.
Metoda sociologică de cercetare juridică
Sociologia juridică cercetează modul în care societatea influenţează dreptul şi suportă, la rândul ei, influenţă din partea acestuia, evidenţiind totodată faptul că există fenomene juridice primare, care se identifică cu dreptul (legile, activitatea administrativă, activitatea de aplicare a dreptului) şi fenomene juridice secundare, în care ponderea elementului juridic este mai redusă (responsabilitatea socială, statutul şi rolul individului).
Ambele categorii de fenomene juridice sunt cercetate cu aceeaşi atenţie de sociologia juridică, căreia îi sunt specifice următoarele metode de cercetare:
− observaţia (empirică, ştiinţifică, directă, indirectă, externă, coparticipativă) este definită ca produs al unor activităţi privite de la simplu la complex, respectiv de la observaţia spontană, insuficient controlată critic, până la observaţia pregătită şi înfăptuită de specialişti;
− analiza documentelor sociale şi juridice, respectiv, a documentelor oficiale, neoficiale, publice, private, statistice, biografice, jurnalistice, memorialistice, reprezintă o metodă utilizată în studiul fenomenelor sociale şi juridice;
− ancheta sociologică reprezintă metoda care permite cercetătorului să culeagă un volum important de informaţii şi date dintr-o multitudine de domenii ale realităţii sociale şi juridice;
− chestionarul sociologic este în fond o tehnică specifică a anchetei sociologice, care poate cuprinde întrebări de opinie, întrebări de cunoştinţe, întrebări de motivaţie etc.;
− interviul este definit de către sociologi (prof. Maria Voinea) ca „o tehnică de cooperare verbală între două persoane pe baza căreia anchetatorul poate obţine informaţii, date, mărturii de la cel intervievat”.
Metoda cantitativă de cercetare juridică
Cercetarea ştiinţifică juridică apelează, în ultima perioadă, tot mai mult la metodele cantitative, care au aplicabilitate largă şi imediată în teoria şi practica dreptului. Complexitatea deosebită a fenomenelor determină ştiinţa dreptului să facă apel la informatică.
Într-o epocă a informatizării cvasitotalităţii domeniilor vieţii economice şi sociale, ştiinţa dreptului nu poate să excludă, din arsenalul metodelor de cercetare, informatica.
II. CONCEPTUL DE DREPT
1) Accepţiunile noţiunii de drept
Vom prezenta valenţele juridice ale termenului „drept”.
a) Într-un prim sens, cuvântul drept desemnează ştiinţa dreptului, adică totalitatea ideilor, noţiunilor, conceptelor şi principiilor care explică dreptul şi prin intermediul cărora dreptul poate fi gândit.
b) În accepţiunea sa de „drept obiectiv”, dreptul este definit ca ansamblul normelor juridice elaborate de stat în scopul desfăşurării normale a vieţii în comun a oamenilor.
c) În accepţiunea de „drept subiectiv”, termenul de drept, desemnează prerogativa (posibilitatea) recunoscută unei persoane fizice sau juridice de a pretinde ceva de la un alt subiect de drept.
Între cele două accepţiuni (drept obiectiv şi drept subiectiv) există o legătură logică, în sensul că drepturile subiective există şi se pot exercita numai dacă sunt recunoscute şi reglementate de dreptul obiectiv.
d) În accepţiunea de drept pozitiv, termenul de drept se înfăţişează ca fiind totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat, într-o societate dată.
Dreptul pozitiv este, în concret, dreptul care se aplică imediat şi continuu obligatoriu şi susceptibil de a fi adus la îndeplinire, atunci când este nesocotit, prin forţa de coerciţie a statului.
e) Dreptul naţional este dreptul obiectiv al unui stat anume, aplicat de autorităţile abilitate ale statului respectiv. Exemple: dreptul american, dreptul român, dreptul italian etc.
f) Dreptul internaţional desemnează totalitatea normelor juridice cuprinse în tratatele internaţionale care sunt definite ca acordurile de voinţă realizate între două sau mai multe state prin care acestea reglementează o anumită sferă a relaţiilor internaţionale.
g) Dreptul comunitar desemnează normele juridice cuprinse în prevederile tratatelor Comunităţii Europene şi ale celorlalte acte fundamentale (legislaţia primară), care reglementează diferite domenii ale statelor membre ale Uniunii Europene (economic, politic, militar, monetar, social etc.).
h) Dreptul ca artă. Privit ca artă, dreptul ni se înfăţişează ca totalitatea mijloacelor, procedeelor şi instrumentelor pe care le folosesc atât organele care creează dreptul, cât şi cele care le aplică.
i) Dimensiunea morală a dreptului. În monumentala lucrare Psihologia Consonantistă (Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982), Ştefan Odobleja defineşte morala ca „ştiinţa moravurilor, totalitatea regulilor răului”. Imoralitatea este opusul moralităţii, este prostia de a nu prevedea reacţiile altora, imprudenţa de a nu prevedea viitorul, este suma viciilor sociale (nedreptate, egoism, răutate, minciună, dispreţ etc.); este ceea ce dăunează vieţii sociale; ceea ce contrazice interesul general sau interesul majorităţii; ceea ce face să sporească durerea şi nenorocirea societăţii. Amoralitatea este o stare neutră, o stare intermediară între moralitate şi imoralitate. Este gradul cel mai mic de moralitate şi, în acelaşi timp, cel mai mic grad de imoralitate (izolare, individualism, indiferenţă socială). Acelaşi autor defineşte dreptul ca „morală etatizată, codificată, legiferată”.
2) Originea şi apariţia dreptului
Dimensiunea istorică a dreptului; primele legiuiri
Din multitudinea de întrebări la care ştiinţa dreptului a fost chemată să dea răspunsuri, cea privitoare la apariţia dreptului a generat cele mai aprige discuţii.
Romanii nu puteau concepe existenţa societăţii fără drept, ei credeau în veşnicia dreptului roman, ca şi în veşnicia societăţii romane.
În Egiptul şi Babilonul antic, dreptul şi statul erau considerate de origine divină.
Adepţii Şcolii dreptului natural (Hugo Grotius 1583-1645) considerau dreptul natural ca suma principiilor şi regulilor pe care raţiunea le dictează pentru satisfacerea nevoilor sociale ale omului. Teza fundamentală a concepţiei lui H. Grotius era aceea că „omul este prin natura sa o fiinţă socială”.
Concepţia modernă cu privire la asigurarea dreptului fundamentează teoria potrivit căreia dreptul apare în condiţii social-istorice determinate, pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii, respectiv odată cu apariţia statului. Statul este cel care creează dreptul, el impune reguli de conduită obligatorii pentru toţi.
Prima formă de organizare socială a constituit-o ginta.
Societatea gentilico-tribală cunoaşte, odată cu trecerea timpului, semnificative schimbări în structura proprie de organizare, în funcţionarea puterii sociale şi a normelor ce asigurau consolidarea acestei puteri. Aristocraţia gentilică deţinea puterea politică şi economică, avea în stăpânire aproape întregul fond agricol, situaţie care a determinat începutul conflictelor între clasele sociale sărăcite şi pătura dominatoare. Această situaţie a determinat ca aristocraţia unor oraşe-state din Grecia (Atena, Mitilene) să desemneze persoane însărcinate cu elaborarea unor legi scrise. Cei mai celebri legislatori au fost Solon şi Dracon la Atena. Primul (Solon) s-a străduit să demonstreze că legea este supremul arbitru căruia trebuie să i se supună toţi. Cei doi mari legiuitori au introdus principiul administrării justiţiei conform legilor scrise, au înfiinţat comisii de judecată şi tribunale, au prevăzut posibilitatea de apel în faţa adunării populare.
Primele legiuiri (începuturile activităţii normativ-juridice)
Dreptul dobândeşte prestigiu şi autoritate prin dimensiunea sa istorică, el are o vârstă absolut responsabilă, a evoluat firesc în conjuncţie cu aspiraţiile umanităţii.
Prima mare civilizaţie a Antichităţii s-a format în teritoriul roditor mărginit de fluviile Tigru şi Eufrat, din Mesopotamia (teritoriul aproximativ al Irakului de azi), unde s-au întretăiat trei popoare: sumerienii, akkadienii şi asirienii. Cel mai ilustru reprezentant al dinastiei ce a domnit în Babilon a fost Hammurabi (1728-1686 î.H.), care a rămas în istoria civilizaţiei prin celebrul Cod de legi (Codul lui Hammurabi), conservat ca printr-o minune şi descoperit în anul 1901 la Sousa.
În Egiptul antic, primele norme juridice au fost încorporate în scrierile literar-morale intitulate Profeţiile lui Ipuwer şi Învăţături pentru Regele Merikare, apărute în jurul anului 2000 î.H.
Dreptul ebraic din această perioadă este profund original, în sensul că Vechiul Testament (veritabil cod juridic) reglementează dreptul de proprietate, statutul juridic al femeii şi sclavului, protecţia străinilor, a văduvelor, a copiilor şi a săracilor.
Dreptul persan constituie sistemul de norme juridice, caracteristic civilizaţiei originale create în spaţiul geografic cuprins între fluviile Tigru şi Indus, Marea Caspică, Golful Persic şi Oceanul Indian, teritoriu corespunzător Iranului de astăzi.
În India antică, noţiunea de drept şi cea de cult se confundau. O normă religioasă devenea şi o normă care reglementa juridic raporturile sociale.
Dreptul chinez din epoca sclavagistă se rezumă la codul penal care viza aproape exclusiv la reprimarea crimelor.
În Europa, primele legiuiri sunt: Legile lui Lycurg în Sparta (secolele X-IX î.H), Legile lui Dracon şi Solon în Atena (secolele VI-V î.H), Legea celor XII Table, la romani (secolul V î.H).
3) Dimensiunea socială a dreptului
Dreptul este un produs al societăţii. El este instrumentul în substanţa căruia se întâlnesc, în corelaţia necesară, drepturi şi îndatoriri ale oamenilor.
Realitatea juridică este o componentă, o secvenţă, a realităţii sociale. Ea are în componenţa sa următoarele: conştiinţa juridică, dreptul şi relaţiile juridice (ordinea de drept).
• Înainte de a fi o realitate normativă, adică de a fi o sumă de norme juridice elaborate pentru a reglementa un domeniu anume al realităţii sociale, dreptul este o stare de conştiinţă. Aceasta înseamnă că, înainte de a se elabora o normă juridică referitoare la o anume situaţie concretă, această situaţie este trecută prin conştiinţa legiuitorului, care analizează, evaluează şi valorizează acea situaţie, după care elaborează efectiv norma sau normele juridice corespunzătoare.
Conştiinţa juridică, în cele două forme, ni se înfăţişează ca un receptor şi ca un tampon.
Omul, privit ca individ, are, aşadar, preferinţe faţă de unele sau altele dintre elementele pe care le constată în realitatea pe care o supune propriei cunoaşteri.
Valoarea unui lucru, a unei situaţii este validată de o comunitate umană.
Valorizarea se constituie nu la nivelul individului, ci la nivelul colectivităţii.
• A doua componentă a realităţii juridice o constituie dreptul privit ca sistem de reglementări şi instituţii.
• A treia componentă a realităţii juridice o constituie realităţile juridice, care cuprind raporturile juridice şi situaţiile juridice, cele care probează, dovedesc eficienţa dreptului. Această componentă mai este denumită şi ordinea de drept, care poate fi definită ca rezultat al desfăşurării raporturilor juridice în deplină conformitate cu prevederile legale.
4) Esenţa dreptului, conţinutul şi forma dreptului
Esenţa dreptului o constituie voinţa generală oficializată, devenită voinţă juridică, exprimată în legi şi apărată de stat.
Conţinutul dreptului îl constituie totalitatea elementelor, laturilor şi conexiunilor care exprimă în mod concret voinţa intereselor sociale care reclamă oficializarea şi garantarea lor de către stat.
Componenta cea mai importantă a conţinutului dreptului o constituie sistemul normelor juridice – totalitatea regulilor de conduită pe care statul le elaborează şi le garantează într-o perioadă anumită de timp.
Forma dreptului se referă la organizarea interioară a structurii conţinutului său şi la aspectul exterior al acestuia.
5) Definiţia dreptului
Dreptul reprezintă totalitatea normelor juridice elaborate sau recunoscute de puterea de stat, care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului cetăţenilor în cadrul celor mai importante relaţii din societate, conform valorilor sociale ale societăţii respective, stabilind drepturi şi obligaţii juridice a căror respectare este asigurată, la nevoie, de forţă coercitivă a statului.
6) Factorii de configurare a dreptului
Factorii de configurare a dreptului sunt grupaţi în trei mari categorii: cadrul natural, cadrul social-politic şi factorul uman.
7) Tipologia dreptului
Metoda tipologică implică luarea în considerare a diferenţelor individuale nesemnificative.
Familia de drept reprezintă gruparea unor sisteme juridice naţionale în raport de trăsăturile comune ale acestora.
Prof. Victor Dan Zlătescu face următoarea clasificare a familiilor de drept: marele sistem (familia) de drept romano-germanic; marele sistem de common-law; sistemele juridice religioase şi tradiţionale.
În prezent, există şi sistemul de drept al Comunităţilor Europene (drept comunitar).
III. DREPTUL ŞI STATUL
1) Principiile dreptului. Noţiune
Principiile fundamentale ale dreptului sunt acele idei generale, diriguitoare care stau la baza elaborării şi aplicării dreptului.
Delimitare
a) Delimitarea de conceptele şi categoriile juridice;
b) Delimitarea de normele juridice;
c) Delimitarea de axiome, maxime şi aforisme juridice.
Principiile fundamentale ale dreptului: principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului (principiul legalităţii); principiul libertăţii şi egalităţii; principiul responsabilităţii; principiul dreptăţii, al echităţii şi justiţiei.
Principiile ramurilor dreptului: principiile dreptului internaţional; principiile dreptului civil român; principiile dreptului penal român; principiile dreptului procesual penal român; principiile dreptului familiei şi principiile dreptului comunitar.
2) Funcţiile dreptului
Noţiunea de funcţii ale dreptului
Vom defini funcţiile dreptului ca acele activităţi concrete pe care le desfăşoară (le execută) dreptul pentru a-şi realiza scopul fundamental, acela de a reglementa conduita oamenilor şi de a asigura ordinea în societate potrivit voinţei generale.
Funcţiile dreptului sunt: funcţia de instituţionalizare sau formalizare juridică a organizării social-politice, funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii, funcţia de conducere a societăţii, funcţia normativă a dreptului şi funcţia preventivă a dreptului.
Consideraţii privind funcţiile unor ramuri ale dreptului
a) funcţiile dreptului penal sunt indisolubil legate de scopul dreptului penal, şi anume acela de a apăra societatea împotriva infracţiunilor;
b) funcţiile dreptului procesual penal se referă la stabilirea organelor competente să participe la realizarea procesului penal şi delimitarea clară a atribuţiilor acestora; determinarea persoanelor care trebuie să participe la realizarea procesului penal şi delimitarea drepturilor şi obligaţiilor acestora etc.;
c) funcţiile dreptului civil se referă la: definirea conţinutului actelor juridice civile, explicarea condiţiilor şi efectelor acestora; stabilirea cadrului legal în care acţionează persoana fizică şi persoana juridică; garanţiile care se acordă acestora etc.
3) Conceptul de stat
Statul reprezintă principala instituţie politică a societăţii, care exercită puterea suverană, asigurând organizarea şi conducerea societăţii prin prerogativa pe care o are de a elabora şi aplica dreptul, a cărui respectare o poate garanta prin forţa sa de constrângere.
Apariţia statului
Statul a apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii. Istoria statului nu coincide cu istoria societăţii umane.
Elementele constitutive ale statului sunt: teritoriul, populaţia şi puterea de stat.
Statul la începutul mileniului III
Conceptul de suveranitate, proclamat ca sacrosanct de către toate guvernele, este astăzi atacat, contestat şi erodat, nu doar ca rezultat al dezvoltării comunităţilor regionale. În condiţiile actuale, statul naţional nu mai poate asigura coerenţa societăţii şi disciplinarea comportamentelor indivizilor ce o compun.
Puterea de stat este o componentă esenţială a conţinutului statului, care poate fi definită ca o formă istoriceşte determinată şi variabilă de autoritate. Puterea de stat este suverană.
Funcţiile statului
Funcţiile statului sunt: funcţia legislativă, funcţia executivă şi administrativă, funcţia jurisdicţională şi funcţia externă.
Forma statului
Forma statului exprimă modul de organizare a conţinutului puterii, structura internă şi externă a acestui conţinut.
Laturile componente ale formei de stat sunt: forma de guvernământ, structura de stat şi regimul politic.
Forma de guvernământ a României. Constituţia României din 1991 consacră faptul că România este republică semi-prezidenţială.
Structura de stat desemnează organizarea de ansamblu a puterii în raport cu teritoriul, criteriu în funcţie de care statele se clasifică în state unitare (simple) şi state compuse (federale).
Sub aspectul structurii de stat, România este un stat unitar (art.1 din Constituţie).
Corelaţia ideologie, doctrină, politică, stat, drept
Corelaţia dintre ideologie, doctrină politică, stat şi drept este evidentă: ideologie-doctrină nazistă-stat nazist-drept nazist; ideolo-gie-doctrină liberală-stat liberal-drept liberal; ideologie-doctrină socia-listă-stat socialist-drept socialist...
IV. DREPTUL ÎN SISTEMUL NORMATIV SOCIAL
Consideraţii generale despre conduita umană în contextul social
Dreptul este chemat să analizeze poziţia omului, atitudinea şi comportamentul acestuia faţă de normele juridice care îi impun o variantă de comportament, determinându-l să se conformeze regulilor cuprinse în normele juridice.
Norma socială este cea care reglementează conduita umană.
1) Sistemul normelor sociale
În categoria normelor sociale sunt cuprinse: norme etice (morale), norme obişnuite, norme tehnice, norme politice, norme religioase, norme juridice, norme de convieţuire socială.
Corelaţia normelor juridice (a dreptului) cu celelalte categorii de norme sociale:
• Corelaţia normelor juridice cu normele etice (morale);
• Corelaţia normelor juridice cu normele de convieţuire socială;
• Corelaţia normelor juridice cu normele obişnuielnice (normele obiceiului);
• Corelaţia normelor juridice cu normele tehnice;
• Corelaţia normelor juridice cu normele de deontologie profesională;
• Corelaţia normelor juridice cu norme specifice organizaţiilor specifice organizaţiilor neguvernamentale (nestatale).
2) Dreptul şi religia
Religia şi fenomenul religios constituie obiect de studiu, analiză şi cercetare pentru sociologie, etică, filosofie, psihologie. Dreptul se apleacă asupra religiei şi fenomenului religios pentru a descifra modul în care acestea au influenţat apariţia şi dezvoltarea sa.
3) Raportul dintre drept şi morală
Morala – fiind definită ca ştiinţa binelui şi a fericirii, ansamblul regulilor care guvernează raporturile dintre oameni (Sollier) – precede dreptul; ambele au evoluat într-o strânsă interdependenţă.
Aprecierea raportului dintre drept şi morală a evoluat pe două direcţii: concepţia moralistă, potrivit căreia dreptul conţine un minim de morală; concepţia pozitivismului juridic, potrivit căreia dreptul are un singur temei: statului.
În opinia noastră, între normele juridice şi normele morale există o legătură de tip specific care face ca cele două categorii de norme să se întrepătrundă, să se completeze reciproc, să împrumute una de la cealaltă elementele cele mai realiste şi valoroase.
4) Sistemul dreptului
Noţiune. Sistemul dreptului desemnează structura internă a acestuia.
Cum este construit sistemul dreptului? Acesta are la bază următoarele elemente: norma juridică; instituţia juridică; subramura de drept; ramura de drept; diviziuni de drept: drept public, drept privat.
De ce este necesar studiul sistemului dreptului?
Pentru că prin aceasta se pot depista rapid domeniile realităţii sociale care nu sunt reglementate juridic; pentru că astfel se pot identifica normele juridice perimate; pentru că astfel se asigură sistematizarea normelor juridice.
„Neliniştea dreptului”. O zonă de puternică nelinişte o constituie cea legată de justeţea luării deciziilor importante în condiţiile manifestărilor vădite de descentralizare şi autonomie locală.
5) Statul şi Dreptul sub şocul globalizării
Globalizarea face ca statul să fie preocupat mai mult de controlul fluxurilor de capital decât de controlul populaţiei şi al teritoriului său.
Globalizarea este un fenomen prevalent economic şi financiar care îşi subordonează statele şi sistemele de drept. Statul modern nu mai este considerat actorul principal al globalizării.
Sistemul de guvernare globală trebuie să includă trei elemente: instituţii puternice; cooperare interregională şi integrare regională; integrare politică.
V. NORMA JURIDICĂ
1) Definiţia şi trăsăturile normei juridice
Norma juridică este o regulă de conduită cu caracter general şi obligatoriu, elaborată sau recunoscută de puterea de stat în scopul asigurării ordinii sociale, ce poate fi adusă la îndeplinire, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.
Trăsăturile caracteristice normei juridice
− Norma juridică este considerată celula de bază a dreptului.
− Norma juridică este elementul primar al dreptului.
− Norma juridică este o specie de normă socială.
− Norma juridică este o regulă de conduită.
− Normele juridice intervin pentru apărarea valorilor sociale ce se nasc pe baza lor, alcătuind ordinea de drept, care este o componentă a ordinii sociale.
Norma juridică are: un caracter general şi impersonal, un caracter obligatoriu, un caracter tipic; de asemenea, norma juridică implică un raport intersubiectiv.
2) Structura normei juridice
Structura normei juridice ni se înfăţişează sub două aspecte: structura internă şi structura externă.
Structura internă are în vedere structura logică a normei, iar structura externă se referă la construcţia tehnico-legislativă a normei.
a) Structura logică a normei juridice. Suntem în prezenţa unei structuri trihotomice: ipoteză, dispoziţie, sancţiune.
Ipoteza este acea parte a normei juridice în care legiuitorul stabileşte (fixează) condiţiile, împrejurările sau faptele în care intră în acţiune norma, precum şi categoria subiecţilor de drept.
Clasificarea ipotezelor:
− ipoteze strict determinate – cele care stabilesc exact condiţiile de aplicare a dispoziţiei normei juridice;
− ipoteze relativ determinate – cele în care condiţiile şi împrejurările de aplicare a dispoziţiei, prin natura lor, nu pot fi formulate în mod detaliat;
− ipoteze simple – cele în care este formulată o singură condiţie sau împrejurare pentru a se aplica dispoziţia normei juridice;
− ipoteze complexe – cele în care sunt formulate mai multe condiţii şi împrejurări pentru a se aplica dispoziţia normei juridice.
Dispoziţia este definită ca acel element al structurii logice a normei juridice care prevede conduita ce trebuie urmată în cazul ipotezei formulate.
Clasificarea dispoziţiilor
După modul în care este prescrisă conduita subiecţilor:
− dispoziţii determinate – cele care stabilesc categoric drepturile şi obligaţiile subiecţilor vizaţi în formulări de genul: trebuie, are dreptul, este obligat etc.;
− dispoziţii relativ determinate – cele care stabilesc variante de conduită sau limite ale conduitei, urmând ca subiecţii să aleagă una dintre ele.
Sancţiunea precizează urmările consecinţele ce apar în cazul nerespectării dispoziţiei normei juridice.
După natura lor, sancţiunile pot fi: sancţiuni civile; sancţiuni penale; sancţiuni administrative.
După gradul lor de determinare, ele pot fi: sancţiuni absolut determinate; sancţiuni relativ determinate; sancţiuni alternative; sancţiuni cumulative.
b) Structura tehnico-legislativă a normei juridice. Normele juridice se cuprind într-un act normativ care are o anumită structură tehnică. Elementul de bază este articolul, iar alineatul reprezintă un segment, o parte dintr-un articol.
3) Clasificarea normelor juridice
a) După criteriul ramurii de drept: normele juridice de drept penal, normele juridice de drept civil, normele juridice de drept procesual penal, normele juridice de drept administrativ şi normele juridice de drept constituţional.
b) După criteriul forţei juridice a actului normativ în care se află norma juridică: norme juridice cuprinse în legi, decrete, Hotărâri de Guvern şi Ordonanţe Guvernamentale elaborate de puterea executivă şi norme juridice cuprinse în acte normative elaborate de organele administraţiei locale.
c) După criteriul structurii interne: norme juridice complete, incomplete.
d) După criteriul sferei de aplicare: norme juridice generale, speciale şi de excepţie.
e) După criteriul gradului şi intensităţii incidenţei: norme juridice-principii şi norme juridice-mijloace.
f) După criteriul modului de reglementare a conduitei: norme juridice onerative, prohibitive, permisive.
g) Alte categorii de norme juridice: norme juridice organizatorice, punitive şi simulative.
4) Acţiunea normei juridice în timp, spaţiu şi asupra persoanelor
Normele juridice acţionează pe trei vectori principali: timpul, spaţiul şi persoana.
Regula generală este că norma juridică acţionează pe timp nedeterminat într-un spaţiu limitat la teritoriul statului şi asupra unor categorii de persoane care sunt angrenate în circuitul civil.
A. Acţiunea în timp a normei juridice cuprinde trei momente: intrarea în vigoare a normei juridice, acţiunea în timp a normei juridice şi ieşirea din vigoare a normei juridice.
Intrarea în vigoare a normei juridice se referă la data completă la care actul normativ ce conţine norma juridică începe să acţioneze şi devine opozabil subiecţilor de drept.
Principiile acţiunii în timp a normei juridice
Din momentul intrării sale în vigoare, norma juridică devine activă şi acţionează pentru viitor. Aceasta înseamnă că norma juridică nu este retroactivă, adică nu se aplică raporturilor născute şi faptelor comise înaintea intrării sale în vigoare. Norma juridică nu este ultraactivă, adică nu se aplică după ce iese din vigoare.
Excepţii de la principiul neretroactivităţii normei juridice:
a) prima excepţie se referă la normele juridice cu caracter interpretativ, care au caracter retroactiv, întrucât norma juridică de interpretare se referă la norme juridice deja existente care necesită a fi interpretate de către legiuitor pentru o corectă şi unitară aplicare a acestora;
b) a doua excepţie se referă la normele juridice penale care prevăd dezincriminarea unor fapte şi norme penale mai favorabile infractorului;
c) a treia excepţie se referă la retroactivitatea expresă, adică la situaţia în care legiuitorul prevede în mod expres că norma juridică se va aplica retroactiv.
Principiul neutralităţii normei juridice se referă la faptul că o normă juridică nu-şi poate extinde efectele după ieşirea sa din vigoare. De la acest principiu fac excepţie normele juridice cu caracter temporar sau excepţional.
Ieşirea din vigoare a normei juridice se produce prin trei modalităţi:
a) Abrogarea este definită ca actul prin care se exprimă acţiunii actului normativ. Abrogarea cunoaşte două forme: abrogarea expresă şi abrogarea tacită. Abrogarea expresă poate fi: directă şi indirectă.
Abrogarea expresă directă constă în desfiinţarea efectelor vechii norme juridice, prin precizarea detaliată, în conţinutul noului act normativ, a normelor juridice scoase din vigoare.
Abrogarea expresă indirectă constă în desfiinţarea efectelor vechii norme prin utilizarea în noua normă juridică a formulei „pe data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă orice dispoziţie legală contrară”.
Abrogarea tacită sau implicită intervine în situaţia când noua normă juridică nu face nici o precizare (nici expresă, nici directă în legătură cu acţiunea vechilor norme juridice).
b) Ajungerea la termen operează în mod excepţional, în situaţia actelor normative temporare, edictate pentru o perioadă delimitată de timp până la un anumit termen (o dată calendaristică precizată).
c) Desuetitudinea este definită în DEX ca „ieşire din uz. A nu se mai folosi a nu mai fi obişnuit, a se perima”.
B. Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor
Ne aflăm în prezenţa a două principii esenţiale: principiul teritorialităţii normelor juridice şi principiul personalităţii normelor juridice.
Principiul teritorialităţii normelor juridice consacră faptul că norma juridică acţionează asupra teritoriului statului respectiv.
Principiul personalităţii normelor juridice consacră faptul că norma juridică acţionează asupra cetăţenilor statului respectiv şi cetăţenilor acelui stat.
Principiul realităţii legii penale consacră faptul că legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de cetăţeni străini, ori de apatrizi care nu domiciliază în România, contra statului român sau contra vieţii, integrităţii corporale ori sănătăţii unui cetăţean român.
Imunitatea diplomatică. Personalul diplomatic beneficiază de imunitate diplomatică, care reprezintă ansamblul drepturilor şi privilegiilor acestora: inviolabilitatea persoanei, imunitatea de jurisdicţie, scutirea de impozite şi taxe personale, de taxe vamale sau de alte prestaţii către statul acreditar.
Privilegiile şi imunităţile consulare. Funcţionarii consulari, personalul de specialitate şi auxiliar beneficiază de un regim de imunităţi mai restrâns decât personalul misiunilor diplomatice.
Regimul juridic al străinilor. Orice persoană fizică aflată pe teritoriul unui stat străin este supusă regimului instituit în ţara respectivă cu privire la străini, dar, în acelaşi timp, ea menţine legăturile cu statul al cărei cetăţean este.
Precizări în legătură cu normele juridice din unele ramuri de drept
• Norma juridică de drept civil se aplică, sub cele trei aspecte: timp, spaţiu, persoană, atât timp cât este în vigoare.
• Norma juridică de drept administrativ are o structură trihotomică, în care ipoteza este, de obicei, foarte dezvoltată, iar dispoziţia se prezintă, în cele mai multe cazuri, sub formă imperativă.
• Normele juridice de drept constituţional privesc imunitatea parlamentară.
Imunitatea parlamentară reprezintă o cauză care înlătură incidenţa legii penale asupra parlamentarilor. Ea operează automat şi fără să fie nevoie de vreo constatare judiciară pentru existenţa ei.
VI. IZVOARELE DREPTULUI
1) Consideraţii generale despre izvoarele dreptului
Izvorul de drept reprezintă modalitatea principală prin care dreptul devine cunoscut de cei al căror comportament îl reglează.
Teoria generală a dreptului operează cu următoarele categorii de izvoare ale dreptului: izvoare scrise şi izvoare nescrise; izvoare oficiale şi izvoare neoficiale; izvoare directe şi izvoare indirecte.
2) Izvoarele formale ale dreptului
a) Obiceiul juridic (cutuma) – este o normă generală de conduită exprimată în formă orală, fundamentată pe observarea uniformităţilor cazurilor petrecute în realitatea socială vreme îndelungată şi considerată (ca normă generală) dreaptă;
b) Practica judiciară (jurisprudenţa) şi precedentul judiciar – desemnează totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către toate instanţele de judecată, indiferent de gradul acestora, componente ale sistemului de organizare judecătorească dintr-un stat.
Precedentul judiciar desemnează totalitatea hotărârilor judecătoreşti cu caracter de îndrumare, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi care au forţa obligatorie pentru cazurile similare ce se vor judeca în viitor;
c) Doctrina juridică – desemnează totalitatea analizelor studiilor, investigaţiilor şi interpretărilor prin care specialiştii îşi exprimă opinii şi formulează concluzii privitoare la fenomenul juridic, sistemul de drept.
d) Contractul normativ – este o specie aparte de contract care nu se referă la drepturi şi obligaţii pentru subiecţi determinaţi, ca participanţi la un raport juridic, ci au în vedere reglementări cu caracter general, impersonal şi repetabil;
e) Actul normativ – reprezintă izvorul de drept creat de autorităţile publice învestite cu putere de legiferare care cuprinde norme general-obligatorii a căror aplicare poate fi realizată şi prin forţa coercitivă a statului (Nicolae Popa).
Sistemul actelor normative este compus din: legi, decrete, hotărâri ale guvernului, ordonanţe guvernamentale, regulamente, ordine, decizii şi dispoziţiuni ale ministerelor şi organelor administraţiei locale.
3) Izvoarele Dreptului românesc după Revoluţia din Decembrie 1989
Etapa I, cuprinsă între 22 decembrie 1989 şi 20 mai 1990, dată când au avut loc alegerile generale. Primul act al Revoluţiei a fost Comunicatul către ţară al Frontului Salvării Naţionale din 22 decembrie 1989.
Etapa a II-a, cuprinsă între 20 mai 1990 şi zilele noastre, este cea care debutează cu constituirea Parlamentului bicameral şi a instituţiei Preşedintelui României; a fost format Guvernul, s-au reorganizat ministerele şi organele locale.
4) Izvoarele principalelor ramuri de drept
a) Specificul izvoarelor dreptului penal constă în faptul că acestea nu pot avea decât forma legii. Izvoarele formale ale dreptului penal român sunt: Codul Penal Român de la 1986, Legile complinitoare, Legile speciale penale sau legi speciale cu dispoziţii de drept penal, Tratatele şi convenţiile internaţionale.
b) Specificul izvoarelor dreptului constituţional este conferit de rolul cutumei juridice, precum şi de rolul dreptului internaţional general şi al normelor internaţionale convenţionale.
c) Specificul izvoarelor dreptului internaţional – în relaţiile internaţionale nu există un guvern mondial care să creeze norme de drept şi apoi să le impună statului. Principale izvoare ale dreptului internaţional sunt: cutuma internaţională, tratatul internaţional şi principiile generale de drept fixate în Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie.
d) Izvoarele dreptului civil român sunt: Constituţia României, Codul civil, Codul familiei, Legi speciale şi Hotărâri şi Ordonanţe ale Guvernului privind inventarierea şi reevaluarea patrimoniului unităţilor economice etc.
VII. TEHNICA ELABORĂRII ŞI SISTEMATIZĂRII ACTELOR NORMATIVE
Politica legislativă cuprinde totalitatea strategiilor şi scopurilor unui legiuitor, precum şi instrumentele conceptuale de realizare a acestora.
1) Noţiunea de tehnică juridică
Tehnica juridică desemnează totalitatea mijloacelor, metodelor, procedeelor şi tehnicilor utilizate de organele puterii de stat în procesul de iniţiere, elaborare şi adoptare a actelor normative. Ea are două segmente principale: tehnica legislativă, partea de creare a dreptului care cuprinde iniţierea, elaborarea şi adoptarea actului normativ; tehnica realizării dreptului, care vizează aplicarea actelor normative în activităţile practice.
2) Noţiunea de tehnică legislativă
Tehnica legislativă se întemeiază pe norme juridice specifice (denumite norme de tehnică legislativă) şi pe principii proprii (denumite principiile legiferării). Ea asigură sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvată pentru fiecare act normativ.
Normele juridice de tehnică legislativă definesc părţile constitutive ale actului normativ, structura, forma şi modul de sistematizare a conţinutului acestuia, procedeele tehnice privitoare la modificarea, completarea, abrogarea, publicarea şi republicarea actelor normative, precum şi limbajul şi stilul actului normativ, fiind obligatorii la elaborarea proiectelor de lege şi a propunerilor legislative.
3) Etapele elaborării actelor normative
Activitatea de legiferare cunoaşte două etape: prima etapă vizează constatarea faptului că există situaţii, evenimente şi stări de fapt ce reclamă elaborarea unor reglementări juridice; a doua etapă constă în extragerea şi fixarea idealului juridic, corespunzător conştiinţei juridice a societăţii.
4) Părţile constitutive ale actului normativ şi elementele de structură ale acestuia
Potrivit art. 37 din Legea nr.24/27.03.2000, actul normativ are următoarele părţi constitutive:
Titlul actului normativ cuprinde denumirea generică a actului normativ, în funcţie de categoria sa juridică şi de autoritatea emitentă, precum şi de obiectul reglementării exprimat sintetic.
Formula introductivă constă într-o propoziţie care cuprinde denumirea autorităţii emitente şi exprimarea hotărârii de luare a deciziei referitoare la emiterea sau adoptarea actului normativ respectiv.
Preambulul actului normativ reprezintă acea parte în care este enunţat, în sinteză, scopul reglementării respective.
Partea dispozitivă reprezintă conţinutul propriu-zis al reglementării, alcătuit din totalitatea normelor juridice instituite pentru sfera raporturilor sociale ce fac obiectul acestuia; cuprinde dispoziţii generale, dispoziţii cu privire la fondul reglementării, dispoziţii tranzitorii şi dispoziţii finale.
Formula de atestare a autenticităţii actului normativ reprezintă ultima parte a acestuia, în care intervin semnarea de reprezentatul legal al emitentului, datarea şi numerotarea actului.
Structura actului normativ. Elementul de bază al structurii actului normativ îl reprezintă articolul, care cuprinde, de regulă, o singură dispoziţie normativă aplicabilă unei situaţii date. Alineatul reprezintă o subdiviziune a articolului şi este constituit, de regulă, dintr-o singură propoziţie, sau frază, prin care se reglementează o ipoteză juridică specifică articolului.
5) Principiile legiferării sunt următoarele:
Principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a normelor juridice presupune faptul că legislativul trebuie să justifice ştiinţific actul de legiferare propriu-zis.
Fundamentarea ştiinţifică a unui proiect de lege trebuie să cuprindă, în esenţă, următoarele etape: descrierea detaliată a situaţiilor de fapt ce urmează să fie transformate în situaţii de drept; analiza motivaţiilor şi determinărilor care impun reglementarea domeniului respectiv; determinarea efectelor posibile ale viitoarei reglementări legale; evaluarea costului social al adoptării şi punerii în aplicare a reglementărilor respective; stabilirea oportunităţii adoptării actului normativ respectiv.
Principiul asigurării unui raport firesc între dinamica şi statica dreptului, denumit şi principiul echilibrului, este cel care obligă dreptul ca, în raporturile pe care le are cu puterea politică, să apere şi să asigure unitatea dintre existenţa socială şi norma juridică. Dreptul are o statică, reprezentată de tradiţie, de ansamblul normelor şi instituţiilor juridice reglementate în urmă cu mult timp, care îi conferă nota de originalitate, de stabilitate, de personalitate. A doua parte a dreptului este cea dinamică, reprezentată de totalitatea actelor normative prin care sunt reglementate domenii noi; este vorba de răspunsul pe care îl oferă dreptul presiunilor sociale, solicitărilor justificate ale societăţii.
Principiul corelării sistemului actelor normative, denumit şi principiul articulării sau al armoniei, presupune faptul că în procesul de elaborare a actelor normative organele legislative trebuie să pornească de la existenţa legăturilor şi interferenţelor existente între raporturile sociale ce urmează a fi reglementate cu alte raporturi deja existente.
Principiul corelării sistemului actelor normative trebuie aplicat în ambele lui ipostaze:
− în primul rând, este vorba de corelarea internă a actelor normative, respectiv, articularea lor în interiorul sistemului nostru legislativ, prin respectarea regulii integrării actului normativ în ansamblul legislaţiei, a regulii unicităţii reglementării în materie şi a regulii evitării paralelismelor;
− în al doilea rând, este vorba de corelare externă, respectiv, armonizarea actelor normative elaborate de legiuitorul român cu actele normative şi reglementările asemănătoare existente în dreptul comunitar şi internaţional.
Principiul accesibilităţii şi economiei de mijloace în elaborarea actelor normative presupune, pentru legiuitor, respectarea următoarelor reguli:
a) în primul rând, să aleagă forma exterioară corespunzătoare reglementării pe care doreşte să o elaboreze;
b) în al doilea rând, să aleagă modalitatea de reglementare, adică metoda de a impune subiectelor de drept conduita prescrisă;
c) în al treilea rând, să aleagă procedeele de conceptualizare şi limbajul adecvat domeniului ce urmează a fi reglementat.
Etapele elaborării actelor normative
Procesul de elaborare a legilor de către organul legislativ cuprinde cinci etape: iniţierea proiectului de lege; dezbaterea proiectului de lege; adoptarea proiectului de lege; promulgarea legii; publicarea legii.
6) Tehnica sistematizării actelor normative
Procesul de sistematizare a actelor normative este determinat de necesitatea grupării acestora pe baza unor criterii riguros stabilite, astfel încât normele juridice să fie mai bine cunoscute şi aplicate.
Două sunt formele de sistematizare: încorporarea şi codificarea.
VIII. REALIZAREA DREPTULUI
1) Conceptul de realizare a dreptului
Realizarea dreptului reprezintă procesul complex de transpunere în viaţă a conţinutului normelor juridice. În cadrul acestui proces, oamenii, organele de stat, organizaţiile nestatale şi celelalte instituţii, considerate subiecte de drept, respectă şi aduc la îndeplinire dispoziţiile actelor normative, iar în situaţia încălcării acestora, organele de stat abilitate intervin potrivit competenţelor pentru aplicarea dreptului.
2) Formele realizării dreptului
a) Realizarea dreptului prin activitatea de respectare şi executare a legilor, presupune următoarele:
− îndeplinirea de către subiectele de drept a cerinţelor cuprinse în normele juridice;
− executarea şi respectarea dispoziţiilor juridice de către organele de stat care au atribuţii de aplicare a legii.
b) Realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către organele statului.
3) Noţiunea de aplicare a dreptului
Aplicarea dreptului constă în elaborarea şi realizarea unui sistem de acţiuni statale în scopul aplicării concrete a dispoziţiilor şi sancţiunilor cuprinse în normele juridice.
Aplicarea dreptului presupune naşterea şi dezvoltarea de raporturi juridice, în care un subiect este obligatoriu un organ al statului.
Raportul juridic este cel mai răspândit mijloc de realizare a normelor juridice.
Organele de stat emit acte individuale de aplicare a dreptului.
4) Fazele procesului de aplicare a dreptului
Fazele procesului de aplicare a dreptului reprezintă etape esenţiale şi obligatorii ale aplicării dreptului. Acestea sunt: stabilirea stării de fapt, alegerea normei juridice, interpretarea normei juridice, elaborarea actului de aplicare.
Stabilirea stării de fapt reprezintă etapa inaugurală a procesului de aplicare a dreptului, care presupune cunoaşterea în profunzime a împrejurărilor şi elementelor concrete cauzei respective. Întreg materialul documentar şi probator adunat în această primă fază a procesului de aplicare a dreptului trebuie să conducă la clarificarea tuturor aspectelor şi laturilor problemei cercetate.
Alegerea normei de drept este faza în care organul de aplicare selecţionează, alege norma juridică încălcată, sau norma juridică aplicabilă cazului concret.
Interpretarea normelor juridice reprezintă a treia fază a procesului de aplicare a dreptului şi constă într-o sumă de operaţiuni care au ca scop lămurirea şi concretizarea conţinutului regulii de drept cuprinse în norma juridică aleasă.
Elaborarea şi emiterea actului de aplicare constituie ultima fază a procesului de aplicare a dreptului. Operaţiunea de elaborare şi redactare a actelor de aplicare presupune îndeplinirea unor cerinţe de formă şi conţinut, ce variază de la o ramură de drept la alta, de la o categorie de norme juridice la alta.
IX. INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE
1) Noţiunea de interpretare a normelor juridice
Interpretarea normelor juridice desemnează procesul intelectual de stabilire a sensului exact al normelor juridice în vederea aplicării acestora la situaţii şi cazuri concrete ce se impun a fi rezolvate de către organele de aplicare a dreptului.
2) Felurile interpretării normelor juridice
Interpretarea oficială, sau obligatorie, este cea realizată de organele de stat care au atribuţii fie în procesul elaborării normelor juridice, fie în procesul aplicării acestora.
Interpretarea neoficială este activitatea de interpretare a normelor juridice efectuată de analişti în domeniul dreptului, practicieni şi teoreticieni ai dreptului, cuprinsă de regulă în opere ştiinţifice ori în reviste de specialitate.
Aceasta nu are forţă juridică şi nu este obligatorie.
3) Metodele interpretării normelor juridice
Teoria generală a dreptului a stabilit un număr de cinci metode tehnice de interpretare, aplicabile, practic, tuturor ramurilor de drept. Acestea sunt:
• metoda gramaticală;
• metoda sistematică;
• metoda istorică;
• metoda logică:
A) Raţionamentele logice: excepţia este de strictă interpretare; unde legea nu distinge, nici interpretul nu o poate face; legea trebuie interpretată în ideea aplicării ei, şi nu contra aplicării ei.
B) Argumentul logic: interpretarea prin reducerea la absurd; argumentul a majori ad minori; argumentul per a contrario; argumentul de fortiori; argumentul a pari.
• analogia.
4) Rezultatele interpretării normelor juridice. Interpretarea poate fi: literală, extensivă şi restrictivă.
X. RAPORTUL JURIDIC
1) Definiţia şi trăsăturile raportului juridic
Raportul juridic reprezintă o legătură socială între participanţi determinaţi, reglementată de norma juridică susceptibilă de a fi apărată pe calea coerciţiunii statale şi caracterizată prin existenţa drepturilor şi obligaţiilor juridice.
Trăsăturile caracteristice ale raportului juridic:
a) Raportul juridic este un raport social.
b) Raportul juridic este un raport de suprastructură.
c) Raportul juridic este un raport voliţional.
d) Raportul juridic este un raport valoric.
e) Raportul juridic reprezintă o categorie istorică.
Premisele raportului juridic
− Norma juridică.
− Subiectele de drept.
− Faptele juridice.
2) Subiectele raportului juridic
Conceptul de subiect de drept: în concepţia dreptului modern, omul este singurul în măsură să participe la un raport juridic.
Capacitatea juridică desemnează aptitudinea recunoscută de lege a omului de a avea drepturi şi obligaţii juridice.
Clasificarea subiectelor raporturilor juridice:
• subiecte individuale – persoana fizică;
• subiecte colective de drept – statul, organele de stat şi persoanele juridice.
3) Conţinutul raportului juridic desemnează totalitatea drepturilor şi obligaţiilor subiectelor într-un raport juridic concret determinat, care sunt prevăzute în norma juridică.
4) Obiectul raportului juridic este reprezentat de conduita umană ce se realizează de către subiecţii raportului juridic ca urmare a exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor.
5) Faptul juridic desemnează acea împrejurare, eveniment sau stare de fapt reală care creează, modifică sau stinge un raport juridic.
Clasificarea faptelor juridice: evenimente şi acţiuni.
Particularităţi ale raporturilor juridice de ramură
a) Raportul juridic penal – specific este raportul juridic de constrângere.
b) Raportul juridic procesual penal – este un raport juridic de putere.
c) Raportul juridic de drept civil – specifice sunt categoriile de subiecte ale raportului juridic (persoana fizică şi persoana juridică).
d) Raportul juridic de drept administrativ –specifice sunt rapor-turile de subordonare.
e) Raportul juridic de drept constituţional – specific este faptul că unul din subiecte este statul.
XI. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ
1) Noţiunea de răspundere juridică
Răspunderea juridică este un raport juridic creat de norma legală între persoana care a încălcat dispoziţia legii şi stat, reprezentat de organele de aplicare a legii.
2) Formele răspunderii juridice: politică, civilă, disciplinară.
3) Condiţiile răspunderii juridice
Conduita ilicită – acţiunea sau inacţiunea prin care o persoană încalcă dispoziţiile legale.
Vinovăţia – atitudinea psihică a persoanei care comite fapte ilicite. Apare sub forma intenţiei sau a culpei.
Legătura de cauzalitate între fapta săvârşită şi rezultatul acesteia.
Forme specifice ale răspunderii juridice: răspunderea penală; răspunderea administrativă; răspunderea civilă; răspunderea membrilor guvernului; răspunderea şefului de stat.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. C.Voicu, Teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002
2. N.Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1998
3. D.Mazilu, Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, Bucureşti, 1999
4. M.Djuvara, Teoria generală a dreptului, Editura All, Bucureşti, 1995
5. I.Craiovan, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1997
Disciplina Introducere în drept are drept obiective principale studierea, înţelegerea şi dobândirea de către studenţi a cunoştinţelor referitoare la drept, în generalitatea şi esenţialitatea sa, a conceptelor, principiilor şi legităţilor fundamentale ale fenomenului juridic, care au o însemnătate principială pentru dezvoltarea celorlalte ştiinţe juridice. Cunoştinţele de la această disciplină constituie fundamentul pregătirii juridice, facilitând înţelegerea ştiinţelor juridice de ramură.
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE ÎN TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
1) Ştiinţa dreptului în sistemul ştiinţelor sociale
Ştiinţa este o activitate umană de o mare diversitate şi complexitate. Ea pune în evidenţă şi demonstrează, într-o manieră ordonată, adevăruri şi fapte din lumea înconjurătoare.
Ştiinţa reprezintă un sistem de idei, teorii, legităţi şi reprezentări (latura statică a acestei), dar şi un sistem care declanşează şi întreţine procesul de cercetare şi investigare continuă, din care rezultă noi cunoştinţe, noi valori, noi teorii (latura dinamică a acesteia).
Sistemul ştiinţelor cuprinde: ştiinţe ale naturii, ştiinţe despre societate şi ştiinţe despre gândire.
Sistemul ştiinţelor sociale cuprinde în alcătuirea sa următoarele domenii:
a) ştiinţele care au ca obiect de studiu activităţile umane şi ca finalitate stabilirea legilor şi relaţiilor funcţionale ale acestora;
b) ştiinţele care reconstituie şi interpretează trecutul societăţii umane: ştiinţele istorice;
c) ştiinţele care studiază aspectele normative ale activităţii umane: ştiinţele juridice.
2) Sistemul ştiinţei dreptului (ştiinţelor juridice)
Dreptul este studiat din perspectivă globală, ca un sistem articulat, cu reguli caracteristice; din perspectivă istorică, ca un fenomen care îşi păstrează anumite permanenţe de-a lungul timpului, dar care se transformă permanent; din perspectivă structurală, ca un fenomen ce se compune din elemente şi secvenţe bine determinate şi care se află la rândul lor în stare de interferenţă.
Ca şi celelalte ştiinţe, dreptul a cunoscut, de-a lungul evoluţiei sale, un constant şi evident proces de specializare.
Sistemul ştiinţei dreptului (ştiinţelor juridice) este alcătuit din următoarele părţi:
− Ştiinţele juridice predominant teoretice (Teoria generală a dreptului);
− Ştiinţele juridice istorice;
− Ştiinţele juridice de ramură;
− Ştiinţele juridice ajutătoare (auxiliare, participative).
3) Statutul Teoriei generale a dreptului. Locul şi rolul său în sistemul ştiinţei dreptului, definiţie, obiect
Ca parte a ştiinţei dreptului, Teoria generală a dreptului capătă contur şi fundamentare abia în secolul XIX, constituindu-se în cel mai documentat argument împotriva Filosofiei dreptului şi dreptului natural, care orientează gândirea juridică într-o direcţie pur speculativă.
Denumită, vreme îndelungată, ENCICLOPEDIA DREPTULUI, disciplină ştiinţifică ce îşi propunea să studieze şi să cerceteze considerentele generale şi fundamentale asupra dreptului, Teoria generală s-a desprins ca parte a ştiinţei dreptului abia la începutul secolului XX.
În anul 1899, belgianul Edmond Picard, în lucrarea intitulată Le droit pur (Dreptul pur), identifică şase direcţii caracteristice studiului enciclopedic al dreptului.
În dreptul român, Mircea Djuvara (1889-1944) a exprimat, în manieră modernă, argumentele pentru o „Teorie generală a Dreptului”. În articolul intitulat „Observaţii metodologice asupra fenomenului juridic”, publicat în anul 1939, Mircea Djuvara consemna foarte riguros: „fiecare ştiinţă posedă individualitate proprie”; „fiecare ştiinţă are un anumit domeniu pe care-l studiază”; „observaţia concretă este… baza iniţială de la care juristul trebuie să pornească şi fără de care orice construcţie a ştiinţei sale nu poate avea nici un înţeles”; „enciclopedia dreptului studiază articulaţia însăşi a gândirii juridice.
În România, prof. univ. dr. Nicolae Popa propune ca Teoria generală a dreptului să fie structurată pe următoarele capitole: sistemul ştiinţei dreptului; metodologia juridică; conceptul dreptului; dreptul şi statul; principiile şi funcţiile dreptului, norma juridică; izvoarele dreptului; tehnica elaborării actelor normative, realizarea dreptului, sistemul dreptului, interpretarea normelor juridice; raportul juridic, răspunderea juridică.
4) Definiţia Teoriei generale a dreptului
Teoria generală este disciplina ştiinţifică ce studiază ansamblul dreptului, respectiv determinarea lui, articulaţiile şi esenţa lui, alcătuirea şi structurarea lui şi care elaborează instrumentele esenţiale şi conceptele fundamentale prin care dreptul este gândit, instrumente constând în „norma juridică”, „izvorul de drept”, „raportul juridic”, „tehnica juridică”.
5) Obiectul specific al Teoriei generale a dreptului
Obiectul specific al Teoriei generale a dreptului îl constituie observarea şi cercetarea fenomenului juridic, a legilor generale ale vieţii juridice şi a categoriilor şi noţiunilor generale valabile pentru întreaga ştiinţă juridică.
Totodată, Teoria generală a Dreptului studiază şi cercetează cele mai importante aspecte ale statului, dată fiind legătura indisolubilă dintre drept şi stat.
Ştiinţele juridice istorice cercetează istoria dreptului dintr-o anumită ţară (exemple: istoria dreptului românesc; istoria dreptului francez etc.), din anumite bazine de civilizaţie juridică (exemplu: istoria dreptului roman), evoluţia generală a fenomenului juridic (istoria generală a dreptului) sau istoria dreptului din anumite perioade istorice (exemple: istoria dreptului sclavagist, feudal etc.).
Istoria Dreptului românesc este ştiinţa juridică ce cercetează instituţiile politico-juridice româneşti din punct de vedere istoric, în dinamica şi evoluţia lor, de la origini până în prezent, explicând şi argumentând factorii care au determinat actuala configuraţie şi substanţă a acestora.
Istoria Gândirii politico-juridice este ştiinţa socială care studiază ideile, concepţiile, doctrinele care se referă la drept, la esenţa şi rolul dreptului, la modul de organizare şi reglementare a relaţiilor sociale prin intermediul dreptului.
Ştiinţele juridice de ramură au ca obiect studierea şi cercetarea fenomenelor juridice particulare, specifice unei anumite ramuri de drept:
Ştiinţa dreptului civil reglementează relaţiile sociale cu conţinut patrimonial (raporturi de proprietate, raporturi obligaţionale etc.), precum şi relaţiile personale nepatrimoniale (dreptul de proprietate intelectuală, existenţa şi integritatea morală a persoanei), folosind o metodă specifică, aceea a egalităţii părţilor (metoda echivalenţei).
Ştiinţa dreptului constituţional reglementează relaţiile sociale ce apar şi se dezvoltă în procesul exercitării puterii de stat.
Ştiinţa dreptului penal desemnează ansamblul de idei, teorii şi concepţii cu privire la dreptul penal.
Ştiinţa dreptului administrativ reglementează relaţiile sociale specifice activităţii de organizare a executării concrete, practice, a legii, ce se realizează în principal prin sistemul organelor administraţiei publice.
Ştiinţa dreptului internaţional reglementează relaţiile create de state şi alte subiecte de drept internaţional pe baza acordurilor de voinţă exprimate în tratate, convenţii şi alte izvoare de drept.
În categoria ştiinţelor ajutătoare sau participative sunt incluse: criminalistica, medicina legală, sociologia juridică, statistica juridică, logica juridică etc.
Criminalistica utilizează astăzi tehnici moderne de examinare a urmelor şi a corpurilor delicte în diferite radiaţii, din spectrul vizibil şi invizibil, microscopia electronică, identificarea pe baza ADN-ului (amprenta genetică), aplicaţii ale tehnicii de calcul în identificarea persoanelor.
Statistica judiciară oferă ştiinţei dreptului concluzii extrem de valoroase şi obiective prin analizele statistice privitoare la dimensiunea fenomenului criminalităţii, tendinţele de evoluţie ale acestuia, domenii noi în care se manifestă criminalitatea, forme noi de producere a infracţiunilor (crima organizată, corupţia, traficul de stupefiante, spălarea banilor, criminalitatea informatică etc.).
Sociologia politică şi sociologia juridică oferă ştiinţei dreptului date şi concluzii generale rezultate din cercetarea fenomenului public şi juridic prin intermediul procedeelor, metodelor şi tehnicilor specifice.
Logica juridică este definită, în manualul prof. Petre Bieltz (Bucureşti, 1998, pag.13), ca o disciplină logică relevantă pentru studiul problematicii dreptului şi pentru activitatea juridică. În general, mai exact, ca disciplină ale cărei rezultate sunt semnificative în elaborarea, interpretarea şi aplicarea dreptului.
5) Metodele cercetării ştiinţifice juridice
Noţiunea de metodologie juridică
Metodologia juridică este ştiinţa despre ştiinţa dreptului, cea care dezvăluie cele mai importante aspecte ale fenomenului juridic.
Metodele de cercetare juridică sunt: metoda logică, metoda comparativă, metoda istorică, metoda sociologică şi metoda cantitativă.
Metoda logică de cercetare juridică
În cadrul cercetării ştiinţifice juridice, metoda logică desemnează suma procedeelor, tehnicilor şi operaţiunilor metodologice şi gnoseologice specifice, care ne pun în ipoteze, de cercetător sau analist, să descifrăm structura şi dinamica raporturilor (relaţiilor) stabilite între componentele sistemului juridic existent în societate la momentul demersului nostru ştiinţific.
Logica deontică (deontos = despre ceea ce este) sau logica aplicată se referă la analiza propoziţiilor care cuprind norme, reguli sau instrucţiuni.
Logica modală studiază, în principal, propoziţiile juridice modale.
Metoda comparativă de cercetare juridică
Comparaţia se defineşte ca operaţiunea prin care cercetătorul sau analistul fenomenului juridic urmăreşte să constate, să fixeze, elemente identice sau divergente la două fenomene cercetate.
Cercetătorii actuali ai fenomenului juridic universal consideră că dreptul comparat îndeplineşte următoarele funcţii: funcţia de cunoaştere a dreptului naţional; funcţia normativă; funcţia ştiinţifică; funcţia de a contribui la unificarea legislaţiilor.
Cele patru reguli ale comparaţiei:
Regula nr.1: Se compară numai ceea ce este comparabil.
Regula nr.2: Niciodată, comparaţia a două instituţii juridice să nu se facă izolat, în afara contextului legal în care instituţiile comparate sunt încadrate.
Regula nr.3: Cercetarea unei instituţii juridice trebuie făcută luând în considerare totalitatea izvoarelor de drept din sistemele juridice comparate.
Regula nr.4: Termenul comparat trebuie apreciat ţinând seama nu numai de sensul iniţial al normei, ci şi de evoluţia acesteia în timp, în procesul de aplicare a normei.
Metoda istorică de cercetare juridică
Metoda istorică de cercetare ştiinţifică a dreptului constă în analiza condiţiilor economice, sociale, politice şi de altă natură, completată cu cercetarea diferitelor categorii, tipuri de stat şi drept, a structurii şi funcţiilor acestora în evoluţia lor de la o orânduire la alta şi în cadrul aceleiaşi orânduiri în diferite etape.
Metoda sociologică de cercetare juridică
Sociologia juridică cercetează modul în care societatea influenţează dreptul şi suportă, la rândul ei, influenţă din partea acestuia, evidenţiind totodată faptul că există fenomene juridice primare, care se identifică cu dreptul (legile, activitatea administrativă, activitatea de aplicare a dreptului) şi fenomene juridice secundare, în care ponderea elementului juridic este mai redusă (responsabilitatea socială, statutul şi rolul individului).
Ambele categorii de fenomene juridice sunt cercetate cu aceeaşi atenţie de sociologia juridică, căreia îi sunt specifice următoarele metode de cercetare:
− observaţia (empirică, ştiinţifică, directă, indirectă, externă, coparticipativă) este definită ca produs al unor activităţi privite de la simplu la complex, respectiv de la observaţia spontană, insuficient controlată critic, până la observaţia pregătită şi înfăptuită de specialişti;
− analiza documentelor sociale şi juridice, respectiv, a documentelor oficiale, neoficiale, publice, private, statistice, biografice, jurnalistice, memorialistice, reprezintă o metodă utilizată în studiul fenomenelor sociale şi juridice;
− ancheta sociologică reprezintă metoda care permite cercetătorului să culeagă un volum important de informaţii şi date dintr-o multitudine de domenii ale realităţii sociale şi juridice;
− chestionarul sociologic este în fond o tehnică specifică a anchetei sociologice, care poate cuprinde întrebări de opinie, întrebări de cunoştinţe, întrebări de motivaţie etc.;
− interviul este definit de către sociologi (prof. Maria Voinea) ca „o tehnică de cooperare verbală între două persoane pe baza căreia anchetatorul poate obţine informaţii, date, mărturii de la cel intervievat”.
Metoda cantitativă de cercetare juridică
Cercetarea ştiinţifică juridică apelează, în ultima perioadă, tot mai mult la metodele cantitative, care au aplicabilitate largă şi imediată în teoria şi practica dreptului. Complexitatea deosebită a fenomenelor determină ştiinţa dreptului să facă apel la informatică.
Într-o epocă a informatizării cvasitotalităţii domeniilor vieţii economice şi sociale, ştiinţa dreptului nu poate să excludă, din arsenalul metodelor de cercetare, informatica.
II. CONCEPTUL DE DREPT
1) Accepţiunile noţiunii de drept
Vom prezenta valenţele juridice ale termenului „drept”.
a) Într-un prim sens, cuvântul drept desemnează ştiinţa dreptului, adică totalitatea ideilor, noţiunilor, conceptelor şi principiilor care explică dreptul şi prin intermediul cărora dreptul poate fi gândit.
b) În accepţiunea sa de „drept obiectiv”, dreptul este definit ca ansamblul normelor juridice elaborate de stat în scopul desfăşurării normale a vieţii în comun a oamenilor.
c) În accepţiunea de „drept subiectiv”, termenul de drept, desemnează prerogativa (posibilitatea) recunoscută unei persoane fizice sau juridice de a pretinde ceva de la un alt subiect de drept.
Între cele două accepţiuni (drept obiectiv şi drept subiectiv) există o legătură logică, în sensul că drepturile subiective există şi se pot exercita numai dacă sunt recunoscute şi reglementate de dreptul obiectiv.
d) În accepţiunea de drept pozitiv, termenul de drept se înfăţişează ca fiind totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat, într-o societate dată.
Dreptul pozitiv este, în concret, dreptul care se aplică imediat şi continuu obligatoriu şi susceptibil de a fi adus la îndeplinire, atunci când este nesocotit, prin forţa de coerciţie a statului.
e) Dreptul naţional este dreptul obiectiv al unui stat anume, aplicat de autorităţile abilitate ale statului respectiv. Exemple: dreptul american, dreptul român, dreptul italian etc.
f) Dreptul internaţional desemnează totalitatea normelor juridice cuprinse în tratatele internaţionale care sunt definite ca acordurile de voinţă realizate între două sau mai multe state prin care acestea reglementează o anumită sferă a relaţiilor internaţionale.
g) Dreptul comunitar desemnează normele juridice cuprinse în prevederile tratatelor Comunităţii Europene şi ale celorlalte acte fundamentale (legislaţia primară), care reglementează diferite domenii ale statelor membre ale Uniunii Europene (economic, politic, militar, monetar, social etc.).
h) Dreptul ca artă. Privit ca artă, dreptul ni se înfăţişează ca totalitatea mijloacelor, procedeelor şi instrumentelor pe care le folosesc atât organele care creează dreptul, cât şi cele care le aplică.
i) Dimensiunea morală a dreptului. În monumentala lucrare Psihologia Consonantistă (Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982), Ştefan Odobleja defineşte morala ca „ştiinţa moravurilor, totalitatea regulilor răului”. Imoralitatea este opusul moralităţii, este prostia de a nu prevedea reacţiile altora, imprudenţa de a nu prevedea viitorul, este suma viciilor sociale (nedreptate, egoism, răutate, minciună, dispreţ etc.); este ceea ce dăunează vieţii sociale; ceea ce contrazice interesul general sau interesul majorităţii; ceea ce face să sporească durerea şi nenorocirea societăţii. Amoralitatea este o stare neutră, o stare intermediară între moralitate şi imoralitate. Este gradul cel mai mic de moralitate şi, în acelaşi timp, cel mai mic grad de imoralitate (izolare, individualism, indiferenţă socială). Acelaşi autor defineşte dreptul ca „morală etatizată, codificată, legiferată”.
2) Originea şi apariţia dreptului
Dimensiunea istorică a dreptului; primele legiuiri
Din multitudinea de întrebări la care ştiinţa dreptului a fost chemată să dea răspunsuri, cea privitoare la apariţia dreptului a generat cele mai aprige discuţii.
Romanii nu puteau concepe existenţa societăţii fără drept, ei credeau în veşnicia dreptului roman, ca şi în veşnicia societăţii romane.
În Egiptul şi Babilonul antic, dreptul şi statul erau considerate de origine divină.
Adepţii Şcolii dreptului natural (Hugo Grotius 1583-1645) considerau dreptul natural ca suma principiilor şi regulilor pe care raţiunea le dictează pentru satisfacerea nevoilor sociale ale omului. Teza fundamentală a concepţiei lui H. Grotius era aceea că „omul este prin natura sa o fiinţă socială”.
Concepţia modernă cu privire la asigurarea dreptului fundamentează teoria potrivit căreia dreptul apare în condiţii social-istorice determinate, pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii, respectiv odată cu apariţia statului. Statul este cel care creează dreptul, el impune reguli de conduită obligatorii pentru toţi.
Prima formă de organizare socială a constituit-o ginta.
Societatea gentilico-tribală cunoaşte, odată cu trecerea timpului, semnificative schimbări în structura proprie de organizare, în funcţionarea puterii sociale şi a normelor ce asigurau consolidarea acestei puteri. Aristocraţia gentilică deţinea puterea politică şi economică, avea în stăpânire aproape întregul fond agricol, situaţie care a determinat începutul conflictelor între clasele sociale sărăcite şi pătura dominatoare. Această situaţie a determinat ca aristocraţia unor oraşe-state din Grecia (Atena, Mitilene) să desemneze persoane însărcinate cu elaborarea unor legi scrise. Cei mai celebri legislatori au fost Solon şi Dracon la Atena. Primul (Solon) s-a străduit să demonstreze că legea este supremul arbitru căruia trebuie să i se supună toţi. Cei doi mari legiuitori au introdus principiul administrării justiţiei conform legilor scrise, au înfiinţat comisii de judecată şi tribunale, au prevăzut posibilitatea de apel în faţa adunării populare.
Primele legiuiri (începuturile activităţii normativ-juridice)
Dreptul dobândeşte prestigiu şi autoritate prin dimensiunea sa istorică, el are o vârstă absolut responsabilă, a evoluat firesc în conjuncţie cu aspiraţiile umanităţii.
Prima mare civilizaţie a Antichităţii s-a format în teritoriul roditor mărginit de fluviile Tigru şi Eufrat, din Mesopotamia (teritoriul aproximativ al Irakului de azi), unde s-au întretăiat trei popoare: sumerienii, akkadienii şi asirienii. Cel mai ilustru reprezentant al dinastiei ce a domnit în Babilon a fost Hammurabi (1728-1686 î.H.), care a rămas în istoria civilizaţiei prin celebrul Cod de legi (Codul lui Hammurabi), conservat ca printr-o minune şi descoperit în anul 1901 la Sousa.
În Egiptul antic, primele norme juridice au fost încorporate în scrierile literar-morale intitulate Profeţiile lui Ipuwer şi Învăţături pentru Regele Merikare, apărute în jurul anului 2000 î.H.
Dreptul ebraic din această perioadă este profund original, în sensul că Vechiul Testament (veritabil cod juridic) reglementează dreptul de proprietate, statutul juridic al femeii şi sclavului, protecţia străinilor, a văduvelor, a copiilor şi a săracilor.
Dreptul persan constituie sistemul de norme juridice, caracteristic civilizaţiei originale create în spaţiul geografic cuprins între fluviile Tigru şi Indus, Marea Caspică, Golful Persic şi Oceanul Indian, teritoriu corespunzător Iranului de astăzi.
În India antică, noţiunea de drept şi cea de cult se confundau. O normă religioasă devenea şi o normă care reglementa juridic raporturile sociale.
Dreptul chinez din epoca sclavagistă se rezumă la codul penal care viza aproape exclusiv la reprimarea crimelor.
În Europa, primele legiuiri sunt: Legile lui Lycurg în Sparta (secolele X-IX î.H), Legile lui Dracon şi Solon în Atena (secolele VI-V î.H), Legea celor XII Table, la romani (secolul V î.H).
3) Dimensiunea socială a dreptului
Dreptul este un produs al societăţii. El este instrumentul în substanţa căruia se întâlnesc, în corelaţia necesară, drepturi şi îndatoriri ale oamenilor.
Realitatea juridică este o componentă, o secvenţă, a realităţii sociale. Ea are în componenţa sa următoarele: conştiinţa juridică, dreptul şi relaţiile juridice (ordinea de drept).
• Înainte de a fi o realitate normativă, adică de a fi o sumă de norme juridice elaborate pentru a reglementa un domeniu anume al realităţii sociale, dreptul este o stare de conştiinţă. Aceasta înseamnă că, înainte de a se elabora o normă juridică referitoare la o anume situaţie concretă, această situaţie este trecută prin conştiinţa legiuitorului, care analizează, evaluează şi valorizează acea situaţie, după care elaborează efectiv norma sau normele juridice corespunzătoare.
Conştiinţa juridică, în cele două forme, ni se înfăţişează ca un receptor şi ca un tampon.
Omul, privit ca individ, are, aşadar, preferinţe faţă de unele sau altele dintre elementele pe care le constată în realitatea pe care o supune propriei cunoaşteri.
Valoarea unui lucru, a unei situaţii este validată de o comunitate umană.
Valorizarea se constituie nu la nivelul individului, ci la nivelul colectivităţii.
• A doua componentă a realităţii juridice o constituie dreptul privit ca sistem de reglementări şi instituţii.
• A treia componentă a realităţii juridice o constituie realităţile juridice, care cuprind raporturile juridice şi situaţiile juridice, cele care probează, dovedesc eficienţa dreptului. Această componentă mai este denumită şi ordinea de drept, care poate fi definită ca rezultat al desfăşurării raporturilor juridice în deplină conformitate cu prevederile legale.
4) Esenţa dreptului, conţinutul şi forma dreptului
Esenţa dreptului o constituie voinţa generală oficializată, devenită voinţă juridică, exprimată în legi şi apărată de stat.
Conţinutul dreptului îl constituie totalitatea elementelor, laturilor şi conexiunilor care exprimă în mod concret voinţa intereselor sociale care reclamă oficializarea şi garantarea lor de către stat.
Componenta cea mai importantă a conţinutului dreptului o constituie sistemul normelor juridice – totalitatea regulilor de conduită pe care statul le elaborează şi le garantează într-o perioadă anumită de timp.
Forma dreptului se referă la organizarea interioară a structurii conţinutului său şi la aspectul exterior al acestuia.
5) Definiţia dreptului
Dreptul reprezintă totalitatea normelor juridice elaborate sau recunoscute de puterea de stat, care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului cetăţenilor în cadrul celor mai importante relaţii din societate, conform valorilor sociale ale societăţii respective, stabilind drepturi şi obligaţii juridice a căror respectare este asigurată, la nevoie, de forţă coercitivă a statului.
6) Factorii de configurare a dreptului
Factorii de configurare a dreptului sunt grupaţi în trei mari categorii: cadrul natural, cadrul social-politic şi factorul uman.
7) Tipologia dreptului
Metoda tipologică implică luarea în considerare a diferenţelor individuale nesemnificative.
Familia de drept reprezintă gruparea unor sisteme juridice naţionale în raport de trăsăturile comune ale acestora.
Prof. Victor Dan Zlătescu face următoarea clasificare a familiilor de drept: marele sistem (familia) de drept romano-germanic; marele sistem de common-law; sistemele juridice religioase şi tradiţionale.
În prezent, există şi sistemul de drept al Comunităţilor Europene (drept comunitar).
III. DREPTUL ŞI STATUL
1) Principiile dreptului. Noţiune
Principiile fundamentale ale dreptului sunt acele idei generale, diriguitoare care stau la baza elaborării şi aplicării dreptului.
Delimitare
a) Delimitarea de conceptele şi categoriile juridice;
b) Delimitarea de normele juridice;
c) Delimitarea de axiome, maxime şi aforisme juridice.
Principiile fundamentale ale dreptului: principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului (principiul legalităţii); principiul libertăţii şi egalităţii; principiul responsabilităţii; principiul dreptăţii, al echităţii şi justiţiei.
Principiile ramurilor dreptului: principiile dreptului internaţional; principiile dreptului civil român; principiile dreptului penal român; principiile dreptului procesual penal român; principiile dreptului familiei şi principiile dreptului comunitar.
2) Funcţiile dreptului
Noţiunea de funcţii ale dreptului
Vom defini funcţiile dreptului ca acele activităţi concrete pe care le desfăşoară (le execută) dreptul pentru a-şi realiza scopul fundamental, acela de a reglementa conduita oamenilor şi de a asigura ordinea în societate potrivit voinţei generale.
Funcţiile dreptului sunt: funcţia de instituţionalizare sau formalizare juridică a organizării social-politice, funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii, funcţia de conducere a societăţii, funcţia normativă a dreptului şi funcţia preventivă a dreptului.
Consideraţii privind funcţiile unor ramuri ale dreptului
a) funcţiile dreptului penal sunt indisolubil legate de scopul dreptului penal, şi anume acela de a apăra societatea împotriva infracţiunilor;
b) funcţiile dreptului procesual penal se referă la stabilirea organelor competente să participe la realizarea procesului penal şi delimitarea clară a atribuţiilor acestora; determinarea persoanelor care trebuie să participe la realizarea procesului penal şi delimitarea drepturilor şi obligaţiilor acestora etc.;
c) funcţiile dreptului civil se referă la: definirea conţinutului actelor juridice civile, explicarea condiţiilor şi efectelor acestora; stabilirea cadrului legal în care acţionează persoana fizică şi persoana juridică; garanţiile care se acordă acestora etc.
3) Conceptul de stat
Statul reprezintă principala instituţie politică a societăţii, care exercită puterea suverană, asigurând organizarea şi conducerea societăţii prin prerogativa pe care o are de a elabora şi aplica dreptul, a cărui respectare o poate garanta prin forţa sa de constrângere.
Apariţia statului
Statul a apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii. Istoria statului nu coincide cu istoria societăţii umane.
Elementele constitutive ale statului sunt: teritoriul, populaţia şi puterea de stat.
Statul la începutul mileniului III
Conceptul de suveranitate, proclamat ca sacrosanct de către toate guvernele, este astăzi atacat, contestat şi erodat, nu doar ca rezultat al dezvoltării comunităţilor regionale. În condiţiile actuale, statul naţional nu mai poate asigura coerenţa societăţii şi disciplinarea comportamentelor indivizilor ce o compun.
Puterea de stat este o componentă esenţială a conţinutului statului, care poate fi definită ca o formă istoriceşte determinată şi variabilă de autoritate. Puterea de stat este suverană.
Funcţiile statului
Funcţiile statului sunt: funcţia legislativă, funcţia executivă şi administrativă, funcţia jurisdicţională şi funcţia externă.
Forma statului
Forma statului exprimă modul de organizare a conţinutului puterii, structura internă şi externă a acestui conţinut.
Laturile componente ale formei de stat sunt: forma de guvernământ, structura de stat şi regimul politic.
Forma de guvernământ a României. Constituţia României din 1991 consacră faptul că România este republică semi-prezidenţială.
Structura de stat desemnează organizarea de ansamblu a puterii în raport cu teritoriul, criteriu în funcţie de care statele se clasifică în state unitare (simple) şi state compuse (federale).
Sub aspectul structurii de stat, România este un stat unitar (art.1 din Constituţie).
Corelaţia ideologie, doctrină, politică, stat, drept
Corelaţia dintre ideologie, doctrină politică, stat şi drept este evidentă: ideologie-doctrină nazistă-stat nazist-drept nazist; ideolo-gie-doctrină liberală-stat liberal-drept liberal; ideologie-doctrină socia-listă-stat socialist-drept socialist...
IV. DREPTUL ÎN SISTEMUL NORMATIV SOCIAL
Consideraţii generale despre conduita umană în contextul social
Dreptul este chemat să analizeze poziţia omului, atitudinea şi comportamentul acestuia faţă de normele juridice care îi impun o variantă de comportament, determinându-l să se conformeze regulilor cuprinse în normele juridice.
Norma socială este cea care reglementează conduita umană.
1) Sistemul normelor sociale
În categoria normelor sociale sunt cuprinse: norme etice (morale), norme obişnuite, norme tehnice, norme politice, norme religioase, norme juridice, norme de convieţuire socială.
Corelaţia normelor juridice (a dreptului) cu celelalte categorii de norme sociale:
• Corelaţia normelor juridice cu normele etice (morale);
• Corelaţia normelor juridice cu normele de convieţuire socială;
• Corelaţia normelor juridice cu normele obişnuielnice (normele obiceiului);
• Corelaţia normelor juridice cu normele tehnice;
• Corelaţia normelor juridice cu normele de deontologie profesională;
• Corelaţia normelor juridice cu norme specifice organizaţiilor specifice organizaţiilor neguvernamentale (nestatale).
2) Dreptul şi religia
Religia şi fenomenul religios constituie obiect de studiu, analiză şi cercetare pentru sociologie, etică, filosofie, psihologie. Dreptul se apleacă asupra religiei şi fenomenului religios pentru a descifra modul în care acestea au influenţat apariţia şi dezvoltarea sa.
3) Raportul dintre drept şi morală
Morala – fiind definită ca ştiinţa binelui şi a fericirii, ansamblul regulilor care guvernează raporturile dintre oameni (Sollier) – precede dreptul; ambele au evoluat într-o strânsă interdependenţă.
Aprecierea raportului dintre drept şi morală a evoluat pe două direcţii: concepţia moralistă, potrivit căreia dreptul conţine un minim de morală; concepţia pozitivismului juridic, potrivit căreia dreptul are un singur temei: statului.
În opinia noastră, între normele juridice şi normele morale există o legătură de tip specific care face ca cele două categorii de norme să se întrepătrundă, să se completeze reciproc, să împrumute una de la cealaltă elementele cele mai realiste şi valoroase.
4) Sistemul dreptului
Noţiune. Sistemul dreptului desemnează structura internă a acestuia.
Cum este construit sistemul dreptului? Acesta are la bază următoarele elemente: norma juridică; instituţia juridică; subramura de drept; ramura de drept; diviziuni de drept: drept public, drept privat.
De ce este necesar studiul sistemului dreptului?
Pentru că prin aceasta se pot depista rapid domeniile realităţii sociale care nu sunt reglementate juridic; pentru că astfel se pot identifica normele juridice perimate; pentru că astfel se asigură sistematizarea normelor juridice.
„Neliniştea dreptului”. O zonă de puternică nelinişte o constituie cea legată de justeţea luării deciziilor importante în condiţiile manifestărilor vădite de descentralizare şi autonomie locală.
5) Statul şi Dreptul sub şocul globalizării
Globalizarea face ca statul să fie preocupat mai mult de controlul fluxurilor de capital decât de controlul populaţiei şi al teritoriului său.
Globalizarea este un fenomen prevalent economic şi financiar care îşi subordonează statele şi sistemele de drept. Statul modern nu mai este considerat actorul principal al globalizării.
Sistemul de guvernare globală trebuie să includă trei elemente: instituţii puternice; cooperare interregională şi integrare regională; integrare politică.
V. NORMA JURIDICĂ
1) Definiţia şi trăsăturile normei juridice
Norma juridică este o regulă de conduită cu caracter general şi obligatoriu, elaborată sau recunoscută de puterea de stat în scopul asigurării ordinii sociale, ce poate fi adusă la îndeplinire, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.
Trăsăturile caracteristice normei juridice
− Norma juridică este considerată celula de bază a dreptului.
− Norma juridică este elementul primar al dreptului.
− Norma juridică este o specie de normă socială.
− Norma juridică este o regulă de conduită.
− Normele juridice intervin pentru apărarea valorilor sociale ce se nasc pe baza lor, alcătuind ordinea de drept, care este o componentă a ordinii sociale.
Norma juridică are: un caracter general şi impersonal, un caracter obligatoriu, un caracter tipic; de asemenea, norma juridică implică un raport intersubiectiv.
2) Structura normei juridice
Structura normei juridice ni se înfăţişează sub două aspecte: structura internă şi structura externă.
Structura internă are în vedere structura logică a normei, iar structura externă se referă la construcţia tehnico-legislativă a normei.
a) Structura logică a normei juridice. Suntem în prezenţa unei structuri trihotomice: ipoteză, dispoziţie, sancţiune.
Ipoteza este acea parte a normei juridice în care legiuitorul stabileşte (fixează) condiţiile, împrejurările sau faptele în care intră în acţiune norma, precum şi categoria subiecţilor de drept.
Clasificarea ipotezelor:
− ipoteze strict determinate – cele care stabilesc exact condiţiile de aplicare a dispoziţiei normei juridice;
− ipoteze relativ determinate – cele în care condiţiile şi împrejurările de aplicare a dispoziţiei, prin natura lor, nu pot fi formulate în mod detaliat;
− ipoteze simple – cele în care este formulată o singură condiţie sau împrejurare pentru a se aplica dispoziţia normei juridice;
− ipoteze complexe – cele în care sunt formulate mai multe condiţii şi împrejurări pentru a se aplica dispoziţia normei juridice.
Dispoziţia este definită ca acel element al structurii logice a normei juridice care prevede conduita ce trebuie urmată în cazul ipotezei formulate.
Clasificarea dispoziţiilor
După modul în care este prescrisă conduita subiecţilor:
− dispoziţii determinate – cele care stabilesc categoric drepturile şi obligaţiile subiecţilor vizaţi în formulări de genul: trebuie, are dreptul, este obligat etc.;
− dispoziţii relativ determinate – cele care stabilesc variante de conduită sau limite ale conduitei, urmând ca subiecţii să aleagă una dintre ele.
Sancţiunea precizează urmările consecinţele ce apar în cazul nerespectării dispoziţiei normei juridice.
După natura lor, sancţiunile pot fi: sancţiuni civile; sancţiuni penale; sancţiuni administrative.
După gradul lor de determinare, ele pot fi: sancţiuni absolut determinate; sancţiuni relativ determinate; sancţiuni alternative; sancţiuni cumulative.
b) Structura tehnico-legislativă a normei juridice. Normele juridice se cuprind într-un act normativ care are o anumită structură tehnică. Elementul de bază este articolul, iar alineatul reprezintă un segment, o parte dintr-un articol.
3) Clasificarea normelor juridice
a) După criteriul ramurii de drept: normele juridice de drept penal, normele juridice de drept civil, normele juridice de drept procesual penal, normele juridice de drept administrativ şi normele juridice de drept constituţional.
b) După criteriul forţei juridice a actului normativ în care se află norma juridică: norme juridice cuprinse în legi, decrete, Hotărâri de Guvern şi Ordonanţe Guvernamentale elaborate de puterea executivă şi norme juridice cuprinse în acte normative elaborate de organele administraţiei locale.
c) După criteriul structurii interne: norme juridice complete, incomplete.
d) După criteriul sferei de aplicare: norme juridice generale, speciale şi de excepţie.
e) După criteriul gradului şi intensităţii incidenţei: norme juridice-principii şi norme juridice-mijloace.
f) După criteriul modului de reglementare a conduitei: norme juridice onerative, prohibitive, permisive.
g) Alte categorii de norme juridice: norme juridice organizatorice, punitive şi simulative.
4) Acţiunea normei juridice în timp, spaţiu şi asupra persoanelor
Normele juridice acţionează pe trei vectori principali: timpul, spaţiul şi persoana.
Regula generală este că norma juridică acţionează pe timp nedeterminat într-un spaţiu limitat la teritoriul statului şi asupra unor categorii de persoane care sunt angrenate în circuitul civil.
A. Acţiunea în timp a normei juridice cuprinde trei momente: intrarea în vigoare a normei juridice, acţiunea în timp a normei juridice şi ieşirea din vigoare a normei juridice.
Intrarea în vigoare a normei juridice se referă la data completă la care actul normativ ce conţine norma juridică începe să acţioneze şi devine opozabil subiecţilor de drept.
Principiile acţiunii în timp a normei juridice
Din momentul intrării sale în vigoare, norma juridică devine activă şi acţionează pentru viitor. Aceasta înseamnă că norma juridică nu este retroactivă, adică nu se aplică raporturilor născute şi faptelor comise înaintea intrării sale în vigoare. Norma juridică nu este ultraactivă, adică nu se aplică după ce iese din vigoare.
Excepţii de la principiul neretroactivităţii normei juridice:
a) prima excepţie se referă la normele juridice cu caracter interpretativ, care au caracter retroactiv, întrucât norma juridică de interpretare se referă la norme juridice deja existente care necesită a fi interpretate de către legiuitor pentru o corectă şi unitară aplicare a acestora;
b) a doua excepţie se referă la normele juridice penale care prevăd dezincriminarea unor fapte şi norme penale mai favorabile infractorului;
c) a treia excepţie se referă la retroactivitatea expresă, adică la situaţia în care legiuitorul prevede în mod expres că norma juridică se va aplica retroactiv.
Principiul neutralităţii normei juridice se referă la faptul că o normă juridică nu-şi poate extinde efectele după ieşirea sa din vigoare. De la acest principiu fac excepţie normele juridice cu caracter temporar sau excepţional.
Ieşirea din vigoare a normei juridice se produce prin trei modalităţi:
a) Abrogarea este definită ca actul prin care se exprimă acţiunii actului normativ. Abrogarea cunoaşte două forme: abrogarea expresă şi abrogarea tacită. Abrogarea expresă poate fi: directă şi indirectă.
Abrogarea expresă directă constă în desfiinţarea efectelor vechii norme juridice, prin precizarea detaliată, în conţinutul noului act normativ, a normelor juridice scoase din vigoare.
Abrogarea expresă indirectă constă în desfiinţarea efectelor vechii norme prin utilizarea în noua normă juridică a formulei „pe data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă orice dispoziţie legală contrară”.
Abrogarea tacită sau implicită intervine în situaţia când noua normă juridică nu face nici o precizare (nici expresă, nici directă în legătură cu acţiunea vechilor norme juridice).
b) Ajungerea la termen operează în mod excepţional, în situaţia actelor normative temporare, edictate pentru o perioadă delimitată de timp până la un anumit termen (o dată calendaristică precizată).
c) Desuetitudinea este definită în DEX ca „ieşire din uz. A nu se mai folosi a nu mai fi obişnuit, a se perima”.
B. Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor
Ne aflăm în prezenţa a două principii esenţiale: principiul teritorialităţii normelor juridice şi principiul personalităţii normelor juridice.
Principiul teritorialităţii normelor juridice consacră faptul că norma juridică acţionează asupra teritoriului statului respectiv.
Principiul personalităţii normelor juridice consacră faptul că norma juridică acţionează asupra cetăţenilor statului respectiv şi cetăţenilor acelui stat.
Principiul realităţii legii penale consacră faptul că legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de cetăţeni străini, ori de apatrizi care nu domiciliază în România, contra statului român sau contra vieţii, integrităţii corporale ori sănătăţii unui cetăţean român.
Imunitatea diplomatică. Personalul diplomatic beneficiază de imunitate diplomatică, care reprezintă ansamblul drepturilor şi privilegiilor acestora: inviolabilitatea persoanei, imunitatea de jurisdicţie, scutirea de impozite şi taxe personale, de taxe vamale sau de alte prestaţii către statul acreditar.
Privilegiile şi imunităţile consulare. Funcţionarii consulari, personalul de specialitate şi auxiliar beneficiază de un regim de imunităţi mai restrâns decât personalul misiunilor diplomatice.
Regimul juridic al străinilor. Orice persoană fizică aflată pe teritoriul unui stat străin este supusă regimului instituit în ţara respectivă cu privire la străini, dar, în acelaşi timp, ea menţine legăturile cu statul al cărei cetăţean este.
Precizări în legătură cu normele juridice din unele ramuri de drept
• Norma juridică de drept civil se aplică, sub cele trei aspecte: timp, spaţiu, persoană, atât timp cât este în vigoare.
• Norma juridică de drept administrativ are o structură trihotomică, în care ipoteza este, de obicei, foarte dezvoltată, iar dispoziţia se prezintă, în cele mai multe cazuri, sub formă imperativă.
• Normele juridice de drept constituţional privesc imunitatea parlamentară.
Imunitatea parlamentară reprezintă o cauză care înlătură incidenţa legii penale asupra parlamentarilor. Ea operează automat şi fără să fie nevoie de vreo constatare judiciară pentru existenţa ei.
VI. IZVOARELE DREPTULUI
1) Consideraţii generale despre izvoarele dreptului
Izvorul de drept reprezintă modalitatea principală prin care dreptul devine cunoscut de cei al căror comportament îl reglează.
Teoria generală a dreptului operează cu următoarele categorii de izvoare ale dreptului: izvoare scrise şi izvoare nescrise; izvoare oficiale şi izvoare neoficiale; izvoare directe şi izvoare indirecte.
2) Izvoarele formale ale dreptului
a) Obiceiul juridic (cutuma) – este o normă generală de conduită exprimată în formă orală, fundamentată pe observarea uniformităţilor cazurilor petrecute în realitatea socială vreme îndelungată şi considerată (ca normă generală) dreaptă;
b) Practica judiciară (jurisprudenţa) şi precedentul judiciar – desemnează totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către toate instanţele de judecată, indiferent de gradul acestora, componente ale sistemului de organizare judecătorească dintr-un stat.
Precedentul judiciar desemnează totalitatea hotărârilor judecătoreşti cu caracter de îndrumare, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi care au forţa obligatorie pentru cazurile similare ce se vor judeca în viitor;
c) Doctrina juridică – desemnează totalitatea analizelor studiilor, investigaţiilor şi interpretărilor prin care specialiştii îşi exprimă opinii şi formulează concluzii privitoare la fenomenul juridic, sistemul de drept.
d) Contractul normativ – este o specie aparte de contract care nu se referă la drepturi şi obligaţii pentru subiecţi determinaţi, ca participanţi la un raport juridic, ci au în vedere reglementări cu caracter general, impersonal şi repetabil;
e) Actul normativ – reprezintă izvorul de drept creat de autorităţile publice învestite cu putere de legiferare care cuprinde norme general-obligatorii a căror aplicare poate fi realizată şi prin forţa coercitivă a statului (Nicolae Popa).
Sistemul actelor normative este compus din: legi, decrete, hotărâri ale guvernului, ordonanţe guvernamentale, regulamente, ordine, decizii şi dispoziţiuni ale ministerelor şi organelor administraţiei locale.
3) Izvoarele Dreptului românesc după Revoluţia din Decembrie 1989
Etapa I, cuprinsă între 22 decembrie 1989 şi 20 mai 1990, dată când au avut loc alegerile generale. Primul act al Revoluţiei a fost Comunicatul către ţară al Frontului Salvării Naţionale din 22 decembrie 1989.
Etapa a II-a, cuprinsă între 20 mai 1990 şi zilele noastre, este cea care debutează cu constituirea Parlamentului bicameral şi a instituţiei Preşedintelui României; a fost format Guvernul, s-au reorganizat ministerele şi organele locale.
4) Izvoarele principalelor ramuri de drept
a) Specificul izvoarelor dreptului penal constă în faptul că acestea nu pot avea decât forma legii. Izvoarele formale ale dreptului penal român sunt: Codul Penal Român de la 1986, Legile complinitoare, Legile speciale penale sau legi speciale cu dispoziţii de drept penal, Tratatele şi convenţiile internaţionale.
b) Specificul izvoarelor dreptului constituţional este conferit de rolul cutumei juridice, precum şi de rolul dreptului internaţional general şi al normelor internaţionale convenţionale.
c) Specificul izvoarelor dreptului internaţional – în relaţiile internaţionale nu există un guvern mondial care să creeze norme de drept şi apoi să le impună statului. Principale izvoare ale dreptului internaţional sunt: cutuma internaţională, tratatul internaţional şi principiile generale de drept fixate în Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie.
d) Izvoarele dreptului civil român sunt: Constituţia României, Codul civil, Codul familiei, Legi speciale şi Hotărâri şi Ordonanţe ale Guvernului privind inventarierea şi reevaluarea patrimoniului unităţilor economice etc.
VII. TEHNICA ELABORĂRII ŞI SISTEMATIZĂRII ACTELOR NORMATIVE
Politica legislativă cuprinde totalitatea strategiilor şi scopurilor unui legiuitor, precum şi instrumentele conceptuale de realizare a acestora.
1) Noţiunea de tehnică juridică
Tehnica juridică desemnează totalitatea mijloacelor, metodelor, procedeelor şi tehnicilor utilizate de organele puterii de stat în procesul de iniţiere, elaborare şi adoptare a actelor normative. Ea are două segmente principale: tehnica legislativă, partea de creare a dreptului care cuprinde iniţierea, elaborarea şi adoptarea actului normativ; tehnica realizării dreptului, care vizează aplicarea actelor normative în activităţile practice.
2) Noţiunea de tehnică legislativă
Tehnica legislativă se întemeiază pe norme juridice specifice (denumite norme de tehnică legislativă) şi pe principii proprii (denumite principiile legiferării). Ea asigură sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvată pentru fiecare act normativ.
Normele juridice de tehnică legislativă definesc părţile constitutive ale actului normativ, structura, forma şi modul de sistematizare a conţinutului acestuia, procedeele tehnice privitoare la modificarea, completarea, abrogarea, publicarea şi republicarea actelor normative, precum şi limbajul şi stilul actului normativ, fiind obligatorii la elaborarea proiectelor de lege şi a propunerilor legislative.
3) Etapele elaborării actelor normative
Activitatea de legiferare cunoaşte două etape: prima etapă vizează constatarea faptului că există situaţii, evenimente şi stări de fapt ce reclamă elaborarea unor reglementări juridice; a doua etapă constă în extragerea şi fixarea idealului juridic, corespunzător conştiinţei juridice a societăţii.
4) Părţile constitutive ale actului normativ şi elementele de structură ale acestuia
Potrivit art. 37 din Legea nr.24/27.03.2000, actul normativ are următoarele părţi constitutive:
Titlul actului normativ cuprinde denumirea generică a actului normativ, în funcţie de categoria sa juridică şi de autoritatea emitentă, precum şi de obiectul reglementării exprimat sintetic.
Formula introductivă constă într-o propoziţie care cuprinde denumirea autorităţii emitente şi exprimarea hotărârii de luare a deciziei referitoare la emiterea sau adoptarea actului normativ respectiv.
Preambulul actului normativ reprezintă acea parte în care este enunţat, în sinteză, scopul reglementării respective.
Partea dispozitivă reprezintă conţinutul propriu-zis al reglementării, alcătuit din totalitatea normelor juridice instituite pentru sfera raporturilor sociale ce fac obiectul acestuia; cuprinde dispoziţii generale, dispoziţii cu privire la fondul reglementării, dispoziţii tranzitorii şi dispoziţii finale.
Formula de atestare a autenticităţii actului normativ reprezintă ultima parte a acestuia, în care intervin semnarea de reprezentatul legal al emitentului, datarea şi numerotarea actului.
Structura actului normativ. Elementul de bază al structurii actului normativ îl reprezintă articolul, care cuprinde, de regulă, o singură dispoziţie normativă aplicabilă unei situaţii date. Alineatul reprezintă o subdiviziune a articolului şi este constituit, de regulă, dintr-o singură propoziţie, sau frază, prin care se reglementează o ipoteză juridică specifică articolului.
5) Principiile legiferării sunt următoarele:
Principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a normelor juridice presupune faptul că legislativul trebuie să justifice ştiinţific actul de legiferare propriu-zis.
Fundamentarea ştiinţifică a unui proiect de lege trebuie să cuprindă, în esenţă, următoarele etape: descrierea detaliată a situaţiilor de fapt ce urmează să fie transformate în situaţii de drept; analiza motivaţiilor şi determinărilor care impun reglementarea domeniului respectiv; determinarea efectelor posibile ale viitoarei reglementări legale; evaluarea costului social al adoptării şi punerii în aplicare a reglementărilor respective; stabilirea oportunităţii adoptării actului normativ respectiv.
Principiul asigurării unui raport firesc între dinamica şi statica dreptului, denumit şi principiul echilibrului, este cel care obligă dreptul ca, în raporturile pe care le are cu puterea politică, să apere şi să asigure unitatea dintre existenţa socială şi norma juridică. Dreptul are o statică, reprezentată de tradiţie, de ansamblul normelor şi instituţiilor juridice reglementate în urmă cu mult timp, care îi conferă nota de originalitate, de stabilitate, de personalitate. A doua parte a dreptului este cea dinamică, reprezentată de totalitatea actelor normative prin care sunt reglementate domenii noi; este vorba de răspunsul pe care îl oferă dreptul presiunilor sociale, solicitărilor justificate ale societăţii.
Principiul corelării sistemului actelor normative, denumit şi principiul articulării sau al armoniei, presupune faptul că în procesul de elaborare a actelor normative organele legislative trebuie să pornească de la existenţa legăturilor şi interferenţelor existente între raporturile sociale ce urmează a fi reglementate cu alte raporturi deja existente.
Principiul corelării sistemului actelor normative trebuie aplicat în ambele lui ipostaze:
− în primul rând, este vorba de corelarea internă a actelor normative, respectiv, articularea lor în interiorul sistemului nostru legislativ, prin respectarea regulii integrării actului normativ în ansamblul legislaţiei, a regulii unicităţii reglementării în materie şi a regulii evitării paralelismelor;
− în al doilea rând, este vorba de corelare externă, respectiv, armonizarea actelor normative elaborate de legiuitorul român cu actele normative şi reglementările asemănătoare existente în dreptul comunitar şi internaţional.
Principiul accesibilităţii şi economiei de mijloace în elaborarea actelor normative presupune, pentru legiuitor, respectarea următoarelor reguli:
a) în primul rând, să aleagă forma exterioară corespunzătoare reglementării pe care doreşte să o elaboreze;
b) în al doilea rând, să aleagă modalitatea de reglementare, adică metoda de a impune subiectelor de drept conduita prescrisă;
c) în al treilea rând, să aleagă procedeele de conceptualizare şi limbajul adecvat domeniului ce urmează a fi reglementat.
Etapele elaborării actelor normative
Procesul de elaborare a legilor de către organul legislativ cuprinde cinci etape: iniţierea proiectului de lege; dezbaterea proiectului de lege; adoptarea proiectului de lege; promulgarea legii; publicarea legii.
6) Tehnica sistematizării actelor normative
Procesul de sistematizare a actelor normative este determinat de necesitatea grupării acestora pe baza unor criterii riguros stabilite, astfel încât normele juridice să fie mai bine cunoscute şi aplicate.
Două sunt formele de sistematizare: încorporarea şi codificarea.
VIII. REALIZAREA DREPTULUI
1) Conceptul de realizare a dreptului
Realizarea dreptului reprezintă procesul complex de transpunere în viaţă a conţinutului normelor juridice. În cadrul acestui proces, oamenii, organele de stat, organizaţiile nestatale şi celelalte instituţii, considerate subiecte de drept, respectă şi aduc la îndeplinire dispoziţiile actelor normative, iar în situaţia încălcării acestora, organele de stat abilitate intervin potrivit competenţelor pentru aplicarea dreptului.
2) Formele realizării dreptului
a) Realizarea dreptului prin activitatea de respectare şi executare a legilor, presupune următoarele:
− îndeplinirea de către subiectele de drept a cerinţelor cuprinse în normele juridice;
− executarea şi respectarea dispoziţiilor juridice de către organele de stat care au atribuţii de aplicare a legii.
b) Realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către organele statului.
3) Noţiunea de aplicare a dreptului
Aplicarea dreptului constă în elaborarea şi realizarea unui sistem de acţiuni statale în scopul aplicării concrete a dispoziţiilor şi sancţiunilor cuprinse în normele juridice.
Aplicarea dreptului presupune naşterea şi dezvoltarea de raporturi juridice, în care un subiect este obligatoriu un organ al statului.
Raportul juridic este cel mai răspândit mijloc de realizare a normelor juridice.
Organele de stat emit acte individuale de aplicare a dreptului.
4) Fazele procesului de aplicare a dreptului
Fazele procesului de aplicare a dreptului reprezintă etape esenţiale şi obligatorii ale aplicării dreptului. Acestea sunt: stabilirea stării de fapt, alegerea normei juridice, interpretarea normei juridice, elaborarea actului de aplicare.
Stabilirea stării de fapt reprezintă etapa inaugurală a procesului de aplicare a dreptului, care presupune cunoaşterea în profunzime a împrejurărilor şi elementelor concrete cauzei respective. Întreg materialul documentar şi probator adunat în această primă fază a procesului de aplicare a dreptului trebuie să conducă la clarificarea tuturor aspectelor şi laturilor problemei cercetate.
Alegerea normei de drept este faza în care organul de aplicare selecţionează, alege norma juridică încălcată, sau norma juridică aplicabilă cazului concret.
Interpretarea normelor juridice reprezintă a treia fază a procesului de aplicare a dreptului şi constă într-o sumă de operaţiuni care au ca scop lămurirea şi concretizarea conţinutului regulii de drept cuprinse în norma juridică aleasă.
Elaborarea şi emiterea actului de aplicare constituie ultima fază a procesului de aplicare a dreptului. Operaţiunea de elaborare şi redactare a actelor de aplicare presupune îndeplinirea unor cerinţe de formă şi conţinut, ce variază de la o ramură de drept la alta, de la o categorie de norme juridice la alta.
IX. INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE
1) Noţiunea de interpretare a normelor juridice
Interpretarea normelor juridice desemnează procesul intelectual de stabilire a sensului exact al normelor juridice în vederea aplicării acestora la situaţii şi cazuri concrete ce se impun a fi rezolvate de către organele de aplicare a dreptului.
2) Felurile interpretării normelor juridice
Interpretarea oficială, sau obligatorie, este cea realizată de organele de stat care au atribuţii fie în procesul elaborării normelor juridice, fie în procesul aplicării acestora.
Interpretarea neoficială este activitatea de interpretare a normelor juridice efectuată de analişti în domeniul dreptului, practicieni şi teoreticieni ai dreptului, cuprinsă de regulă în opere ştiinţifice ori în reviste de specialitate.
Aceasta nu are forţă juridică şi nu este obligatorie.
3) Metodele interpretării normelor juridice
Teoria generală a dreptului a stabilit un număr de cinci metode tehnice de interpretare, aplicabile, practic, tuturor ramurilor de drept. Acestea sunt:
• metoda gramaticală;
• metoda sistematică;
• metoda istorică;
• metoda logică:
A) Raţionamentele logice: excepţia este de strictă interpretare; unde legea nu distinge, nici interpretul nu o poate face; legea trebuie interpretată în ideea aplicării ei, şi nu contra aplicării ei.
B) Argumentul logic: interpretarea prin reducerea la absurd; argumentul a majori ad minori; argumentul per a contrario; argumentul de fortiori; argumentul a pari.
• analogia.
4) Rezultatele interpretării normelor juridice. Interpretarea poate fi: literală, extensivă şi restrictivă.
X. RAPORTUL JURIDIC
1) Definiţia şi trăsăturile raportului juridic
Raportul juridic reprezintă o legătură socială între participanţi determinaţi, reglementată de norma juridică susceptibilă de a fi apărată pe calea coerciţiunii statale şi caracterizată prin existenţa drepturilor şi obligaţiilor juridice.
Trăsăturile caracteristice ale raportului juridic:
a) Raportul juridic este un raport social.
b) Raportul juridic este un raport de suprastructură.
c) Raportul juridic este un raport voliţional.
d) Raportul juridic este un raport valoric.
e) Raportul juridic reprezintă o categorie istorică.
Premisele raportului juridic
− Norma juridică.
− Subiectele de drept.
− Faptele juridice.
2) Subiectele raportului juridic
Conceptul de subiect de drept: în concepţia dreptului modern, omul este singurul în măsură să participe la un raport juridic.
Capacitatea juridică desemnează aptitudinea recunoscută de lege a omului de a avea drepturi şi obligaţii juridice.
Clasificarea subiectelor raporturilor juridice:
• subiecte individuale – persoana fizică;
• subiecte colective de drept – statul, organele de stat şi persoanele juridice.
3) Conţinutul raportului juridic desemnează totalitatea drepturilor şi obligaţiilor subiectelor într-un raport juridic concret determinat, care sunt prevăzute în norma juridică.
4) Obiectul raportului juridic este reprezentat de conduita umană ce se realizează de către subiecţii raportului juridic ca urmare a exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor.
5) Faptul juridic desemnează acea împrejurare, eveniment sau stare de fapt reală care creează, modifică sau stinge un raport juridic.
Clasificarea faptelor juridice: evenimente şi acţiuni.
Particularităţi ale raporturilor juridice de ramură
a) Raportul juridic penal – specific este raportul juridic de constrângere.
b) Raportul juridic procesual penal – este un raport juridic de putere.
c) Raportul juridic de drept civil – specifice sunt categoriile de subiecte ale raportului juridic (persoana fizică şi persoana juridică).
d) Raportul juridic de drept administrativ –specifice sunt rapor-turile de subordonare.
e) Raportul juridic de drept constituţional – specific este faptul că unul din subiecte este statul.
XI. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ
1) Noţiunea de răspundere juridică
Răspunderea juridică este un raport juridic creat de norma legală între persoana care a încălcat dispoziţia legii şi stat, reprezentat de organele de aplicare a legii.
2) Formele răspunderii juridice: politică, civilă, disciplinară.
3) Condiţiile răspunderii juridice
Conduita ilicită – acţiunea sau inacţiunea prin care o persoană încalcă dispoziţiile legale.
Vinovăţia – atitudinea psihică a persoanei care comite fapte ilicite. Apare sub forma intenţiei sau a culpei.
Legătura de cauzalitate între fapta săvârşită şi rezultatul acesteia.
Forme specifice ale răspunderii juridice: răspunderea penală; răspunderea administrativă; răspunderea civilă; răspunderea membrilor guvernului; răspunderea şefului de stat.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. C.Voicu, Teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002
2. N.Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1998
3. D.Mazilu, Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, Bucureşti, 1999
4. M.Djuvara, Teoria generală a dreptului, Editura All, Bucureşti, 1995
5. I.Craiovan, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1997
Trimiteți un comentariu