Lucreţia Dogaru, Teoria generală a dreptului (curs 11)
CAPITOLUL XI
REALIZAREA DREPTULUI
1. Conceptul realizării dreptului
Elaborarea şi adoptarea normelor juridice în conformitate cu cerinţele formale ale sistemului juridic, reprezintă o premisă pentru realizarea funcţiei sale, aceea de ordonare şi de orientare a comportamentului uman. Pentru validitatea şi efectivitatea normelor juridice este necesar ca destinatarii lor să le cunoască [1], să le respecte şi să le execute.
Realizarea dreptului înseamnă îndeplinirea rolului şi scopului său, respectiv acela de a orienta conduita umană de a păstra ordinea juridică.
Realizarea dreptului este o condiţie a ordinii de drept, ca nucleu al ordinii sociale reprezentând în acelaşi timp şi un element constitutiv al conducerii societăţii.
Procesul complex de realizare a dreptului este influenţat de factori macrosociali (cum ar fi: tipul sistemului social, al organizării statale, tipul relaţiilor economice, gradul de cultură şi civilizaţie, contextul politic etc.), dar şi de personalitatea, libertatea şi conştiinţa fiecărui individ.
Realizarea dreptului implică participarea unor subiecte de drept numeroase, asigurarea cadrului necesar şi corespunzător pentru ca aceste subiecte să-şi valorifice prerogativele legale, precum şi posibilitatea organelor de stat competente de a acţiona în scopul asigurării mijloacelor de restabilire a ordinii de drept încălcate [2].
Realizarea dreptului reprezintă implementarea normei juridice în viaţa socială, acceptarea de către societate şi încorporarea ei în psihicul indivizilor.
Luând în considerare aceste aspecte, realizarea dreptului poate fi definită ca fiind procesul complex al implementării prevederilor normelor juridice în viaţa socială, proces în cadrul căruia membrii societăţii în calitate de subiecte de drept, respectă şi execută dispoziţiile lor, iar organele de stat competente le aplică [3].
Din analiza definiţiei date se pot contura următoarele particularităţi:
- realizarea dreptului este un proces complex şi continuu de transpunere în viaţa socială a conţinutului normelor juridice;
- în cadrul acestui proces, subiectele de drept respectă şi execută dispoziţiile normelor juridice;
- organele statului aplică dreptul în temeiul competenţei lor;
- transpunerea în viaţa socială a prevederilor legale implică asigurarea unui cadru organizatoric corespunzător;
- realizarea dreptului este influenţată de realitatea socială, politică şi economică a statului.
- realizarea dreptului cunoaşte două modalităţi: respectarea şi executarea sa de către destinatari şi aplicarea dreptului de către organele de stat competente.
2. Formele realizării dreptului
Realizarea dreptului este mijlocul eficient de atingere a scopului dispoziţiilor juridice emise de către legiuitor.
În literatura juridică de specialitate, se evidenţiază două forme principale de realizare a dreptului:
- realizarea dreptului prin executarea şi respectarea dispoziţiilor legale de către cetăţeni;
- realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către organele de stat competente.
2.1. Realizarea dreptului prin executarea şi respectarea dispoziţiilor legale
Respectarea şi executarea normelor juridice, ca formă a realizării dreptului, constă în subordonarea conduitei individuale la conduita abstractă şi generală prescrisă de normele juridice. Această subordonare se concretizează atât în acte de respectare cât şi în acte de executare a prevederilor cuprinse în regulile de drept.
Realizarea dreptului în acest mod este denumită şi realizarea dreptului prin conformare, şi este considerată a fi cea mai importantă şi mai frecventă modalitate de îndeplinire a obligaţiilor cuprinse în normele juridice.
Dreptul este considerat a fi mijlocul cel mai eficient în realizarea obiectivelor majore ale vieţii sociale, deoarece oferă posibilitatea destinatarilor săi să se comporte în libertate, care trebuie să fie expresia unei educaţii în spiritul valorilor sociale. Dreptul urmăreşte disciplinarea conduitei umane, prin stabilirea de modele comportamentale utile convieţuirii umane. Aceste modele de conduită sunt legate de statutul individului şi cuprind totalitatea pretenţiilor pe care societatea le are faţă de acesta şi care constituie premisele reglementărilor juridice ce urmează să fie adoptate.
Respectarea şi executarea prevederilor normelor juridice presupune subordonarea conduitei individuale faţă de conduita-tip conţinută în norma juridică, conduită concretizată atât în actele de respectare a legii cât şi în cele de executare a dispoziţiilor sale. Aşadar, dreptul este un factor de programare a conduitei indivizilor, de regularizare a raporturilor sociale şi de apărare şi menţinere a ordinii sociale.
Respectarea şi executarea dispoziţiilor juridice implică în primul rând, obligativitatea cunoaşterii lor de către cei cărora li se adresează. Pentru ca destinatarii normelor juridice să le poată cunoaşte conţinutul şi să le respecte, este necesar ca legiuitorul să le fixeze într-un limbaj accesibil şi să le facă publice, astfel încât nimeni să nu se poată scuza pentru fapta săvârşită invocând necunoaşterea legii (“nemo censetur ignorare legem”).
Realizarea dreptului prin conformare, prezintă următoarele trăsături caracteristice:
- este principala formă de realizare a dreptului atât ca volum cât şi ca intensitate;
- implică îndeplinirea dispoziţiilor normelor de drept;
- depinde de o serie de factori ca: accesibilitatea normei de drept, gradul de cultură juridică, nivelul de trai etc.;
- nu ridică probleme deosebite de tehnică juridică (în sensul că, activităţile implicate în realizarea acestei forme se pot desfăşura şi fără existenţa unor acte scrise, sau a unor condiţii speciale de formă sau de fond);
- activităţile presupuse de această formă de realizare a dreptului, nu împiedică încheierea şi desfăşurarea de raporturi juridice;
- prin respectarea şi executarea normelor juridice, indivizii îşi valorifică drepturile lor subiective, ţinând cont însă şi de obligaţiile corelative.
2.2. Realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către organele statului (Aplicarea dreptului)
A. Noţiunea aplicării dreptului
Aplicarea normelor juridice reprezintă o altă formă principală de realizare a dreptului, ce presupune o activitate concretă, de transpunere în practică a prevederilor normelor de drept, activitate desfăşurată de organele statului în conformitate cu competenţa lor.
Aplicarea dreptului reprezintă o prerogativă a organelor de stat şi a funcţionarilor publici, statul fiind organizarea supremă a societăţii, cu atribuţii atât în edictarea cât şi în aplicarea normelor juridice. [4]
Aplicarea dreptului este activitatea etatică concretizată în emiterea de acte de autoritate cu caracter individual, acte care duc la îndeplinirea prevederilor normelor de drept.
Considerată a fi un proces complex, aplicarea dreptului se realizează în baza legilor şi a actelor normative subordonate acestora. Ea prezintă următoarele particularităţi:
- aplicarea dreptului este o formă importantă şi distinctă de realizare a dreptului;
- reprezintă aplicarea conţinutului textelor normative în vigoare;
- aplicarea dreptului implică naşterea de raporturi juridice în care un subiect este totdeauna un organ al statului cu competenţă stabilită prin lege în acest sens;
- cetăţenii nu pot aplica dreptul;
- organele de aplicare ale dreptului sunt titulari ai atributelor de putere;
- actele de aplicare ale dreptului sunt acte juridice de autoritate, care au un caracter individual, concret;
- organele de aplicare ale dreptului sunt competente să constate sau să recunoască drepturile şi obligaţiile legale ale subiecţilor de drept şi să stabilească sancţiunile ce se impun pentru conduitele nelegale;
- finalitatea aplicării dreptului o constituie atât înfăptuirea normelor juridice, (transpunerea în practică a dispoziţiilor acestora), cât şi restabilirea ordinii de drept încălcate.
B. Actul juridic de aplicare a dreptului
Activitatea complexă de aplicare a dreptului se exercită de organele statului şi se concretizează printr-un rezultat specific denumit act de aplicare.
Actul normativ şi actul de aplicare sunt acte juridice distincte ce îndeplinesc funcţii proprii de reglare a relaţiilor sociale; actul normativ este implicat direct în activitatea de orientare şi disciplinare a conduitei umane în cadrul societăţii, reprezentând cadrul general de manifestare a comportamentului indivizilor, în timp ce, actul individual reglementează un comportament concret.
Între cele două categorii juridice, respectiv actele normative şi actele de aplicare există următoarele asemănări şi deosebiri:
- atât actele normative cât şi cele individuale sunt obligatorii pentru destinatarii lor şi sunt garantate prin intervenţia forţei coercitive;
- actele normative conţin reguli de conduită cu caracter general [5], tipic şi impersonal [6], iar actele de aplicare a dreptului conţin dispoziţii cu caracter individual, concret, ele vizează o anumită conduită personalizată;
- actele normative produc efecte juridice din momentul intrării lor în vigoare până în momentul ieşirii lor din vigoare, iar actele de aplicare devin obligatorii în principal, din momentul aducerii lor la cunoştinţa destinatarilor interesaţi (din momentul comunicării lor);
- actul normativ are ca scop reglementarea relaţiilor sociale prin intermediul normelor juridice, iar în actul individual are ca şi scop realizarea practică a normelor juridice;
- actele normative acţionează, produc efecte juridice în mod repetat [7], continuu, atâta timp cât sunt în vigoare, pe când, actele de aplicare a dreptului îşi consumă efectele prin executarea lor imediată sau în termene stabilite;
- actele de aplicare dau naştere, modifică sau sting raporturi juridice [8], în timp ce actele normative nu creează raporturi juridice ci doar le reglementează pe cele existente;
- validitatea actelor normative este condiţionată de reguli de tehnică legislativă, în timp ce validitatea actelor de aplicare a legii (cu excepţia hotărârilor judecătoreşti şi a proceselor verbale de contravenţie), nu este condiţionată de respectarea unor proceduri prestabilite;
- actele normative se deosebesc de actele de aplicare a dreptului şi prin principiile procedurale ce stau la baza căilor de atac împotriva lor. Astfel, din momentul comunicării părţilor interesate, actul de aplicare poate fi contestat de partea nemulţumită. Actele de aplicare pot fi controlate ierarhic sau pe cale judecătorească, pe când, legalitatea actelor normative presupune un sistem de garanţii specifice (controlul parlamentar sau judecătoresc). Actele normative ale Parlamentului pot fi modificate sau abrogate numai de Parlament, iar controlul constituţionalităţii lor revine Curţii Constituţionale;
- actele de aplicare a dreptului sunt subordonate actelor normative, ca expresie a principiului legalităţii;
- activitatea normativă se realizează de organe ale statului cu atribuţii în acest sens, iar activitatea de aplicare a dreptului se poate realiza de toate cele trei categorii de organe ale statului (legislative, executive şi judecătoreşti);
- actele de aplicare sunt acte juridice concrete cu rol în asigurarea respectării actelor normative în cadrul raporturilor juridice concrete.
Faptul că, actul juridic, ca fenomen social nu are o stare pură, adică poate fi normativ pentru o categorie de persoane şi individual faţă de o singură persoană sau altă categorie de persoane [9] nu înseamnă că între cele două categorii juridice nu se poate face o delimitare riguroasă.
C. Fazele procesului de aplicare a dreptului
Fazele aplicării dreptului sunt etape necesare şi esenţiale în activitatea de aplicare a normelor juridice, ce presupun atât operaţii de generalizare şi abstractizare, cât şi activităţi şi procedee tehnice pentru înfăptuirea practică a prevederilor legale.
În activitatea de aplicare a dreptului, organul competent este obligat să îndeplinească sarcini inerente soluţionării corecte a unui caz concret: să stabilească circumstanţele de fapt şi de drept, să formuleze concluzii, să soluţioneze cauza definitiv şi să emită actul de aplicare.
Procesul de aplicare a dreptului este un proces unitar, iar fazele de aplicare nu presupun fragmentarea acestuia ci o relaţie de condiţionare reciprocă permanentă. Aceste faze sunt:
a. Stabilirea stării de fapt;
b. Alegerea normei de drept aplicabile;
c. Interpretarea normelor de drept;
d. Elaborarea şi emiterea actului de aplicare;
e. Executarea actelor de aplicare a dreptului.
a. Stabilirea stării de fapt
În această primă etapă se culeg şi se consemnează date, informaţii concludente pentru cunoaşterea circumstanţelor, a împrejurărilor în care s-a petrecut fapta concretă. Organele de aplicare a dreptului sunt obligate să cerceteze împrejurările legate de conduita indivizilor, precum şi consecinţele unor evenimente ce pot produce efecte juridice.
În scopul emiterii unui act de aplicare real şi bine fundamentat, organul de aplicare va consulta documente oficiale, va face reconstituiri ale faptelor petrecute, expertize, va audia martori, va folosi rezultate oferite de cercetarea ştiinţifică etc.
Toate activităţile incluse în etapa stabilirii stării de fapt fac parte din procesul efectuării probaţiunii, deoarece documentele pot să aibă sau nu, valoare probatorie.
Toate informaţiile şi datele obţinute de organul de aplicare trebuie să fie reale, să stabilească circumstanţele cauzei, să înlăture eventualele neclarităţi şi să creeze convingeri ferme în legătură cu starea de fapt. În acest sens, Codul de procedură civilă prevede în art.130 că, judecătorii trebuie “să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul şi a preveni orice greşeală în cunoaşterea faptelor”, pentru că numai astfel se pot pronunţa hotărâri temeinice şi legale [10].
Stabilirea stării de fapt poate cunoaşte o procedură specifică simplă sau complexă, în funcţie de particularităţile actului de aplicare în cauză [11].
b. Alegerea normei de drept aplicabile [12]
După stabilirea stării de fapt, organul de aplicare este obligat să selecteze acele norme juridice incidente, cele pe baza cărora se va califica juridic starea de fapt stabilită, deci, se va lua hotărârea.
Cele două faze ale aplicării dreptului (stabilirea stării de fapt şi alegerea normei legale aplicabile), sunt considerate a fi două operaţiuni interdependente. Astfel, stabilirea unei stări de fapt conforme cu realitatea obiectivă, poate uşura activitatea de identificare a dispoziţiilor juridice adecvate, pe când comiterea de erori în stabilirea stării de fapt, va putea duce la alegerea unor dispoziţii juridice inadecvate cazului concret.
Încadrarea juridică a stării de fapt conferă actului de aplicare a dreptului trăsături de legalitate. Pentru o încadrare juridică corespunzătoare, organul de aplicare a normei de drept este obligat să îndeplinească următoarele operaţiuni prealabile:
- selectarea normei juridice aplicabile;
- verificarea vigorii şi forţei juridice a acesteia;
- stabilirea relaţiilor normei de drept aplicabile cu celelalte norme juridice;
- determinarea conţinutului normei juridice;
- stabilirea acţiunii normei juridice selectate.
c. Interpretarea textului normelor juridice
Interpretarea normelor de drept este operaţiunea logico-raţională de lămurire a sensului normativ-juridic, a conformităţii sale cu alte acte normative superioare, a înlăturării conflictelor, dintre dispoziţiile legale aplicabile stării de fapt. Pentru ca cerinţele normei de drept să poată fi transpuse în viaţa socială, este necesară utilizarea unor mijloace şi procedee de interpretare juridică corespunzătoare.
d. Elaborarea şi emiterea actului de aplicare
Actul de aplicare conţine soluţia dată unei situaţii concrete şi are ca rezultat constituirea, modificarea sau stingerea de raporturi juridice.
Elaborarea actului de aplicare şi emiterea sa, este ultima fază a procesului de aplicare a dreptului, fiind rezultatul efortului raţional şi al manifestării volitive a organului de stat competent. Atât demersul raţional (stabilirea în norma juridică incidentă), cât şi manifestarea de voinţă (încadrarea într-o normă în vigoare şi calificarea), trebuie realizate de organul de stat în temeiul legii şi în vederea aplicării concrete a normei juridice selectate.
Emiterea actului juridic de aplicare, este operaţiunea finală în aplicarea dreptului, ce presupune îndeplinirea unor condiţii de fond şi de formă.
Natura juridică a actului juridic de aplicare diferă de la o ramură de drept la alta. De exemplu, soluţionarea unei cauze penale, presupune o hotărâre de condamnare sau de achitare a făptuitorului, iar, soluţionarea unei cauze civile, implică o hotărâre de obligare la plata unor despăgubiri, la plata reparaţiilor etc. În dreptul muncii, actul de aplicare (hotărârea) poate privi încheierea sau desfacerea contractului de muncă.
e. Executarea actelor de aplicare a dreptului [13]
După elaborarea actului de aplicare, acesta trebuie adus la cunoştinţa celor interesaţi în vederea executării lui. Executarea actului de aplicare a dreptului este o cerinţă a desfăşurării normale a relaţiilor sociale, a asigurării şi garantării ordinii de drept.
Procesul complex al elaborării, adoptării şi transpunerii în viaţă a actelor normative, se încheie şi devine o realitate efectivă, prin adoptarea măsurilor necesare pentru executarea actelor de aplicare a dreptului.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1. Edward A. Ross, în Social control. A Survey of the Foundation of Order, atrage atenţia asupra faptului că eficienţa normelor juridice depinde de nivelul cunoaşterii şi de gradul de acceptare de către grupurile sociale.
2. A se vedea Ioan Demeter, Aplicarea dreptului, în op.cit., pag.384.
3. Pentru definiţii asemănătoare, a se vedea, Nicolae Popa, op.cit., pag.251.
4. Mircea Djuvara, op.cit., pag.469.
5. Este vorba despre o generalitate abstractă, care înseamnă că în momentul aplicării actului normativ nu se cunoaşte sfera persoanelor cărora li se adresează, pe care le vizează pe timp nedeterminat; pentru detalii în legătură cu această calitate a se vedea M. Stassinopoulos, Traité des actes administratives, Athénes, 1954, pag.65-68.
6. Calitatea tipică şi impersonală a normei de drept ( a actului normativ), sunt caracteristici generate de generalitatea abstractă.
7. Actul normativ are un caracter repetabil, adică are o eficienţă continuă, nu se epuizează uno icto.
8. Ioan Demeter, op.cit., pag.387, consideră că “aceasta este una din trăsăturile juridice principale ale oricărui act de aplicare a dreptului, el având astfel valoarea unui fapt juridic”.
9. De exemplu, actul prin care se stabileşte interdicţia pentru minori de a intra în anumite localuri, este individual pentru responsabilul localului, şi normativ pentru minori.
10. Ilie Stoenescu, Graţian Porumb, Drept procesual civil român, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966, pag.59, consideră “concluziile instanţei cu privire la împrejurările de fapt ale pricinii trebuie să fie în concordanţă cu realitatea obiectivă”.
11. De exemplu, în cazul succesiunii, procedura stabilirii stării de fapt este relativ complexă, pe când, în cazul unor acte emise de organele administraţiei de stat, această procedură este mai simplă.
12. Ioan Demeter, op.cit., pag.390, consideră această fază ca fiind un “proces de identificare” a dispoziţiilor normative, în vederea calificării juridice a stării de fapt stabilite anterior.
13. Pentru detalii, a se vedea, Dumitru Mazilu, op.cit., pag.265-266.
REALIZAREA DREPTULUI
1. Conceptul realizării dreptului
Elaborarea şi adoptarea normelor juridice în conformitate cu cerinţele formale ale sistemului juridic, reprezintă o premisă pentru realizarea funcţiei sale, aceea de ordonare şi de orientare a comportamentului uman. Pentru validitatea şi efectivitatea normelor juridice este necesar ca destinatarii lor să le cunoască [1], să le respecte şi să le execute.
Realizarea dreptului înseamnă îndeplinirea rolului şi scopului său, respectiv acela de a orienta conduita umană de a păstra ordinea juridică.
Realizarea dreptului este o condiţie a ordinii de drept, ca nucleu al ordinii sociale reprezentând în acelaşi timp şi un element constitutiv al conducerii societăţii.
Procesul complex de realizare a dreptului este influenţat de factori macrosociali (cum ar fi: tipul sistemului social, al organizării statale, tipul relaţiilor economice, gradul de cultură şi civilizaţie, contextul politic etc.), dar şi de personalitatea, libertatea şi conştiinţa fiecărui individ.
Realizarea dreptului implică participarea unor subiecte de drept numeroase, asigurarea cadrului necesar şi corespunzător pentru ca aceste subiecte să-şi valorifice prerogativele legale, precum şi posibilitatea organelor de stat competente de a acţiona în scopul asigurării mijloacelor de restabilire a ordinii de drept încălcate [2].
Realizarea dreptului reprezintă implementarea normei juridice în viaţa socială, acceptarea de către societate şi încorporarea ei în psihicul indivizilor.
Luând în considerare aceste aspecte, realizarea dreptului poate fi definită ca fiind procesul complex al implementării prevederilor normelor juridice în viaţa socială, proces în cadrul căruia membrii societăţii în calitate de subiecte de drept, respectă şi execută dispoziţiile lor, iar organele de stat competente le aplică [3].
Din analiza definiţiei date se pot contura următoarele particularităţi:
- realizarea dreptului este un proces complex şi continuu de transpunere în viaţa socială a conţinutului normelor juridice;
- în cadrul acestui proces, subiectele de drept respectă şi execută dispoziţiile normelor juridice;
- organele statului aplică dreptul în temeiul competenţei lor;
- transpunerea în viaţa socială a prevederilor legale implică asigurarea unui cadru organizatoric corespunzător;
- realizarea dreptului este influenţată de realitatea socială, politică şi economică a statului.
- realizarea dreptului cunoaşte două modalităţi: respectarea şi executarea sa de către destinatari şi aplicarea dreptului de către organele de stat competente.
2. Formele realizării dreptului
Realizarea dreptului este mijlocul eficient de atingere a scopului dispoziţiilor juridice emise de către legiuitor.
În literatura juridică de specialitate, se evidenţiază două forme principale de realizare a dreptului:
- realizarea dreptului prin executarea şi respectarea dispoziţiilor legale de către cetăţeni;
- realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către organele de stat competente.
2.1. Realizarea dreptului prin executarea şi respectarea dispoziţiilor legale
Respectarea şi executarea normelor juridice, ca formă a realizării dreptului, constă în subordonarea conduitei individuale la conduita abstractă şi generală prescrisă de normele juridice. Această subordonare se concretizează atât în acte de respectare cât şi în acte de executare a prevederilor cuprinse în regulile de drept.
Realizarea dreptului în acest mod este denumită şi realizarea dreptului prin conformare, şi este considerată a fi cea mai importantă şi mai frecventă modalitate de îndeplinire a obligaţiilor cuprinse în normele juridice.
Dreptul este considerat a fi mijlocul cel mai eficient în realizarea obiectivelor majore ale vieţii sociale, deoarece oferă posibilitatea destinatarilor săi să se comporte în libertate, care trebuie să fie expresia unei educaţii în spiritul valorilor sociale. Dreptul urmăreşte disciplinarea conduitei umane, prin stabilirea de modele comportamentale utile convieţuirii umane. Aceste modele de conduită sunt legate de statutul individului şi cuprind totalitatea pretenţiilor pe care societatea le are faţă de acesta şi care constituie premisele reglementărilor juridice ce urmează să fie adoptate.
Respectarea şi executarea prevederilor normelor juridice presupune subordonarea conduitei individuale faţă de conduita-tip conţinută în norma juridică, conduită concretizată atât în actele de respectare a legii cât şi în cele de executare a dispoziţiilor sale. Aşadar, dreptul este un factor de programare a conduitei indivizilor, de regularizare a raporturilor sociale şi de apărare şi menţinere a ordinii sociale.
Respectarea şi executarea dispoziţiilor juridice implică în primul rând, obligativitatea cunoaşterii lor de către cei cărora li se adresează. Pentru ca destinatarii normelor juridice să le poată cunoaşte conţinutul şi să le respecte, este necesar ca legiuitorul să le fixeze într-un limbaj accesibil şi să le facă publice, astfel încât nimeni să nu se poată scuza pentru fapta săvârşită invocând necunoaşterea legii (“nemo censetur ignorare legem”).
Realizarea dreptului prin conformare, prezintă următoarele trăsături caracteristice:
- este principala formă de realizare a dreptului atât ca volum cât şi ca intensitate;
- implică îndeplinirea dispoziţiilor normelor de drept;
- depinde de o serie de factori ca: accesibilitatea normei de drept, gradul de cultură juridică, nivelul de trai etc.;
- nu ridică probleme deosebite de tehnică juridică (în sensul că, activităţile implicate în realizarea acestei forme se pot desfăşura şi fără existenţa unor acte scrise, sau a unor condiţii speciale de formă sau de fond);
- activităţile presupuse de această formă de realizare a dreptului, nu împiedică încheierea şi desfăşurarea de raporturi juridice;
- prin respectarea şi executarea normelor juridice, indivizii îşi valorifică drepturile lor subiective, ţinând cont însă şi de obligaţiile corelative.
2.2. Realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către organele statului (Aplicarea dreptului)
A. Noţiunea aplicării dreptului
Aplicarea normelor juridice reprezintă o altă formă principală de realizare a dreptului, ce presupune o activitate concretă, de transpunere în practică a prevederilor normelor de drept, activitate desfăşurată de organele statului în conformitate cu competenţa lor.
Aplicarea dreptului reprezintă o prerogativă a organelor de stat şi a funcţionarilor publici, statul fiind organizarea supremă a societăţii, cu atribuţii atât în edictarea cât şi în aplicarea normelor juridice. [4]
Aplicarea dreptului este activitatea etatică concretizată în emiterea de acte de autoritate cu caracter individual, acte care duc la îndeplinirea prevederilor normelor de drept.
Considerată a fi un proces complex, aplicarea dreptului se realizează în baza legilor şi a actelor normative subordonate acestora. Ea prezintă următoarele particularităţi:
- aplicarea dreptului este o formă importantă şi distinctă de realizare a dreptului;
- reprezintă aplicarea conţinutului textelor normative în vigoare;
- aplicarea dreptului implică naşterea de raporturi juridice în care un subiect este totdeauna un organ al statului cu competenţă stabilită prin lege în acest sens;
- cetăţenii nu pot aplica dreptul;
- organele de aplicare ale dreptului sunt titulari ai atributelor de putere;
- actele de aplicare ale dreptului sunt acte juridice de autoritate, care au un caracter individual, concret;
- organele de aplicare ale dreptului sunt competente să constate sau să recunoască drepturile şi obligaţiile legale ale subiecţilor de drept şi să stabilească sancţiunile ce se impun pentru conduitele nelegale;
- finalitatea aplicării dreptului o constituie atât înfăptuirea normelor juridice, (transpunerea în practică a dispoziţiilor acestora), cât şi restabilirea ordinii de drept încălcate.
B. Actul juridic de aplicare a dreptului
Activitatea complexă de aplicare a dreptului se exercită de organele statului şi se concretizează printr-un rezultat specific denumit act de aplicare.
Actul normativ şi actul de aplicare sunt acte juridice distincte ce îndeplinesc funcţii proprii de reglare a relaţiilor sociale; actul normativ este implicat direct în activitatea de orientare şi disciplinare a conduitei umane în cadrul societăţii, reprezentând cadrul general de manifestare a comportamentului indivizilor, în timp ce, actul individual reglementează un comportament concret.
Între cele două categorii juridice, respectiv actele normative şi actele de aplicare există următoarele asemănări şi deosebiri:
- atât actele normative cât şi cele individuale sunt obligatorii pentru destinatarii lor şi sunt garantate prin intervenţia forţei coercitive;
- actele normative conţin reguli de conduită cu caracter general [5], tipic şi impersonal [6], iar actele de aplicare a dreptului conţin dispoziţii cu caracter individual, concret, ele vizează o anumită conduită personalizată;
- actele normative produc efecte juridice din momentul intrării lor în vigoare până în momentul ieşirii lor din vigoare, iar actele de aplicare devin obligatorii în principal, din momentul aducerii lor la cunoştinţa destinatarilor interesaţi (din momentul comunicării lor);
- actul normativ are ca scop reglementarea relaţiilor sociale prin intermediul normelor juridice, iar în actul individual are ca şi scop realizarea practică a normelor juridice;
- actele normative acţionează, produc efecte juridice în mod repetat [7], continuu, atâta timp cât sunt în vigoare, pe când, actele de aplicare a dreptului îşi consumă efectele prin executarea lor imediată sau în termene stabilite;
- actele de aplicare dau naştere, modifică sau sting raporturi juridice [8], în timp ce actele normative nu creează raporturi juridice ci doar le reglementează pe cele existente;
- validitatea actelor normative este condiţionată de reguli de tehnică legislativă, în timp ce validitatea actelor de aplicare a legii (cu excepţia hotărârilor judecătoreşti şi a proceselor verbale de contravenţie), nu este condiţionată de respectarea unor proceduri prestabilite;
- actele normative se deosebesc de actele de aplicare a dreptului şi prin principiile procedurale ce stau la baza căilor de atac împotriva lor. Astfel, din momentul comunicării părţilor interesate, actul de aplicare poate fi contestat de partea nemulţumită. Actele de aplicare pot fi controlate ierarhic sau pe cale judecătorească, pe când, legalitatea actelor normative presupune un sistem de garanţii specifice (controlul parlamentar sau judecătoresc). Actele normative ale Parlamentului pot fi modificate sau abrogate numai de Parlament, iar controlul constituţionalităţii lor revine Curţii Constituţionale;
- actele de aplicare a dreptului sunt subordonate actelor normative, ca expresie a principiului legalităţii;
- activitatea normativă se realizează de organe ale statului cu atribuţii în acest sens, iar activitatea de aplicare a dreptului se poate realiza de toate cele trei categorii de organe ale statului (legislative, executive şi judecătoreşti);
- actele de aplicare sunt acte juridice concrete cu rol în asigurarea respectării actelor normative în cadrul raporturilor juridice concrete.
Faptul că, actul juridic, ca fenomen social nu are o stare pură, adică poate fi normativ pentru o categorie de persoane şi individual faţă de o singură persoană sau altă categorie de persoane [9] nu înseamnă că între cele două categorii juridice nu se poate face o delimitare riguroasă.
C. Fazele procesului de aplicare a dreptului
Fazele aplicării dreptului sunt etape necesare şi esenţiale în activitatea de aplicare a normelor juridice, ce presupun atât operaţii de generalizare şi abstractizare, cât şi activităţi şi procedee tehnice pentru înfăptuirea practică a prevederilor legale.
În activitatea de aplicare a dreptului, organul competent este obligat să îndeplinească sarcini inerente soluţionării corecte a unui caz concret: să stabilească circumstanţele de fapt şi de drept, să formuleze concluzii, să soluţioneze cauza definitiv şi să emită actul de aplicare.
Procesul de aplicare a dreptului este un proces unitar, iar fazele de aplicare nu presupun fragmentarea acestuia ci o relaţie de condiţionare reciprocă permanentă. Aceste faze sunt:
a. Stabilirea stării de fapt;
b. Alegerea normei de drept aplicabile;
c. Interpretarea normelor de drept;
d. Elaborarea şi emiterea actului de aplicare;
e. Executarea actelor de aplicare a dreptului.
a. Stabilirea stării de fapt
În această primă etapă se culeg şi se consemnează date, informaţii concludente pentru cunoaşterea circumstanţelor, a împrejurărilor în care s-a petrecut fapta concretă. Organele de aplicare a dreptului sunt obligate să cerceteze împrejurările legate de conduita indivizilor, precum şi consecinţele unor evenimente ce pot produce efecte juridice.
În scopul emiterii unui act de aplicare real şi bine fundamentat, organul de aplicare va consulta documente oficiale, va face reconstituiri ale faptelor petrecute, expertize, va audia martori, va folosi rezultate oferite de cercetarea ştiinţifică etc.
Toate activităţile incluse în etapa stabilirii stării de fapt fac parte din procesul efectuării probaţiunii, deoarece documentele pot să aibă sau nu, valoare probatorie.
Toate informaţiile şi datele obţinute de organul de aplicare trebuie să fie reale, să stabilească circumstanţele cauzei, să înlăture eventualele neclarităţi şi să creeze convingeri ferme în legătură cu starea de fapt. În acest sens, Codul de procedură civilă prevede în art.130 că, judecătorii trebuie “să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul şi a preveni orice greşeală în cunoaşterea faptelor”, pentru că numai astfel se pot pronunţa hotărâri temeinice şi legale [10].
Stabilirea stării de fapt poate cunoaşte o procedură specifică simplă sau complexă, în funcţie de particularităţile actului de aplicare în cauză [11].
b. Alegerea normei de drept aplicabile [12]
După stabilirea stării de fapt, organul de aplicare este obligat să selecteze acele norme juridice incidente, cele pe baza cărora se va califica juridic starea de fapt stabilită, deci, se va lua hotărârea.
Cele două faze ale aplicării dreptului (stabilirea stării de fapt şi alegerea normei legale aplicabile), sunt considerate a fi două operaţiuni interdependente. Astfel, stabilirea unei stări de fapt conforme cu realitatea obiectivă, poate uşura activitatea de identificare a dispoziţiilor juridice adecvate, pe când comiterea de erori în stabilirea stării de fapt, va putea duce la alegerea unor dispoziţii juridice inadecvate cazului concret.
Încadrarea juridică a stării de fapt conferă actului de aplicare a dreptului trăsături de legalitate. Pentru o încadrare juridică corespunzătoare, organul de aplicare a normei de drept este obligat să îndeplinească următoarele operaţiuni prealabile:
- selectarea normei juridice aplicabile;
- verificarea vigorii şi forţei juridice a acesteia;
- stabilirea relaţiilor normei de drept aplicabile cu celelalte norme juridice;
- determinarea conţinutului normei juridice;
- stabilirea acţiunii normei juridice selectate.
c. Interpretarea textului normelor juridice
Interpretarea normelor de drept este operaţiunea logico-raţională de lămurire a sensului normativ-juridic, a conformităţii sale cu alte acte normative superioare, a înlăturării conflictelor, dintre dispoziţiile legale aplicabile stării de fapt. Pentru ca cerinţele normei de drept să poată fi transpuse în viaţa socială, este necesară utilizarea unor mijloace şi procedee de interpretare juridică corespunzătoare.
d. Elaborarea şi emiterea actului de aplicare
Actul de aplicare conţine soluţia dată unei situaţii concrete şi are ca rezultat constituirea, modificarea sau stingerea de raporturi juridice.
Elaborarea actului de aplicare şi emiterea sa, este ultima fază a procesului de aplicare a dreptului, fiind rezultatul efortului raţional şi al manifestării volitive a organului de stat competent. Atât demersul raţional (stabilirea în norma juridică incidentă), cât şi manifestarea de voinţă (încadrarea într-o normă în vigoare şi calificarea), trebuie realizate de organul de stat în temeiul legii şi în vederea aplicării concrete a normei juridice selectate.
Emiterea actului juridic de aplicare, este operaţiunea finală în aplicarea dreptului, ce presupune îndeplinirea unor condiţii de fond şi de formă.
Natura juridică a actului juridic de aplicare diferă de la o ramură de drept la alta. De exemplu, soluţionarea unei cauze penale, presupune o hotărâre de condamnare sau de achitare a făptuitorului, iar, soluţionarea unei cauze civile, implică o hotărâre de obligare la plata unor despăgubiri, la plata reparaţiilor etc. În dreptul muncii, actul de aplicare (hotărârea) poate privi încheierea sau desfacerea contractului de muncă.
e. Executarea actelor de aplicare a dreptului [13]
După elaborarea actului de aplicare, acesta trebuie adus la cunoştinţa celor interesaţi în vederea executării lui. Executarea actului de aplicare a dreptului este o cerinţă a desfăşurării normale a relaţiilor sociale, a asigurării şi garantării ordinii de drept.
Procesul complex al elaborării, adoptării şi transpunerii în viaţă a actelor normative, se încheie şi devine o realitate efectivă, prin adoptarea măsurilor necesare pentru executarea actelor de aplicare a dreptului.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1. Edward A. Ross, în Social control. A Survey of the Foundation of Order, atrage atenţia asupra faptului că eficienţa normelor juridice depinde de nivelul cunoaşterii şi de gradul de acceptare de către grupurile sociale.
2. A se vedea Ioan Demeter, Aplicarea dreptului, în op.cit., pag.384.
3. Pentru definiţii asemănătoare, a se vedea, Nicolae Popa, op.cit., pag.251.
4. Mircea Djuvara, op.cit., pag.469.
5. Este vorba despre o generalitate abstractă, care înseamnă că în momentul aplicării actului normativ nu se cunoaşte sfera persoanelor cărora li se adresează, pe care le vizează pe timp nedeterminat; pentru detalii în legătură cu această calitate a se vedea M. Stassinopoulos, Traité des actes administratives, Athénes, 1954, pag.65-68.
6. Calitatea tipică şi impersonală a normei de drept ( a actului normativ), sunt caracteristici generate de generalitatea abstractă.
7. Actul normativ are un caracter repetabil, adică are o eficienţă continuă, nu se epuizează uno icto.
8. Ioan Demeter, op.cit., pag.387, consideră că “aceasta este una din trăsăturile juridice principale ale oricărui act de aplicare a dreptului, el având astfel valoarea unui fapt juridic”.
9. De exemplu, actul prin care se stabileşte interdicţia pentru minori de a intra în anumite localuri, este individual pentru responsabilul localului, şi normativ pentru minori.
10. Ilie Stoenescu, Graţian Porumb, Drept procesual civil român, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966, pag.59, consideră “concluziile instanţei cu privire la împrejurările de fapt ale pricinii trebuie să fie în concordanţă cu realitatea obiectivă”.
11. De exemplu, în cazul succesiunii, procedura stabilirii stării de fapt este relativ complexă, pe când, în cazul unor acte emise de organele administraţiei de stat, această procedură este mai simplă.
12. Ioan Demeter, op.cit., pag.390, consideră această fază ca fiind un “proces de identificare” a dispoziţiilor normative, în vederea calificării juridice a stării de fapt stabilite anterior.
13. Pentru detalii, a se vedea, Dumitru Mazilu, op.cit., pag.265-266.
Trimiteți un comentariu