Lucreţia Dogaru, Teoria generală a dreptului (curs 1)
CAPITOLUL I
NOŢIUNEA DREPTULUI
1. Sensurile şi etimologia termenului “ drept”
1.1. Consideraţii în legătură cu sensurile termenului “drept”
Dreptul este un fenomen complex şi dinamic, un fenomen social aflat în permanentă evoluţie [1], ce poartă atât amprenta epocilor istorice pe care le traversează, cât şi particularităţile spirituale ale popoarelor cărora le aparţine.
Datorită complexităţii şi importanţei sale, a rolului său în ordonarea comportamentului uman, dreptul a constituit încă de la apariţia sa obiect de cercetare şi de reflecţie pentru gândirea umană.
De-a lungul evoluţiei sale istorice, dreptul a preocupat deopotrivă pe marii gânditori şi filozofi ai omenirii, studiul său generând diverse idei, curente şi şcoli de drept.
Dreptul a fost studiat iniţial, dintr-un unghi filozofic, încă din antichitate de către Platon, Aristotel, Cicero, Augustin etc. Mai târziu, în perioada reformei din epoca medievală şi a revoluţiilor burgheze, diverşi filozofi şi moralişti, cum ar fi Thomas d’Aquino, Hugo Grotius, J. Locke, Montesquieu, J.J. Rousseau şi alţii, au fundamentat o serie de idei pentru explicarea acestui fenomen. Marii gânditori – moralişti, filozofi, sociologi – au plecat în definirea dreptului de la ideea de just, echitabil, dreptul fiind conceput în sensul de dreptate, justeţe, echitate.
În sens filozofic, romanii defineau dreptul, pornind de la filozofia stoică, ca fiind îndatorirea de a trăi onest (“honeste vivere”), de a da fiecăruia ceea ce i se cuvine (“suum jus cuique tribuere”), de a nu dăuna altei persoane (“alterum nos laedere”).
Această definiţie filozofică dată dreptului a fost considerată imperfectă, deoarece nu face o distincţie între drept şi morală, unele din principiile enunţate nefiind o distincţie de domeniul strict al dreptului.
În limbajul filozofic, termenul drept desemna, aşadar mai mult o valoare fundamentală a societăţii, un ansamblu de reguli de conduită cu rol de stabilire a ceea ce este just sau injust, un mijloc de realizare a dreptăţii, al egalităţii şi echităţii.
Concomitent cu studierea dreptului de către filozofi, a avut loc şi analiza sa de către jurisconsulţii romani: Gaius, Ulpian, Papinian etc [2]. Celsius, de exemplu, definea dreptul ca fiind arta binelui şi a echităţii, a egalităţii (“Jus est ars boni et aequi”). Această definiţie rămasă celebră, reflectă realitatea acelui timp, când dreptul se afla sub tutela moralei, a onestităţii, scopul său primordial fiind realizarea binelui ce se identifica cu valorile morale.
În sens juridic [3], termenul drept nu presupune din partea subiecţilor cărora li se adresează o adeziune internă, de conştiinţă, ci supunerea acestora la normele de conduită juridice ce reglementează relaţiile sociale, ca relaţii interumane.
În sens juridic, termenul drept desemnează totalitatea regulilor de conduită emise de puterea publică, reguli a căror respectare este obligatorie pentru toţi destinatarii lor.
1.2. Etimologia termenului “drept”
Cuvântul “drept” (precum şi corespondentele sale în alte limbi – droit, diritto, derecho, right, recht), derivă din latinescul “directus” expresie metaforică ce înseamnă drept, în linie dreaptă, conform cu regula. Corespondentul termenului “directus” în plan juridic era la romani cuvântul “jus”, care însemna drept, dreptate, legi. Dreptul este, aşadar, ceea ce este obligatoriu, conform cu regula.
In limba română, ca de altfel şi în celelalte limbi, termenul drept în plan juridic are două accepţiuni [4]:
- dreptul obiectiv, care cuprinde normele juridice din societate;
- dreptul subiectiv, ca drept ce aparţine unei persoane în temeiul unei norme juridice.
În limba engleză, de exemplu se folosesc tot două denumiri pentru a desemna acest termen, respectiv “law” pentru dreptul obiectiv şi “right” pentru dreptul subiectiv.
La romani cuvântul “drept” avea două accepţiuni: “norma agendi” pentru dreptul obiectiv şi “facultas agendi” pentru dreptul subiectiv.
2. Dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv
Diferenţierea dintre dreptul obiectiv şi cel subiectiv se datorează autorilor germani din secolul al XIX-lea. În prezent, cei mai mulţi autori fac o astfel de diferenţiere.
Dreptul obiectiv şi subiectiv, împreună cu valorile juridice, faptele juridice, conştiinţa juridică, alcătuiesc fenomenul juridic sau realitatea juridică.
2.1. Dreptul obiectiv. Noţiune şi trăsături
Dreptul obiectiv desemnează totalitatea regulilor de conduită impuse individului de către societate, a normelor de purtare instituite de organele statului şi impuse indivizilor sau colectivităţii în cadrul vieţii sociale, uneori chiar prin forţa de constrângere a statului. Dreptul obiectiv cuprinde normele ce emană de la organul legiuitor şi care sunt cuprinse în acte normative.
Dreptul obiectiv este reprezentat de o multitudine de reguli de conduită ce influenţează şi orientează comportamentul oamenilor în societate. Acest drept nu are însă o existenţă independentă de voinţa şi conştiinţa oamenilor, de interesele grupurilor şi categoriilor sociale, ci dimpotrivă, exprimă voinţa şi interesele acestora care sunt obiectivizate în normele juridice impuse de puterea publică.
Dreptul obiectiv poate fi analizat sub două aspecte, respectiv: sub aspect static (concretizat în acte normative, ca izvoare ale dreptului) şi sub aspect dinamic (concretizat în acte de realizare şi de aplicare a dreptului de către autorităţile competente în acest sens.)
Dreptul obiectiv are următoarele trăsături caracteristice:
- are un caracter normativ – adică este format din reguli juridice ce stabilesc comportamentul oamenilor în societate (care reglementează conduita indivizilor);
- are un caracter obligatoriu – pentru că regulile de conduită care-l formează sunt dispoziţii (onerative, prohibitive, permisive) obligatorii pentru toate persoanele cărora li se adresează; destinatarii săi fiind subiecte libere cu conştiinţă şi voinţă, sunt obligaţi să accepte şi să adere la aceste dispoziţii, în caz contrar, intervine forţa de constrângere;
- are un caracter general – pentru că regulile de conduită care-l alcătuiesc sunt reguli generale ce se adresează tuturor subiecţilor de drept, unor categorii de subiecte de drept sau unei persoane anume, ca titulară a unei funcţii;
- are un caracter de actualitate – deoarece cuprinde norme juridice care se află în vigoare;
- dreptul obiectiv este format din reguli de conduită care, deşi sunt numeroase, sunt totuşi limitate ca număr;
- dreptul obiectiv este format din norme de conduită care sunt impersonale şi tipice [5], abstracte; normele juridice ce-l alcătuiesc există independent de raportul juridic în care părţile sunt titulare de drepturi şi obligaţii;
- dreptul obiectiv cuprinde reguli de conduită a căror aplicare este asigurată, adică este garantată de puterea publică (de stat);
- dreptul obiectiv constituie fundamentul drepturilor subiective, cadrul de recunoaştere şi de exercitare a acestor drepturi: este dreptul care consacră şi apără dreptul subiectiv;
- dreptul obiectiv este considerat a fi un pilon al fenomenului drept, pentru că în jurul său, de la el şi înspre el iradiază celelalte manifestări ale fenomenului juridic (respectiv ideile, teoriile, drepturile subiective etc.).
Cel mai răspândit sens al termenului “drept” este cel de drept obiectiv, de aceea atunci când se foloseşte expresia „drept” fără alte atribute, se înţelege dreptul în sens obiectiv care include şi dreptul subiectiv.
2.2. Dreptul subiectiv. Noţiune şi trăsături
Dreptul subiectiv este prerogativa recunoscută subiectului unui raport juridic concret de a avea o anumită conduită sau de a pretinde unui alt subiect de drept, o conduită reglementată de dreptul obiectiv, cu scopul de a-şi apăra sau valorifica un interes legitim protejat.
Dreptul subiectiv ca facultate a unei persoane de a face anumite acte este dreptul pe care acea persoană îl foloseşte şi îl exercită în mod nemijlocit, în calitate de titular, de beneficiar al acestuia.
Dreptul subiectiv, ca aspect al fenomenului juridic, indică ansamblul prerogativelor unui subiect de drept de a-şi valorifica sau proteja împotriva terţilor un anumit interes apărat de dreptul obiectiv6. De exemplu, dreptul de proprietate este un drept subiectiv ce reprezintă facultatea recunoscută unei persoane, de a uza şi dispune de un anumit lucru în mod absolut şi exclusiv, normele ce stabilesc în ce constă şi cum se exercită acesta, reprezentând dreptul obiectiv.
Dreptul subiectiv consacră juridiceşte acele valori ce configurează personalitatea umană (cum ar fi : viaţa, onoarea, numele, demnitatea, proprietatea etc.) şi care, sancţionate prin norme juridice adecvate, devin drepturi ale omului şi alcătuiesc statutul juridic al acestuia (exemple de drepturi subiective pot fi: dreptul la viaţă, sănătate şi integritate corporală; dreptul la muncă; dreptul la căsătorie etc.; dreptul de proprietate este un drept subiectiv, deoarece reprezintă facultatea unei persoane de a dispune şi folosi bunul său în mod absolut şi exclusiv).
Drepturile subiective decurg şi sunt strâns legate de dreptul obiectiv, între ele existând o legătură indisolubilă. Drepturile subiective nu pot fi concepute fără să fie prevăzute în normele juridice; deci există şi se pot exercita numai dacă sunt recunoscute de dreptul obiectiv, pentru că numai recunoaşterea şi ocrotirea printr-o normă juridică a unei valori îi conferă acesteia calitatea de obiect al unui drept subiectiv.
Dreptul obiectiv priveşte şi ocroteşte dreptul subiectiv, iar regula de drept se realizează prin exercitarea dreptului subiectiv.
Deşi cele două accepţiuni ale dreptului (dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv), sunt diferite ca semnificaţie terminologică, ele reprezintă două ipostaze corelate ale fenomenului juridic. Sunt considerate astfel pentru că, aşa cum am mai menţionat, drepturile subiective nu există şi nu pot exista în afara dreptului obiectiv, care este, de fapt, fundamentul acestora. Un filozof de seamă al dreptului, R.V. Ihering a sintetizat conceptul de drept subiectiv în lucrarea sa „Scopul în drept” (1883) prin formula: “drepturile subiective nu sunt decât interesele juridiceşti proteguite.”
Drepturile subiective prezintă următoarele trăsături caracteristice:
- sunt prerogative concrete recunoscute unei persoane (fizice sau juridice) de care aceasta se poate prevala în relaţiile cu societatea;
- sunt strâns legate de titularul lor, ca subiect determinat al unui raport juridic concret;
- sunt nelimitate ca număr, dar sunt limitate de lege şi de morală;
- sunt prerogative individuale care sunt exercitate sub protecţia puterii publice a statului;
- unui drept subiectiv aparţinând unui subiect de drept îi corespunde o obligaţie corelativă a altui subiect de drept [7].
3. Alte accepţiuni ale termenului “drept”
In afară de cele două accepţiuni de bază, principale, ale fenomenului drept, acest termen se utilizează şi sub alte accepţiuni.
3.1. Dreptul în accepţiunea de „drept pozitiv”
Dreptul pozitiv este alcătuit din totalitatea normelor juridice în vigoare într-un stat, adică dreptul care se aplică la un moment dat într-un stat. Dreptul pozitiv este un drept aplicabil imediat şi continuu, obligatoriu şi susceptibil de a fi adus la îndeplinire prin forţa coercitivă a statului.
Dreptul pozitiv se constituie prin legiferare [8], prin legi scrise. Normele nelegiferate devin juridice numai prin legiferare scrisă, situaţie în care ele sunt transformate în drept pozitiv.
Dreptul pozitiv românesc este dreptul obiectiv actual, este dreptul în vigoare în ţara noastră.
3.2. Dreptul în accepţiunea sa de „drept material” reprezintă totalitatea normelor juridice în vigoare care reglementează conduita umană într-un domeniu strict de relaţii sociale. Ansamblul normelor juridice civile, spre exemplu, formează dreptul material civil.
3.3. Dreptul în accepţiunea de “drept naţional”
Dreptul naţional denumit şi lege naţională sau sistemul naţional de drept, este dreptul obiectiv ce aparţine unui stat. Dreptul românesc în ansamblul său, constituie dreptul nostru naţional.
3.4. Dreptul în accepţiunea de “drept străin”
Dreptul străin este alcătuit din totalitatea normelor juridice ce aparţin unui sistem naţional de drept, altul decât cel al ţării a cărui instanţă de judecată îl aplică. Dreptul străin, se poate aplica unui alt stat numai în măsura în care legea naţională a acestuia permite, în condiţiile, limitele şi materiile prestabilite de normele sale. Aplicarea dreptului străin se face pe bază de reciprocitate şi se realizează cu ajutorul normelor juridice conflictuale.
3.5. Dreptul în accepţiunea de “drept moral”
Dreptul moral este un sens metajuridic al dreptului. Termenul “drept” atunci când este utilizat ca dimensiune morală (ex. om drept, pedeapsă dreaptă, lege dreaptă etc.) având un dens conţinut moral, întăreşte şi subliniază regula morală, principiul etic. Romanii considerau că dreptul nu poate fi conceput fără a avea un dens conţinut moral, cum de altfel nici morala nu poate fi concepută a fi înfăptuită dacă cele mai importante reguli ale sale n-ar fi transformate în reguli juridice obligatorii.
3.6. Dreptul ca artă
Dreptul ca artă, se prezintă ca un ansamblu de mijloace utilizate atât de organele care creează dreptul (organele legislative) cât şi de organele care îl aplică (organele judecătoreşti).
Arta organelor legislative constă în a selecta din multitudinea de nevoi sociale pe cele ce răspund în cel mai înalt grad unor nevoi reale.
Arta organelor de aplicare a dreptului (judecător, procuror, avocat, funcţionar administrativ) constă în a folosi normele juridice în scopul aflării adevărului şi a înfăptuirii justiţiei într-un mod eficient.
4. Originea şi apariţia dreptului [9]
Dreptul ca ştiinţă născută din şi pentru societate, este indisolubil legat de evoluţia generală a societăţii, şi de particularităţile sale în diferite etape istorice. Toţi marii gânditori şi jurisconsulţi au plecat de la postulatul că dreptul evoluează, se transformă.
Apariţia, formarea şi evoluţia dreptului sunt procese de durată şi de mare complexitate influenţate de o serie de factori multipli materiali şi morali.
Întrebarea care se pune în legătură cu momentul apariţiei dreptului, este dacă se poate vorbi despre existenţa dreptului odată cu apariţia societăţii, sau dacă dreptul (ca de altfel şi statul) a apărut doar pe o anumită treaptă a evoluţiei societăţii?
Se ştie că omul nu poate trăi decât în societate şi că această societate are nevoie de organizare, de ordine, fapt ce necesită apariţia unor reguli de conduită ce se impun colectivităţii. De aceea, odată cu apariţia primelor comunităţi umane a apărut necesitatea unei organizări, a unei discipline. S-au format reguli, obiceiuri, tradiţii şi norme rudimentare de a căror respectare a fost interesată întreaga colectivitate. Aceste reguli de comportare erau complexe şi puternic impregnate cu norme religioase, mistice, respectarea lor fiind dată atât de motivaţii moral-religioase, cât şi de măsuri sancţionatorii luate de întreaga colectivitate şi de conducerea ei. Sancţiunile care se aplicau pentru violarea acestor norme de conduită erau diferite: răzbunarea sângelui, expulzarea din colectivităţi, răscumpărarea materială etc [10].
Cu timpul, s-a format un sistem primitiv de orientare a relaţiilor dintre oameni, ce a cuprins iniţial norme tribale de interdicţie, tabu-uri al căror misticism le sporea stricteţea (de exemplu, interzicerea incestului, a bigamiei etc.).
Printre aceste norme de comportare apar şi germenii normelor juridice, care au început să se distingă de celelalte norme prin obligativitatea respectării lor, bazată pe forţa coercitivă a puterii publice ce apare treptat.
Cauzele apariţiei dreptului trebuie căutate în evoluţia societăţii primitive, în sfera vieţii materiale şi spirituale care a necesitat cu timpul, o formă nouă de organizare socială şi un sistem nou de reguli sociale.
Procesului complex de apariţie şi formare a dreptului nu i se poate stabili o dată precisă, deoarece, normele din perioada de început a societăţii omeneşti erau bazate pe obiceiuri, tradiţii şi practici religioase.
Procesul formării dreptului se caracterizează prin coexistenţa destul de îndelungată a normelor juridice noi cu cele vechi, care reprezentau obiceiul pământului.
Dreptul ca entitate bine conturată cu scop în realizarea armoniei sociale, apare odată cu constituirea puterii publice în ţările din Orientul antic şi în antichitatea greco-romană, când alături de normele juridice cutumiare apare dreptul scris reprezentat prin marile opere legislative: Codul lui Hammurabi (în Babilon), Codul lui Manu (în India), Legile lui Moise (la Evrei), Legile lui Solon (în Grecia), Legea celor XII table (în Roma). Este o perioadă a societăţii umane caracterizată printr-o strânsă corelaţie a normelor juridice cu cele morale şi religioase11. Codificarea primelor reguli juridice a reprezentat momentul de referinţă în apariţia dreptului.
Realitatea istorică arată că, dreptul este un fenomen social complex inerent societăţii omeneşti ce se naşte imediat, ce există societate. Această realitate a fost exprimată foarte clar de către jurisconsulţii romani prin dictonul “Ubi societas, ibi jus” (unde este societate este şi drept). Ei nu puteau concepe existenţa societăţii fără drept, dar nici dreptul fără societate “Ubi jus, ib societas,” tocmai datorită credinţei lor în veşnicia dreptului roman şi a societăţii romane.
Sf. Augustin, fondatorul Şcolii originii divine a dreptului în Evul Mediu, explica provenienţa dreptului din poruncile puterii supranaturale ale lui Dumnezeu, comunicate şi interpretate de slujitorii bisericii creştine. Sursa supranaturală a dreptului conferea acestuia forţa în societate şi totodată autoritate suveranului asupra supuşilor săi. Iată de ce, biserica a jucat în acele timpuri un rol important în crearea şi aplicarea dreptului.
Adepţii Şcolii Dreptului natural pornesc de la concepţia lui Aristotel potrivit căreia omul este un animal social (zoon politikon) destinat vieţii în comunitate, ce posedă un instinct social şi din nevoia de a trăi în societate, se naşte şi nevoia de a crea norme juridice, bazate pe apetitul social al omului (appetitus societas), respectiv, se naşte dreptul natural. În concepţia Şcolii dreptului natural, fundamentul dreptului este de ordin raţional, pentru că dreptul este creaţia raţiunii iar mijlocul de exprimare a dreptului este norma juridică ca expresie a raţionalismului. Hugo Grotius, reprezentantul de seamă al Şcolii Dreptului natural, a considerat că apetitul social al omului nu este suficient pentru satisfacerea nevoilor sale în societate, fiind necesare o serie de precepte dictate de raţiune, cum ar fi:
- respectarea a tot ce aparţine altuia (aliendi abstinentia);
- respectarea angajamentelor (promissorum impendorum obligatio);
- repararea pagubelor cauzate (domni culpa dati reparatio);
- pedeapsă echitabilă (poenae inter homines meritum).
Pe aceste principii se clădeşte dreptul natural, ca drept veşnic, ideal, perfect şi neschimbător.
Până în secolul al XVIII-lea s-a admis aproape unanim că dreptul este raţional, universal şi imuabil. Ch. Montesquieu a fost cel care a revoluţionat concepţia cu privire la formaţiunea dreptului, dezvoltând ideea după care dreptul este produsul unor factori istorici, economici şi sociali care determină evoluţia lor în timp şi spaţiu, legiuitorii Revoluţiei franceze, în elaborarea proiectului Codului civil francez, au considerat raţiunea naturală ca fiind izvorul tuturor legilor, ce guvernează oamenii12, fără însă a nega faptul că dreptul este în mare parte produsul unor factori de evoluţie.
Filozoful german Helmut Coing, consideră că dreptul apare atunci când omul nu mai este subordonat normelor stabilite de colectivitate (familie, gintă, trib. etc.), când relaţiile bazate pe legătura de sânge îşi pierd din autoritate şi când personalitatea sa se conturează.
Doctrina marxistă, aprecia că dreptul nu a existat în comuna primitivă pentru că nu existau clase antagoniste (el fiind expresia voinţei şi intereselor clasei dominante), şi el va dispare în comunism odată cu dispariţia împărţirii societăţii în clase.
Referitor la întrebarea “când a apărut dreptul”? în literatura juridică de specialitate s-au conturat două opinii:
Cei ce, consideră că dreptul este format din orice fel de reguli de conduită, sunt adepţii opiniei potrivit căreia dreptul a apărut odată cu apariţia primelor forme de organizare socială. Deci, conform acestei opinii dreptul este anterior statului;
Cei ce, consideră că dreptul exprimă nevoile sociale ale unei colectivităţi constituite în formă politică sunt adepţii opiniei potrivit căreia, dreptul apare odată cu organizarea politică a societăţii, respectiv odată cu apariţia statului. Această ultimă opinie este cea înspre care au înclinat o serie de autori, fiind motivată printr-o serie de argumente plauzibile legate de originea şi apariţia dreptului.
Se poate spune că, apariţia şi dezvoltarea dreptului ca fenomen social dinamic şi complex, se produce în funcţie de epoca istorică, de condiţiile economice, sociale, politice, culturale şi naţionale din fiecare ţară. Formarea dreptului ca sistem de reguli generale şi obligatorii este un proces de durată şi de mare complexitate, apariţia sa corelată cu apariţia statului reprezentând o necesitate istorică.
În doctrină [13], s-au stabilit trei modalităţi de creare a dreptului:
- prima modalitate de constituire a dreptului constă în preluarea unor obiceiuri, reguli de conduită nescrise din societatea primitivă, adaptarea lor la noile realităţi şi înzestrarea lor cu forţă obligatorie şi astfel s-a constituit dreptul cutumiar, obişnuielnic;
- a doua modalitate o constituie crearea de norme noi ce reprezintă dreptul scris (edicte, legi) dar în care au persistat unele norme de drept cutumiar;
- a treia modalitate de constituire a dreptului constă în formarea normelor juridice pe baza soluţiilor date de judecători în instanţă, deci pe baza practicii judiciare, a jurisprudenţei.
5. Definiţia dreptului [15]
Dreptul poate fi definit în moduri diferite: filozofice, politice, sociologice, juridice, etc., ceea ce reflectă bogăţia sa semnificativă, rolul său în societatea umană.
Pe parcursul existenţei sale milenare, dreptul a fost definit de către diverşi autori în mod diferit în funcţie de poziţia şi orientarea lor filozofică, de şcoala juridică sau curentul din care au făcut parte.
Jurisconsultul roman Ulpian a definit dreptul prin formularea a trei principii fundamentale: (să trăieşti onest, să nu dăunezi altuia şi să-i dai fiecăruia ce i se cuvine), definiţie considerată ca imperfectă, deoarece principiile pe care le enunţă nu sunt strict de domeniul dreptului fiind mai degrabă principii morale.
Cea mai cunoscută şi mai evocată definiţie a dreptului în antichitate, rămasă celebră, este cea dată de Celsius: “ Jus est ars boni et aequi” adică dreptul este arta binelui, a onestităţii şi a echităţii15, a atribuirii fiecăruia ceea ce i se cuvine. Această definiţie a fost considerată ca fiind prea largă, deoarece cuprinde şi unele principii ce ies din sfera dreptului înglobând morala, onestitatea. Cicero [16], considera dreptul ca fiind o lege eternă şi neschimbătoare care vine de la divinitate şi va cârmui pe toţi oamenii în toate timpurile. Sofocle spunea că: “Dreptul este o poruncă divină impusă oamenilor … nimeni nu ştie de unde vin legile, ele sunt veşnice.”
Reprezentanţii filozofiei stoice au definit dreptul prin utilizarea unor precepte care cereau săvârşirea de acte oneste, bune, iar Thomas d’Aquino a definit dreptul prin ideea de egalitate.
După aceste definiţii date dreptului în antichitatea greco-romană au urmat o serie de definiţii cu puternice nuanţe filozofice.
Astfel, Hugo Grotius, a considerat că dreptul pozitiv trebuie întemeiat pe dreptul natural a cărui esenţă se află în raţiunea umană şi nu în cea divină. Ideea lui Hugo Grotius privind dreptul natural şi raţionalist s-a reflectat şi în elaborarea Codului civil francez din 1804. În celebra sa lucrare „De jure belli e poecis”, a definit dreptul ca fiind produsul trecutului şi al conştiinţei unui popor, definiţie care a fost considerată incompletă, deoarece exclude aportul jurisprudenţei şi al legii la crearea dreptului.
Colin et Capitant au definit dreptul ca fiind “totalitatea preceptelor, regulilor şi legilor care cârmuiesc pe oameni în societate şi a căror încălcare este sancţionată la nevoie prin constrângere, sau mai bine zis prin forţa publică [17].
Şcoala istorică germană a dreptului, considera dreptul ca fiind emanaţia spontană a unei evoluţii istorice îndelungate a spiritului unui popor, ce ia naştere şi se dezvoltă asemenea limbii şi obiceiurilor acestuia.
Marele filozof german I. Kant pornind de la morala bazată pe ideea de libertate, a definit dreptul ca fiind “totalitatea condiţiilor în care voinţa liberă a fiecăruia poate coexista cu voinţa liberă a tuturora, conform unei legi universale a libertăţii”, înţelegând prin aceasta faptul că dreptul reprezintă totalitatea normelor ce determină libera dezvoltare a fiecărui individ. Teoria lui Kant bazată pe ideea de libertate a fost apreciată ca fiind expresia unei doctrine liberale, şi criticată pe motiv că, deşi sunt condamnate instituţiile bazate pe îngrădirea libertăţii sunt excluse din sfera dreptului.
Autorii francezi din secolul al XIX-lea, primii comentatori ai Codului lui Napoleon au definit dreptul ca fiind “o totalitate de legi”, identificând astfel, dreptul cu legea, şi cu statul care este autoritatea de la care emană legea şi ignorând rolul altor izvoare ale dreptului (obiceiul juridic, jurisprudenţa, doctrina).
Profesorul american Bergman preciza într-una din lucrările sale că “dreptul este cel mai profund concern al civilizaţiei omului” el fiind cel mai important instrument de luptă contra tiraniei şi anarhiei, contra amestecului arbitrar în interesele individuale.
Şcoala sociologică franceză, prin reprezentantul său de seamă Leon Duguit, definea dreptul ca fiind regula de conduită impusă indivizilor în societate [18], respectul său fiind o garanţie a interesului comun al membrilor societăţii, violarea antrenând reguli de conduită o reacţie colectivă împotriva celui ce a nesocotit-o.
Teoria marxistă arată că dreptul este voinţa clasei dominante ridicată la rang de lege. Dreptul este forma pe care o îmbracă economicul, formă ce derivă şi se subordonează atât economicului cât şi politicului în scopul apărării orânduirii sociale şi de stat, a relaţiilor de producţie şi de proprietate, interesele acelei clase.
Profesorul Mircea Djuvara definea dreptul ca fiind acea “normă de conduită raţională ce se referă la faptele externe ale persoanelor în contact cu alte persoane”.
Profesorul Ioan Ceterchi considera că dreptul este ansamblul regulilor de conduită elaborate sau recunoscute de către stat, reguli ce stabilesc drepturi şi obligaţii juridice în sarcina oamenilor, menite să orienteze comportamentul uman în conformitate cu valorile sociale, a căror respectare obligatorie este asigurată la nevoie prin forţa de constrângere a statului.
Profesorul Nicolae Popa defineşte dreptul ca fiind ansamblul regulilor asigurate şi garantate de stat, cu scop în organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii din societate, într-un climat specific manifestării consistenţei libertăţilor, apărării drepturilor omului şi justiţiei sociale.
Ca o concluzie la aceste definiţii, putem spune că dreptul reprezintă ansamblul normelor de conduită generale, impersonale şi obligatorii, instituite sau sancţionate de stat, norme ce reglementează relaţiile sociale în acord cu interesele fundamentale ale societăţii, prin stabilirea de drepturi, libertăţi şi obligaţii pentru destinatarii lor, respectarea lor fiind asigurată la nevoie prin forţa de constrângere a statului.
Definiţia formală a dreptului, cea care defineşte forma permanentă a dreptului, cuprinde ca elemente esenţiale ale acestuia, normele de conduită sociale susceptibile de realizare prin constrângere.
Pornind de la aceste elemente ale dreptului, acesta este conceput ca fiind totalitatea normelor de purtare sociale care coordonează raporturile oamenilor în societate putând fi aduse la îndeplinire, la nevoie, prin forţa materială.19
NOTE BIBLIOGRAFICE
1. Matei B. Cantacuzino în Curs de drept civil, Ediţia a II-a, Ed. “Ramuri” Oltenia, 1939, pag.12, afirma că “Dreptul nefiind decât o manifestare a vieţii reale, e ca şi viaţa din care emană, în stare de perpetuă”.
2. Analiza dreptului de către jurisconsulţii romani este făcută în operele lor, dintre care amintim: Institutiones, Digestes, Questiones, Reponses, Definitiones, opere elaborate din porunca împăratului roman bizantin Justinian şi cuprinse ulterior în Corpus Juris civilis care a devenit Legea întregului Imperiu în anul 528 e.n. şi care a dominat Europa în Evul Mediu.
3. Pentru detalii privind sensul juridic al termenului “drept” a se vedea: Nicolae Popa, Teoria Generală a Dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1994, pag.42 şi urm.
4. Pentru o analiză a calificării dreptului în ipostaza de drept obiectiv şi subiectiv, vezi, Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, Introducere în Teoria generală a dreptului, Ed. All, Bucureşti, 1998, pag.15-16 şi Ion Deleanu, Drepturile subiective şi abuzul de drept, Cluj-Napoca, 1988, pag.8.
5. Normele dreptului obiectiv nu se adresează unei persoane anume, ele indică tipul de conduită, modelul de comportament pe care trebuie să-l urmeze toţi destinatarii lor, atât guvernaţi cât şi guvernanţi.
6. Dreptul subiectiv este definit de Matei B. Cantacuzino în op.cit., la pag.39 ca fiind “totalitatea puterilor autonome pe care indivizii sau colectivităţi de indivizi le păstrează neatinse în gândirea dreptului obiectiv şi care, în limita acestor îngrădiri, le permit să-şi exercite toate facultăţile şi aptitudinile lor, să respingă toate piedicile ce li s’ar opune de alţii sau de societate, şi să valorifice anumite pretenţii în contra altora sau în contra societăţii."
7. Obligaţia corelativă constă în îndatorirea stabilită de lege pentru partea obligată, de a satisface interesele persoanei îndrituite, realizarea ei fiind asigurată la nevoie, de forţa coercitivă a statului.
8. Discuţii privind legiferarea, pe larg, vezi, Gheorghe C. Mihai, Radu I. Motica, Fundamentele dreptului – Teoria şi Filosofia dreptului, Ed. All, Bucureşti, 1997, pag.138-146.
9. Pentru detalii, a se vedea, Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, pag.29-34.
10. Sancţiunile erau aplicate diferenţiat, în funcţie de clasa socială din care făceau parte cei implicaţi; răscumpărarea materială apare pe fondul diferenţierilor în planul material; sancţiunile au evoluat şi s-au perfecţionat în timp, adaptându-se permanent la stadiul dezvoltării sociale.
11. Momentul de referinţă în apariţia dreptului l-a constituit declanşarea procesului de codificare.
12. În proiectul Codului civil francez se nota că “Există un drept universal, imuabil, izvor al tuturor legilor pozitive; el nu este decât raţiunea naturală, întrucât aceasta guvernează pe toţi oamenii”.
13. Pentru detalii a se vedea Radu I. Motica, Gheorghe Mihai, Introducere în studiul dreptului, vol.I., Ed. “Alma Mater” Series Jurisprudentia, Timişoara, 1995, pag.36.
14. Deşi definiţia dreptului pare un lucru simplu, realitatea a demonstrat că este complicat. Alexandru Văllimărescu în Tratat de Enciclopedia dreptului, Ed. Lumina Lex, 1999, pag.39, afirmă că “deşi dreptul există de când există lumea, nu ştim măcar nici ce este dreptul”; Prof. Mircea Djuvara la întrebarea: Ce este dreptul? răspunde: “A şti ce este dreptul nu este de altfel un lucru aşa de uşor, cum pare la prima vedere. Mulţi jurişti obişnuiţi a practica dreptul nu ar şti desigur să răspundă la o asemenea întrebare neaşteptată”.
15. Digestes. De Justitia et jure, I, 1,1.
16. În celebra sa lucrare, De Republica (III, 17), scria că dreptul “este o lege adevărată, dreapta raţiune, conformă cu natura, răspândită în toţi, constantă, eternă. Această lege nu este alta la Roma, alta la Atena, alta acuma, alta mai târziu, ci o singură lege şi eternă şi neschimbătoare va cârmui pe toţi oamenii în toate timpurile”.
17. Cours de droit civil, Titlu I, pag.1.
18. Leon Duguit, Le droit social, le droit individuel et la transformation de l’État, Paris, Ed. Alcan, 1911, pag.6.
19. Pentru o analiză aprofundată a definiţiei formale a dreptului, a se vedea, Alexandru Văllimărescu, op.cit., pag. 52-64.
NOŢIUNEA DREPTULUI
1. Sensurile şi etimologia termenului “ drept”
1.1. Consideraţii în legătură cu sensurile termenului “drept”
Dreptul este un fenomen complex şi dinamic, un fenomen social aflat în permanentă evoluţie [1], ce poartă atât amprenta epocilor istorice pe care le traversează, cât şi particularităţile spirituale ale popoarelor cărora le aparţine.
Datorită complexităţii şi importanţei sale, a rolului său în ordonarea comportamentului uman, dreptul a constituit încă de la apariţia sa obiect de cercetare şi de reflecţie pentru gândirea umană.
De-a lungul evoluţiei sale istorice, dreptul a preocupat deopotrivă pe marii gânditori şi filozofi ai omenirii, studiul său generând diverse idei, curente şi şcoli de drept.
Dreptul a fost studiat iniţial, dintr-un unghi filozofic, încă din antichitate de către Platon, Aristotel, Cicero, Augustin etc. Mai târziu, în perioada reformei din epoca medievală şi a revoluţiilor burgheze, diverşi filozofi şi moralişti, cum ar fi Thomas d’Aquino, Hugo Grotius, J. Locke, Montesquieu, J.J. Rousseau şi alţii, au fundamentat o serie de idei pentru explicarea acestui fenomen. Marii gânditori – moralişti, filozofi, sociologi – au plecat în definirea dreptului de la ideea de just, echitabil, dreptul fiind conceput în sensul de dreptate, justeţe, echitate.
În sens filozofic, romanii defineau dreptul, pornind de la filozofia stoică, ca fiind îndatorirea de a trăi onest (“honeste vivere”), de a da fiecăruia ceea ce i se cuvine (“suum jus cuique tribuere”), de a nu dăuna altei persoane (“alterum nos laedere”).
Această definiţie filozofică dată dreptului a fost considerată imperfectă, deoarece nu face o distincţie între drept şi morală, unele din principiile enunţate nefiind o distincţie de domeniul strict al dreptului.
În limbajul filozofic, termenul drept desemna, aşadar mai mult o valoare fundamentală a societăţii, un ansamblu de reguli de conduită cu rol de stabilire a ceea ce este just sau injust, un mijloc de realizare a dreptăţii, al egalităţii şi echităţii.
Concomitent cu studierea dreptului de către filozofi, a avut loc şi analiza sa de către jurisconsulţii romani: Gaius, Ulpian, Papinian etc [2]. Celsius, de exemplu, definea dreptul ca fiind arta binelui şi a echităţii, a egalităţii (“Jus est ars boni et aequi”). Această definiţie rămasă celebră, reflectă realitatea acelui timp, când dreptul se afla sub tutela moralei, a onestităţii, scopul său primordial fiind realizarea binelui ce se identifica cu valorile morale.
În sens juridic [3], termenul drept nu presupune din partea subiecţilor cărora li se adresează o adeziune internă, de conştiinţă, ci supunerea acestora la normele de conduită juridice ce reglementează relaţiile sociale, ca relaţii interumane.
În sens juridic, termenul drept desemnează totalitatea regulilor de conduită emise de puterea publică, reguli a căror respectare este obligatorie pentru toţi destinatarii lor.
1.2. Etimologia termenului “drept”
Cuvântul “drept” (precum şi corespondentele sale în alte limbi – droit, diritto, derecho, right, recht), derivă din latinescul “directus” expresie metaforică ce înseamnă drept, în linie dreaptă, conform cu regula. Corespondentul termenului “directus” în plan juridic era la romani cuvântul “jus”, care însemna drept, dreptate, legi. Dreptul este, aşadar, ceea ce este obligatoriu, conform cu regula.
In limba română, ca de altfel şi în celelalte limbi, termenul drept în plan juridic are două accepţiuni [4]:
- dreptul obiectiv, care cuprinde normele juridice din societate;
- dreptul subiectiv, ca drept ce aparţine unei persoane în temeiul unei norme juridice.
În limba engleză, de exemplu se folosesc tot două denumiri pentru a desemna acest termen, respectiv “law” pentru dreptul obiectiv şi “right” pentru dreptul subiectiv.
La romani cuvântul “drept” avea două accepţiuni: “norma agendi” pentru dreptul obiectiv şi “facultas agendi” pentru dreptul subiectiv.
2. Dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv
Diferenţierea dintre dreptul obiectiv şi cel subiectiv se datorează autorilor germani din secolul al XIX-lea. În prezent, cei mai mulţi autori fac o astfel de diferenţiere.
Dreptul obiectiv şi subiectiv, împreună cu valorile juridice, faptele juridice, conştiinţa juridică, alcătuiesc fenomenul juridic sau realitatea juridică.
2.1. Dreptul obiectiv. Noţiune şi trăsături
Dreptul obiectiv desemnează totalitatea regulilor de conduită impuse individului de către societate, a normelor de purtare instituite de organele statului şi impuse indivizilor sau colectivităţii în cadrul vieţii sociale, uneori chiar prin forţa de constrângere a statului. Dreptul obiectiv cuprinde normele ce emană de la organul legiuitor şi care sunt cuprinse în acte normative.
Dreptul obiectiv este reprezentat de o multitudine de reguli de conduită ce influenţează şi orientează comportamentul oamenilor în societate. Acest drept nu are însă o existenţă independentă de voinţa şi conştiinţa oamenilor, de interesele grupurilor şi categoriilor sociale, ci dimpotrivă, exprimă voinţa şi interesele acestora care sunt obiectivizate în normele juridice impuse de puterea publică.
Dreptul obiectiv poate fi analizat sub două aspecte, respectiv: sub aspect static (concretizat în acte normative, ca izvoare ale dreptului) şi sub aspect dinamic (concretizat în acte de realizare şi de aplicare a dreptului de către autorităţile competente în acest sens.)
Dreptul obiectiv are următoarele trăsături caracteristice:
- are un caracter normativ – adică este format din reguli juridice ce stabilesc comportamentul oamenilor în societate (care reglementează conduita indivizilor);
- are un caracter obligatoriu – pentru că regulile de conduită care-l formează sunt dispoziţii (onerative, prohibitive, permisive) obligatorii pentru toate persoanele cărora li se adresează; destinatarii săi fiind subiecte libere cu conştiinţă şi voinţă, sunt obligaţi să accepte şi să adere la aceste dispoziţii, în caz contrar, intervine forţa de constrângere;
- are un caracter general – pentru că regulile de conduită care-l alcătuiesc sunt reguli generale ce se adresează tuturor subiecţilor de drept, unor categorii de subiecte de drept sau unei persoane anume, ca titulară a unei funcţii;
- are un caracter de actualitate – deoarece cuprinde norme juridice care se află în vigoare;
- dreptul obiectiv este format din reguli de conduită care, deşi sunt numeroase, sunt totuşi limitate ca număr;
- dreptul obiectiv este format din norme de conduită care sunt impersonale şi tipice [5], abstracte; normele juridice ce-l alcătuiesc există independent de raportul juridic în care părţile sunt titulare de drepturi şi obligaţii;
- dreptul obiectiv cuprinde reguli de conduită a căror aplicare este asigurată, adică este garantată de puterea publică (de stat);
- dreptul obiectiv constituie fundamentul drepturilor subiective, cadrul de recunoaştere şi de exercitare a acestor drepturi: este dreptul care consacră şi apără dreptul subiectiv;
- dreptul obiectiv este considerat a fi un pilon al fenomenului drept, pentru că în jurul său, de la el şi înspre el iradiază celelalte manifestări ale fenomenului juridic (respectiv ideile, teoriile, drepturile subiective etc.).
Cel mai răspândit sens al termenului “drept” este cel de drept obiectiv, de aceea atunci când se foloseşte expresia „drept” fără alte atribute, se înţelege dreptul în sens obiectiv care include şi dreptul subiectiv.
2.2. Dreptul subiectiv. Noţiune şi trăsături
Dreptul subiectiv este prerogativa recunoscută subiectului unui raport juridic concret de a avea o anumită conduită sau de a pretinde unui alt subiect de drept, o conduită reglementată de dreptul obiectiv, cu scopul de a-şi apăra sau valorifica un interes legitim protejat.
Dreptul subiectiv ca facultate a unei persoane de a face anumite acte este dreptul pe care acea persoană îl foloseşte şi îl exercită în mod nemijlocit, în calitate de titular, de beneficiar al acestuia.
Dreptul subiectiv, ca aspect al fenomenului juridic, indică ansamblul prerogativelor unui subiect de drept de a-şi valorifica sau proteja împotriva terţilor un anumit interes apărat de dreptul obiectiv6. De exemplu, dreptul de proprietate este un drept subiectiv ce reprezintă facultatea recunoscută unei persoane, de a uza şi dispune de un anumit lucru în mod absolut şi exclusiv, normele ce stabilesc în ce constă şi cum se exercită acesta, reprezentând dreptul obiectiv.
Dreptul subiectiv consacră juridiceşte acele valori ce configurează personalitatea umană (cum ar fi : viaţa, onoarea, numele, demnitatea, proprietatea etc.) şi care, sancţionate prin norme juridice adecvate, devin drepturi ale omului şi alcătuiesc statutul juridic al acestuia (exemple de drepturi subiective pot fi: dreptul la viaţă, sănătate şi integritate corporală; dreptul la muncă; dreptul la căsătorie etc.; dreptul de proprietate este un drept subiectiv, deoarece reprezintă facultatea unei persoane de a dispune şi folosi bunul său în mod absolut şi exclusiv).
Drepturile subiective decurg şi sunt strâns legate de dreptul obiectiv, între ele existând o legătură indisolubilă. Drepturile subiective nu pot fi concepute fără să fie prevăzute în normele juridice; deci există şi se pot exercita numai dacă sunt recunoscute de dreptul obiectiv, pentru că numai recunoaşterea şi ocrotirea printr-o normă juridică a unei valori îi conferă acesteia calitatea de obiect al unui drept subiectiv.
Dreptul obiectiv priveşte şi ocroteşte dreptul subiectiv, iar regula de drept se realizează prin exercitarea dreptului subiectiv.
Deşi cele două accepţiuni ale dreptului (dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv), sunt diferite ca semnificaţie terminologică, ele reprezintă două ipostaze corelate ale fenomenului juridic. Sunt considerate astfel pentru că, aşa cum am mai menţionat, drepturile subiective nu există şi nu pot exista în afara dreptului obiectiv, care este, de fapt, fundamentul acestora. Un filozof de seamă al dreptului, R.V. Ihering a sintetizat conceptul de drept subiectiv în lucrarea sa „Scopul în drept” (1883) prin formula: “drepturile subiective nu sunt decât interesele juridiceşti proteguite.”
Drepturile subiective prezintă următoarele trăsături caracteristice:
- sunt prerogative concrete recunoscute unei persoane (fizice sau juridice) de care aceasta se poate prevala în relaţiile cu societatea;
- sunt strâns legate de titularul lor, ca subiect determinat al unui raport juridic concret;
- sunt nelimitate ca număr, dar sunt limitate de lege şi de morală;
- sunt prerogative individuale care sunt exercitate sub protecţia puterii publice a statului;
- unui drept subiectiv aparţinând unui subiect de drept îi corespunde o obligaţie corelativă a altui subiect de drept [7].
3. Alte accepţiuni ale termenului “drept”
In afară de cele două accepţiuni de bază, principale, ale fenomenului drept, acest termen se utilizează şi sub alte accepţiuni.
3.1. Dreptul în accepţiunea de „drept pozitiv”
Dreptul pozitiv este alcătuit din totalitatea normelor juridice în vigoare într-un stat, adică dreptul care se aplică la un moment dat într-un stat. Dreptul pozitiv este un drept aplicabil imediat şi continuu, obligatoriu şi susceptibil de a fi adus la îndeplinire prin forţa coercitivă a statului.
Dreptul pozitiv se constituie prin legiferare [8], prin legi scrise. Normele nelegiferate devin juridice numai prin legiferare scrisă, situaţie în care ele sunt transformate în drept pozitiv.
Dreptul pozitiv românesc este dreptul obiectiv actual, este dreptul în vigoare în ţara noastră.
3.2. Dreptul în accepţiunea sa de „drept material” reprezintă totalitatea normelor juridice în vigoare care reglementează conduita umană într-un domeniu strict de relaţii sociale. Ansamblul normelor juridice civile, spre exemplu, formează dreptul material civil.
3.3. Dreptul în accepţiunea de “drept naţional”
Dreptul naţional denumit şi lege naţională sau sistemul naţional de drept, este dreptul obiectiv ce aparţine unui stat. Dreptul românesc în ansamblul său, constituie dreptul nostru naţional.
3.4. Dreptul în accepţiunea de “drept străin”
Dreptul străin este alcătuit din totalitatea normelor juridice ce aparţin unui sistem naţional de drept, altul decât cel al ţării a cărui instanţă de judecată îl aplică. Dreptul străin, se poate aplica unui alt stat numai în măsura în care legea naţională a acestuia permite, în condiţiile, limitele şi materiile prestabilite de normele sale. Aplicarea dreptului străin se face pe bază de reciprocitate şi se realizează cu ajutorul normelor juridice conflictuale.
3.5. Dreptul în accepţiunea de “drept moral”
Dreptul moral este un sens metajuridic al dreptului. Termenul “drept” atunci când este utilizat ca dimensiune morală (ex. om drept, pedeapsă dreaptă, lege dreaptă etc.) având un dens conţinut moral, întăreşte şi subliniază regula morală, principiul etic. Romanii considerau că dreptul nu poate fi conceput fără a avea un dens conţinut moral, cum de altfel nici morala nu poate fi concepută a fi înfăptuită dacă cele mai importante reguli ale sale n-ar fi transformate în reguli juridice obligatorii.
3.6. Dreptul ca artă
Dreptul ca artă, se prezintă ca un ansamblu de mijloace utilizate atât de organele care creează dreptul (organele legislative) cât şi de organele care îl aplică (organele judecătoreşti).
Arta organelor legislative constă în a selecta din multitudinea de nevoi sociale pe cele ce răspund în cel mai înalt grad unor nevoi reale.
Arta organelor de aplicare a dreptului (judecător, procuror, avocat, funcţionar administrativ) constă în a folosi normele juridice în scopul aflării adevărului şi a înfăptuirii justiţiei într-un mod eficient.
4. Originea şi apariţia dreptului [9]
Dreptul ca ştiinţă născută din şi pentru societate, este indisolubil legat de evoluţia generală a societăţii, şi de particularităţile sale în diferite etape istorice. Toţi marii gânditori şi jurisconsulţi au plecat de la postulatul că dreptul evoluează, se transformă.
Apariţia, formarea şi evoluţia dreptului sunt procese de durată şi de mare complexitate influenţate de o serie de factori multipli materiali şi morali.
Întrebarea care se pune în legătură cu momentul apariţiei dreptului, este dacă se poate vorbi despre existenţa dreptului odată cu apariţia societăţii, sau dacă dreptul (ca de altfel şi statul) a apărut doar pe o anumită treaptă a evoluţiei societăţii?
Se ştie că omul nu poate trăi decât în societate şi că această societate are nevoie de organizare, de ordine, fapt ce necesită apariţia unor reguli de conduită ce se impun colectivităţii. De aceea, odată cu apariţia primelor comunităţi umane a apărut necesitatea unei organizări, a unei discipline. S-au format reguli, obiceiuri, tradiţii şi norme rudimentare de a căror respectare a fost interesată întreaga colectivitate. Aceste reguli de comportare erau complexe şi puternic impregnate cu norme religioase, mistice, respectarea lor fiind dată atât de motivaţii moral-religioase, cât şi de măsuri sancţionatorii luate de întreaga colectivitate şi de conducerea ei. Sancţiunile care se aplicau pentru violarea acestor norme de conduită erau diferite: răzbunarea sângelui, expulzarea din colectivităţi, răscumpărarea materială etc [10].
Cu timpul, s-a format un sistem primitiv de orientare a relaţiilor dintre oameni, ce a cuprins iniţial norme tribale de interdicţie, tabu-uri al căror misticism le sporea stricteţea (de exemplu, interzicerea incestului, a bigamiei etc.).
Printre aceste norme de comportare apar şi germenii normelor juridice, care au început să se distingă de celelalte norme prin obligativitatea respectării lor, bazată pe forţa coercitivă a puterii publice ce apare treptat.
Cauzele apariţiei dreptului trebuie căutate în evoluţia societăţii primitive, în sfera vieţii materiale şi spirituale care a necesitat cu timpul, o formă nouă de organizare socială şi un sistem nou de reguli sociale.
Procesului complex de apariţie şi formare a dreptului nu i se poate stabili o dată precisă, deoarece, normele din perioada de început a societăţii omeneşti erau bazate pe obiceiuri, tradiţii şi practici religioase.
Procesul formării dreptului se caracterizează prin coexistenţa destul de îndelungată a normelor juridice noi cu cele vechi, care reprezentau obiceiul pământului.
Dreptul ca entitate bine conturată cu scop în realizarea armoniei sociale, apare odată cu constituirea puterii publice în ţările din Orientul antic şi în antichitatea greco-romană, când alături de normele juridice cutumiare apare dreptul scris reprezentat prin marile opere legislative: Codul lui Hammurabi (în Babilon), Codul lui Manu (în India), Legile lui Moise (la Evrei), Legile lui Solon (în Grecia), Legea celor XII table (în Roma). Este o perioadă a societăţii umane caracterizată printr-o strânsă corelaţie a normelor juridice cu cele morale şi religioase11. Codificarea primelor reguli juridice a reprezentat momentul de referinţă în apariţia dreptului.
Realitatea istorică arată că, dreptul este un fenomen social complex inerent societăţii omeneşti ce se naşte imediat, ce există societate. Această realitate a fost exprimată foarte clar de către jurisconsulţii romani prin dictonul “Ubi societas, ibi jus” (unde este societate este şi drept). Ei nu puteau concepe existenţa societăţii fără drept, dar nici dreptul fără societate “Ubi jus, ib societas,” tocmai datorită credinţei lor în veşnicia dreptului roman şi a societăţii romane.
Sf. Augustin, fondatorul Şcolii originii divine a dreptului în Evul Mediu, explica provenienţa dreptului din poruncile puterii supranaturale ale lui Dumnezeu, comunicate şi interpretate de slujitorii bisericii creştine. Sursa supranaturală a dreptului conferea acestuia forţa în societate şi totodată autoritate suveranului asupra supuşilor săi. Iată de ce, biserica a jucat în acele timpuri un rol important în crearea şi aplicarea dreptului.
Adepţii Şcolii Dreptului natural pornesc de la concepţia lui Aristotel potrivit căreia omul este un animal social (zoon politikon) destinat vieţii în comunitate, ce posedă un instinct social şi din nevoia de a trăi în societate, se naşte şi nevoia de a crea norme juridice, bazate pe apetitul social al omului (appetitus societas), respectiv, se naşte dreptul natural. În concepţia Şcolii dreptului natural, fundamentul dreptului este de ordin raţional, pentru că dreptul este creaţia raţiunii iar mijlocul de exprimare a dreptului este norma juridică ca expresie a raţionalismului. Hugo Grotius, reprezentantul de seamă al Şcolii Dreptului natural, a considerat că apetitul social al omului nu este suficient pentru satisfacerea nevoilor sale în societate, fiind necesare o serie de precepte dictate de raţiune, cum ar fi:
- respectarea a tot ce aparţine altuia (aliendi abstinentia);
- respectarea angajamentelor (promissorum impendorum obligatio);
- repararea pagubelor cauzate (domni culpa dati reparatio);
- pedeapsă echitabilă (poenae inter homines meritum).
Pe aceste principii se clădeşte dreptul natural, ca drept veşnic, ideal, perfect şi neschimbător.
Până în secolul al XVIII-lea s-a admis aproape unanim că dreptul este raţional, universal şi imuabil. Ch. Montesquieu a fost cel care a revoluţionat concepţia cu privire la formaţiunea dreptului, dezvoltând ideea după care dreptul este produsul unor factori istorici, economici şi sociali care determină evoluţia lor în timp şi spaţiu, legiuitorii Revoluţiei franceze, în elaborarea proiectului Codului civil francez, au considerat raţiunea naturală ca fiind izvorul tuturor legilor, ce guvernează oamenii12, fără însă a nega faptul că dreptul este în mare parte produsul unor factori de evoluţie.
Filozoful german Helmut Coing, consideră că dreptul apare atunci când omul nu mai este subordonat normelor stabilite de colectivitate (familie, gintă, trib. etc.), când relaţiile bazate pe legătura de sânge îşi pierd din autoritate şi când personalitatea sa se conturează.
Doctrina marxistă, aprecia că dreptul nu a existat în comuna primitivă pentru că nu existau clase antagoniste (el fiind expresia voinţei şi intereselor clasei dominante), şi el va dispare în comunism odată cu dispariţia împărţirii societăţii în clase.
Referitor la întrebarea “când a apărut dreptul”? în literatura juridică de specialitate s-au conturat două opinii:
Cei ce, consideră că dreptul este format din orice fel de reguli de conduită, sunt adepţii opiniei potrivit căreia dreptul a apărut odată cu apariţia primelor forme de organizare socială. Deci, conform acestei opinii dreptul este anterior statului;
Cei ce, consideră că dreptul exprimă nevoile sociale ale unei colectivităţi constituite în formă politică sunt adepţii opiniei potrivit căreia, dreptul apare odată cu organizarea politică a societăţii, respectiv odată cu apariţia statului. Această ultimă opinie este cea înspre care au înclinat o serie de autori, fiind motivată printr-o serie de argumente plauzibile legate de originea şi apariţia dreptului.
Se poate spune că, apariţia şi dezvoltarea dreptului ca fenomen social dinamic şi complex, se produce în funcţie de epoca istorică, de condiţiile economice, sociale, politice, culturale şi naţionale din fiecare ţară. Formarea dreptului ca sistem de reguli generale şi obligatorii este un proces de durată şi de mare complexitate, apariţia sa corelată cu apariţia statului reprezentând o necesitate istorică.
În doctrină [13], s-au stabilit trei modalităţi de creare a dreptului:
- prima modalitate de constituire a dreptului constă în preluarea unor obiceiuri, reguli de conduită nescrise din societatea primitivă, adaptarea lor la noile realităţi şi înzestrarea lor cu forţă obligatorie şi astfel s-a constituit dreptul cutumiar, obişnuielnic;
- a doua modalitate o constituie crearea de norme noi ce reprezintă dreptul scris (edicte, legi) dar în care au persistat unele norme de drept cutumiar;
- a treia modalitate de constituire a dreptului constă în formarea normelor juridice pe baza soluţiilor date de judecători în instanţă, deci pe baza practicii judiciare, a jurisprudenţei.
5. Definiţia dreptului [15]
Dreptul poate fi definit în moduri diferite: filozofice, politice, sociologice, juridice, etc., ceea ce reflectă bogăţia sa semnificativă, rolul său în societatea umană.
Pe parcursul existenţei sale milenare, dreptul a fost definit de către diverşi autori în mod diferit în funcţie de poziţia şi orientarea lor filozofică, de şcoala juridică sau curentul din care au făcut parte.
Jurisconsultul roman Ulpian a definit dreptul prin formularea a trei principii fundamentale: (să trăieşti onest, să nu dăunezi altuia şi să-i dai fiecăruia ce i se cuvine), definiţie considerată ca imperfectă, deoarece principiile pe care le enunţă nu sunt strict de domeniul dreptului fiind mai degrabă principii morale.
Cea mai cunoscută şi mai evocată definiţie a dreptului în antichitate, rămasă celebră, este cea dată de Celsius: “ Jus est ars boni et aequi” adică dreptul este arta binelui, a onestităţii şi a echităţii15, a atribuirii fiecăruia ceea ce i se cuvine. Această definiţie a fost considerată ca fiind prea largă, deoarece cuprinde şi unele principii ce ies din sfera dreptului înglobând morala, onestitatea. Cicero [16], considera dreptul ca fiind o lege eternă şi neschimbătoare care vine de la divinitate şi va cârmui pe toţi oamenii în toate timpurile. Sofocle spunea că: “Dreptul este o poruncă divină impusă oamenilor … nimeni nu ştie de unde vin legile, ele sunt veşnice.”
Reprezentanţii filozofiei stoice au definit dreptul prin utilizarea unor precepte care cereau săvârşirea de acte oneste, bune, iar Thomas d’Aquino a definit dreptul prin ideea de egalitate.
După aceste definiţii date dreptului în antichitatea greco-romană au urmat o serie de definiţii cu puternice nuanţe filozofice.
Astfel, Hugo Grotius, a considerat că dreptul pozitiv trebuie întemeiat pe dreptul natural a cărui esenţă se află în raţiunea umană şi nu în cea divină. Ideea lui Hugo Grotius privind dreptul natural şi raţionalist s-a reflectat şi în elaborarea Codului civil francez din 1804. În celebra sa lucrare „De jure belli e poecis”, a definit dreptul ca fiind produsul trecutului şi al conştiinţei unui popor, definiţie care a fost considerată incompletă, deoarece exclude aportul jurisprudenţei şi al legii la crearea dreptului.
Colin et Capitant au definit dreptul ca fiind “totalitatea preceptelor, regulilor şi legilor care cârmuiesc pe oameni în societate şi a căror încălcare este sancţionată la nevoie prin constrângere, sau mai bine zis prin forţa publică [17].
Şcoala istorică germană a dreptului, considera dreptul ca fiind emanaţia spontană a unei evoluţii istorice îndelungate a spiritului unui popor, ce ia naştere şi se dezvoltă asemenea limbii şi obiceiurilor acestuia.
Marele filozof german I. Kant pornind de la morala bazată pe ideea de libertate, a definit dreptul ca fiind “totalitatea condiţiilor în care voinţa liberă a fiecăruia poate coexista cu voinţa liberă a tuturora, conform unei legi universale a libertăţii”, înţelegând prin aceasta faptul că dreptul reprezintă totalitatea normelor ce determină libera dezvoltare a fiecărui individ. Teoria lui Kant bazată pe ideea de libertate a fost apreciată ca fiind expresia unei doctrine liberale, şi criticată pe motiv că, deşi sunt condamnate instituţiile bazate pe îngrădirea libertăţii sunt excluse din sfera dreptului.
Autorii francezi din secolul al XIX-lea, primii comentatori ai Codului lui Napoleon au definit dreptul ca fiind “o totalitate de legi”, identificând astfel, dreptul cu legea, şi cu statul care este autoritatea de la care emană legea şi ignorând rolul altor izvoare ale dreptului (obiceiul juridic, jurisprudenţa, doctrina).
Profesorul american Bergman preciza într-una din lucrările sale că “dreptul este cel mai profund concern al civilizaţiei omului” el fiind cel mai important instrument de luptă contra tiraniei şi anarhiei, contra amestecului arbitrar în interesele individuale.
Şcoala sociologică franceză, prin reprezentantul său de seamă Leon Duguit, definea dreptul ca fiind regula de conduită impusă indivizilor în societate [18], respectul său fiind o garanţie a interesului comun al membrilor societăţii, violarea antrenând reguli de conduită o reacţie colectivă împotriva celui ce a nesocotit-o.
Teoria marxistă arată că dreptul este voinţa clasei dominante ridicată la rang de lege. Dreptul este forma pe care o îmbracă economicul, formă ce derivă şi se subordonează atât economicului cât şi politicului în scopul apărării orânduirii sociale şi de stat, a relaţiilor de producţie şi de proprietate, interesele acelei clase.
Profesorul Mircea Djuvara definea dreptul ca fiind acea “normă de conduită raţională ce se referă la faptele externe ale persoanelor în contact cu alte persoane”.
Profesorul Ioan Ceterchi considera că dreptul este ansamblul regulilor de conduită elaborate sau recunoscute de către stat, reguli ce stabilesc drepturi şi obligaţii juridice în sarcina oamenilor, menite să orienteze comportamentul uman în conformitate cu valorile sociale, a căror respectare obligatorie este asigurată la nevoie prin forţa de constrângere a statului.
Profesorul Nicolae Popa defineşte dreptul ca fiind ansamblul regulilor asigurate şi garantate de stat, cu scop în organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii din societate, într-un climat specific manifestării consistenţei libertăţilor, apărării drepturilor omului şi justiţiei sociale.
Ca o concluzie la aceste definiţii, putem spune că dreptul reprezintă ansamblul normelor de conduită generale, impersonale şi obligatorii, instituite sau sancţionate de stat, norme ce reglementează relaţiile sociale în acord cu interesele fundamentale ale societăţii, prin stabilirea de drepturi, libertăţi şi obligaţii pentru destinatarii lor, respectarea lor fiind asigurată la nevoie prin forţa de constrângere a statului.
Definiţia formală a dreptului, cea care defineşte forma permanentă a dreptului, cuprinde ca elemente esenţiale ale acestuia, normele de conduită sociale susceptibile de realizare prin constrângere.
Pornind de la aceste elemente ale dreptului, acesta este conceput ca fiind totalitatea normelor de purtare sociale care coordonează raporturile oamenilor în societate putând fi aduse la îndeplinire, la nevoie, prin forţa materială.19
NOTE BIBLIOGRAFICE
1. Matei B. Cantacuzino în Curs de drept civil, Ediţia a II-a, Ed. “Ramuri” Oltenia, 1939, pag.12, afirma că “Dreptul nefiind decât o manifestare a vieţii reale, e ca şi viaţa din care emană, în stare de perpetuă”.
2. Analiza dreptului de către jurisconsulţii romani este făcută în operele lor, dintre care amintim: Institutiones, Digestes, Questiones, Reponses, Definitiones, opere elaborate din porunca împăratului roman bizantin Justinian şi cuprinse ulterior în Corpus Juris civilis care a devenit Legea întregului Imperiu în anul 528 e.n. şi care a dominat Europa în Evul Mediu.
3. Pentru detalii privind sensul juridic al termenului “drept” a se vedea: Nicolae Popa, Teoria Generală a Dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1994, pag.42 şi urm.
4. Pentru o analiză a calificării dreptului în ipostaza de drept obiectiv şi subiectiv, vezi, Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, Introducere în Teoria generală a dreptului, Ed. All, Bucureşti, 1998, pag.15-16 şi Ion Deleanu, Drepturile subiective şi abuzul de drept, Cluj-Napoca, 1988, pag.8.
5. Normele dreptului obiectiv nu se adresează unei persoane anume, ele indică tipul de conduită, modelul de comportament pe care trebuie să-l urmeze toţi destinatarii lor, atât guvernaţi cât şi guvernanţi.
6. Dreptul subiectiv este definit de Matei B. Cantacuzino în op.cit., la pag.39 ca fiind “totalitatea puterilor autonome pe care indivizii sau colectivităţi de indivizi le păstrează neatinse în gândirea dreptului obiectiv şi care, în limita acestor îngrădiri, le permit să-şi exercite toate facultăţile şi aptitudinile lor, să respingă toate piedicile ce li s’ar opune de alţii sau de societate, şi să valorifice anumite pretenţii în contra altora sau în contra societăţii."
7. Obligaţia corelativă constă în îndatorirea stabilită de lege pentru partea obligată, de a satisface interesele persoanei îndrituite, realizarea ei fiind asigurată la nevoie, de forţa coercitivă a statului.
8. Discuţii privind legiferarea, pe larg, vezi, Gheorghe C. Mihai, Radu I. Motica, Fundamentele dreptului – Teoria şi Filosofia dreptului, Ed. All, Bucureşti, 1997, pag.138-146.
9. Pentru detalii, a se vedea, Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, pag.29-34.
10. Sancţiunile erau aplicate diferenţiat, în funcţie de clasa socială din care făceau parte cei implicaţi; răscumpărarea materială apare pe fondul diferenţierilor în planul material; sancţiunile au evoluat şi s-au perfecţionat în timp, adaptându-se permanent la stadiul dezvoltării sociale.
11. Momentul de referinţă în apariţia dreptului l-a constituit declanşarea procesului de codificare.
12. În proiectul Codului civil francez se nota că “Există un drept universal, imuabil, izvor al tuturor legilor pozitive; el nu este decât raţiunea naturală, întrucât aceasta guvernează pe toţi oamenii”.
13. Pentru detalii a se vedea Radu I. Motica, Gheorghe Mihai, Introducere în studiul dreptului, vol.I., Ed. “Alma Mater” Series Jurisprudentia, Timişoara, 1995, pag.36.
14. Deşi definiţia dreptului pare un lucru simplu, realitatea a demonstrat că este complicat. Alexandru Văllimărescu în Tratat de Enciclopedia dreptului, Ed. Lumina Lex, 1999, pag.39, afirmă că “deşi dreptul există de când există lumea, nu ştim măcar nici ce este dreptul”; Prof. Mircea Djuvara la întrebarea: Ce este dreptul? răspunde: “A şti ce este dreptul nu este de altfel un lucru aşa de uşor, cum pare la prima vedere. Mulţi jurişti obişnuiţi a practica dreptul nu ar şti desigur să răspundă la o asemenea întrebare neaşteptată”.
15. Digestes. De Justitia et jure, I, 1,1.
16. În celebra sa lucrare, De Republica (III, 17), scria că dreptul “este o lege adevărată, dreapta raţiune, conformă cu natura, răspândită în toţi, constantă, eternă. Această lege nu este alta la Roma, alta la Atena, alta acuma, alta mai târziu, ci o singură lege şi eternă şi neschimbătoare va cârmui pe toţi oamenii în toate timpurile”.
17. Cours de droit civil, Titlu I, pag.1.
18. Leon Duguit, Le droit social, le droit individuel et la transformation de l’État, Paris, Ed. Alcan, 1911, pag.6.
19. Pentru o analiză aprofundată a definiţiei formale a dreptului, a se vedea, Alexandru Văllimărescu, op.cit., pag. 52-64.
Trimiteți un comentariu