Mircea-Dan Bocşan – Drept roman (note de curs)
CUPRINS
Bibliografie
I. Introducere în studiul dreptului roman
1. Obiectul şi importanţa cursului
2. Chestiuni de istorie juridică romană
3. Lecturi suplimentare
II. Diviziunile dreptului roman
III. Izvoare
1. Noţiunea de izvor de drept
2. Izvoare nescrise
3. Izvoare scrise
4. Codificarea lui Iustinian
5. Soarta dreptului roman după Iustinian şi până la codificările moderne
IV. Procedura de judecată
1. Preliminarii
2. Procedura legis-acţiunilor
3. Procedura formulară
4. Procedura extraordinară
V. Persoane
1. Noţiunea de persoană şi personalitate juridică
2. Capacitatea persoanei (fizice)
3. status libertatis
4. status civitatis
5. status familiae
6. Tutela şi curatela
7. Stingerea capacităţii juridice
8. Persoana morală (juridică)
VI. Bunuri
1. Noţiunea şi clasificarea bunurilor
2. Proprietatea
3. Posesiunea
4. Modurile de dobândire a proprietăţii
5. Iura in re aliena
6. Apărarea proprietăţii
7. Stingerea proprietăţii
8. Coproprietatea şi coposesiunea
VII. Succesiuni
1. Preliminarii
2. Succesiunea legală
3. Testamentul. Legatele şi fideicomisele
4. Acţiunile succesorale
5. Opţiunea succesorală
VIII. Obligaţii
1. Noţiunea de obligaţie în dreptul roman
2. Teoria generală a obligaţiei
3. Teoria generală a contractului
4. Izvoarele obligaţiilor
- contracte
- delicte
- diferite alte cauze
5. Transmisiunea şi stingerea obligaţiilor
6. Garanţii personale şi reale
BIBLIOGRAFIE
- bibliografie minimală obligatorie
Vladimir HANGA, Drept roman, oricare din ediţiile 1994-2001, Argonaut, Cluj-Napoca
Vladimir HANGA, Adagii juridice latineşti, Lumina lex, Bucureşti, 1999
Vladimir HANGA, Mari legiuitori ai lumii, cap. II: Iustinian, Lumina lex, Bucureşti, 1999
Gaius, Instituţiunile, trad. de Aurel POPESCU, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1982 (sau trad.fr. Jules REINACH, Les
belles lettres, Paris, 1991)
***Instituţiile lui Iustinian, trad. de Vladimir HANGA, Lumina lex, Bucureşti, 2000
Numa-Denis FUSTEL DE COULANGES, Cetatea antică, orice ediţie – începând cu trad. ALEXIANU din 1929
Jérôme CARCOPINO, Viaţa cotidiană în Roma la apogeul imperiului, Ştiinţifică şî enciclopedică, Bucureşti, 1979
Sergiu Pavel DAN, Visul lui Scipio. Istoria Romei ca poveste filosofică, Dacia, Cluj-Napoca, 1983
- bibliografie alternativă şi complementarăMircea-Dan BOCŞAN, Testamentul. Evoluţia succesiunii testamentare în dreptul roman, Lumina lex, Bucureşti, 2000
Durido BUIA, Formalismul în dreptul roman, teză, Cluj-Napoca, 1973
Michèle DUCOS, Rome et le droit, Paris, 1996
Gerhard DULCKEIT, Fritz SCHWARZ, Wolfgang WALDSTEIN, Römische Rechtsgeschichte, Beck, München, 1995
Jean GAUDEMET, Les institutions de l’antiquité, ed.a 7-a, Montchrestien, Paris, 2002
Paul-Frédéric GIRARD, Manuel élémentaire de droit romain, par felix SENN, Paris, 1929
Antonio GUARINO, Istituzioni di diritto romano, Torino, 2001
Vladimir HANGA, Drept privat roman. Tratat, EDP, Bucureşti, 1978
Heinrich HONSELL, Theo MAYER-MALY, Walter SELB, Römisches Recht, Viena, 1983
Detlef LIEBS, Römisches Recht, Götingen, 1999
Mihail Vasile JAKOTĂ, Dreptul roman, Chemarea, Iaşi, 2 vol., 1993
Jean GAUDEMET, Droit privé romain, Montchrestien, Paris, 1998
Peter STEIN, Roman law in european history, Cambridge University Press, 2002
Constantin TOMULESCU, Drept privat roman, TUB, 1973
I. INTRODUCERE ÎN STUDIUL DREPTULUI ROMAN
I.1 Obiectul şi importanţa cursului
1. Două argumente se aduc în mod uzual pentru a fixa importanţa studiului dreptului roman:
1) originea romanică a Codului civil român, întocmai ca şi a modelului său francez;
2) este bine să se studieze această materie pentru dezvoltarea inteligenţei şi spiritului juridic. În textele jurisconsulţilor găsim fineţe în analiză şi simţ practic.
Niciunul din argumente nu rezistă unei critici atente:
a) ceea ce a trecut în codul civil este ceea ce au înţeles, la nivelul secolului XVIII, redactorii acestuia din dreptul roman, nu neapărat ce a fost acesta în realitate. Să nu uităm că secolele XIX şi XX au adus importante descoperiri de izvoare şi o pleiadă de cercetători care au clarificat numeroase lacune şi
ezitări ale predecesorilor. În plus, ştiinţa actuală a dreptului a ajuns în două secole la o maturitate, la o treaptă de dezvoltare superioară. Se poate vorbi, de la jumătatea secolului trecut de o „depăşire” a experienţei romane;
b) dacă ar fi vorba numai de gimnastică intelectuală, am putea foarte bine studia mai subtila jurisprudenţă talmudică sau cazuistica iezuită.
Care este utilitatea reală?
O putem desprinde încercând să răspundem la întrebarea: care este originea regulilor juridice? Cum apar, se modifică şi dispar acestea? Mai multe răspunsuri s-au conturat de-a lungul istoriei: Primul răspuns a fost de ordin teologic: dreptul, în această optică, este un produs al voinţei divine.
Laicizarea mentalitătilor, începută din Renaştere, a culminat cu ideile raţionaliste: voinţa omului este liberă, omul este un Creator, deci dreptul este un produs al voinţei atotputernice a omului. În consecinţă, normele ce le creează sunt imuabile şi optime a-i satisface aspiraţiile. Aceste idei aparţin precursorilor revoluţiei franceze şi se înscriu în atmosfera atee a Revoluţiei franceze. Dreptul este „raţiunea omenească întrucât guvernează popoarele” (Montesquieu, III, C.1).
Dar, s-a observat mai târziu, raţiunea se poate înşela. Rezultă că dreptul nu poate fi un produs arbitrar al voinţei ci al necesităţilor impuse de mediul social. Echilibrul de forţe atins în societate la un moment dat şi într-un anumit context se reflectă în juridic.
Se pune întrebarea: cum şi când s-a atins primul moment de echilibru? Cum se ajunge la transformări în drept? Încotro se merge? Pentru a ne facilita răspunsul, trebuie să studiem evoluţia societăţilor de la stadiul primitiv până la deplina maturitate şi prăbuşire. Dreptul roman este singurul model disponibil: este o evoluţie „care începe aproape la începutul vieţii sociale, pentru a se opri la declinul unei civilizaţii îmbătrânite” (Girard). Avem deci de a face cu o studiere a dreptului din perspectivă sociologică (von Jhering), nu exegetică (bartoliştii) şi nici pur istorică (von Savigny).
2. Pe de altă parte, omul pare deci a fi de la natură liber să-şi exercite facultăţile cu care este înzestrat. Însă viaţa în societate ar fi imposibilă dacă ar fi dominată de dreptul celui mai tare, deci dacă ar exista o libertate completă. S-au făurit de aceea nişte reguli care să îngrădească llibertatea individului dar care îi garantează viaţa în societate. Dreptul este modelarea libertăţii prin inteligenţa verificată în timp. Apelând, la Ulpian, vom observa că justiţia este (Dig. I.1.10 pr.). Jurisprudenţa este „cunoaşterea lucrurilor divine şi umane, ştiinţa justului şi injustului” (Dig. I.1.1.2) – definiţie influenţată de stoici şi pitagoreici.
3. Cursul de „Instituţii de drept privat roman” urmăreşte să ofere studentului ce începe studiul dreptului o perspectivă istorică asupra instituţiilor ce le va studia în anii următori. Înţelegerea regulilor juridice contemporane nu poate fi desprinsă de cunoaşterea originii şi evoluţiei lor. Numai astfel viitorul jurist va dobândi abilitatea de a înţelege mişcarea fenomenului juridic şi de a se adapta într-o lume caracterizată de inflaţie legislativă. În plus, materia de faţă se înscrie în pachetul de discipline de studiu specifice anului I, ce au toate un scop pronunţat propedeutic. Studentul se va familiariza astfel cu limbajul de specialitate, va învăţa să gândească juridic, va fi pus în situaţia de a analiza critic soluţii de speţă ingenioase şi de a vizualiza evoluţii instituţionale.
În rezumat, cursul de faţă doreşte să practice analize instituţionale evolutive pornind de la epoca legendară a fondării Romei şi mergând până la finalizarea codificării lui Iustinian.
I.2. Chestiuni de istorie juridică romană
Periodizarea istorică, peste care vom suprapune una juridică.
Regalitatea
753 – fondarea Romei: democraţie militară ţărănească;
Perioadă mitică, din care reţinem reforma iniţiată de Servius Tullius în sec. VI a.Chr. şi cucerirea etruscă.
Organele de conducere: regele, senatul şi adunarea poporului (comiţia curiată). Reforma serviană începe în această perioadă, dar – în virtutea complexităţii ei – va fi finalizată abia în epoca republicană.
Cooptarea plebeilor bogaţi în cetate duce la reorganizarea triburilor în urbane şi rurale, precum şi la apariţia
comiţiilor centuriate (patricieni + plebei).
509 – alungarea regilor (etrusci) în urma compromisului dintre patricieni şi plebei
Republica: modelarea instituţiilor republicane s-a făcut prin lupta dintre patricieni şi plebei, ale căror revendicări s-au grupat pe trei coordonate:
1. economice: ştergerea datoriilor şi rezolvarea problemei agrare printr-o împărţire echitabilă a pământului;
2. juridice: legi scrise şi ius conubii;
3. politice: ius honorum şi impunerea voinţei plebei în comiţii.
Conflictul menţionat a fost făcută posibilă de modalitatea de atribuire a cetăţeniei romane şi de împuţinarea vechilor cetăţeni prin războaie.
494 – secesiunea plebei pe Mons Aventinus;
490 – Lex sacrata se înfiinţează concilia plebis şi apare tribunatul plebeu;
451-449 – Lex XII Tab, ce nu distinge între patricieni şi plebei;
449 – Lex Valeria Horatia – plebiscitul are valoare de lege, dacă este ratificat de senat;
445 – Lex Canuleia – acordă plebeilor ius conubii;
443 – apare cenzura – finele reformei lui Servius Tullius;
387 – galii incendiază Roma;
367 – Leges Liciniae-Sextiae: unul din consuli este plebeu; ştegerea datoriilor; limitarea lui ager publicus la 500 iugăre;
367 – apare pretura (urbană), edilii curuli şi, probabil, cenzura;
357 – se introduce impozitul asupra eliberării sclavilor;
351 – primul cenzor plebeu;
343-290 – război cu samniţii şi cartaginezii;
326 – Lex Poetelia Papiria – interzicerea vinderii ca sclav a debitorului insolvabil;
304 – Cnaeius Fulvius divulgă formulele de judecată – începutul probabil al jurisprudenţei romane (ştiinţa dreptului);
287 – Lex Hortensia – hotărârile adunărilor tribute primesc putere de lege;
268 – Lex Aquilia – reglementează repararea pagubei pricinite pe nedrept;
264-241 – primul război punic şi începutul politicii de expansiune;
254 – Tiberius Coruncanius – primul pontif plebeu, dă consultaţii publice; laicizarea dreptului.
242 – apariţia preturii peregrine;
241 – Sicilia devine provincie romană.
204 – Lex Cincia – restricţiile dreptului de a dona;
204 – Lex Pletoria – instituirea curatelei minorilor de 25 de ani;
204-169 – Lex Furia testamentaria – interzicerea legatelor mai mari de 1000 de aşi;
200 – Lex Letoria – cu privire la minori;
197 – Lex Atilia – reglementând numirea tutorilor dativi la Roman;
184 – M. Porcius Cato cenzor;
169 – Lex Voconia – privind interdicţia cetăţenilor recenzaţi în prima clasă (având cens de peste 100000 de aşi) de a institui moştenitori de sex feminin; nici un legatar nu poate primi mai mult decât cel mai defavorizat dintre moştenitori;
155 – suprimarea impozitului pentru cetăţenii romani;
150 – Polibius scrie Istoria romană. Primele revolte ale sclavilor. Vot scris în adunările populare;
148-126 – Lex Aebutia – introduce procedura formulară, lăsând să subziste procedura legis-acţiunilor;
146 – desfiinţarea Cartaginei şi crearea provinciei romane Africa;
133 – P. Mucus Scaevola consul; Tiberius Gracchus tribun al plebei – încercări de reforme agrare;
123 – Gaius Gracchus tribun al plebei – reluarea reformei agrare;
112 – războiul contra lui Iugurtha;
119-118 – Lex Thoria Agraria – lege instituind un vectigal ce să fie plătit de către posesorii ogorului public;
109 – Lex Mamilia Roscia – una din cele mai importante legi dintre cele ce au desfiinţat efectele reformelor agrare;
107-100 – Marius consul;
106-43 – M. Tulius Cicero;
99 – Lex Iulia et Plautia – relativă la lucrurile furate cu violenţă;
93 – Causa Curiana;
95 – Q. Mucius Scaevola consul;
90-89 – Lex Iulia şi Lex Plautia Papiria – extind cetăţenia în toată Italia;
90-88 – victorii ale lui Marius asupra germanicilor; războiul sociilor; declanşarea conflictului între Marius şi Sulla;è1
82-79 – Sulla dictator; Leges Corneliae;
80 – Lex Cornelia de falsis sau testamentaria – stabileşte o ficţiune legală în favoarea cetăţeanului decedat în captivitate;
73-71 – răscoala lui Spartacus;
70 – Pompeius consul;
67 – Lex Cornelia de iurisdictione - ; procesul contra lui Verres
66 – C. Aquilius Gallus pretor – delictul de dol;
63 – consulatul lui Cicero;
60-56 – primul triumvirat: Caesar, Pompeius; Crassus.
58-50 – războaiele galice ale lui Caesar;
51 – S. Sulpicius Rufus consul;
49 – Caesar lângă Roma; colonizarea veteranilor lui Caesar pe pământurile din Italia;
48-44 – dictatura lui Caesar;
43-32 – al doilea triumvirat: Marcus Antonius, Octavianus, Laepidus; C. Trebatius Testa, Aulus Ofilius, Alfenus Varus consul;
31 – victoria flotei lui Octavianus la Actium asupra lui Marcus Antonius; Octavianus consul;
40 – Lex Falcidia – instituirea quartei Falcidice;
31 – Lex Iulia Titia – reglementând numirea tutorilor dativi în provincii;
30 – Egiptul devine provincie romană; Aufidius Namusa, Q. Aelius Tubero, Fabius Mela.
Organele de conducere: magistraţii, senatul şi adunările populare.
Contextul creat după al doilea război punic provoacă o schimbare drastică a societăţii romane, ce pregăteşte instaurarea Principatului. Social, se realizează clivarea cetăţenilor liberi în clasele optimaţilor, cavalerilor şi popularilor. Decăderea Republicii s-a datorat prăbuşirii democraţiei militare ţărăneşti, pe
fondul nerezolvării problemei agrare şi în contextul favorizant al extinderii statului roman.
Imperiul
Principatul
27 – instaurarea Principatului: urmează o perioadă caracterizată în esenţă prin recoltarea tuturor prerogativelor în mâna principelui
27 a.Chr.-14 p.Chr. – Octavianus, ce primeşte la 13 (16?) ianuarie 27 titlul de Augustus şi princeps; Ateius Capito (sabinienii) şi M. Antistius Labeo (proculienii);
23 – Octavianus reintră în Roman; se închid porţile templului lui Ianus;
17 – Lex Iulia iudiciaria – abolirea definitivă a procedurii legis-acţiunilor;
5 p.Chr. – C. Ateius Capito (s) consul;
61 – Lex Petronia de sclavis – măsuri de ocrotire a sclavilor;
14-37 – Tiberius; Massurius Sabinus (s) şi M. Cocceius Nerva (p)
30 – C. Cassius Longinus consul;
37-41 – Caligula; C. Cassius Longinus (s) şi Proculus (p);
41-54 – Claudius; reforma judiciară;
54-68 – Nero; senatul primeşte competenţa de judecare a apelurilor civile şi apelul devine o cale obişnuită de atac în civil; M. Cocceius Nerva fiul (p);
70 – după anul 70, Pegassus consul (p) şi conducător de şcoală;
69-79 – Vespasian;
79-81 – Titius;
86 – C. Iavolenus Priscus (s) consul; guverantor în provincie;
81-96 – Domitianus
87 – L. Neratius Priscius (p) consul;
96-98 – Nerva; dispariţia antagonismelor dintre cele două şcoli;
98-117 – Traian; războaiele dacice; Urseius Ferox, Neratius Priscus; Ttius Aristo
117-138 – Hadrian; reorganizarea provinciei Dacia; Sextus Pedius;
106/107 – P. Iuventius Celsus (p) pretor; ulterior, unul din consulii împăraţilor Hadrian şi Traian;
125-138 – codificarea edictului pretorian de către P. Salvius Iulianus;
129 – P. Iuventius Celsus (p) consul; membru în consiliul împăratului Hadrian;
138-161 – Antoninus Pius; măsuri de ocrotire a sclavilor; Africanus, Sextus Pomponius, Gaius (s);
148 – P. Salvius Iulianus consul; guvernator în mai multe provincii; membru în consiliul imperial;
161 – anul probabil de scriere a Instituţiunilor lui Gaius;
161-169 – M. Aurelius şi L. Verus – Ulpius Marcellus şi Q. Cervidius Scavola;
169-177 – M. Aurelius;
177-180 – Marcus Aurelius + Commodus;
180-192 – Commodus; prima devalorizare a monedei romane;
193-198 – Septimius Sever;
202 – Aem. Papinianus prefect al pretoriului şi membru în consiliul imperial; ucis din ordinul lui Caracalla în 212;
198-211 – Severus + Caracalla – Iulius Paulus;
211-217 – Antonin Caracalla – Constitutio Antoniana (212) extinzând cetăţenia la toţi peregrinii ordinari; Aelius Marcianus;
212 – Domitius Ulpianus, iniţial asesor al prefectului pretoriului Papinian şi apoi prefect al pretoriului;
218-222 – Elagabal;
222-235 – Alexandru Severus; Ulpian este ucis de pretorieni în 223 (228?) împreun ă cu Iulia Mameea; Herennius Modestinus – elev al lui Ulpian şi ultimul jurisconsult clasic; începe perioada de anarhie militară;
270-275 – retragerea aureliană din Dacia;
Dominatul
284-305 – Diocletian se proclamă Dominus et Deus, monarhia renunţând astfel la faţada republicană; dispare cenzura, atribuţiile de cenzor fiind preluate de împărat; Codex Gregorianus (constituţiile imperiale din perioada 196-201) şi Codex Hermogenianus (constituţiile imperiale din perioada 293-294); Hermogenianus;
307-337 – Constantin;
379-395 – Theodosiu I
395 – divizarea administrativă a statului roman între Arcadius (răsărit) şi Honorius (apus);
408-450 – Theodosiu al II-lea (răsărit); constituţia imperială din 439 privind posibilitatea descendenţilor de a succede în locul mamei predecedate, în concurs cu ceilalţi moştenitori ai acesteia;
425-455 – Valentinian al III-lea (apus);
426 – Legea citaţiunilor;
438 – Codex Theodosianus;
474-491 – Zenon (răsărit);
476 – prăbuşirea Romei şi a Imperiului roman de apus;
491-518 – Anastasius (răsărit);
493-526 – Teodoric cel Mare (Italia);
506 – Lex Romana Visigothorum
518-527 - Iustin
527-565 – domnia lui Iustinian; Corpus iuris civilis; Tribonian, Teophilus, Dorotheus.
(886-911) – Leon al VI-lea Filosoful; Basilicalele;
Periodizarea juridică753 – sec. I a.Chr.: vechiul drept roman;
sec. I a.Chr. – 284: dreptul clasic;
284-565: dreptul postclasic.
I.3 Lecturi suplimentare - Importanţa studierii dreptului roman
“Niciodată nu veţi şti noul cod civil dacă veţi învăţa numai acest cod. Filosofii şi jurisconsulţii Romei sunt încă dascălii omenirii. Clădirea legiuirii noastre naţionale am înălţat-o în parte cu bogatele materiale ce ne-au fost lăsate de la ei. Roma a supus Europa prin armele sale, a civilizat-o prin legile sale.”
(PORTALIS, 1804)
“Să-mi fie îngăduit să atrag băgarea de seamă asupra unei greşeli, răspândite de ignoranţă şi pe care lenea ar putea-o face să aibă trecere: că ar fi de ajuns de aici înainte, pentru acei care se hotărăsc să înveţe legile, să cunoască numai codul civil. Nu putem să le repetăm îndeajuns că, luând pildă de la magistraţii noştri cei mai mari şi de la jurisconsulţii noştri cei mai vestiţi, trebuie să înveţe dreptul din izvorul lui cel mai curat, în legile romane. Numai cercetând şi adâncind acest monument nepieritor de înţelepciune şi de echitate se pot forma acei care năzuiesc la menirea cinstită de a lumina pe concetăţenii lor asupra intereselor acestora ori să hotărască asupra litigiilor dintre ei.”
(GARY, 1805)
“Neîncetat vom alerga la dreptul roman, care este baza ştiinţei noastre, baza tuturor legislaţiunilor moderne. […] Fără îndoială poate cineva să-şi facă trebuşoara sa ca judecător, ca avocat, fără îndoială poate cineva să întocmească o poliţă fără să fi auzit măcar de Papinian, Ulpian, Modestin şi alţi jurisconsulţi romani. Însă, niciodată nu va putea să fie înzestrat cu judecată serioasă, cu agerime de minte, fără să fi urmat cu seriozitate doctrina şi felul de privire a materiilor juridice a acestor jurisconsulţi, care cu drept cuvânt sunt numiţi fondatorii ştiinţei noastre.”
(George MÂRZESCU, 1860)
“Dreptul Roman este pentru jurisconsulţii moderni de folos practic din punctul de vederii al culturii juridice. El perfecţionează inteligenţa juridică şi ne permite o bună înţelegere nu numai a legilor moderne, ci a oricăror legi. Analiza discuţiilor jurisconsulţilor este o aleasă şcoală de raţionare juridică. spiritul deprins cu mânuirea acestor argumentări va stăpâni cu uşurinţă rară greutăţile juridice. Dreptul Roman din punctul de vedere al tehnicii pure este monumentul cel mai desăvârşit al dialecticii juridice. El este gimnastica dreptului.”
(P. VAN WETTER, 1871)
“Corsicanul care se abţine de la vendetta ca să respecte legea ţării, e proscris între ai lui. Acela care sub presiunea credinţei populare îi cedează, cade pe mâna răzbunătoare a justiţiei. Tot aşa şi la duelul nostru. Acela care, în condiţii ce fac din duel o datorie de onoare, îl refuză, dăunează onoarei lui; dacă îl primeşte, e pedepsit – o situaţie penibilă şi pentru împricinaţi şi pentru judecători. În vechea Romă, zadarnic am căuta fenomene analoage; instituţiile statului erau acolo în deplin acord cu sentimentul naţional de drept.”
(Rudolf von JHERING, 1872)
“Profesorul de drept roman nu trebuie să piardă niciodată din vedere scopul eminamente practic al cursului ce-l susţine; el nu va cerceta trecutul decât pentru a explica prezentul, fără a răpi studiilor de drept roman caracterul de unitate ce l-au păstrat până azi; va urmări evoluţia instituţiilor juridice de la origini până în pragul legislaţiilor moderne. Concomitent, va şti să reliefeze faptele care ilustrează marile principii ale filosofiei dreptului. Sinteza trebuie să domine în cursul său. Atunci studentul va putea cuprinde sensul profund al cuvintelor lui Corneille de Bynkershock: “cel care ascultă limbajul dreptului roman aude la drept vorbind limbajul tuturor naţiilor””.
(Carl OTT, 1913)
“Ceea ce este mai greu de explicat este fenomenul unic în istorie ca un drept străin şi de lungă vreme mort să ajungă a se impune unor popoare străine, nici prin forţă nici prin sprijinul credinţei, cu aşa efect încât să stăpânească la ele acasă şi să le facă educaţia juridică secole de-a rândul. Dreptul roman se înmormântase demult cu poporul care l-a creat, când naţiuni noi l-au dezgropat şi l-au introdus în viaţa lor la o cotitură a istoriei, care însemnează începutul evului modern. S-a produs o întorsătură lentă dar hotărâtoare în evoluţia spiritului general, când lumea medievală a luat cunoştinţă de principiile şi distincţiile luminoase ale dreptului roman, care oferise cu veacuri înainte mai multă garanţie de libertate şi egalitate civilă decât regimul feudal de origine germanică.
[…] Acum, când fiecare stat european îşi are corpul său de legi civile iar ştiinţa modernă pretinde că şi-a însuşit gândirea juridică a jurisconsulţilor clasici, se pune întrebarea dacă mai este necesar a se studia dreptul roman. Răspunsul afirmativ se impune pentru două motive izvorâte din tendinţa de a ridica tot mai sus ştiinţa dreptului. Întâi, pentru că şi în materia dreptului ca la orice ramură de ştiinţă, mai temeinic se înţeleg instituţiile juridice actuale dacă cercetăm pe ce se întemeiază, dacă deci studiem dreptul roman care, în bună parte, le stă la bază. Al doilea, pentru că dreptul roman având o dezvoltare ce se poate urmări continuu într-un interval de 1000 de ani, oferă cercetătorului putinţa nu numai de a observa procesul de formaţiune, înflorire şi decădere a unor instituţii specific romane, ci a desprinde dintr-o evoluţie milenară şi principii generale, care cârmuiesc evoluţia dreptului, ca un produs social, independent de timp şi loc. Din acest punct de vedere, tot mai accentuat în ultimele decenii, studiul dreptului roman intră în curentul larg al istoriei generale a dreptului.”
(Ion C. CĂTUNEANU, 1922)
“Jurisconsulţii romani au fost aceia care au pus bazele Ştiinţei Dreptului; ei au avut un spirit practic şi în acelaşi timp o agerime pentru construcţiile teoretice ale Dreptului, rămase neîntrecute. De la dânşii avem vocabularul juridic şi lor le datorăm categoriile, clasificările şi noţiunile Dreptului. Dacă astăzi jurisconsulţii din întreaga lume mânuiesc aceleaşi concepte şi – ca să zicem aşa – vorbesc aceeaşi limbă, aceasta este opera jurisconsulţilor Romei. Dar aceşti jurisconsulţi nu erau numai nişte mari constructori, ci şi nişte iscusiţi cazuişti care ştiau să găsească pentru fiecare speţă, pentru fiecare caz în parte, soluţia cea mai potrivită şi mai echitabilă. Trecând prin şcoala lor, chiar dacă ar fi ca mai târziu să se uite tot, exerciţiul făcut întăreşte pentru totdeauna spiritul.”
(Matei NICOLAU, 1930)
“Dreptul roman are o valoare proprie, explicabilă prin marea înclinaţiune ce o aveau strămoşii noştri pentru ars boni et aequi; el a creat limbajul juridic şi categoriile juridice ale dreptului comun universal, coordonând pentru prima oară dispoziţiile legale răzleţe, ridicându-le până la principiile de unde porneau, grupându-le în jurul unor anumite reguli. Valoarea aceasta intrinsecă a dreptului roman este independentă de soluţiile date şi de aceea se explică persistenţa categoriilor juridice întocmite de dânsul, chiar faţă de diversitatea şi de complexitatea chestiunilor dezbătute de dreptul modern.”
(Constantin STOICESCU, 1931)
“Bazele dreptului civil modern au fost aşternute în perioada romană. În această epocă, corespunzătoare venirii creştinismului, omenirea a trăit una din fecundele ei lucidităţi. Natura omenească a fost analizată atunci cu o precizie care n-a mai fost întâlnită altădată. Întocmai după cum înclinarea spre lucrurile supranaturale a fost formulată şi exprimată în splendida religie creştină, tot astfel predispoziţia socială a omului, pe lângă comorile vieţii sale individuale, au găsit expresie în dreptul civil.”
(Alexandru OLTEANU, 1941)
„Convieţuirea comunităţilor omeneşti ne duce la concluzia necesară că există elemente ideale de armonie şi de sinteză exprimate de esenţa omenească a acestor comunităţi. Rezultatul la care ajungem este [...] postulatul unei comunităţi de destin şi de revelaţie, care unifică toate colectivităţile, toate structurile stilistice particulare – fără a le nega sau împiedica să se realizeze – şi care, deci, unifică şi istoria omenească.
Dreptul roman nu mai poate fi privit nici ca o ratio scripta, nici ca un exemplu inegalabil şi obligatoriu. În istoria instituţiilor juridice ale Romei, nu mai poate fi vorba decât de o grandioasă manifestare a istoriei omeneşti, cu care avem legături necesare, derivând din această comunitate de destin şi de revelaţie. Istoria dreptului roman din această cauză, cu marile ei întâmplări, cu problemele variate care acoperă un mileniu şi jumătate de frământare omenească şi cu atâtea cuceriri în toate sensurile vieţii sociale, rămâne o incomparabilă magistra vitae.”
(Valentin Al. GEORGESCU, 1942)
“Există la unii un soi de antipatie faţă de cultura latină şi de moştenirea romană, acuzate de rigiditate, de lipsa dimensiunii metafizice şi, horribile dictu, de “spirit juridic”. Oroarea de spiritul juridic merge împreună cu dispreţul simţului civic şi e un simptom sigur de barbarie. Spiritul juridic se opune legalismului orb şi implacabil; el a definit şi delictul abuzului de drept. Raţiunea finală a spiritului juridic e solicitudinea umană, care transpare sub formulările lui lapidare şi în logica strânsă a interpretării. Limba şi proza latină, superba şi tot mai ignorata poezie latină, împreună cu acestea şi dreptul roman, apoi limba şi poezia franceză, nu îndeajuns de preţuita poezie franceză (câţi îi citesc azi pe formidabilul Hugo sau pe un Du Bartas, un Jodelle, un Sponde?), totodată şi codul Napoléon, constituie laolaltă o continuitate esenţială a spiritului european, o tradiţie a cărei părăsire nimic nu o poate compensa. Antipatia barbarilor faţă de această tradiţie e firească şi neabătută. Tot firească şi neabătută ar trebui să fie şi apărarea acestei tradiţii ”
(Alexandru PALEOLOGU, 1983)
“Studiul dreptului roman constituie un mijloc exemplar permiţând dobândirea sensului evoluţiei şi relativităţii instituţiilor juridice. Din acest dublu punct de vedere tehnic şi sociologic, valoarea formativă a dreptului roman apare extrem de preţioasă într-o epocă, precum a noastră, de proliferare legislativă şi de bulversări economice şi sociale. Ar fi într-adevăr periculos să limităm formaţia juristului numai la studiul dreptului în vigoare. Căci aceasta ar însemna să acordăm licenţa unor studenţi a căror cultură este menită să devină destul de repede anacronică, fără să posede bagajul istoric şi tehnic elementar ce să le permită să se orienteze în masa de legi noi şi să se adapteze schimbărilor.”
(Roger VIGNERON, 1994)
II. DIVIZIUNILE DREPTULUI ROMAN
1. după obiectul său:
1.1. Drept public
1.2. Drept privat:
- drept civil (ius quiritium): bazat pe Legea celor XII Table, reguli dominate de formalism şi impregnate de
religie;
- drept pretorian (ius praetorium): creat procedural de pretori pentru a complini lacunele dreptului civil şi al
reforma, la nevoie;
- dreptul ginţilor (ius gentium): apărut în contextul extinderii statului-cetate şi intrării în relaţii cu cei ce nu
aveau calitatea de cetăţeni – un set de reguli comune tutror popoarelor;
- dreptul natural (ius naturale): norme considerate comune tuturor vieţuitoarelor.
Dreptul natural definit de Aristotel şi preluat de romani (v. de exemplu Gaius) vizează un set de reguli filtrate prin practica îndelungată – ce le-a consacrat drept corespunzătoare oamenilor de pretutindeni. Creştinismul amestecă divinitatea şi operează separarea dreptului natural (revelat de Dumnezeu), de cel uman (cognoscibil şi stabilit de oameni). Modernitatea sec. XVI-XVII întreprinde laicizarea, contractualiştii ajungând să afirme un drept natural ce s-ar fi stabilit în firea primară a omului, avută anterior constituirii societăţii; aceasta se traduce însă prin distrugerea conceptului de drept natural, care nu mai poate fi determinat în nici un fel.
Ştiinţa actuală a dreptului reia, în fapt, conceptul lui Aristotel.
2. după izvorul regulii de drept:
2.1. Drept scris
2.2. Drept nescris
3. după modul de aplicare:
3.1. Drept comun
3.2. Drept de excepţie
III. IZVOARELE DREPTULUI ROMAN
1. Izvorul de drept: noţiune şi depedenţa sa de evoluţia social-economică şi politică romană.
2. Izvoare nescrise: Cutuma (obiceiul)
- cel mai vechi izvor de drept roman;
- este înlocuit de izvoarele scrise spre sfârşitul republicii şi se revigorează în perioada principatului, pe fondul extinderii statului roman şi revenirii la economia naturală;
- dreptul vulgar - sec. IV-V p.Chr.;
- precedentele judiciare.
3. Izvoare scrise:
2.1. Legea – prima şi cea mai importantă lege: Legea celor XII table (449 a.Chr.).
Legile se împart după modalitatea de adoptare în curiate (votate în comiţiile curiate) şi centuriate (votate în
comiţiile centuriate). Alături de aceste apar mai târziu şi plebiscitele.
2.2. Senatus-consultele – false izvoare de drept.
2.3. Edictele magistraţilor – cu accent special pe edictul pretorian şi codificarea sa în timpul lui Hadrian.
2.4. Constituţiile imperiale, ce în perioada principatului s-au prezentat ca:
- edicte;
- decrete;
- mandate;
- rescripte,
pentru ca în timpul dominatului să se reducă la:
- edicte, denumite acum şi legi edictale;
- rezoluţii.
2.5. Ştiinţa dreptului (iurisprudentia), cu accent pe perioada dreptului clasic: Cicero, Gaius, Pomponius,
Paulus, Ulpianus, Papinianus.
- cele două şcoli apărute în perioada principatului: sabiniană şi proculiană;
- ius publice respondendi;
- decăderea ştiinţei dreptului în perioada postclasică;
- legea citaţiilor – 426 p.Chr.
4. Codificarea lui Iustinian:
- contextul istoric şi intenţiile politice ale lui Iustinian: refacerea unităţii imperiului, reconstituirea gloriei
legislative a dreptului roman şi impunerea religie creştine.
- elaborarea operei legislative a lui Iustinian: Corpus iuris civilis.
5. Soarta dreptului roman după Iustinian până la codificările moderne – problema receptării.
IV. PROCEDURA DE JUDECATĂ
1. Preliminarii
- trecerea de la caracterul religios al rezolvării diferendelor la unul laic, totodată juridic;
- parcursul a fost: norme morale de conduită – răzbunare privată – legea talionului – compoziţia voluntară –
compoziţia legală; se observă din această evoluţie specifică vechiului drept roman cum treptat procedura se
etatizează. O concluzie similară va rezulta şi din studierea celor trei feluri de proceduri ce s-au succedat în
istoria dreptului roman.
- formalismul în procedura de judecată romană.
2. Procedura legis-acţiunilor
3. Procedura formulară – cu rolul central jucat de pretor, pe baza atribuţiilor conferite de lex Aebutia şi de
lex Iulia iudiciaria, în reformarea vechiului drept roman conform ideilor de echitate şi buna credinţă.
4. Procedura extraordinară – are ca trăsătură principală etatizarea procedurii şi intrarea acesteia sub
controlul puterii imperiale.
V. Persoane
1. Noţiunea de persoană în dreptul roman desemnează omul, ca subiect înzestrat cu drepturi şi obligaţii.
Aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii desemnează personalitatea juridică sau capacitatea.
2. Capacitatea
Componentele capacităţii:
- capacitatea de folosinţă:
- status libertatis;
- status civitatis;
- status familiae.
- capacitatea de exerciţiu, implicând condiţii legate de:
- vârstă;
- sex;
- sănătate mintală.
3. Status libertatis:
- sclavii;
- liberţii cetăţeni;
- latinii iuniani;
-stările de semisclavie – colonii.
4. Status civitatis
- prerogativele conferite de cetăţenia romană: ius comercii, ius conubii, ius sufragii, ius honorum,ius
militiae;
- latinii;
- peregrinii.
5. Status familiae
- unitate economică, socială şi de cult;
- situaţia şi prerogativele lui pater familias;
- raportul evolutiv agnaţiun-cognaţiune în familia romană;
- căsătoria, situaţia femeii şi a copiilor.
6. Tutela şi curatela
7. Stingerea capacităţii juridice
8. Persoanele morale (juridice)
VI. BUNURI
1. Noţiunea şi clasificarea bunurilor
2. Proprietatea
- definiţie: drept real ce constă într-o sumă de puteri directe, exclusive şi perpetue ale titularului asupra
unui bun;
- feluri: civilă, pretoriană şi provincială
3. Posesiunea – stare de fapt, prin opoziţie cu proprietatea – stare de drept
4. Modurile de dobândire a proprietăţii: naturale, civile şi pretoriene
5. Iura in re aliena
6. Apărarea proprietăţii şi a celorlalte drepturi reale
7. Stingerea proprietăţii
8. Coproprietatea şi coposesiunea
VII. SUCCESIUNI
1. Preliminarii
a) terminologie:
- „moştenire/succesiune/ereditate” = îmbracă sensul fie de „avere (patrimoniu)” fie de „transmisiune”, în ultimul caz fiind sinonime cu „devoluţiune”;
- „moştenitor/succesor/erede” = persoană îndreptăţită să culeagă bunurile;
- „succesibil” = persoană ce virtual are vocaţie (chemare) la moştenire, ce se va concretiza sau nu în momentul aplicării regulilor de devoluţiune în clasele de moştenitori;
- de cuius, defunct, dcedat, antecesor = cel despre a cărui moştenire este vorba;
- succesiune legitimă (sau legală, pentru a folosi un termen contemporan, adică întemeiată pe prevederile reglementărilor în vigoare) şi testamentară (întemeiată pe voinţa lui de cuius exprimată în testament);
- testator, dispunător = de cuius care a dispus prin testament cu privire la familia şi bunurile sale.
b) anterioritatea succesiunii legale faţă de cea testamentară, datorată:
- caracterului religios al regulilor juridice la începuturile Romei, juridicul fiind o componentă a sacrului;
- inexistenţa conceptului de drept de proprietate (proprietara bunurilor este familia, nicidecum pater familias) – ceea ce exclude iniţial ideea de transmisiune patrimonială. Succesiunea este în primul rând o continuare la perpetuarea cultului casnic, o înlocuire la conducerea destinelor grupului uman şi la calitatea de administrator al bunurilor familiei.
- imposibilitatea de a concepe alt fel de acte decât cele inter vivos. Neexistând la început noţiunile clare de trecut, prezent şi viitor, actele mortis causa – cum est testamentul – nu erau posibile.
- apariţia Legii celor XII Table desemnează consacrarea dreptului de proprietate – implicit a libertăţii de a dispune testamentar; totodată, există semne de laicizare a dreptului;
- în perioada imperială, latura patrimonială predomină în succesiuni, în detrimentul celei personale de sorginte religioasă.
c) concluzii:
- analiza noţiunii de „continuare a persoanei defunctului”, expresie generală adaptabilă oricărei perioade;
- testamentul apare mai târziu, odată cu apariţa proprietăţii, dar ajunge în prim planul devoluţiunii succesorale.
2. Succesiunea legală
3. Testamentul. Legatele şi fdeicomisele
4. Acţiunile succesorale
5. Opţiunea succesorală
VIII. OBLIGAŢII
1. Noţiunea de obligaţie în dreptul roman
a) premisele apariţiei instituţiei juridice a obligaţiei:
- inexistenţa unor reguli de drept şi a unei ştiinţe a dreptului distincte, acestea fiind încadrate fenomenului religios, rezultă că orice mişcare bunuri sau servicii, respectiv rezolvare a litigiilor se face în conformitate cu regulile de conduită morală ce guvernează raporturile dintre membrii societăţii;
- inexistenţa noţiunii de patrimoniu, acesta fiind privit ca o latură a personalităţii, rezultă că orice mişcare bunuri sau servicii, respectiv orice rezolvare a litigiilor se realizează prin implicarea persoanei celor în cauză.
Concluzie: obligaţia este privită iniţial ca o legătură materială între două persoane (ob – ligare); abia spre sfârşitul perioadei republicane devine o legătură juridică, abstractă.
b) critica teoriilor privind oţiunea de obligaţie
2. Teoria generală a obligaţiei – elementele obligaţiei
3. Teoria generală a contractului
- trecerea de la formalism la consensualism;
- elementele contractului:
- consimţământul;
- capacitatea de a contracta;
- obiectul contractului;
- cauza.
4. Izvoarele obligaţiilor
- evoluţia teoriilor romane asupra izvoarelor obligaţiei;
- contracte
- formale;
- reale;
- consensuale;
- delicte
- civile;
- pretorien;
- diferite alte cauze
- îmbogătirea fără justă cauză;
- plata nedatorată;
5. Transmisiunea şi stingerea obligaţiilor
- culpa şi dolul;
- forţa majoră şi cazul fortuit;
- cesiunea de creanţă, remiterea de datorie, delagaţia şi novaţiunea;
- plata.
6. Garanţii personale şi reale
- fideipromissio şi fideiusiunea;
- gajul;
- ipoteca.
Bibliografie
I. Introducere în studiul dreptului roman
1. Obiectul şi importanţa cursului
2. Chestiuni de istorie juridică romană
3. Lecturi suplimentare
II. Diviziunile dreptului roman
III. Izvoare
1. Noţiunea de izvor de drept
2. Izvoare nescrise
3. Izvoare scrise
4. Codificarea lui Iustinian
5. Soarta dreptului roman după Iustinian şi până la codificările moderne
IV. Procedura de judecată
1. Preliminarii
2. Procedura legis-acţiunilor
3. Procedura formulară
4. Procedura extraordinară
V. Persoane
1. Noţiunea de persoană şi personalitate juridică
2. Capacitatea persoanei (fizice)
3. status libertatis
4. status civitatis
5. status familiae
6. Tutela şi curatela
7. Stingerea capacităţii juridice
8. Persoana morală (juridică)
VI. Bunuri
1. Noţiunea şi clasificarea bunurilor
2. Proprietatea
3. Posesiunea
4. Modurile de dobândire a proprietăţii
5. Iura in re aliena
6. Apărarea proprietăţii
7. Stingerea proprietăţii
8. Coproprietatea şi coposesiunea
VII. Succesiuni
1. Preliminarii
2. Succesiunea legală
3. Testamentul. Legatele şi fideicomisele
4. Acţiunile succesorale
5. Opţiunea succesorală
VIII. Obligaţii
1. Noţiunea de obligaţie în dreptul roman
2. Teoria generală a obligaţiei
3. Teoria generală a contractului
4. Izvoarele obligaţiilor
- contracte
- delicte
- diferite alte cauze
5. Transmisiunea şi stingerea obligaţiilor
6. Garanţii personale şi reale
BIBLIOGRAFIE
- bibliografie minimală obligatorie
Vladimir HANGA, Drept roman, oricare din ediţiile 1994-2001, Argonaut, Cluj-Napoca
Vladimir HANGA, Adagii juridice latineşti, Lumina lex, Bucureşti, 1999
Vladimir HANGA, Mari legiuitori ai lumii, cap. II: Iustinian, Lumina lex, Bucureşti, 1999
Gaius, Instituţiunile, trad. de Aurel POPESCU, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1982 (sau trad.fr. Jules REINACH, Les
belles lettres, Paris, 1991)
***Instituţiile lui Iustinian, trad. de Vladimir HANGA, Lumina lex, Bucureşti, 2000
Numa-Denis FUSTEL DE COULANGES, Cetatea antică, orice ediţie – începând cu trad. ALEXIANU din 1929
Jérôme CARCOPINO, Viaţa cotidiană în Roma la apogeul imperiului, Ştiinţifică şî enciclopedică, Bucureşti, 1979
Sergiu Pavel DAN, Visul lui Scipio. Istoria Romei ca poveste filosofică, Dacia, Cluj-Napoca, 1983
- bibliografie alternativă şi complementarăMircea-Dan BOCŞAN, Testamentul. Evoluţia succesiunii testamentare în dreptul roman, Lumina lex, Bucureşti, 2000
Durido BUIA, Formalismul în dreptul roman, teză, Cluj-Napoca, 1973
Michèle DUCOS, Rome et le droit, Paris, 1996
Gerhard DULCKEIT, Fritz SCHWARZ, Wolfgang WALDSTEIN, Römische Rechtsgeschichte, Beck, München, 1995
Jean GAUDEMET, Les institutions de l’antiquité, ed.a 7-a, Montchrestien, Paris, 2002
Paul-Frédéric GIRARD, Manuel élémentaire de droit romain, par felix SENN, Paris, 1929
Antonio GUARINO, Istituzioni di diritto romano, Torino, 2001
Vladimir HANGA, Drept privat roman. Tratat, EDP, Bucureşti, 1978
Heinrich HONSELL, Theo MAYER-MALY, Walter SELB, Römisches Recht, Viena, 1983
Detlef LIEBS, Römisches Recht, Götingen, 1999
Mihail Vasile JAKOTĂ, Dreptul roman, Chemarea, Iaşi, 2 vol., 1993
Jean GAUDEMET, Droit privé romain, Montchrestien, Paris, 1998
Peter STEIN, Roman law in european history, Cambridge University Press, 2002
Constantin TOMULESCU, Drept privat roman, TUB, 1973
I. INTRODUCERE ÎN STUDIUL DREPTULUI ROMAN
I.1 Obiectul şi importanţa cursului
1. Două argumente se aduc în mod uzual pentru a fixa importanţa studiului dreptului roman:
1) originea romanică a Codului civil român, întocmai ca şi a modelului său francez;
2) este bine să se studieze această materie pentru dezvoltarea inteligenţei şi spiritului juridic. În textele jurisconsulţilor găsim fineţe în analiză şi simţ practic.
Niciunul din argumente nu rezistă unei critici atente:
a) ceea ce a trecut în codul civil este ceea ce au înţeles, la nivelul secolului XVIII, redactorii acestuia din dreptul roman, nu neapărat ce a fost acesta în realitate. Să nu uităm că secolele XIX şi XX au adus importante descoperiri de izvoare şi o pleiadă de cercetători care au clarificat numeroase lacune şi
ezitări ale predecesorilor. În plus, ştiinţa actuală a dreptului a ajuns în două secole la o maturitate, la o treaptă de dezvoltare superioară. Se poate vorbi, de la jumătatea secolului trecut de o „depăşire” a experienţei romane;
b) dacă ar fi vorba numai de gimnastică intelectuală, am putea foarte bine studia mai subtila jurisprudenţă talmudică sau cazuistica iezuită.
Care este utilitatea reală?
O putem desprinde încercând să răspundem la întrebarea: care este originea regulilor juridice? Cum apar, se modifică şi dispar acestea? Mai multe răspunsuri s-au conturat de-a lungul istoriei: Primul răspuns a fost de ordin teologic: dreptul, în această optică, este un produs al voinţei divine.
Laicizarea mentalitătilor, începută din Renaştere, a culminat cu ideile raţionaliste: voinţa omului este liberă, omul este un Creator, deci dreptul este un produs al voinţei atotputernice a omului. În consecinţă, normele ce le creează sunt imuabile şi optime a-i satisface aspiraţiile. Aceste idei aparţin precursorilor revoluţiei franceze şi se înscriu în atmosfera atee a Revoluţiei franceze. Dreptul este „raţiunea omenească întrucât guvernează popoarele” (Montesquieu, III, C.1).
Dar, s-a observat mai târziu, raţiunea se poate înşela. Rezultă că dreptul nu poate fi un produs arbitrar al voinţei ci al necesităţilor impuse de mediul social. Echilibrul de forţe atins în societate la un moment dat şi într-un anumit context se reflectă în juridic.
Se pune întrebarea: cum şi când s-a atins primul moment de echilibru? Cum se ajunge la transformări în drept? Încotro se merge? Pentru a ne facilita răspunsul, trebuie să studiem evoluţia societăţilor de la stadiul primitiv până la deplina maturitate şi prăbuşire. Dreptul roman este singurul model disponibil: este o evoluţie „care începe aproape la începutul vieţii sociale, pentru a se opri la declinul unei civilizaţii îmbătrânite” (Girard). Avem deci de a face cu o studiere a dreptului din perspectivă sociologică (von Jhering), nu exegetică (bartoliştii) şi nici pur istorică (von Savigny).
2. Pe de altă parte, omul pare deci a fi de la natură liber să-şi exercite facultăţile cu care este înzestrat. Însă viaţa în societate ar fi imposibilă dacă ar fi dominată de dreptul celui mai tare, deci dacă ar exista o libertate completă. S-au făurit de aceea nişte reguli care să îngrădească llibertatea individului dar care îi garantează viaţa în societate. Dreptul este modelarea libertăţii prin inteligenţa verificată în timp. Apelând, la Ulpian, vom observa că justiţia este (Dig. I.1.10 pr.). Jurisprudenţa este „cunoaşterea lucrurilor divine şi umane, ştiinţa justului şi injustului” (Dig. I.1.1.2) – definiţie influenţată de stoici şi pitagoreici.
3. Cursul de „Instituţii de drept privat roman” urmăreşte să ofere studentului ce începe studiul dreptului o perspectivă istorică asupra instituţiilor ce le va studia în anii următori. Înţelegerea regulilor juridice contemporane nu poate fi desprinsă de cunoaşterea originii şi evoluţiei lor. Numai astfel viitorul jurist va dobândi abilitatea de a înţelege mişcarea fenomenului juridic şi de a se adapta într-o lume caracterizată de inflaţie legislativă. În plus, materia de faţă se înscrie în pachetul de discipline de studiu specifice anului I, ce au toate un scop pronunţat propedeutic. Studentul se va familiariza astfel cu limbajul de specialitate, va învăţa să gândească juridic, va fi pus în situaţia de a analiza critic soluţii de speţă ingenioase şi de a vizualiza evoluţii instituţionale.
În rezumat, cursul de faţă doreşte să practice analize instituţionale evolutive pornind de la epoca legendară a fondării Romei şi mergând până la finalizarea codificării lui Iustinian.
I.2. Chestiuni de istorie juridică romană
Periodizarea istorică, peste care vom suprapune una juridică.
Regalitatea
753 – fondarea Romei: democraţie militară ţărănească;
Perioadă mitică, din care reţinem reforma iniţiată de Servius Tullius în sec. VI a.Chr. şi cucerirea etruscă.
Organele de conducere: regele, senatul şi adunarea poporului (comiţia curiată). Reforma serviană începe în această perioadă, dar – în virtutea complexităţii ei – va fi finalizată abia în epoca republicană.
Cooptarea plebeilor bogaţi în cetate duce la reorganizarea triburilor în urbane şi rurale, precum şi la apariţia
comiţiilor centuriate (patricieni + plebei).
509 – alungarea regilor (etrusci) în urma compromisului dintre patricieni şi plebei
Republica: modelarea instituţiilor republicane s-a făcut prin lupta dintre patricieni şi plebei, ale căror revendicări s-au grupat pe trei coordonate:
1. economice: ştergerea datoriilor şi rezolvarea problemei agrare printr-o împărţire echitabilă a pământului;
2. juridice: legi scrise şi ius conubii;
3. politice: ius honorum şi impunerea voinţei plebei în comiţii.
Conflictul menţionat a fost făcută posibilă de modalitatea de atribuire a cetăţeniei romane şi de împuţinarea vechilor cetăţeni prin războaie.
494 – secesiunea plebei pe Mons Aventinus;
490 – Lex sacrata se înfiinţează concilia plebis şi apare tribunatul plebeu;
451-449 – Lex XII Tab, ce nu distinge între patricieni şi plebei;
449 – Lex Valeria Horatia – plebiscitul are valoare de lege, dacă este ratificat de senat;
445 – Lex Canuleia – acordă plebeilor ius conubii;
443 – apare cenzura – finele reformei lui Servius Tullius;
387 – galii incendiază Roma;
367 – Leges Liciniae-Sextiae: unul din consuli este plebeu; ştegerea datoriilor; limitarea lui ager publicus la 500 iugăre;
367 – apare pretura (urbană), edilii curuli şi, probabil, cenzura;
357 – se introduce impozitul asupra eliberării sclavilor;
351 – primul cenzor plebeu;
343-290 – război cu samniţii şi cartaginezii;
326 – Lex Poetelia Papiria – interzicerea vinderii ca sclav a debitorului insolvabil;
304 – Cnaeius Fulvius divulgă formulele de judecată – începutul probabil al jurisprudenţei romane (ştiinţa dreptului);
287 – Lex Hortensia – hotărârile adunărilor tribute primesc putere de lege;
268 – Lex Aquilia – reglementează repararea pagubei pricinite pe nedrept;
264-241 – primul război punic şi începutul politicii de expansiune;
254 – Tiberius Coruncanius – primul pontif plebeu, dă consultaţii publice; laicizarea dreptului.
242 – apariţia preturii peregrine;
241 – Sicilia devine provincie romană.
204 – Lex Cincia – restricţiile dreptului de a dona;
204 – Lex Pletoria – instituirea curatelei minorilor de 25 de ani;
204-169 – Lex Furia testamentaria – interzicerea legatelor mai mari de 1000 de aşi;
200 – Lex Letoria – cu privire la minori;
197 – Lex Atilia – reglementând numirea tutorilor dativi la Roman;
184 – M. Porcius Cato cenzor;
169 – Lex Voconia – privind interdicţia cetăţenilor recenzaţi în prima clasă (având cens de peste 100000 de aşi) de a institui moştenitori de sex feminin; nici un legatar nu poate primi mai mult decât cel mai defavorizat dintre moştenitori;
155 – suprimarea impozitului pentru cetăţenii romani;
150 – Polibius scrie Istoria romană. Primele revolte ale sclavilor. Vot scris în adunările populare;
148-126 – Lex Aebutia – introduce procedura formulară, lăsând să subziste procedura legis-acţiunilor;
146 – desfiinţarea Cartaginei şi crearea provinciei romane Africa;
133 – P. Mucus Scaevola consul; Tiberius Gracchus tribun al plebei – încercări de reforme agrare;
123 – Gaius Gracchus tribun al plebei – reluarea reformei agrare;
112 – războiul contra lui Iugurtha;
119-118 – Lex Thoria Agraria – lege instituind un vectigal ce să fie plătit de către posesorii ogorului public;
109 – Lex Mamilia Roscia – una din cele mai importante legi dintre cele ce au desfiinţat efectele reformelor agrare;
107-100 – Marius consul;
106-43 – M. Tulius Cicero;
99 – Lex Iulia et Plautia – relativă la lucrurile furate cu violenţă;
93 – Causa Curiana;
95 – Q. Mucius Scaevola consul;
90-89 – Lex Iulia şi Lex Plautia Papiria – extind cetăţenia în toată Italia;
90-88 – victorii ale lui Marius asupra germanicilor; războiul sociilor; declanşarea conflictului între Marius şi Sulla;è1
82-79 – Sulla dictator; Leges Corneliae;
80 – Lex Cornelia de falsis sau testamentaria – stabileşte o ficţiune legală în favoarea cetăţeanului decedat în captivitate;
73-71 – răscoala lui Spartacus;
70 – Pompeius consul;
67 – Lex Cornelia de iurisdictione - ; procesul contra lui Verres
66 – C. Aquilius Gallus pretor – delictul de dol;
63 – consulatul lui Cicero;
60-56 – primul triumvirat: Caesar, Pompeius; Crassus.
58-50 – războaiele galice ale lui Caesar;
51 – S. Sulpicius Rufus consul;
49 – Caesar lângă Roma; colonizarea veteranilor lui Caesar pe pământurile din Italia;
48-44 – dictatura lui Caesar;
43-32 – al doilea triumvirat: Marcus Antonius, Octavianus, Laepidus; C. Trebatius Testa, Aulus Ofilius, Alfenus Varus consul;
31 – victoria flotei lui Octavianus la Actium asupra lui Marcus Antonius; Octavianus consul;
40 – Lex Falcidia – instituirea quartei Falcidice;
31 – Lex Iulia Titia – reglementând numirea tutorilor dativi în provincii;
30 – Egiptul devine provincie romană; Aufidius Namusa, Q. Aelius Tubero, Fabius Mela.
Organele de conducere: magistraţii, senatul şi adunările populare.
Contextul creat după al doilea război punic provoacă o schimbare drastică a societăţii romane, ce pregăteşte instaurarea Principatului. Social, se realizează clivarea cetăţenilor liberi în clasele optimaţilor, cavalerilor şi popularilor. Decăderea Republicii s-a datorat prăbuşirii democraţiei militare ţărăneşti, pe
fondul nerezolvării problemei agrare şi în contextul favorizant al extinderii statului roman.
Imperiul
Principatul
27 – instaurarea Principatului: urmează o perioadă caracterizată în esenţă prin recoltarea tuturor prerogativelor în mâna principelui
27 a.Chr.-14 p.Chr. – Octavianus, ce primeşte la 13 (16?) ianuarie 27 titlul de Augustus şi princeps; Ateius Capito (sabinienii) şi M. Antistius Labeo (proculienii);
23 – Octavianus reintră în Roman; se închid porţile templului lui Ianus;
17 – Lex Iulia iudiciaria – abolirea definitivă a procedurii legis-acţiunilor;
5 p.Chr. – C. Ateius Capito (s) consul;
61 – Lex Petronia de sclavis – măsuri de ocrotire a sclavilor;
14-37 – Tiberius; Massurius Sabinus (s) şi M. Cocceius Nerva (p)
30 – C. Cassius Longinus consul;
37-41 – Caligula; C. Cassius Longinus (s) şi Proculus (p);
41-54 – Claudius; reforma judiciară;
54-68 – Nero; senatul primeşte competenţa de judecare a apelurilor civile şi apelul devine o cale obişnuită de atac în civil; M. Cocceius Nerva fiul (p);
70 – după anul 70, Pegassus consul (p) şi conducător de şcoală;
69-79 – Vespasian;
79-81 – Titius;
86 – C. Iavolenus Priscus (s) consul; guverantor în provincie;
81-96 – Domitianus
87 – L. Neratius Priscius (p) consul;
96-98 – Nerva; dispariţia antagonismelor dintre cele două şcoli;
98-117 – Traian; războaiele dacice; Urseius Ferox, Neratius Priscus; Ttius Aristo
117-138 – Hadrian; reorganizarea provinciei Dacia; Sextus Pedius;
106/107 – P. Iuventius Celsus (p) pretor; ulterior, unul din consulii împăraţilor Hadrian şi Traian;
125-138 – codificarea edictului pretorian de către P. Salvius Iulianus;
129 – P. Iuventius Celsus (p) consul; membru în consiliul împăratului Hadrian;
138-161 – Antoninus Pius; măsuri de ocrotire a sclavilor; Africanus, Sextus Pomponius, Gaius (s);
148 – P. Salvius Iulianus consul; guvernator în mai multe provincii; membru în consiliul imperial;
161 – anul probabil de scriere a Instituţiunilor lui Gaius;
161-169 – M. Aurelius şi L. Verus – Ulpius Marcellus şi Q. Cervidius Scavola;
169-177 – M. Aurelius;
177-180 – Marcus Aurelius + Commodus;
180-192 – Commodus; prima devalorizare a monedei romane;
193-198 – Septimius Sever;
202 – Aem. Papinianus prefect al pretoriului şi membru în consiliul imperial; ucis din ordinul lui Caracalla în 212;
198-211 – Severus + Caracalla – Iulius Paulus;
211-217 – Antonin Caracalla – Constitutio Antoniana (212) extinzând cetăţenia la toţi peregrinii ordinari; Aelius Marcianus;
212 – Domitius Ulpianus, iniţial asesor al prefectului pretoriului Papinian şi apoi prefect al pretoriului;
218-222 – Elagabal;
222-235 – Alexandru Severus; Ulpian este ucis de pretorieni în 223 (228?) împreun ă cu Iulia Mameea; Herennius Modestinus – elev al lui Ulpian şi ultimul jurisconsult clasic; începe perioada de anarhie militară;
270-275 – retragerea aureliană din Dacia;
Dominatul
284-305 – Diocletian se proclamă Dominus et Deus, monarhia renunţând astfel la faţada republicană; dispare cenzura, atribuţiile de cenzor fiind preluate de împărat; Codex Gregorianus (constituţiile imperiale din perioada 196-201) şi Codex Hermogenianus (constituţiile imperiale din perioada 293-294); Hermogenianus;
307-337 – Constantin;
379-395 – Theodosiu I
395 – divizarea administrativă a statului roman între Arcadius (răsărit) şi Honorius (apus);
408-450 – Theodosiu al II-lea (răsărit); constituţia imperială din 439 privind posibilitatea descendenţilor de a succede în locul mamei predecedate, în concurs cu ceilalţi moştenitori ai acesteia;
425-455 – Valentinian al III-lea (apus);
426 – Legea citaţiunilor;
438 – Codex Theodosianus;
474-491 – Zenon (răsărit);
476 – prăbuşirea Romei şi a Imperiului roman de apus;
491-518 – Anastasius (răsărit);
493-526 – Teodoric cel Mare (Italia);
506 – Lex Romana Visigothorum
518-527 - Iustin
527-565 – domnia lui Iustinian; Corpus iuris civilis; Tribonian, Teophilus, Dorotheus.
(886-911) – Leon al VI-lea Filosoful; Basilicalele;
Periodizarea juridică753 – sec. I a.Chr.: vechiul drept roman;
sec. I a.Chr. – 284: dreptul clasic;
284-565: dreptul postclasic.
I.3 Lecturi suplimentare - Importanţa studierii dreptului roman
“Niciodată nu veţi şti noul cod civil dacă veţi învăţa numai acest cod. Filosofii şi jurisconsulţii Romei sunt încă dascălii omenirii. Clădirea legiuirii noastre naţionale am înălţat-o în parte cu bogatele materiale ce ne-au fost lăsate de la ei. Roma a supus Europa prin armele sale, a civilizat-o prin legile sale.”
(PORTALIS, 1804)
“Să-mi fie îngăduit să atrag băgarea de seamă asupra unei greşeli, răspândite de ignoranţă şi pe care lenea ar putea-o face să aibă trecere: că ar fi de ajuns de aici înainte, pentru acei care se hotărăsc să înveţe legile, să cunoască numai codul civil. Nu putem să le repetăm îndeajuns că, luând pildă de la magistraţii noştri cei mai mari şi de la jurisconsulţii noştri cei mai vestiţi, trebuie să înveţe dreptul din izvorul lui cel mai curat, în legile romane. Numai cercetând şi adâncind acest monument nepieritor de înţelepciune şi de echitate se pot forma acei care năzuiesc la menirea cinstită de a lumina pe concetăţenii lor asupra intereselor acestora ori să hotărască asupra litigiilor dintre ei.”
(GARY, 1805)
“Neîncetat vom alerga la dreptul roman, care este baza ştiinţei noastre, baza tuturor legislaţiunilor moderne. […] Fără îndoială poate cineva să-şi facă trebuşoara sa ca judecător, ca avocat, fără îndoială poate cineva să întocmească o poliţă fără să fi auzit măcar de Papinian, Ulpian, Modestin şi alţi jurisconsulţi romani. Însă, niciodată nu va putea să fie înzestrat cu judecată serioasă, cu agerime de minte, fără să fi urmat cu seriozitate doctrina şi felul de privire a materiilor juridice a acestor jurisconsulţi, care cu drept cuvânt sunt numiţi fondatorii ştiinţei noastre.”
(George MÂRZESCU, 1860)
“Dreptul Roman este pentru jurisconsulţii moderni de folos practic din punctul de vederii al culturii juridice. El perfecţionează inteligenţa juridică şi ne permite o bună înţelegere nu numai a legilor moderne, ci a oricăror legi. Analiza discuţiilor jurisconsulţilor este o aleasă şcoală de raţionare juridică. spiritul deprins cu mânuirea acestor argumentări va stăpâni cu uşurinţă rară greutăţile juridice. Dreptul Roman din punctul de vedere al tehnicii pure este monumentul cel mai desăvârşit al dialecticii juridice. El este gimnastica dreptului.”
(P. VAN WETTER, 1871)
“Corsicanul care se abţine de la vendetta ca să respecte legea ţării, e proscris între ai lui. Acela care sub presiunea credinţei populare îi cedează, cade pe mâna răzbunătoare a justiţiei. Tot aşa şi la duelul nostru. Acela care, în condiţii ce fac din duel o datorie de onoare, îl refuză, dăunează onoarei lui; dacă îl primeşte, e pedepsit – o situaţie penibilă şi pentru împricinaţi şi pentru judecători. În vechea Romă, zadarnic am căuta fenomene analoage; instituţiile statului erau acolo în deplin acord cu sentimentul naţional de drept.”
(Rudolf von JHERING, 1872)
“Profesorul de drept roman nu trebuie să piardă niciodată din vedere scopul eminamente practic al cursului ce-l susţine; el nu va cerceta trecutul decât pentru a explica prezentul, fără a răpi studiilor de drept roman caracterul de unitate ce l-au păstrat până azi; va urmări evoluţia instituţiilor juridice de la origini până în pragul legislaţiilor moderne. Concomitent, va şti să reliefeze faptele care ilustrează marile principii ale filosofiei dreptului. Sinteza trebuie să domine în cursul său. Atunci studentul va putea cuprinde sensul profund al cuvintelor lui Corneille de Bynkershock: “cel care ascultă limbajul dreptului roman aude la drept vorbind limbajul tuturor naţiilor””.
(Carl OTT, 1913)
“Ceea ce este mai greu de explicat este fenomenul unic în istorie ca un drept străin şi de lungă vreme mort să ajungă a se impune unor popoare străine, nici prin forţă nici prin sprijinul credinţei, cu aşa efect încât să stăpânească la ele acasă şi să le facă educaţia juridică secole de-a rândul. Dreptul roman se înmormântase demult cu poporul care l-a creat, când naţiuni noi l-au dezgropat şi l-au introdus în viaţa lor la o cotitură a istoriei, care însemnează începutul evului modern. S-a produs o întorsătură lentă dar hotărâtoare în evoluţia spiritului general, când lumea medievală a luat cunoştinţă de principiile şi distincţiile luminoase ale dreptului roman, care oferise cu veacuri înainte mai multă garanţie de libertate şi egalitate civilă decât regimul feudal de origine germanică.
[…] Acum, când fiecare stat european îşi are corpul său de legi civile iar ştiinţa modernă pretinde că şi-a însuşit gândirea juridică a jurisconsulţilor clasici, se pune întrebarea dacă mai este necesar a se studia dreptul roman. Răspunsul afirmativ se impune pentru două motive izvorâte din tendinţa de a ridica tot mai sus ştiinţa dreptului. Întâi, pentru că şi în materia dreptului ca la orice ramură de ştiinţă, mai temeinic se înţeleg instituţiile juridice actuale dacă cercetăm pe ce se întemeiază, dacă deci studiem dreptul roman care, în bună parte, le stă la bază. Al doilea, pentru că dreptul roman având o dezvoltare ce se poate urmări continuu într-un interval de 1000 de ani, oferă cercetătorului putinţa nu numai de a observa procesul de formaţiune, înflorire şi decădere a unor instituţii specific romane, ci a desprinde dintr-o evoluţie milenară şi principii generale, care cârmuiesc evoluţia dreptului, ca un produs social, independent de timp şi loc. Din acest punct de vedere, tot mai accentuat în ultimele decenii, studiul dreptului roman intră în curentul larg al istoriei generale a dreptului.”
(Ion C. CĂTUNEANU, 1922)
“Jurisconsulţii romani au fost aceia care au pus bazele Ştiinţei Dreptului; ei au avut un spirit practic şi în acelaşi timp o agerime pentru construcţiile teoretice ale Dreptului, rămase neîntrecute. De la dânşii avem vocabularul juridic şi lor le datorăm categoriile, clasificările şi noţiunile Dreptului. Dacă astăzi jurisconsulţii din întreaga lume mânuiesc aceleaşi concepte şi – ca să zicem aşa – vorbesc aceeaşi limbă, aceasta este opera jurisconsulţilor Romei. Dar aceşti jurisconsulţi nu erau numai nişte mari constructori, ci şi nişte iscusiţi cazuişti care ştiau să găsească pentru fiecare speţă, pentru fiecare caz în parte, soluţia cea mai potrivită şi mai echitabilă. Trecând prin şcoala lor, chiar dacă ar fi ca mai târziu să se uite tot, exerciţiul făcut întăreşte pentru totdeauna spiritul.”
(Matei NICOLAU, 1930)
“Dreptul roman are o valoare proprie, explicabilă prin marea înclinaţiune ce o aveau strămoşii noştri pentru ars boni et aequi; el a creat limbajul juridic şi categoriile juridice ale dreptului comun universal, coordonând pentru prima oară dispoziţiile legale răzleţe, ridicându-le până la principiile de unde porneau, grupându-le în jurul unor anumite reguli. Valoarea aceasta intrinsecă a dreptului roman este independentă de soluţiile date şi de aceea se explică persistenţa categoriilor juridice întocmite de dânsul, chiar faţă de diversitatea şi de complexitatea chestiunilor dezbătute de dreptul modern.”
(Constantin STOICESCU, 1931)
“Bazele dreptului civil modern au fost aşternute în perioada romană. În această epocă, corespunzătoare venirii creştinismului, omenirea a trăit una din fecundele ei lucidităţi. Natura omenească a fost analizată atunci cu o precizie care n-a mai fost întâlnită altădată. Întocmai după cum înclinarea spre lucrurile supranaturale a fost formulată şi exprimată în splendida religie creştină, tot astfel predispoziţia socială a omului, pe lângă comorile vieţii sale individuale, au găsit expresie în dreptul civil.”
(Alexandru OLTEANU, 1941)
„Convieţuirea comunităţilor omeneşti ne duce la concluzia necesară că există elemente ideale de armonie şi de sinteză exprimate de esenţa omenească a acestor comunităţi. Rezultatul la care ajungem este [...] postulatul unei comunităţi de destin şi de revelaţie, care unifică toate colectivităţile, toate structurile stilistice particulare – fără a le nega sau împiedica să se realizeze – şi care, deci, unifică şi istoria omenească.
Dreptul roman nu mai poate fi privit nici ca o ratio scripta, nici ca un exemplu inegalabil şi obligatoriu. În istoria instituţiilor juridice ale Romei, nu mai poate fi vorba decât de o grandioasă manifestare a istoriei omeneşti, cu care avem legături necesare, derivând din această comunitate de destin şi de revelaţie. Istoria dreptului roman din această cauză, cu marile ei întâmplări, cu problemele variate care acoperă un mileniu şi jumătate de frământare omenească şi cu atâtea cuceriri în toate sensurile vieţii sociale, rămâne o incomparabilă magistra vitae.”
(Valentin Al. GEORGESCU, 1942)
“Există la unii un soi de antipatie faţă de cultura latină şi de moştenirea romană, acuzate de rigiditate, de lipsa dimensiunii metafizice şi, horribile dictu, de “spirit juridic”. Oroarea de spiritul juridic merge împreună cu dispreţul simţului civic şi e un simptom sigur de barbarie. Spiritul juridic se opune legalismului orb şi implacabil; el a definit şi delictul abuzului de drept. Raţiunea finală a spiritului juridic e solicitudinea umană, care transpare sub formulările lui lapidare şi în logica strânsă a interpretării. Limba şi proza latină, superba şi tot mai ignorata poezie latină, împreună cu acestea şi dreptul roman, apoi limba şi poezia franceză, nu îndeajuns de preţuita poezie franceză (câţi îi citesc azi pe formidabilul Hugo sau pe un Du Bartas, un Jodelle, un Sponde?), totodată şi codul Napoléon, constituie laolaltă o continuitate esenţială a spiritului european, o tradiţie a cărei părăsire nimic nu o poate compensa. Antipatia barbarilor faţă de această tradiţie e firească şi neabătută. Tot firească şi neabătută ar trebui să fie şi apărarea acestei tradiţii ”
(Alexandru PALEOLOGU, 1983)
“Studiul dreptului roman constituie un mijloc exemplar permiţând dobândirea sensului evoluţiei şi relativităţii instituţiilor juridice. Din acest dublu punct de vedere tehnic şi sociologic, valoarea formativă a dreptului roman apare extrem de preţioasă într-o epocă, precum a noastră, de proliferare legislativă şi de bulversări economice şi sociale. Ar fi într-adevăr periculos să limităm formaţia juristului numai la studiul dreptului în vigoare. Căci aceasta ar însemna să acordăm licenţa unor studenţi a căror cultură este menită să devină destul de repede anacronică, fără să posede bagajul istoric şi tehnic elementar ce să le permită să se orienteze în masa de legi noi şi să se adapteze schimbărilor.”
(Roger VIGNERON, 1994)
II. DIVIZIUNILE DREPTULUI ROMAN
1. după obiectul său:
1.1. Drept public
1.2. Drept privat:
- drept civil (ius quiritium): bazat pe Legea celor XII Table, reguli dominate de formalism şi impregnate de
religie;
- drept pretorian (ius praetorium): creat procedural de pretori pentru a complini lacunele dreptului civil şi al
reforma, la nevoie;
- dreptul ginţilor (ius gentium): apărut în contextul extinderii statului-cetate şi intrării în relaţii cu cei ce nu
aveau calitatea de cetăţeni – un set de reguli comune tutror popoarelor;
- dreptul natural (ius naturale): norme considerate comune tuturor vieţuitoarelor.
Dreptul natural definit de Aristotel şi preluat de romani (v. de exemplu Gaius) vizează un set de reguli filtrate prin practica îndelungată – ce le-a consacrat drept corespunzătoare oamenilor de pretutindeni. Creştinismul amestecă divinitatea şi operează separarea dreptului natural (revelat de Dumnezeu), de cel uman (cognoscibil şi stabilit de oameni). Modernitatea sec. XVI-XVII întreprinde laicizarea, contractualiştii ajungând să afirme un drept natural ce s-ar fi stabilit în firea primară a omului, avută anterior constituirii societăţii; aceasta se traduce însă prin distrugerea conceptului de drept natural, care nu mai poate fi determinat în nici un fel.
Ştiinţa actuală a dreptului reia, în fapt, conceptul lui Aristotel.
2. după izvorul regulii de drept:
2.1. Drept scris
2.2. Drept nescris
3. după modul de aplicare:
3.1. Drept comun
3.2. Drept de excepţie
III. IZVOARELE DREPTULUI ROMAN
1. Izvorul de drept: noţiune şi depedenţa sa de evoluţia social-economică şi politică romană.
2. Izvoare nescrise: Cutuma (obiceiul)
- cel mai vechi izvor de drept roman;
- este înlocuit de izvoarele scrise spre sfârşitul republicii şi se revigorează în perioada principatului, pe fondul extinderii statului roman şi revenirii la economia naturală;
- dreptul vulgar - sec. IV-V p.Chr.;
- precedentele judiciare.
3. Izvoare scrise:
2.1. Legea – prima şi cea mai importantă lege: Legea celor XII table (449 a.Chr.).
Legile se împart după modalitatea de adoptare în curiate (votate în comiţiile curiate) şi centuriate (votate în
comiţiile centuriate). Alături de aceste apar mai târziu şi plebiscitele.
2.2. Senatus-consultele – false izvoare de drept.
2.3. Edictele magistraţilor – cu accent special pe edictul pretorian şi codificarea sa în timpul lui Hadrian.
2.4. Constituţiile imperiale, ce în perioada principatului s-au prezentat ca:
- edicte;
- decrete;
- mandate;
- rescripte,
pentru ca în timpul dominatului să se reducă la:
- edicte, denumite acum şi legi edictale;
- rezoluţii.
2.5. Ştiinţa dreptului (iurisprudentia), cu accent pe perioada dreptului clasic: Cicero, Gaius, Pomponius,
Paulus, Ulpianus, Papinianus.
- cele două şcoli apărute în perioada principatului: sabiniană şi proculiană;
- ius publice respondendi;
- decăderea ştiinţei dreptului în perioada postclasică;
- legea citaţiilor – 426 p.Chr.
4. Codificarea lui Iustinian:
- contextul istoric şi intenţiile politice ale lui Iustinian: refacerea unităţii imperiului, reconstituirea gloriei
legislative a dreptului roman şi impunerea religie creştine.
- elaborarea operei legislative a lui Iustinian: Corpus iuris civilis.
5. Soarta dreptului roman după Iustinian până la codificările moderne – problema receptării.
IV. PROCEDURA DE JUDECATĂ
1. Preliminarii
- trecerea de la caracterul religios al rezolvării diferendelor la unul laic, totodată juridic;
- parcursul a fost: norme morale de conduită – răzbunare privată – legea talionului – compoziţia voluntară –
compoziţia legală; se observă din această evoluţie specifică vechiului drept roman cum treptat procedura se
etatizează. O concluzie similară va rezulta şi din studierea celor trei feluri de proceduri ce s-au succedat în
istoria dreptului roman.
- formalismul în procedura de judecată romană.
2. Procedura legis-acţiunilor
3. Procedura formulară – cu rolul central jucat de pretor, pe baza atribuţiilor conferite de lex Aebutia şi de
lex Iulia iudiciaria, în reformarea vechiului drept roman conform ideilor de echitate şi buna credinţă.
4. Procedura extraordinară – are ca trăsătură principală etatizarea procedurii şi intrarea acesteia sub
controlul puterii imperiale.
V. Persoane
1. Noţiunea de persoană în dreptul roman desemnează omul, ca subiect înzestrat cu drepturi şi obligaţii.
Aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii desemnează personalitatea juridică sau capacitatea.
2. Capacitatea
Componentele capacităţii:
- capacitatea de folosinţă:
- status libertatis;
- status civitatis;
- status familiae.
- capacitatea de exerciţiu, implicând condiţii legate de:
- vârstă;
- sex;
- sănătate mintală.
3. Status libertatis:
- sclavii;
- liberţii cetăţeni;
- latinii iuniani;
-stările de semisclavie – colonii.
4. Status civitatis
- prerogativele conferite de cetăţenia romană: ius comercii, ius conubii, ius sufragii, ius honorum,ius
militiae;
- latinii;
- peregrinii.
5. Status familiae
- unitate economică, socială şi de cult;
- situaţia şi prerogativele lui pater familias;
- raportul evolutiv agnaţiun-cognaţiune în familia romană;
- căsătoria, situaţia femeii şi a copiilor.
6. Tutela şi curatela
7. Stingerea capacităţii juridice
8. Persoanele morale (juridice)
VI. BUNURI
1. Noţiunea şi clasificarea bunurilor
2. Proprietatea
- definiţie: drept real ce constă într-o sumă de puteri directe, exclusive şi perpetue ale titularului asupra
unui bun;
- feluri: civilă, pretoriană şi provincială
3. Posesiunea – stare de fapt, prin opoziţie cu proprietatea – stare de drept
4. Modurile de dobândire a proprietăţii: naturale, civile şi pretoriene
5. Iura in re aliena
6. Apărarea proprietăţii şi a celorlalte drepturi reale
7. Stingerea proprietăţii
8. Coproprietatea şi coposesiunea
VII. SUCCESIUNI
1. Preliminarii
a) terminologie:
- „moştenire/succesiune/ereditate” = îmbracă sensul fie de „avere (patrimoniu)” fie de „transmisiune”, în ultimul caz fiind sinonime cu „devoluţiune”;
- „moştenitor/succesor/erede” = persoană îndreptăţită să culeagă bunurile;
- „succesibil” = persoană ce virtual are vocaţie (chemare) la moştenire, ce se va concretiza sau nu în momentul aplicării regulilor de devoluţiune în clasele de moştenitori;
- de cuius, defunct, dcedat, antecesor = cel despre a cărui moştenire este vorba;
- succesiune legitimă (sau legală, pentru a folosi un termen contemporan, adică întemeiată pe prevederile reglementărilor în vigoare) şi testamentară (întemeiată pe voinţa lui de cuius exprimată în testament);
- testator, dispunător = de cuius care a dispus prin testament cu privire la familia şi bunurile sale.
b) anterioritatea succesiunii legale faţă de cea testamentară, datorată:
- caracterului religios al regulilor juridice la începuturile Romei, juridicul fiind o componentă a sacrului;
- inexistenţa conceptului de drept de proprietate (proprietara bunurilor este familia, nicidecum pater familias) – ceea ce exclude iniţial ideea de transmisiune patrimonială. Succesiunea este în primul rând o continuare la perpetuarea cultului casnic, o înlocuire la conducerea destinelor grupului uman şi la calitatea de administrator al bunurilor familiei.
- imposibilitatea de a concepe alt fel de acte decât cele inter vivos. Neexistând la început noţiunile clare de trecut, prezent şi viitor, actele mortis causa – cum est testamentul – nu erau posibile.
- apariţia Legii celor XII Table desemnează consacrarea dreptului de proprietate – implicit a libertăţii de a dispune testamentar; totodată, există semne de laicizare a dreptului;
- în perioada imperială, latura patrimonială predomină în succesiuni, în detrimentul celei personale de sorginte religioasă.
c) concluzii:
- analiza noţiunii de „continuare a persoanei defunctului”, expresie generală adaptabilă oricărei perioade;
- testamentul apare mai târziu, odată cu apariţa proprietăţii, dar ajunge în prim planul devoluţiunii succesorale.
2. Succesiunea legală
3. Testamentul. Legatele şi fdeicomisele
4. Acţiunile succesorale
5. Opţiunea succesorală
VIII. OBLIGAŢII
1. Noţiunea de obligaţie în dreptul roman
a) premisele apariţiei instituţiei juridice a obligaţiei:
- inexistenţa unor reguli de drept şi a unei ştiinţe a dreptului distincte, acestea fiind încadrate fenomenului religios, rezultă că orice mişcare bunuri sau servicii, respectiv rezolvare a litigiilor se face în conformitate cu regulile de conduită morală ce guvernează raporturile dintre membrii societăţii;
- inexistenţa noţiunii de patrimoniu, acesta fiind privit ca o latură a personalităţii, rezultă că orice mişcare bunuri sau servicii, respectiv orice rezolvare a litigiilor se realizează prin implicarea persoanei celor în cauză.
Concluzie: obligaţia este privită iniţial ca o legătură materială între două persoane (ob – ligare); abia spre sfârşitul perioadei republicane devine o legătură juridică, abstractă.
b) critica teoriilor privind oţiunea de obligaţie
2. Teoria generală a obligaţiei – elementele obligaţiei
3. Teoria generală a contractului
- trecerea de la formalism la consensualism;
- elementele contractului:
- consimţământul;
- capacitatea de a contracta;
- obiectul contractului;
- cauza.
4. Izvoarele obligaţiilor
- evoluţia teoriilor romane asupra izvoarelor obligaţiei;
- contracte
- formale;
- reale;
- consensuale;
- delicte
- civile;
- pretorien;
- diferite alte cauze
- îmbogătirea fără justă cauză;
- plata nedatorată;
5. Transmisiunea şi stingerea obligaţiilor
- culpa şi dolul;
- forţa majoră şi cazul fortuit;
- cesiunea de creanţă, remiterea de datorie, delagaţia şi novaţiunea;
- plata.
6. Garanţii personale şi reale
- fideipromissio şi fideiusiunea;
- gajul;
- ipoteca.
Trimiteți un comentariu