marți, 6 ianuarie 2009

Florin Negoiţă – Istoria dreptului (note de curs)

Obiective

Disciplina îşi propune: să contribuie la cunoaşterea şi însuşirea de către studenţi a evoluţiei dreptului autohton şi a interdependenţei acestuia cu dreptul contemporan în plan european; la cunoaşterea specificului normelor, instituţiilor şi concepţiilor juridice ale poporului român din cele mai vechi timpuri şi până astăzi.

Evoluţia dreptului trebuie studiată pentru că natura non facit saltus şi în dezvoltarea istorică a societăţii totdeauna o instituţie are rădăcini adânci în instituţiile trecute. De aceea, viitorul jurist trebuie să studieze şi istoria dreptului, şi nu numai istoria dreptului, dar şi istoria în general. A cunoaşte o instituţie juridică, fără a cunoaşte împrejurările istorice din care a ieşit este un non sens. „Fără istoria dreptului... nu poţi înţelege instituţiile... A studia o instituţie fără a o studia istoriceşte în trecut, ... este a ne reduce la un studiu care poate să aibă oarecare însemnătate practică, care nu formează mintea adevăratului jurist.” (M. Djuvara, Teoria generală a dreptului. Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, Editura ALL, 1995, p. 101).

Studiul istoriei dreptului românesc în cadrul disciplinei Introducere în istoria dreptului este de o importanţă cardinală, ce poate fi ilustrată din mai multe puncte de vedere.

1. Mai întâi, pentru că este vorba de istoria poporului nostru şi, în mod deosebit, de problema fundamentală a istoriei noastre, respectiv etnogeneza poporului român şi, în acest cadru, a dreptului, ca fenomen de suprastructură, împletindu-se organic cu viaţa social-economică şi, mai ales, cu cea politică.

2. În al doilea rând, fără a cunoaşte evoluţia istorică a instituţiilor de drept nu pot fi înţelese în toată plenitudinea şi temeinicia lor aceste instituţii.

3. În al treilea rând, studiul istoriei dreptului românesc relevă în mare măsură specificul naţional al acestui drept, acea „notă cu precădere”, cum spunea Călinescu în eseul Specificul naţional.

Cercetarea dreptului impune folosirea atât a metodei istorice, cât şi a metodei comparate.


Periodizarea istoriei dreptului românesc

1. Dreptul monarhiei dacice, care cuprinde perioada de la formarea statului dac centralizat, culminând cu perioada regelui Burebista şi a lui Decebal, până la cucerirea Daciei de către romani (106).

2. Dualismul juridic în Dacia – provincie a imperiului roman (106-271/274).

3. Dreptul feudal, care cuprinde perioada fărâmiţării feudale, respectiv de la retragerea aureliană până la formarea statelor române centralizate şi în care are loc procesul de formare a Legii ţării (Ius Valachicum – vechiul drept cutumiar – agrar), şi perioada monarhiei centralizate, de la formarea statelor româneşti până la revoluţia din 1821, în care se săvârşeşte dreptul cutumiar român (Ius Valachicum) şi apar primele legiuri scrise.

4. Dreptul capitalist, care cuprinde perioada de la revoluţiile burgheze din 1821 şi 1848 până în anul 1947, un rol important în răspândirea relaţiilor şi noilor instituţii capitaliste avându-l Regulamentele Organice.

5. Dreptul socialist, care cuprinde perioada 30 decembrie 1947-22 decembrie 1989.

După 23 august 1944 s-au parcurs 2 etape :

1) etapa 23 august 1944 - 30 decembrie 1947, în care, prin măsurile politice adoptate, s-a pregătit terenul pentru trecerea la instaurarea dictaturii comuniste;

2) etapa 30 decembrie 1947 - 22 decembrie 1989 – etapa dictaturii comuniste .

6. Dreptul de tranziţie, după 22 decembrie 1989.


I. STATUL ŞI DREPTUL GETO-DAC

Etnogeneza poporului român poate fi înţeleasă mai uşor prin analiza elementelor fundamentale ale organizării politice şi ale instituţiilor juridice în mod cronologic. Studierea lor este absolut necesară pentru înţelegerea unor particularităţi şi caracteristici speci-fice ale acestora.


Instituţii juridice la geto-daci

Deşi documentaţia referitoare la instituţiile juridice la geto-daci este destul de săracă, totuşi, datorită scriitorilor antici, latini şi greci, şi datelor oferite de arheologie, ne putem forma o idee generală despre problema pusă în discuţie.

Privitor la premisele organizării politice şi juridice în epoca antică menţionăm existenţa şi pe teritoriul patriei noastre a paleoliticului, mezoliticului şi neoliticului. Subliniem doar că, pe parcursul epocii neolitice, procesul trecerii de la matriarhat la patriarhat a cunoscut un traseu cu trei etape importante:

Etapa I, în care tatăl şi soţul (bărbatul) ocupă un loc subordonat în cadrul familiei matriliniare.

Etapa II, în care are loc creşterea treptată a importanţei economice a bărbatului şi a participării sale la viaţa de familie.

Etapa III, în care se instaurează patriarhatul.

Nomele de drept consfinţite de opinia publică a tribului aveau o dublă sarcină:

a) prevenirea oricăror încălcări prin mijloace pasive, prin simpla prezenţă;

b) intervenţia activă, când normele erau încălcate, când un individ sau mai mulţi primejduiau siguranţa tuturor.

Aşa cum subliniază Vladimir Hanga, în Istoria dreptului românesc, Drept cutumiar, „paralel cu apariţia şi consolidarea statului are loc procesul de formare şi dezvoltare cutumiară a instituţiilor juridice, deoarece cutuma a constituit prima şi cea mai importantă formă de manifestare a regulilor de drept”.


II. DUALISMUL JURIDIC ÎN DACIA-PROVINCIE ROMANĂ

1. Sistemele de drept din Dacia romană


Dreptul roman pe teritoriul Daciei şi izvoarele sale

Aplicarea dreptului roman în Dacia priveşte acele norme de drept aplicabile cetăţenilor romani rezidenţi aici, peregrinilor din această provincie, precum şi aşa numitul Jus gentium, ce reglementa raporturile dintre cetăţeni şi peregrini.

Ca izvoare de drept, prioritate aveau pentru cetăţenii romani rezidenţi – normele dreptului aplicabile pe întreg teritoriul imperiului, iar pentru celelalte categorii de locuitori ai Daciei – cele mai importante izvoare de drept erau constituţiile imperiale şi edictele guvernatorilor.

Edictele guvernatorilor constituiau o modalitate de aplicare a normelor juridice romane în condiţiile adaptării lor la necesităţile locale şi imediate. Edictul avea două părţi:

a) dispoziţiile referitoare la dreptul roman, aplicabile cetăţenilor romani rezidenţi în provincie;

b) edictul provincial (norme de drept local).

Constituţiile imperiale puteau fi: a) edicte imperiale; b) mandate.

Dreptul roman s-a aplicat în raporturile dintre cetăţeni; în mare parte, însă, în acest domeniu, s-au elaborat norme juridice noi prin edictele guvernatorilor din provincie, care statuau condiţiile în care va fi condusă provincia; evident, se ţinea seama de constituţiile imperiale, valabile pentru întreg imperiul, şi de mandatele imperiale, în care se precizau instrucţiuni pentru guvernatorii provinciali.

În raporturile dintre băştinaşi, s-a aplicat dreptul autohton (cutuma locală) şi nici nu se putea altfel, întrucât romanii tratau diferenţiat populaţia, în funcţie de cetăţenie şi statut juridic.


Capacitatea juridică a persoanelor

Înainte de edictul împăratului Caracalla, locuitorii liberi din Dacia erau împărţiţi în trei categorii:
a) cetăţenii romani;
b) latinii;
c) peregrinii.


III. APARIŢIA ŞI FORMAREA DREPTULUI ROMÂNESC

Influenţele creştinismului asupra dreptului cutumiar românesc

În însăşi esenţa dreptului cutumiar românesc trebuie căutate şi evidenţiate preceptele creştine. În consecinţă, este insuficient a vorbi doar despre influenţele creştinismului asupra dreptului cutumiar românesc.

Dreptul cutumiar românesc, care este, în afara oricărei discuţii, o „evanghelie a adevărului”, aşază preceptele creştine la temelia principalelor instituţii de drept. Menţionăm, în acest sens, următoarele aspecte:

1. Dispariţia oricărei urme de poligamie în cadrul familiei daco-romane şi româneşti; statornicirea acesteia potrivit canoanelor bisericii constituie o dovadă certă a prezenţei elementului creştin în fundamentarea căsătoriei şi familiei.

2. Spiritul de solidaritate la nivelul obştii şi păstrarea îndelungată a primatului dreptului de proprietate devălmaşă sunt strâns legate de preceptele creştine, chiar dacă proprietatea devălmaşă a existat şi anterior creştinismului.

3. Procedura de judecată, sistemul probator în mod deosebit sunt strict înrâurite de preceptele şi credinţa creştină.

4. De la înscăunarea domnitorului şi legitimitatea de necontestat a acestuia, ca provenind de la divinitate, până la exercitarea prerogativelor sale absolute şi respectarea conştientă a poruncilor sale în rândul maselor, preceptele creştine au fundamentat întreaga instituţie fundamentală şi centrală a dreptului românesc.

5. În existenţa statelor româneşti, biserica a fost reazem de nădejde al statelor, iar acestea au organizat biserica pentru a le servi interesele. A existat o îmbinare fundamentală între aceste două instituţii de importanţă vitală pentru poporul român.


IV. FORMAREA STATELOR ROMÂNEŞTI INDEPENDENTE. SISTEMUL NORMATIV VICINAL

Organizată în obşti teritoriale vicinale sau săteşti, populaţia autohtonă, romanizată, în plin proces de formare a poporului şi a limbii române, şi-a fundamentat existenţa socială pe un sistem normativ elementar. La baza lui, în lipsa unei autorităţi statale care să edicteze norme juridice şi să asigure aplicarea lor, a stat obiceiul juridic (cutuma), format din vechile norme geto-dacice şi din normele dreptului roman provincial (dreptul roman vulgar). În privinţa genezei suprastructurii juridice a comunităţilor vicinale româneşti au existat multe controverse în literatura de specialitate, conturându-se diferite teorii cu privire la această problemă: teoria originii trace a dreptului cutumiar românesc, teoria originii latine şi teoria originii daco-romane a dreptului cutumiar românesc.


V. LEGEA ŢĂRII (IUS VALACHICUM)

Conceptul de lege şi dreptate


Existenţa obştilor în cadrul Ţărilor Româneşti a determinat şi menţinerea normelor tradiţionale după care ele funcţionau, întărite prin autoritatea aparatului politic, acestea devenind în timp norme juridice. Ele au fost completate cu norme juridice noi. Constantin Noica preciza că aceste norme au fost denumite de români „lege”, cu înţelesul de norme nescrise, provenind din latinescul „religio”, adică a lega pe dinăuntru, prin credinţă şi conştiinţă, ceea ce la romani era „mos” (obicei).

Această caracteristică a „legii româneşti” s-a format în perioada îndelungată în care normele constitutive în cadrul obştei săteşti au fost respectate datorită consensului din cadrul colectivităţii.

La romani, lex însemna numai lege scrisă, întrucât deriva de la latinescul legere (a citi). Ea era impusă printr-o constrângere exterioară colectivităţii, aceea a aparatului politic.

Legea scrisă a început să fie numită lege, o dată cu apariţia pravilelor-coduri de lege scrise începând cu secolul XVII, când a fost necesar să se deosebească dreptul nescris de cel scris, denumirea primului fiind aceea de obicei.

Un alt sens pe care îl are legea la români este acela de credinţă religioasă, creştină, ortodoxă. Legea creştină a influienţat conţinutul moral al conştiinţei românilor încă din perioada etnogenezei. Astfel, când au apărut legile bisericeşti-nomocanoanele, românii le-au denumit „legea dumnezeiască” sau „legea lui Dumnezeu”.

Instituţia „ oamenilor buni şi bătrâni” a fost păstrată şi cultivată la români. „Oamenii buni şi bătrâni” erau aceia care, prin comportamentul lor, dovedeau calităţile corespunzătoare şi de aceea erau chemaţi să judece conduita şi faptele semenilor. Astfel, în concepţia românească, dreptatea însemna şi echitate.

Conştiinţa juridică a timpului cuprindea, pe lângă moştenirea daco-romană, şi unele principii rezultate din influenţa bizantină şi morala creştină.


Caracteristicile lui ius valachicum (legea ţării)

A. Este unitar din punct de vedere geografic, fiind comun tuturor românilor.

B. Este unitar din punct de vedere social: nu au existat în trecutul nostru un drept ţărănesc, cu caracter colectivist, şi un drept nou, cu caracter individualist.

C. Este, în principal, un drept cu caracter rural, un drept agrar al oamenilor legaţi de pământ, de hotar, de moşie.

Termenul de „hotărâre” provine, de altfel, de la cuvântul „hotar”, ceea ce dovedeşte că cele mai multe procese se rezumau la fixarea hotarelor. De aici, prin extensiune, deciziunile se numesc hotărâri (judecătoreşti, politice etc.) iar „moşia”, etimologic, provine de la proprietatea moştenită de la moş.

D. Este complet şi complex, reuşind să reglementeze principalele relaţii sociale statornicite la nivelul societăţii. Dreptul obişnuielnic era format dintr-un sistem de norme de conduită şi convieţuire socială, cuprinzând atât norme de drept public, privind organizarea societăţii şi conducerea acesteia în general, cât şi norme de drept privat, privind proprietatea, moştenirea, familia etc. (problemele particulare ale oamenilor).

E. Este elastic şi receptiv la cerinţele realităţii, ale condiţiilor economico-sociale, chiar dacă obştea continuă să-şi păstreze dreptul ei superior de proprietate (proprietate devălmaşă); se nasc instituţii noi care se referă la posibilitatea de ieşire din indiviziune prin respectarea dreptului de protimisis (preferinţa de cumpărare-răscumpărare). Statutul juridic al persoanelor se diferenţiază în funcţie de avere; justiţia se oficializează ca urmare a dezvoltării statelor feudale româneşti. Dar „arhaismele juridice” româneşti se regăsesc şi în noile reglementări, născute după apariţia statului.

F. Originalitatea vechiului drept românesc rezultă din modul de viaţă al strămoşilor noştri, organizaţi în obşti teritoriale, în formaţiuni politice cu caracter prestatal. Originalitatea obştii, a cnezatului, voievodatului, a ţărilor constituie începutul dreptului public al Ţărilor Române. Cu privire la acest aspect, Nicolae Iorga arăta: „...S-ar putea spune că, din trunchi, s-a scurs seva juridică, astfel cum se scurge răşina dintr-un brad, care puţin câte puţin a ajuns să capete forme stabile, tocmai de aceea acest drept popular n-a rămas niciodată fără perspective de noi dezvoltări.”

G. Rezistenţa şi trăinicia obiceiului pământului sunt asemenea rezistenţei şi trăiniciei celorlalte instituţii politico-juridice româneşti, cnezate, voievodate, scaune.


VI. INSTITUŢIA DOMNIEI

Domnia-instituţie centrală a dreptului cutumiar


Gruparea formaţiunilor prestatale în diferite ţări feudale, unitare sub aspect politic şi juridic, s-a realizat în jurul voievodului întemeietor, care a devenit voievod şi a luat titlul de domn.

În limba slavă, voievod înseamnă conducător de oaste, dar pentru că funcţia implica mult mai multe aspecte decât cele reliefate de sintagma de mare voievod, s-a impus conceptul de domn, provenit din limba latină, care însemna stăpân al ţării, în detrimentul celui de voievod, deşi acesta din urmă era puternic împământenit în spiritualitatea noastră. Dovadă este că, în Transilvania, el s-a păstrat încă multă vreme, deşi regii maghiari au încercat să impună pe cel de principe, iar domnii au continuat să-şi spună multă vreme tot voievozi, chiar şi după constituirea Ţărilor Române. Prin complexitatea sa, prin importanţa sa, domnia este instituţia centrală a dreptului cutumiar.

Domnia este o instituţia originală şi autohtonă, atributele sale derivând din procesul natural şi unic de formare a statelor feudale româneşti.

Instituţionalizarea puterii politice în Ţările Române, adică formarea statelor feudale româneşti, a fost legată, mai întâi, de unele personalităţi de circumstanţă, care aveau la început doar legitimitate obştească şi nicidecum un aparat care să le supravieţuiască. Aşadar, puterea politică instituţionalizată – nucleul politic statal – nu s-a disociat de persoana guvernanţilor. Statul în sine se confunda la început cu persoana domnitorului. La înscăunare, domnul se încorona. Spre finele secolului al XVI-lea, coroana a fost înlocuită cu cuca (termen din limba turcă - căciulă înaltă împodobită cu pene de struţ).


Caracteristicile domniei

a) În Ţările Române domnia a fost absolutistă. Domnul era stăpânitor, lipsit de un organ de control; însă, aşa cum afirma A.D. Xenopol, domnia nu a fost despotică, obiceiul pământului relativizându-i atributele, mărginindu-i potenţele prin sfatul domnesc şi adunarea stărilor.

b) Puterea domnului a fost personală, indivizibilă şi netransmisibilă în plenitudinea sa.

c) Chiar şi în situaţia în care Ţările Române au devenit vasale prin omagiile şi fidelităţile faţă de puterile mai mari, ele nu au devenit ţări vasale de drept; aşadar, vasalitatea era nominală. Vasalitatea purta asupra persoanei domnului şi nu a domniei, în general. Acte oficiale privind vreun tratat semnat în acest sens nu au existat. Unii istorici consideră data stabilirii regimului de vasalitate anul 1462, când Vlad Ţepeş a fost înlocuit cu Radu cel Frumos, iar pentru Moldova, anul 1456, când Petru Aron şi Adunarea Ţării au acceptat condiţiile impuse de Mahomed al II-lea Cuceritorul.

În realitate şi strict juridic, păcile negociate s-au concretizat în alianţe inegale, Ţările Române căpătând, potrivit dreptului musulman, regimul juridic ahd (acest regim se referea la teritoriile duşmane ce urmau să fie atacate în vederea instaurării regimului musulman, adică urmau a fi conduse de emiri musulmani).

Aşadar, regimul juridic ahd era un regim intermediar, turcii mulţumindu-se cu plata haraciului ca semn de supunere a locuitorilor respectivi. Se menţinea instituţia principilor locali din familiile domnitoare, care conduceau forţele armate locale, dar aceştia erau obligaţi să colaboreze militar cu turcii. Ei rămâneau însă subiecte de drept internaţional în sensul cel mai exact al sintagmei. Acest regim a fost valabil până la instaurarea regimului turco-fanariot (1711 în Moldova şi 1716 în Ţările Române).


Procesul (procedura de judecată)

Termenul de „proces" din limba română provine din latinescul processus, ce desemna activitatea de înaintare, progres, activitate progresivă. Deşi, la început, în dreptul roman a fost folosit termenul de judicium, prin intermediul glosatorilor din secolul al XII-lea, termenul de processus s-a generalizat, desemnând ceea ce înţelegem astăzi prin proces, adică o activitate desfăşurată de organe judiciare, anume desemnate, cu participarea părţilor, în conformitate cu legea, în scopul rezolvării pricinilor de natură civilă, al identificării, tragerii la răspundere penală şi pedepsirii celor care se fac vinovaţi de comiterea unor infracţiuni.


VII. INFRACŢIUNI ŞI PEDEPSE ÎN FEUDALISM

În dreptul penal medieval, infracţiunea era considerată fapta apreciată ca periculoasă de către reprezentanţii puterii politice; de aceea, ea era sancţionată de către organele publice cu pedeapsă. Între infracţiune şi pedeapsă legătura era indisolubilă, dreptul penal medieval fiind de orientare socială.

În general, pedepsele se caracterizau prin următoarele trăsături:

a) urmăreau intimidarea;

b) nu erau limitate prin lege, căci domnul aplica sancţiuni şi „peste pravilă";

c) cumulul pedepselor era îngăduit;

d) erau inegale, deoarece pentru aceeaşi faptă ele puteau diferi în raport cu poziţia socială a celui vinovat;

e) cele mai multe pedepse erau lăsate de lege „la voia judecătorului";

f) aduceau venituri domnului şi dregătorilor care judecau;

g) răzbunarea sângelui nu a existat ca pedeapsă legală, dar urme ale „vendetei" se întâlnesc în câteva regiuni, îngăduindu-se însă şi răscumpărarea (compoziţia voluntară).

Evoluţia reglementărilor penale, în general, poate fi evidenţiată sub 3 mari aspecte:

1. Identificarea unor anumite categorii de fapte care, prin esenţa lor, sunt îndreptate împotriva unor valori umane fundamentale şi au un pericol social sporit prin urmările lor.

2. Problema tragerii la răspundere penală pentru comiterea unor astfel de fapte şi procedura acestei activităţi judiciare.

3. Pedepsele aplicate pentru comiterea unor astfel de fapte.

În acest cadru, menţionăm următoarele categorii de infracţiuni:

I. Infracţiuni îndreptate împotriva statului şi şefului statului: Înalta trădare, denumită hiclenie, viclenie, vicleşug şi hainie; Lesmajestate; Osluhul; Călpuzenia.

II. Infracţiuni contra vieţii: Omorul, „moarte de om" sau „ucidere"; Patricidul.

III. Infracţiuni contra proprietăţii: Furtul; Tâlhăria; Încălcarea hotarelor; Incendierea caselor şi holdelor, prin „punerea de foc”.

IV. Infracţiuni contra integrităţii corporale: În această categorie intrau rănirile simple cu palma sau cu toiagul, precum, şi sluţirile de orice fel.

V. Infracţiuni împotriva normelor de convieţuire socială (împotriva moralei): Răpirea de fată sau de femeie; Seducţia; Sodomia; Curvia sau desfrânarea; Incestul; Defăimarea.

VI. Infracţiuni care împiedicau înfăptuirea justiţiei: Vicleşugul sau înşelăciunea; Neascultarea; Jurământul mincinos, „mărturia strâmbă" sau „limba strâmbă”; Vrăjitoria.

VII. Infracţiuni îndreptate împotriva religiei: Erezia; Apostazia; Ierosilia.

În istoria medievală a poporului român se cunosc două forme de răspundere penală colectivă:
a) răspunderea solidară a obştii;
b) răspunderea familială.


VIII. IDEILE POLITICO-JURIDICE ÎN FEUDALISM

Începuturile ştiinţei dreptului


În ceea ce priveşte ştiinţa dreptului, între cele trei facultăţi ale Universităţii din Cluj, înfiinţate în 1581, se număra, la sfârşitul secolului al XVI-lea, şi o Facultate de drept; alte institute de învăţământ superior în care se predau cursuri cu profil juridic s-au înfiinţat ulterior la Oradea, Sibiu şi Braşov. În bibliotecile particulare se aflau, de asemenea, numeroase cărţi de drept, între care predominau cele de drept roman.

Identitatea obiceiurilor juridice, circulaţia largă a principalelor monumente scrise ale dreptului românesc în toate provinciile locuite de români şi existenţa unei puternice conştiinţe a unităţii naţionale, promovată de strânsele legături economice şi culturale între cele două versante ale Carpaţilor şi fundamentate teoretic de marii cărturari ai vremii, au făcut ca ideologia politico-juridică să fie unitară pe tot cuprinsul pământului românesc şi să constituie un factor activ în acţiunile comune ce vor duce, o dată cu redeşteptarea naţională, la construirea unui edificiu politico-instituţional unic.


Codificări ale unor norme de drept

Dezvoltarea economiei, a producţiei de mărfuri şi a schimbului, precum şi prefacerile din domeniul relaţiilor sociale au impus schimbări în domeniul suprastructurii, printre care şi în domeniul instituţiilor juridice. Vechile reglementări nu mai corespundeau, iar obiceiurile juridice, diversificate, neprecise şi deseori necunoscute de cei chemaţi să le aplice, mai ales când aceştia erau străini, reclamau şi ele noi reglementări pe plan juridic. Menţionăm în acest sens:

1. Capetele de porunci (1714 Muntenia)

2. Codul lui Mihai Fotino (1765 Muntenia)

3. Manualul de legi (Pravilniceasca condică)

4. Pandectele lui Toma Carra (1806 Moldova)

5. Sobornicescul hrisov (Moldova 1785)

6. Manualul juridic al lui Andronache Donici (1814 - Moldova)

7. Codul civil al lui Scarlat Calimach (1717 - Moldova)

8. Legiuirea Caragea (1818 - Muntenia)


IX. REGULAMENTELE ORGANICE

Organizarea centrală, în conformitate cu principiul separării puterilor în stat.
Adunarea obştească ordinară. Compunere şi activitate


În Valahia (Muntenia) Obişnuita Obştească Adunare se compunea din 42 de membri, iar aceea a Moldovei din 35 de membri. În adunări erau membri de drept, datorită funcţiunii pe care o deţineau, mitropoliţi şi episcopi. Ceilalţi deputaţi erau aleşi dintre boieri, iar corpul electoral era alcătuit numai din boieri, după cum arată art.45 şi art.46 din Regulamentul Organic al Valahiei, ca şi art. 48 şi 49 din Regulamentul Organic al Moldovei. Alegătorii deputaţi de judeţe erau boierii şi feciorii de boieri, în vârstă de cel puţin de 25 ani, proprietari de moşie şi domiciliaţi în judeţul respectiv. Preşedintele adunării era Mitropolitul ţării.

Membrii erau:
1) episcopii;
2) 20 de boieri de treapta I în Muntenia şi 6 de treapta I şi a II-a în Moldova, în vârstă de 30 de ani, pământeni sau împământeniţi, după vechiul obicei şi aleşi numai în capitală de semenii lor;
3) 19 deputaţi ai judeţelor în Muntenia (câte unul de judeţ şi unul al Craiovei), 16 în Moldova, boieri proprietari, feciori de boieri, în vârstă cel puţin de 30 de ani.

Adunarea îşi constituia biroul alegând dintre membrii săi doi secretari şi doi secretari supleanţi. Miniştrii nu puteau fi membri ai adunării. Deputaţii puteau fi numiţi în orice alte slujbe ale statului, fără să-şi piardă mandatul.

Domnul avea iniţiativa legilor, el trimitea Adunării proiectele de legi prin pitac domnesc (art.48 lit.e) Regulamentul Organic al Valahiei) sau ţidula domnească în Moldova (art.51 lit.a).

Proiectele de lege se votau în întregime sau cu modificări, Adunarea putând să respingă proiectul. Hotărârile Obişnuitei Obşteşti Adunări nu aveau însă putere de lege decât prin întărirea domnului (sancţionare), care rămânea liber de a le întări, fără arătarea de motive (art.49 Regulamentul Organic al Valahiei şi art.51 lit.a. Regulamentul Organic al Moldovei). Amendamentele la diverse articole trebuia să fie sprijinite de cel puţin 6 membri ai Adunării (art.48 lit.b) Regulamentul Organic al Valahiei şi art.51 lit.b. Regulamentul Organic al Moldovei).

Adunarea avea dreptul să atragă atenţiunea domnului prin anaforale asupra chestiunilor de interes obştesc, asupra nedreptăţilor şi plângerilor locuitorilor, putea să le facă cunoscute celor două Curţi. Sintetizând atribuţiile Adunării obşteşti, am putea reliefa cea dintâi atribuţie, şi anume aceea de a aviza proiectele de legi care se trimeteau spre dezbatere de Domn, prin mesaj contrasemnat de secretarul statului. Legile se votau cu majoritate absolută. Rezultatul votului era comunicat Domnului prin adresă semnată de toţi deputaţii care participaseră la şedinţă. Nici o lege nu putea intra în vigoare fără sancţiune domnească. Adunarea nu avea iniţiativa legilor. Ea putea numai să exprime domnului, deziderate. Adunarea era aleasă pe 5 ani. Domnul putea să o dizolve, raportând celor două Curţi motivele dizolvării şi cerându-le autorizaţia de a realege o nouă adunare, ceea ce era, evident, o încălcare a autonomiei ţării, pe care tratatele o consacraseră.

Domnul era obligat să convoace Adunarea în fiecare an la 1 decembrie. Sesiunea ordinară era de două luni, iar domnul o putea prelungi. La începutul fiecărei sesiuni se cita „ofisul domnesc" de deschidere; se numea apoi comisia pentru cercetarea titlurilor deputaţilor aleşi, se fixa numărul şedinţelor pe săptămână, se alegeau comisiunile: financiară, administrativă, bisericească, judecătorească. În fine, Adunarea răspundea ofisului domnesc de deschidere.

Pentru validarea dezbaterilor, prezenţa a 2/3 din numărul membrilor Adunării era necesară. Dreptul recunoscut adunărilor de „a se tângui celor două Curţi” era însă o uşă deschisă, mai ales Rusiei, pentru a interveni în afacerile noastre, întreţinea intrigile din interiorul clasei conducătoare şi slăbea autoritatea domnească.

Alegerea domnului era încredinţată Adunării Extraordinare, compusă din mitropolit (preşedinte), episcopi (3 în Muntenia, 2 în Moldova); 50 de boieri de rangul I în Muntenia şi 45 în Moldova, luaţi din arhondologie în ordine ierarhică, de la vel ban la vel cămaraş, de la vel logofăt la vel agă, născuţi români şi locuitori în ţară; 73 de boieri de treapta a II-a, de la clucer la comis în Muntenia, 30 de la agă la ban în Moldova, feciori de boieri şi proprietari de moşii; 36 deputaţi ai judeţelor – boieri proprietari în Muntenia; 32 de boieri proprietari, feciori de boieri în Moldova, 27 de deputaţi ai isnafurilor orăşeneşti în Muntenia, 21 în Moldova.


Domnia

Prin Regulamentele Organice, alegerea domnilor se făcea în fiecare principat de către Obşteasca Adunare Extraordinară, având în Muntenia 190 de membri (art.2), iar în Moldova 132 de membri (art.2 şi 3). Prezenţa a 3/4 din membrii Adunării era necesară pentru a se putea proceda la alegerea domnului. Înainte de a păşi la alegere, deputaţii depuneau următorul jurământ: „Jur că la alegerea ce voi face nu voi fi amăgit de vreun interes în parte, sau de vreo îmbulzire străină, nici de vreo altă cugetare, ci de binele şi fericirea obştei îmi va fi cel dintâi scop". Domnul se alegea la primul tur de scrutin dacă întrunea 2/3 din voturi sau cu majoritate simplă din cei zece candidaţi, mai favorizaţi, în caz de balotaj. După alegere se făceau în aceeaşi şedinţă un arz către Poartă, cerându-se confirmarea domniei, cât şi o notă oficială de informaţiune către Curtea proteguitoare. Ambele adrese se iscăleau de toţi membrii Adunării (art.42 Regulamentul Organic al Valahiei), care se dizolva imediat.

Domnul era uns la Curtea Veche din Bucureşti, la Sf. Nicolae din Iaşi şi jura pe evanghelie „în numele Prea Sfintei şi nedespărţitei Treimi", de a păzi cu sfinţenie atât legile, cât şi aşezămintele Principatului, după Regulamentul statornicit. Domnul era ales pe viaţă, el putea fi destituit de Curţile suzerană şi protectoare, în urma unei anchete. Putea abdica, dar abdicarea trebuia primită de cele două curţi. La orice vacanţă de domnie, puterea domnească era imediat exercitată de Vremelnica Ocârmuire a caimacanilor. Candidaţii la domnie trebuia să aibă vârsta de cel puţin 40 de ani împliniţi, să fie dintr-o familie boierească a cărei notabilitate „să se suie cel puţin la moşul său”. Caimacamii prezidau alegerile; votarea candidaţilor se făcea cu bile. După numirea în scaun a Domnului, caimacamii trebuia să dea socoteală domnului şi Obişnuitei Obşteşti Adunări. După confirmare, domnul depunea jurământul cerut de art.44 Regulamentul Organic al Valahiei şi art. 48 Regulamentul Organic al Moldovei. Domnul avea dreptul de iniţiativă legislativă. Trimitea prevederile de legi cu pitacuri domneşti (art. 39 Regulamentul Organic al Valahiei), în terminologia modernă, mesaje. Adunarea avea dreptul de a aproba proiectul, a-l modifica sau a-l respinge. După ce era votat, proiectul se supunea Domnului spre intrare (art. 40 Regulamentul Organic al Valahiei), care echivala cu sancţionarea. Dacă refuza întărirea, domnul putea să trimită proiectul Adunării spre o nouă chibzuinţă. Dacă îl sancţiona, dădea ordin de executare, ceea ce echivala cu promulgarea. Sub noua aşezare, Domnul nu mai avea drept decât la lista civilă, care era fixată la 1,2 milioane pe an (art. 65 Regulamentul Organic al Valahiei) şi 800.000 lei (art. 74 Regulamentul Organic al Moldovei).


Organele puterii executive

Miniştrii. Prin noua organizare, întâlnim pentru prima dată numele de miniştri (art.46, art.147-150 Regulamentul Organic al Valahiei). În sistemul regulamentar, domnul numea şi revoca pe colaboratorii săi, fără să ţină seama de alte considerente decât acelea care-l interesau pe el. Miniştrii nu puteau urmări o altă politică decât aceea a domnitorului, care da directivele şi impulsurile necesare.

Miniştrii nefăcând parte din Adunare, aceasta nu le putea da vot de blam, putea însă prin anaforale adresate către domn să „arate” reaua administraţie, marile nedreptăţi înfăptuite de anumiţi miniştri; Adunarea avea posibilitatea legală de a comunica aceste „arătări” şi celor două Curţi, care puteau ordona o anchetă, al cărei rezultat putea fi destituirea domnului, cum s-a întâmplat în 1841 cu domnitorul
Alexandru Ghica. După Regulamentul Organic al Valahiei, miniştrii erau: Ministrul Trebilor din Lăuntru sau Marele Vornic, Ministrul Finanţelor sau Vistierul, Marele Postelnic sau Secretarul de Stat, Logofătul sau Ministrul dreptăţii, Logofătul (ministrul) trebilor bisericeşti, Spătarul sau Ministrul oştirii (art.149 Regulamentul Organic al Valahiei).


Literatura istorico-juridică şi aprecierile asupra Regulamentelor Organice

Jurişti, istorici şi cercetători ştiinţifici s-au aplecat de-a lungul timpului asupra Regulamentelor Organice şi a contextului intern şi internaţional din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Opiniile lor au fost diferite în privinţa rolului şi însemnătăţii Regulamentelor Organice, a cauzelor şi consecinţelor adoptării acestor acte de importanţă majoră pentru viaţa politică, economică şi juridică a Principatelor Române. Unii le-au tratat drept „constituţie", alţii drept „lege fundamentală", iar o a treia categorie le-a etichetat drept „cod de legi". În fine, a mai fost şi o a patra categorie, care n-au tras o linie clară şi fermă între constituţie, lege fundamentală şi cod de legi, îmbinând elemente fie din prima şi a doua categorie, fie din a doua şi a treia.

Astfel, ideea de constituţie a Regulamentelor Organice o întâlnim la istoricii Nicolae Iorga, Constantin C. Giurescu, Dinu Giurescu, N. Bălcescu şi juriştii Andrei Rădulescu, Paul Negulescu, C. Dissescu, A. Iorgovan.

„Regulamentul Organic înmănunchează atribute de lege juridică fundamentală atunci când se ocupă de problema organizării de stat ...", subliniază Dumitru D.Firoiu. Acest atribut este susţinut de juriştii Ion Deleanu, Tudor Drăganu, Liviu P. Marcu, Cristian Ionescu etc. şi de istoricii Vlad Georgescu, Emil Cernea, Emil Molcuţ.
Atributul de „Cod de legi" este susţinut de istoricii A.D.Xenopol, Gh.I.Brătianu, I.C.Filitti, V.Şotropa, de K.Marx, Septimiu Albani etc.

În fine, o serie de personalităţi care cumulează pregătirea juridică cu cea de istoric găsesc trăsături comune fie de constituţie şi lege fundamentală, fie de lege fundamentală şi cod de legi. Remarcăm, în acest cadru, pe Dumitru Firoiu, Antonie Iorgovan, C.Dissescu, Ion Deleanu, Emil Cernea şi Emil Molcuţ.

Regulamentele Organice prefaţează organizarea viitoarelor structuri ale statului român modern. Ele reprezintă o verigă în tranziţia de la feudalism la capitalism, un proces în care aportul elementului autohton la elaborarea Regulamentelor Organice este evident şi pregnant. În linii generale, Regulamentele Organice au oferit un câmp larg de afirmare a relaţiilor capitaliste, au stimulat dezvoltarea acestora, au pus bazele unor noi relaţii ce au determinat schimbări de mentalitate, au reuşit să creeze cadrul ideologic şi instituţional necesar formării statului naţional român modern.


X. DREPTUL ROMÂN ÎN ETAPA 1859-1866

Legislaţia cu caracter reformator a lui Alexandru Ioan Cuza

Reforma agrară


Prin art.1 al Legii se dispunea că ţăranii sunt şi rămân proprietari pe loturile pe care le foloseau. În baza acestei legi, „sătenii clăcaşi sunt şi rămân deplin proprietari pe locurile supuse posesiunii lor, în întinderea ce se hotărăşte prin legea în fiinţă”. Suprafaţa pământului asupra căruia se recunoştea dreptul de proprietate al ţăranilor era fixată în funcţie de numărul de vite pe care aceştia le stăpâneau. În acelaşi timp, s-a desfiinţat şi regimul clăcăşiei (dijma, podvezile, zilele de meremet), în schimbul unei despăgubiri pe care ţăranii urmau să o plătească în termen de 15 ani, prin sume repartizate anual.

După adoptarea şi aplicarea acestei legi, o mare parte din pământurile moşierilor (aproximativ 2/3) au trecut în proprietatea ţăranilor, ceea ce a constituit o puternică lovitură dată poziţiilor economice ale boierimii şi, în acelaşi timp, o măsură prin care s-au deschis largi perspective dezvoltării capitaliste în ţara noastră.


Reforma electorală

Noul aşezământ electoral, pe care Adunarea de la vremea respectivă nu a vrut să-l dezbată, a fost aprobat prin plebiscit. Legea electorală din 1864 a menţinut censul pe avere, condiţia de 25 ani împliniţi şi prevedea că alegătorii sunt fie primari, fie direcţi. Erau incluşi în categoria alegătorilor primari cei care plăteau un impozit de 48 de lei în comunele rurale, cei ce plăteau un impozit de 80 sau 100 lei în comunele urbane (în funcţie de numărul acestora), precum şi patentarii, până la clasa a V-a inclusiv. Cincizeci de alegători primari numeau un alegător direct. Erau alegători direcţi cei ce aveau un venit de 100 de galbeni, indiferent de provenienţă, venit ce se putea dovedi prin biletele de plata impozitului sau în alt chip. Puteau fi alegători direcţi, fără a justifica venitul de 100 de galbeni, preoţii, profesorii academiilor şi colegiilor, doctori şi licenţiaţii facultăţilor, avocaţi, ingineri, arhitecţi, cei ce aveau diplome recunoscute de guvern sau erau conducătorii unor instituţii.

Alegătorii de ambele grade trebuiau să aibă vârsta de 25 de ani.

S-a desfiinţat împărţirea alegătorilor pe colegii, cu precizarea că unii alegători îşi exercitau drepturile în comunele tribale, iar alţii în comunele rurale (colegii de oraşe şi colegii de judeţe).

În vremea lui Alexandru Ioan Cuza şi din dispoziţia sa, au fost elaborate Codul civil, Codul penal, Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală.

Prin adoptarea acestor coduri s-a constituit, în linii generale, sistemul de drept burghez, s-a creat cadrul juridic necesar pentru dezvoltarea celei mai moderne legislaţii în materie, introducându-se norme şi instituţii juridice dintre cele mai evoluate. Opera legislativă a lui Cuza a plasat România în rândul ţărilor cu cea mai înaintată legislaţie. În acelaşi timp, ea a dus la crearea unui sistem judiciar modern, a determinat o evoluţie a practicii instanţelor în direcţia celor mai înalte exigenţe ale epocii, a stimulat înflorirea învăţământului juridic, a ştiinţei dreptului, a dus la formarea unor cadre de incontestabilă valoare, la afirmarea gândirii juridice româneşti în ţară şi peste hotare, la însuşirea tehnicii juridice în toate nuanţele sale, ceea ce s-a răsfrânt pozitiv asupra activităţii teoretice şi practicii juridice.


Codul civil

Codul nostru civil a fost adoptat în anul 1864 şi a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865. În momentul publicării, el s-a numit Codul civil Alexandru Ioan, dar după abdicarea lui Cuza a fost republicat sub titlul de Codul civil român. Nu este o copie fidelă, ci o adaptare a codului francez, ţinându-se seama de condiţiile şi tradiţiile juridice ale ţării noastre. Codul a înlocuit legiuirile lui Caragea şi Calimach, păstrând unele reglementări din acestea cu privire la relaţiile personale şi de familie.

La elaborarea Codului civil român s-a avut în vedere şi doctrina juridică a vremii, deoarece în lucrările elaborate după adoptarea Codului civil francez s-au constatat unele deficienţe ţinând de tehnica redactării sau de unele contradicţii între articolele sale.

Codul civil din 1865 are următoarea structură:
– Un titlu preliminar cu privire la legi şi aplicarea lor în timp şi spaţiu;
– Cartea I despre persoane;
– Cartea a II-a despre lucruri;
– Cartea a III-a despre diferite moduri de dobândire a proprietăţii;
– Dispoziţiile finale în legătură cu intrarea în vigoare a codului şi abrogarea altor legiuiri mai vechi.

Potrivit structurii sale, Codul civil este format dintr-un preambul, din trei cărţi şi din dispoziţiile finale.


Codul penal

Codul penal a fost publicat în anul 1865 şi a rămas în vigoare până în anul 1937. Principalele sale izvoare sunt: Codul penal prusian din anul 1851 şi, în mai mică măsură, Codul penal francez din 1810.

Structura Codului penal din 1865 este următoarea:

– Dispoziţii preliminarii;
– Cartea I – Despre pedepse şi efectele lor;
– Cartea a II-a – Despre crime şi delicte în special şi despre pedepsele lor;
– Cartea a III-a – Contravenţiuni poliţieneşti şi pedepsele lor.

Crimele şi delictele au fost grupate în mai multe categorii, după gravitatea faptei sau după pericolul social pe care îl reprezentau.


Codul de procedură civilă

Codul de procedură civilă a fost elaborat şi a intrat în vigoare o dată cu Codul civil român, la 1 decembrie 1865. Procedura civilă s-a bucurat de o atenţie specială, atenţie manifestată atât pe planul propriu-zis al reglementării juridice, cât şi pe cel al doctrinei. Teoreticienii, ca şi practicienii dreptului porneau de la concepţia că normele de procedură civilă sunt acelea care dau viaţă întregului drept privat.

Principalele izvoare ale Codului de procedură civilă sunt: dreptul procesual al Cantonului Geneva, Codul de procedură civilă francez, unele dispoziţii din legea belgiană cu privire la executarea silită şi unele norme de drept procesual din legiuirile noastre mai vechi.

Materia Codului este împărţită în şapte cărţi:
I. Procedura înaintea judecătoriilor de plasă;
II. Tribunalele judeţene;
III. Curţile de apel;
IV. Arbitrii;
V. Executarea silită;
VI. Forme de procedură;
VII. Dispoziţii generale.


Codul de procedură penală

Codul de procedură penală a fost adoptat şi aplicat concomitent cu Codul penal şi a avut ca model Codul de instrucţie criminală francez (adoptat la 1808).

Codul este compus din două mari părţi:

– Dispoziţii preliminare;
– Cartea I – Despre poliţia judiciară – reglementa descoperirea, urmărirea şi instrucţia infracţiunilor;
– Cartea a II-a – Despre judecată şi judecarea proceselor în faţa instanţelor penale: judecătorii, tribunale, Curţile cu juraţi, Curtea de casaţie.

Aşadar, procesul penal cuprindea două faze: cea premergătoare judecăţii (descoperirea, urmărirea şi instrucţia) şi cea a judecăţii.

Codul prevedea ca instanţe de judecată: judecătoriile de plasă, tribunalele de judeţ, curţile cu juri şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Ca şi în materia procedurii civile, judecătoriile de plasă nu au funcţionat, atribuţiile lor fiind încredinţate subprefecţilor care administrau plasa respectivă.


XI. DREPTUL ROMÂN ÎNTRE 1866 ŞI 1918

Dreptul constituţional


Între 1859 şi 1918, în România au avut aplicabilitate trei acte constituţionale: Convenţia de la Paris din 7 august 1858, Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris din 1864 şi Constituţia din 1866, modificată de mai multe ori. Până la ultimul război mondial, două modificări au fost mai importante: în 1879 s-a modificat art. 7, prevăzându-se posibilitatea naturalizării tuturor străinilor, indiferent de religie, cu precizarea că numai românii şi cei naturalizaţi români puteau dobândi imobile rurale în România, iar în 1884 modificarea făcută a avut loc după proclamarea ţării ca regat, aici interesând, în principal, schimbările aduse în regimul electoral.

Prevederile constituţionale au fost concretizate în detaliu pe calea legilor ordinare.


Organele centrale ale statului român (structura şi formarea lor)

Parlamentul a fost organizat, prin dispoziţiile Convenţiei de la Paris, ca organ unicameral, prevăzându-se câte o Adunare Electivă pentru fiecare Principat, aleasă pe şapte ani prin vot bazat pe un cens de avere foarte ridicat, care a făcut ca Adunările Elective să fie organele marilor proprietari, ale negustorilor şi industriaşilor bogaţi.

Conflictul care s-a născut între domn şi asemenea adunări elective, conflict ce reflecta, de fapt, o realitate obiectivă – lupta dintre elementele adepte ale progresului şi cele retrograde – nu s-a putut rezolva decât prin lovitura de stat din mai 1864.

Inovaţiile Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris au constat în organizarea bicamerală a parlamentului şi într-o oarecare lărgire a corpului electoral, fără a se fi introdus votul universal, egal, direct şi secret.
Cele două camere ale Parlamentului au fost:

Adunarea Electivă, compusă din deputaţi aleşi prin scrutin de două grade, corpul electoral fiind împărţit, după avere, în alegători primari – ce alegeau indirect – şi alegători direcţi, fiind cunoscuţi şi alegători direcţi cu dispensă de cens, mai ales dintre intelectuali.

Adunarea Ponderatoare, compusă din: membri de drept şi membri numiţi (art. 7 şi 8 din Statutul dezvoltător); din cei 64 membri numiţi, 31 erau numiţi de domn din rândul unor persoane suspuse în societate şi în stat, restul fiind numiţi din rândul consiliilor judeţene, câte unul din fiecare judeţ, din cele trei propuneri făcute de fiecare judeţ.

Corpul ponderator a fost conceput de Cuza ca un organ permanent, care-şi reînnoia componenţa la anumite intervale de timp (Statutul dezvoltător a stabilit că la fiecare doi ani se reînnoia 1/3 din numărul membrilor acestui organ, iar în art. XVIII din Modificaţiunile îndeplinătoare Statutului, în preambulul Statutului s-a stabilit că reînnoirea se făcea din trei în trei ani pentru o doime a lui).

Dispoziţiunile Statutului dezvoltător au rămas în vigoare până la Constituţia din 1866, care a prevăzut în art. 31 că: „Toate puterile statului emană de la naţiune care nu le poate exercita decât numai prin delegaţiune...”.

Legiuitorul constituţional din 1866 a optat tot pentru organizarea bicamerală a parlamentului (art. 32). Conform Constituţiei din 1866 şi dispoziţiilor Legii electorale din 30 iulie 1866, sistemul electoral se baza pe votul censitar, al censului de avere, în principal.

Şeful statului. Regimul parlamentar se caracteriza şi prin existenţa unui şef de stat - organ unipersonal, ales sau ereditar - ale cărui atribuţii erau limitativ consacrate în textele constituţionale şi care se bucura de anumite privilegii.

Între 1859 şi 1918 au fost cunoscute, în România, şi alegerea şi realegerea în funcţia de şef al statului, ultima fiind cea mai lungă ca durată.

Convenţia de la Paris a stabilit (art. 3), între organele învestite cu „puterile publice”, şi Domnitorul (Hospodarul), ales pe viaţă de către Adunarea Electivă (art. 10), moldovean sau muntean, în vârstă de cel puţin 35 de ani, cu un venit funciar public timp de 10 ani, sau să fi fost membru al Adunării, dispoziţii pe care Statutul dezvoltător nu le-a schimbat.

Constituţia din 1866 a instituit monarhia ereditară (art. 82), pe principiul masculinităţii şi primogeniturii din familia Hohenzollen, pe care a declarat-o irevocabilă (puterea pe viaţă - ereditară) şi inviolabilă (iresponsabilitatea monarhului pentru actele făcute în timpul exercitării atribuţiilor, dusă chiar până la iresponsabilitatea pentru actele personale). Constituţia a mai reglementat: locotenenţa domnească, pentru caz de vacanţă a tronului, şi regenţa, instituită atunci când succesorul la tron era minor, sau monarhul se afla în imposibilitatea de a domni din motive mai ales de boală.

Miniştrii şi guvernul. Toate actele constituţionale ale României din etapa de care ne ocupăm l-au declarat pe şeful statului iresponsabil şi au stabilit că acesta îşi exercită atribuţiile sale de ordin administrativ-executiv cu ajutorul miniştrilor, declaraţi răspunzători pentru actele monarhului, pe care le-au contrasemnat (Convenţia de la Paris în art. 14-15; Constituţia din 1866 în art. 92 şi 93).

Miniştrii erau titulari ai departamentelor - ministerelor, care nu se înfiinţau decât prin lege.


XII. DREPTUL ROMÂN ÎNTRE 1918 ŞI 1938

Dreptul constituţional


O primă problemă care s-a impus după primul război mondial a fost aceea a integrării organice a provinciilor unite cu România în cadrul statului naţional unitar român.
Actele Marii Uniri au fost confirmate de organele competente ale statului român, recunoscându-se, astfel, valoarea lor politică şi juridică, precum şi hotărârile cuprinse în ele. La 9 aprilie 1918, a fost elaborat Decretul relativ la unirea Basarabiei cu România, la 13 decembrie 1918 Decretul nr. 3631 pentru unirea Transilvaniei şi a celorlalte ţinuturi româneşti din Ungaria cu România şi la 19 decembrie 1918 Decretul nr.3774 relativ la unirea Bucovinei cu România. Totodată, au fost elaborate decrete pentru organizarea Transilvaniei (13 decembrie 1918) şi Bucovinei (19 decembrie 1918), provinciile unite trimiţându-şi miniştri fără portofoliu în Consiliul de Miniştri de la Bucureşti. A fost vorba, desigur, de o organizare temporară a provinciilor unite cu România, menită să faciliteze integrarea lor în cadrul statului român.

Activitatea acestor organe s-a desfăşurat în limitele dispoziţiilor Decretului, din 13 decembrie 1918, pentru organizarea Transilvaniei şi a celorlalte ţinuturi româneşti din Ungaria cu România, care a stabilit că: „Vor rămâne însă în administraţia guvernului regal afacerile străine, armata, căile ferate, poştele, telegrafele, telefoanele, circulaţia funciară, vămile, împrumuturile publice şi siguranţa generală a statului” (art.3).

Transilvania a avut, pentru această perioadă de tranziţie, ca organe proprii:
a) Marele Sfat Naţional – organ reprezentativ – parlamentar, care a fost ales de Marea Adunare Naţională şi care, a doua zi după Unire, s-a întrunit şi a aprobat, între altele, lista celor 15 membri numiţi şefi de resoarte ai celui de-al doilea organ de conducere:
b) Consiliul Dirigent – organul executiv cu competenţă administrativă.

În „Monitorul Oficial” din 29 martie 1923 (nr.282) a fost publicat actul constituţional care, după unii cercetători, a fost o nouă constituţie a României, în timp ce după alţii a fost ultima şi cea mai importantă modificare a Constituţiei României din 1866.

Raliindu-ne celor ce au susţinut şi susţin că ne-am aflat în faţa ultimei şi celei mai importante modificări a Constituţiei României din 1866, numim actul din 23 martie 1923 Constituţia României modificată în 1923; istoricul Alex. Lăpedatu, vorbind despre I.C.Brătianu, cu referire la această constituţie, spunea următoarele: „Constituţia din 1923 nu a fost şi nu va putea fi concepţia şi în linia politicii sale de continuitate (este vorba de I.I.C. Brătianu – n.n.), o constituţie nouă, cum ar fi vrut unii să o facă, ci vechea constituţie a ţării, pe temeiul căreia s-a desfăşurat viaţa politică românească de la 1866 încoace, constituţie care trebuia numai adaptată acum la 1923, pe aceleaşi principii fundamentale, la noile împrejurări şi necesităţi ale României întregite; vom încerca să motivăm opţiunea noastră. Mai întâi, în conţinutul ei, Constituţia modificată în 1923 include 138 de articole, mai multe cu 10 ca cea din 1866 (128), din acestea, cea din 1923 are doar 7 articole noi, 25 de articole reformulate şi cu adaosuri, în timp ce 76 de articole au rămas nemodificate”. Trebuie să reţinem faptul că momentul istoric al elaborării Constituţiei modificate în 1923 nu a diferit în esenţă de situaţia existentă anterior în România, sub imperiul Constituţiei din 1866, ci a fost doar o altă treaptă, superioară în dezvoltarea societăţii româneşti. Nu este mai puţin adevărat că în 1923 trebuia să fie înscrise în Constituţie noile realităţi. Aşa se explică faptul că art.1 al Constituţiei din 1866, prin care s-a consacrat că statul român este un stat indivizibil, a fost reformulat în 1923 în concordanţă cu realităţile istorice (realizarea României Mari) şi s-a stabilit constituţional că „Regatul României este un stat naţional unitar şi indivizibil”.


Organele centrale ale statului

Parlamentul. Prin reforma constituţională din 1917-1918 nu s-au adus modificări celor două camere: Adunarea deputaţilor şi Senatul. A fost abolit sistemul votului cenzitar şi s-a stabilit că Adunarea deputaţilor se alege de către cetăţenii români majori, prin vot obştesc obligatoriu, egal, direct şi secret şi pe baza reprezentării proporţionale, iar Senatul se compunea din senatori aleşi de cetăţenii români de la vârsta de 40 de ani împliniţi şi din senatori de drept (moştenitorul tronului de la vârsta de 18 ani împliniţi, cu drept de vot deliberativ numai de la împlinirea vârstei de 25 ani; mitropolitul şi episcopii eparhioţi).

În punerea în aplicare a dispoziţiilor Constituţiei modificate în 1923 cu privire la exerciţiul dreptului de vot, a fost elaborată Legea electorală din 1926, care, prin dispoziţiile ei, a golit şi mai mult votul universal de conţinutul său real. A servit în mod nemijlocit acestui scop crearea prin legea suscitată, a acelei prime electorale, potrivit căreia partidul ce întrunea în alegeri 40% din voturi primea jumătate din numărul locurilor din Adunarea deputaţilor, iar restul de jumătate se împărţea între toate partidele, inclusiv partidul majoritar, care au obţinut minimum 8% din voturi pe ţară, în raport cu procentul de voturi obţinut; în felul acesta, partidul ce obţinea o majoritate relativă în alegeri (40% din voturi) ajungea să obţină cel puţin 70% din mandatele de deputaţi, în timp ce toate celelalte partide, care obţinuseră 60% din voturi, nu luau decât 30% din locurile de deputat.

Şeful statului. După primul război mondial nu s-a schimbat statutul juridic al monarhiei. De menţionat sunt instituirea regenţei în perioada 1927-1930 şi apoi „restauraţia” din iunie 1930 – aducerea lui Carol al II-lea ca rege al României (deşi acesta renunţase la calitatea de prinţ moştenitor). De la început, Carol al II-lea şi-a dat în vileag veleităţile de dictator, fapt ce l-a făcut pe Nicolae Iorga să spună, în auzul celor prezenţi, în ziua depunerii jurământului la Cameră de către noul rege, următoarea: „Părerea mea este că astăzi amurgul se lasă asupra vieţii de partid”. Evenimentele au confirmat aceste cuvinte ale marelui profesor.

Miniştrii şi guvernul. Înlocuirea regulii regimului parlamentar, după care parlamentul „face guvernul”, cu practica, consacrată încă dinaintea primului război mondial, potrivit căreia guvernul „face parlamentul”, a fost constant aplicată şi în această perioadă.

De asemenea, în această perioadă a avut loc ceea ce nu s-a întâmplat niciodată în viaţa parlamentară a României: guvernul care a organizat alegerile parlamentare din decembrie 1937 nu a reuşit să le şi câştige. Partidul Naţional Liberal – partid de guvernământ –, şi nici un alt partid politic burghez, nu a reuşit să obţină cele 40% din voturi pentru a fi declarat, aşa cum stabilise Legea electorală din 1926, partid de guvernământ şi însărcinat cu formarea guvernului.


XIII. DREPTUL ROMÂN ÎN ETAPA 6 SEPTEMBRIE 1940 — 23 AUGUST 1944

Dreptul constituţional


Elementele noi, proprii acestei perioade de dictatură, au fost aduse prin decretele-lege din septembrie 1940. Prin Decretul-lege nr. 3052, din 5 septembrie 1940, s-a suspendat Constituţia din 1938, de acum guvernarea ţării făcându-se fără o constituţie, şi a fost dizolvat parlamentul; legiferarea s-a concretizat în decrete-legi – operă a dictatorului.

Imitându-se organizarea statelor fasciste (cu führeri şi duci), prin Decretul-lege nr. 3053, din 5 septembrie 1940, s-a creat instituţia Conducătorului statului, „cu depline puteri în conducerea statului român” (art. 1), căruia funcţionarii publici îi jurau „credinţă şi supunere”.

Monarhia s-a menţinut, iar în privinţa guvernului, numirea miniştrilor şi a subsecretarilor de stat s-a făcut la început de către rege, decretele regale fiind contrasemnate de preşedintele Consiliului de Miniştri, iar de la Decretul regal nr. 3067, din 6 septembrie 1940, acest drept a fost asumat de către Conducătorul statului.

De la 14 septembrie 1940, România a fost decretată „stat naţional-legionar” (art. 1), mişcarea legionară „singura mişcare recunoscută în noul stat” (art. 2), iar generalul Ion Antonescu, „Conducătorul statului legionar şi şeful regimului legionar” (art. 3).

Regimul dictatorial din acea perioadă s-a caracterizat prin concentrarea în mâinile conducătorului statului a întregii conduceri a ţării, cu atribuţii foarte mari în domeniile legislativ şi executiv. Conducătorul statului şi Preşedinte al Consiliului de Miniştri, devenit apoi şi Mareşal al României, era unicul legiuitor al statului şi se ocupa, totodată, şi de executarea legilor, era şeful guvernului şi al aparatului administrativ, decidea direcţiile politicii statului, miniştrii lucrând sub directa lui conducere.

Monarhia, cu toate că i-au fost reduse atribuţiile, a avut, totuşi, o anumită participare la conducerea statului. Între atribuţiile regelui a figurat şi numirea „primului ministru, însărcinat cu depline puteri”.


XIV. DREPTUL ROMÂN DUPĂ 23 AUGUST 1944

Dreptul constituţional


Analiza trebuie să înceapă cu Decretul constituţional nr.1623 din 31 august 1944, cu toate că acest decret nu a fost primul act normativ al guvernului instalat la 23 august 1944, în urma răsturnării dictaturii militaro-antonesciene.

Acest decret constituţional a avut o importanţă capitală pentru regimul constituţional instaurat în România. Prin el a fost repusă în vigoare Constituţia din 1866 a României, cu toate modificările ce i-au fost aduse ulterior, inclusiv Constituţia modificată în 1923.

Dispoziţiile art. I din Decretul constituţional nr.1626/1944 au prevăzut că: „Drepturile românilor sunt cele recunoscute de Constituţia din 29 martie 1923”; prin aceste dispoziţii au fost expres repuse în vigoare titlul II din Constituţia din 1866 – despre drepturile românilor (art.5-10; art.5-32 din Constituţia modificată în 1923), iar dispoziţiile art. II din decretul constituţional analizat, prin care s-a stabilit că: „Sub rezerva celor cuprinse în art. III şi VI, puterile statului se vor exercita după regulile aşezate în Constituţia din 29 martie 1923”, au repus în vigoare prevederile titlului III din Constituţia din 1866 şi din Constituţia modificată în 1923, mai puţin dispoziţiile art.38-81 din Constituţia din 1866, respectiv art.42-75 din cea modificată în 1923 – referitoare la parlament – şi cele din art.32-34 (respectiv 34-38) – privitoare la exerciţiul activităţii legislative; cu privire la inamovibilitatea magistraţilor, s-a stabilit, prin art. IV al decretului constituţional 1626/1944, că: „O lege specială va statornici
condiţiile în care magistraţii sunt inamovibili”, alin. 2 din acest articol statuând că „juriul rămâne desfiinţat”.

Apreciem, de altfel, că şi restul dispoziţiilor cuprinse în Constituţia României din 1866 şi în Constituţia României modificată în 1923 au fost repuse în vigoare.

În fine, sunt de menţionat, în legătură cu cuprinsul decretului constituţional pe care-l analizăm, dispoziţiile art. V, care au abrogat actele normative din septembrie 1940, prin care preşedintele Consiliului de Miniştri fusese învestit cu depline puteri şi prin care au fost fixate prerogativele regale.

Prin art. III al decretului respectiv s-a statuat că: „Un decret dat în urma hotărârii Consiliului de Miniştri va organiza Reprezentanţa Naţională”.

În acelaşi timp, lichidarea inamovibilităţii magistraţilor, aşa cum a stabilit art. IV al acestui decret, a marcat primul pas spre subordonarea organelor activităţii judecătoreşti celorlalte organe ale statului. Pe aceeaşi linie s-a situat şi elaborarea Decretului-lege nr.1849/1944 prin care s-a stabilit că: „Legi speciale vor prevedea condiţiile în care vor putea fi urmăriţi şi sancţionaţi toţi acei care în orice calitate şi sub orice formă au contribuit la dezastrul ţării, în special în legătură cu războiul purtat împotriva Naţiunilor Unite. Aceste legi vor putea prevedea şi măsuri pentru urmărirea averilor lor”; acest articol unic al decretului suscitat se adăuga la finele art. IV din Decretul constituţional nr.1626/1944, devenind normă constituţională.

Decretul-lege nr.1849/1944 constituia un act normativ impus României, fiind consecinţa semnării la 12 septembrie 1944, la Moscova, a Convenţiei de armistiţiu între guvernul român, pe de o parte, şi guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit şi Statelor Unite ale Americii, pe de altă parte (în realitate, numai cu Uniunea Sovietică), care în art.14 a prevăzut că: „Guvernul şi Înaltul Comandament Român se obligă să colaboreze cu Înaltul Comandant Aliat (sovietic), la arestarea şi judecarea persoanelor acuzate de crime de război”. Decretându-se că judecarea acestor persoane era „un imperativ internaţional” (concepţie formulată de Aliaţi încă din timpul celui de-al doilea război mondial), s-a stabilit ca judecarea şi condamnarea lor să nu revină instanţelor de drept comun, ci unor tribunale speciale.
Cadrul constituţional instituit prin Decretul constituţional nr.1626/1944 a fost folosit de toate forţele sociale şi politice din ţară (cu excepţia celor de orientare net fascistă).


XV. DREPTUL ROMÂN ÎN PERIOADA 1944-1989

Noile condiţii politice şi social-economice, precum şi conjunctura internaţională după 23 august 1944 au făcut ca România să rămână singură în faţa ofensivei sovietice. Părăsită de aliaţii tradiţionali şi devenită monedă de schimb în tratativele de pace şi Conferinţa de la Paris, România a suferit o serie de transformări începând cu 6 martie 1945, când a fost instaurat guvernul dr. Petru Groza, „guvern hotărât să rămână neclintit la postul său, pentru a continua şi desăvârşi opera constructivă începută la 6 martie 1945”, aşa cum se arăta într-un comunicat conform cu punctul de vedere exprimat de Partidul Comunist.

În cadrul Frontului Naţional Democrat, rolul principal îl avea PCR, partid ce număra, în 1944, 1.000 de membri. Frontul Naţional Democrat şi-a asigurat colaborarea unei importante fracţiuni a burgheziei liberale, condusă de Gh. Tătărăscu, şi a grupării naţionalist-ţărăniste conduse de Anton Alexandrescu.

După ce în februarie 1945, din iniţiativa PCR, Frontul Plugarilor a lansat lozinca ocupării cu forţa a pământurilor moşiereşti de către ţărani, la 23 martie 1945, în baza legii pentru înfăptuirea reformei agrare, au fost expropriate 1.468.946 ha, teren aparţinând elementelor fasciste şi celor ce au colaborat cu Germania nazistă, criminalilor de război şi celor vinovaţi de dezastrul ţării; de asemenea, au fost expropriate terenurile agricole ce depăşeau suprafaţa de 50 ha aparţinând moşierilor. Un număr de peste 400.000 de familii ţărăneşti fără pământ şi-au întemeiat gospodării, iar alte aproximativ 500.000 şi-au întărit puterea economică, în detrimentul marilor proprietari şi în condiţiile în care Constituţia din 1923 era valabilă şi decreta în art.16 că este inviolabilă şi că „nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauze de utilitate publică şi după o dreaptă şi prealabilă despăgubire”(Ioan Muraru, Gh. Iancu, Constituţiile române, 1995).

Conferinţa Naţională a PCR din 16-21 octombrie 1945 şi alegerile din 19 noiembrie 1946 vor schimba raportul de forţe în România. Acordul de colaborare şi participare comună în alegeri al partidelor istorice conduse de Gh. Tătărăscu (PNL) şi Anton Alexandrescu (PNŢ) va face ca PCR, mai întâi cu Partidul Social Democrat, apoi cu Frontul Plugarilor, Partidul Naţional Popular, apoi cu PNL şi PNŢ, să constituie, la 17 mai 1946, Blocul Partidelor Democrate (BPD). Schimbările direcţionate de la Moscova aveau să culmineze prin alegerile parlamentare din 19 noiembrie 1946, la care au participat 7 milioane de cetăţeni români, alegeri în care forţele având în frunte PCR au obţinut o „victorie categorică” asupra „partidelor istorice” conduse de I. Maniu şi Gh. Brătianu, victorie care compromitea şi trimitea în uitare aceste partide.

Ca rezultat al alegerilor, PCR şi aliaţii săi au obţinut 378 de mandate în parlament din totalul de 414.

După ce, în ianuarie 1946, în PNŢ s-a produs o nouă sciziune, prin plecarea grupării dr. Nicolae Lupu, care a constituit Partidul Ţărănesc-Democrat, Partidul Naţional Ţărănesc şi în special preşedintele său, Iuliu Maniu, au depus mari eforturi pentru a opri sovietizarea României şi a apăra valorile naţionale, dar contextul intern şi internaţional, era nefavorabil acestor obiective. După alegerile parlamentare din 19 noiembrie 1946, ofensiva împotriva Partidului Naţional Ţărănesc s-a intensificat, culminând cu arestarea unui grup de fruntaşi conduşi de Ion Mihalache, N. Penescu, N. Carandino şi alţii ca urmare a capcanei de la Tămădău.

Conducătorii PNŢ, văzându-se izolaţi, au părăsit activitatea politică propriu-zisă, sperând zadarnic într-un ajutor extern. În iulie 1947, în speranţa constituirii unui guvern în exil, fără a-şi da seama de cursa ce li s-a întins, un grup de conducători ai PNŢ încearcă să fugă peste graniţă. Ca urmare a acestei acţiuni, care încălca legile ţării, PNŢ a fost dizolvat, cei „vinovaţi” fiind judecaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare, ani în care foarte puţini au rezistat anchetelor securităţii. La 29 iulie 1947, Partidul Naţional Ţărănesc a fost dizolvat, conducătorii săi arestaţi, acestora intentându-li-se un proces politic, încheiat cu grele condamnări. I. Maniu, Gr. Niculescu-Buzeşti, V. Rădulescu-Pogoneanu, C. Vişoianu şi alţi conducători ţărănişti au fost arestaţi şi apoi judecaţi în cadrul unor procese sumare, fiind condamnaţi la 25 de ani de temniţă grea şi chiar la temniţă grea pe viaţă. Principalii lideri politici naţional-ţărănişti şi-au sfârşit viaţa în închisoare: Iuliu Maniu la Aiud în 1953, iar Ion Mihalache la Râmnicu-Sărat, în 1963.

În acelaşi timp, Partidul Naţional Liberal, nemaiavând sprijin în rândurile foştilor săi aderenţi, şi-a încetat activitatea. Gruparea liberală condusă de Gh. Tătărăscu, care colaborase cu forţele din guvern atâta timp cât acesta nu atinsese direct interesele burgheziei, a început să se opună schimbărilor iniţiate de către PCR, transformându-se într-un centru de raliere a grupărilor burgheze ostile noului regim şi acţionând în direcţia întoarcerii României pe drumul interbelic.

În împrejurări interne şi externe profund nefavorabile, la 6 noiembrie 1947, Parlamentul a dat un vot de neîncredere activităţii desfăşurate de gruparea tătărăsciană şi, ca urmare, reprezentanţii săi au fost alungaţi din guvern. Această acţiune a marcat o schimbare radicală în caracterul puterii de stat şi a creat condiţiile loviturii de stat de la 30 decembrie 1947. Prin Legea nr. 363/1947 a fost abolită monarhia şi proclamată Republicii Populare Române.

Au fost abrogate normele constituţionale existente (art. 2), urmând ca o Adunare constituantă să elaboreze o nouă constituţie (art.5).

În privinţa organelor centrale ale statului, Legea a stabilit că activitatea legislativă urma să fie exercitată de Adunarea deputaţilor, până la dizolvarea ei şi formarea Adunării constituante (art.4), iar activitatea executivă a fost încredinţată unui Prezidiu al Republicii, compus din cinci membri, aleşi cu majoritate de voturi de Adunarea deputaţilor, „dintre personalităţile vieţii publice, ştiinţifice şi culturale ale Republicii Populare Române” (art. 6).
Promulgarea legilor aparţinea Consiliului de Miniştri (art. 9).

Prin Legea nr. 364/1947 au fost numiţi cei cinci membri ai Prezidiului Republicii Populare Române: C.I. Parhon, M. Sadoveanu, Ştefan Voitec, Gh. Stere şi Ioan Niculi.


XVI. DREPTUL ROMÂN DUPĂ 22 DECEMBRIE 1989

Constituţia din 1991


Alegerile din mai 1990 au adus noi instituţii: Parlamentul şi Preşedinţia României. „Constituţia din anul 1991 apare nu numai ca o expresie a voinţei Adunării Constituante, ci şi ca o consecinţă şi încununare a evoluţiilor inaugurate de Revoluţia din decembrie 1989” (Ioan Muraru, Drept Parlamentar).

Constituţia adoptată prin referendum, la 8 decembrie 1991, prezintă în primele 14 articole „ Principiile generale”. Titlul I precizează: „Drepturile, libertăţile fundamentale şi îndatoririle fundamentale”; art. 40 menţionează „dreptul la grevă”, art. 41 „protecţia proprietăţii private”, art. 30, „libertatea de exprimare”, art. 48, „dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică”.

Constituţia României, în scopul apărării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, aduce pentru prima dată în istoria românilor o instituţie occidentală – „Avocatul Poporului” (art. 55-57), dar şi Consiliul Legislativ şi Curtea Constituţională.
În titlul III, „Autorităţile publice”, sunt menţionate: 1. Parlamentul; 2. Preşedintele; 3. Guvernul.

Privitor la Parlament sunt menţionate modul de organizare şi funcţionare, statutul deputaţilor şi senatorilor, legiferarea, adoptarea legilor şi hotărârilor.

Constituţia României din 1991 a fost modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, aprobată prin Referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003, şi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003.

Adaptată condiţiilor începutului de secol XXI, contextului integrării României în structurile europene şi euroatlantice, noua formă, revizuită, a Constituţiei, marchează un pas important pe linia înfăptuirii acestor obiective naţionale fundamentale, a dezvoltării în continuare a democraţiei şi perfecţionării instituţiilor sale, a conso-lidării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, a afirmării statului de drept, democratic şi social.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Florin Negoiţă, Istoria statului şi dreptului românesc, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005
2. Titu Georgescu, Istoria românilor, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000
3. Dumitru V. Firoiu, Istoria statului şi dreptului românesc, Cluj-Napoca, 2004
4. Emil Cernea, Emil Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, 2003
5. Colectiv, Istoria dreptului românesc, Editura Academiei, Bucureşti,1980
6. Barbu B. Berceanu, Istoria constituţională a României în context internaţional, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003
7. Florin Negoiţă, Istoria statului şi dreptului românesc, Editura Ars Dacondi, Bucureşti, 2003.
8. Mihai Ruja, Horea Oprean, Istoria dreptului românesc, Editura Servo-Sat, 2002.
9. Vladimir Hanga, Mari legiuitori al lumii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977.

Seja o primeiro a comentar

Dacă eşti student la drept, ai găsit ceea ce căutai!

Am început să lucrez la acest blog în toamna anului 2008, atunci când m-am înscris la această facultate. Intenţionez să fac publice astfel toate notele de lectură, notele de curs, testele şi lucrările pe care le voi parcurge în aceşti ani. Sper să-ţi fie şi ţie de folos!

Eşti student la drept?

Atunci poţi fi co-publisher la acest blog. Înscrie-te şi fă-ţi cunoscută experienţa: note de lectură, bârfe despre profesori, planuri de viitor, speţe comentate – sunt tot atâtea metode ca să te exprimi! Contactează-mă la riliescu2000 at yahoo dot com!

Totalul afișărilor de pagină

Watch favourite links
eLearning & Online Learning Blogs - BlogCatalog Blog Directory

Student la Drept © Layout By Hugo Meira.

TOPO