Murray N. Rothbard - Ce a făcut guvernul cu moneda noastră (note de lectură)
Introducere
Păcătoasa tendinţă a omului de a fi “pragmatic”, adică de a studia strict problemele economice şi politice imediate. Concomitent, uităm în acest mod principiile de bază şi alunecăm în derivă.
Întrebare: principiul libertăţii poate fi aplicat monezii? Poate exista o piaţă liberă a monezii?
Prima parte: Moneda într-o societate liberă
1. Utilitatea schimbului
Schimbul este fundamentul vieţii economice.
S-a crezut în mod greşit că schimbul ar avea la bază o relaţie de egalitate între cei doi termeni. În realitate, schimbul are loc tocmai fiindcă fiecare dintre părţi ierarhizează cele două produse într-o ordine diferită.
Schimbul există dată fiind diversitatea din natură şi diversitatea talentelor oamenilor.
2. Trocul
Trocul (schimbul direct) nu depăşeşte nivelul autosuficienţei.
3. Schimbul indirect
Schimbul nu se mai face contra unui bun de necesitate imediată, ci a unui bun care va fi schimbat ulterior cu cel de care va fi nevoie atunci.
Bunurile cele mai cerute la schimb în ansamblul societăţii devin mijloace de schimb. Cu timpul, aşa apar monezile.
Moneda este o marfă. Diferă faţă de celelalte dat fiind rolul ei de mijloc de schimb. Oamenii “cumpără” monedă schimbându-şi bunurile şi serviciile cu ea. La fel, “vând” monedă de fiecare dată când cumpără alte bunuri şi servicii.
4. Avantajele monedei
Moneda nu măsoară preţurile, ci doar le exprimă.
5. Unitatea monetară
Întrebare: Care este oferta de monedă dintr-o societate? Mărfurile sunt cuantificate în general în funcţie de greutatea lor. Aurul nu face nici el excepţie.
Mulţi cred că monedele sunt unităţi abstracte de ceva, şi că fiecare monedă este legată de o ţară. Chiar şi în epoca etalonului-aur se credea asta. Totuşi, francul, marca, dolarul, sunt doar nume date unor unităţi de măsură a greutăţii aurului şi argintului. (Livra sterlină britanică reprezenta iniţial greutatea unei livre de argint.)
Numele unei monede este până la urmă definiţia unei unităţi de greutate.
6. Forma monedei
Dimensiunea, numele şi forma monedei n-au nicio importanţă pe plan economic.
Dacă moneda este un metal, atunci stocul de monedă este cantitatea mondială, accesibilă omului, în care se găseşte exprimată moneda respectivă.
7. Monedele private
Ideea unei monezi care să nu fie emisă de stat pare ciudată. Adversarii ideii argumentează pornind de la riscul fraudei. Totuşi, şi în cazul fraudării monezii emise de stat, şi în cazul fraudării unei monezi emise de particulari, cel care se însărcinează cu eradicarea şi sancţionarea fraudei ar fi tot statul. În ambele situaţii, riscul rămâne până la urmă acelaşi.
“Dacă nu putem avea încredere în stat pentru ca acesta să prindă un infractor din când în când, de ce i-am încredinţa controlul absolut asupra monezii, şi i-am lăsa posibilitatea de a altera banii, de a-i falsifica, şi de a se comporta deplin legal ca singurul predator de pe piaţă? Ar fi absurd ca cineva să propună colectivizarea tuturor proprietăţilor în scopul împiedicării furturilor. Şi totuşi, exact acesta este raţionamentul utilizat pentru a justifica abolirea monezilor private.”
Monezile private ar putea respecta normele, aşa cum o fac şi comercianţii celorlalte mărfuri. Nimănui nu i-ar trece prin cap să naţionalizeze farmaciile de teamă că farmaciştii ar fi tentaţi să falsifice gramajele din medicamente.
În ciuda atacurilor statelor, monezile private au circulat şi prosperat în istorie. În California, de exemplu, piese din aur de fabricaţie privată au circulat până în 1848.
8. Cantitatea “bună” a monezilor
Întrebare: de câtă monedă dispune o societate şi cum este ea utilizată?
Întrebare: de câtă monedă “avem nevoie”?
Stocul total – sau oferta – de monedă în societate la un moment dat este greutatea totală a monezii marfă existentă. Dacă moneda este aurul, atunci oferta totală de monedă este cantitatea de aur existentă în societate.
Aspect esenţial: atunci când cantitatea disponibilă a unui bun creşte, această creştere conferă un beneficiu social. Excepţie: creşterea cantităţii de monedă! Abundenţa bunurilor îmbogăţeşte, abundenţa banilor într-o societate sărăceşte. Inflaţia este diluarea banilor.
Moneda se comportă paradoxal datorită faptului că unica ei valoare constă în valoarea de schimb, adică puterea de cumpărare.
Raţionament surprinzător: oricare ar fi cantitatea de monedă dintr-o societate, aceasta nu contează. Dacă avem o cantitate X, sau 2X, sau jumătate din X, nu vom putea cumpăra decât fix aceeaşi cantitate de bunuri: cea existentă concomitent cu masa monetară. Aşadar, orice cantitate e la fel de convenabilă ca şi alta.
9. Problema “tezaurizării”
Este tezaurizarea o ameninţare? Realitatea este că în ipoteza în care o parte din aur ar fi scos din circuitul economic, societatea s-ar adapta şi ar putea funcţiona şi cu o cantitate mai mică, aurul rămas în circulaţie putându-şi mări puterea de cumpărare şi atât.
Începând din ce moment omul prudent şi econom devine un avar? Imposibil de evaluat.
10. Stabilizarea nivelului preţurilor?
Unii teoreticieni spun că puterea de cumpărare a monedei ar trebui să fie un punct de reper care să nu se schimbe niciodată.
11. Coexistenţa mai multor monede
Întrebare: coexistenţa a două monede (una de aur şi alta de argint) nu ar fi haotică? Răspunsul îl oferă istoria: bimetalismul a existat, şi statul n-a fost nevoit să intervină pentru a salva de la dezastru economia. Realitatea este că piaţa este remarcabil de ordonată atunci când două sau mai multe monede circulă în paralel, adaptându-se cu uşurinţă la standarde paralele.
12. Antrepozitele monedei
Antrepozitele de aur ar putea prospera pe o piaţă liberă asemeni antrepozitelor dedicate oricăror altor mărfuri. Ba chiar mai bine, pentru că orice marfă se consumă, fiind până la urmă scoasă din antrepozit, în vreme ce moneda nu se consumă, ea doar se transferă, putând rămâne pentru foarte mult timp sub formă de stoc, şi circulând sub forma certificatelor de depozit.
Atât timp cât biletele de bancă sunt folosite ca substitute monetare, nu înseamnă că stocul de monedă a crescut. Problema începe atunci când băncile încep să dea hârtii de valoare care de fapt nu sunt acoperite 100% în aur. În orice alt antrepozit, aceasta ar fi considerată fraudă.
Emisiunea de certificate false (adică neacoperite în aur) este un exemplu de inflaţie. Inflaţia poate fi definită ca orice creştere a ofertei de monedă care nu corespunde unei creşteri a stocului de metal. Băncile sunt deci instituţii fundamental inflaţioniste.
Este adevărat că băncile riscă atunci când emit certificate false – dacă toată lumea vine să ridice aurul în acelaşi moment, băncile se văd în situaţia de a nu putea să ramburseze. Însă băncile pariază că nu toţi vor veni concomitent să-şi preschimbe bârtiile în metal preţios.
O diferenţă fundamentală între orice întreprindere şi o bancă. Dacă o înterprindere împrumută nişte bani, se angajează că la data X va avea suma respectivă în vederea returnării ei. Un bilet de bancă nu este decât un certificat de depozit, nu reprezintă o scadenţă a datoriei pe care banca o are faţă de purtătorul lui. Banca scoate banii din pălărie, ceea ce o face să fie în orice moment în situaţie de faliment. Este adevărat că falimentul propriu-zis nu se concretizează decât în momentul “panicii bancare”.
Pe o piaţă cu adevărat liberă, activitatea băncilor cu rezerve fracţionare ar fi imorală, ca orice formă de furt.
A doua parte: Statul se interesează de monedă
1. Finanţarea statului
Contrariu oricărei alte organizaţii, veniturile statului nu provin din vânzarea de servicii. Dacă o persoană vrea să obţină mai multe bunuri şi servicii, trebuie să vândă mai multe bunuri şi servicii. Statul trebuie doar să găsească metoda de a lua mai multe bunuri, indiferent de consimţământul oamenilor.
Într-o economie a trocului, statul trebuie să confişte bunuri. Într-o economie bazată pe bani, statul trebuie să confişte bani, de regulă sub forma impozitului. Însă există o metodă la fel de eficace ca impozitarea, însă mai subtilă: scoaterea de bani din pălărie. Fabricând monedă fără acoperire, statul devine falsificator de bani, pentru că aceştia nu corespund vreunui depozit de metal preţios, sunt doar inflaţie.
Inflaţia este un mijloc puternic şi subtil pe care statul îl foloseşte ca să-şi însuşească bunurile populaţiei. Este cu atât mai periculoasă cu cât e mai puţin dureroasă decât impozitarea.
2. Consecinţele economice ale inflaţiei
La începuturile inflaţiei, falsificatorul realizează un profit important. Pe măsură ce moneda falsă se împrăştie în economie, cresc preţurile. Puterea de cumpărare se diluează, numai că nu în mod uniform: unii constată că veniturile lor cresc înaintea preţurilor, în vreme ce pentru alţii este invers. Inflaţia este însoţită de o redistribuire a bogăţiei. De regulă perdanţii sunt cei care au salarii fixe.
Inflaţia mai are un efect dezastruos: destabilizarea calculului economic. Dat fiind faptul că preţurile nu cresc la fel, devine dificil pentru o întreprindere să distingă efectele tranzitorii de efectele durabile ale inflaţiei. Se poate chiar întâmpla ca o scădere a capitalului să treacă în contabilitate drept o creştere. Iluzia profitului deformează calculul economic. Mecanismul prin care piaţa recompensează întreprinderile eficace şi le înlătură pe cele ineficace este dat peste cap.
În perioadă de inflaţie scade şi calitatea muncii, pentru că ajung la îndemâna tuturor combinaţiile pentru a câştiga bani fără efort.
Inflaţia creează o atmosferă de “prosperitate”, însă în realitatea diminează nivelul vieţii.
Episoade istorice de hiperinflaţie:
a) assignatele Revoluţiei Franceze;
b) Continentalul din timpul războiului de independenţă al Statelor Unite;
c) criza din 1923 din Germania;
d) criza monedei chineze de după al doilea război mondial.
3. Monopolul legal al monedei
Băncile sunt o pompă de inflaţie în serviciul statului.
Statele au parcurs mai multe etape pentru a putea controla moneda. Prima a fost controlul absolut al baterii monedei, propagând mitul conform căruia fabricarea monedei era un prerogativ al suveranităţii.
Arogându-şi monopolul baterii monedei, statul a favorizat utilizarea numelui semnului monetar, făcând tot ce i-a stat în putinţă pentru a suprima legătura cu adevărata bază monetară, adică greutatea în aur a piesei. Evoluţia aceasta a fost indispensabilă pentru instaurarea mecanismului falsificării financiare.
4. Alterarea monedei
Statul a practicat alterarea monedei pentru a putea produce bani fără acoperire, în vreme ce a interzis particularilor să fabrice bani în numele unei apărări viguroase a monedei.
În Evul Mediu, metoda favorită de alterare a monedei era schimbarea gramajului. Dacă la 1200 livra franceză din Tours valora 98 de grame de argint fin, în 1600 aceeaşi monedă nu valora decât 11 grame. Statul n-a făcut decât să modifice periodic standardele monetare pe care era chemat să le protejeze.
5. Legea lui Gresham şi baterea de monedă
A. Bimetalismul
Atunci când statul deturnează atenţia publicului spre pretinsele ravagii ale pieţei şi impune controlul preţurilor, cel mai adesea o face pentru a escamota inflaţia. În felul acesta, statul înlocuieşte preţul monedei cu o fabulă, şi fixează denominările fără să ţină cont de nevoile publicului.
B. Cursul legal
Este controlul preţurilor cursurilor de schimb impus de către stat.
6. Recapitulare: statul şi moneda
Doar de puţină vreme statul a ajuns la un control absolut al monedei. Economic vorbind, apariţia monedei de hârtie şi a conturilor curente a reprezentat un enorm progres în direcţia controlului total al statului asupra monedei, şi prin aceasta asupra economiei.
7. Autorizarea băncilor să suspende plăţile în lichidităţi
Există câteva limitări ale inflaţiei:
a) partea de piaţă pe care o deţine fiecare bancă;
b) întinderea sistemului bancar în ansamblu, adică proporţia în care clienţii utilizează substitute monetare;
c) încrederea pe care clienţii o au faţă de bănci.
Acordând privilegii fabuloase băncilor, statul a sfârşit prin a suprima aceste limite.
Pentru a încuraja inflaţia, statul a acordat băncilor un privilegiu extraordinar, dispensându-le de obligaţia de a-şi plăti datoriile fără să-şi întrerupă operaţiunile. Dacă cineva nu-şi plăteşte datoriile intră automat în faliment, cu excepţia băncilor. Aceasta se numeşte “suspendarea plăţilor în lichidităţi”. Ar trebui să se numească “permis pentru furt”. În Statele Unite suspendarea completă a plăţilor în lichidităţi pe perioadele de tensiune bancară a devenit aproape o tradiţie.
În urma acestei practici, băncile au învăţat că nu trebuie să se teamă de faliment din cauza inflaţiei, fapt care a condus la o stimulare a inflaţiei.
Statul şi băncile au izbutit să convingă oamenii că practicile lor sunt legitime.
8. Băncile centrale: inflaţie fără limite
Astăzi, prezenţa unei bănci centrale într-o ţară o trece pe aceasta în rândul naţiunilor civilizate cu acelaşi titlu ca şi prezenţa canalizării sau a şoselelor de calitate.
Banca centrală deţine monopolul baterii de monedă, acordat de către stat. Băncile private nu mai pot emite monedă, acesta fiind privilegiul băncii centrale. Băncile private nu pot oferi decât conturi curente. Toate băncile sunt forţate să aibă relaţii cu banca centrală.
Aurul este dirijat spre pivniţele băncii centrale, în schimbul hârtiei. Această centralizare permite accelerarea inflaţiei substitutelor monetare. Publicul pierde obişnuinţa utilizării aurului, care ajunge practic fără durere în mâinile statului.
Unul dintre elementele care a permis păcălirea publicului, astfel încât aurul să poată fi transformat în bilete de bancă, este că toată lumea avea o mare încredere în banca centrală. Cum ar fi putut să dea faliment, când tot aurul şi toată susţinerea statului o acopereau? Şi realitatea este că niciodată o bancă centrală n-a dat faliment.
Oamenii au sfârşit prin a considera banca centrală ca pe o bancă naţională, furnizând un serviciu public, făcând parte din stat, deci imună la riscul de faliment. Pe fondul acesta, banca centrală a restaurat încrederea publicului în băncile private.
Banca centrală a suprimat limitările pieţelor fiecărei bănci. Într-un sistem de bănci libere, inflaţia provenită de la o bancă duce la cereri de conversie din partea celorlalte bănci, pentru că fiecare bancă nu dispune decât de o clientelă foarte limitată. Însă banca centrală, injectând rezerve în toate băncile, poate fi sigură că toate generează simultan inflaţie.
Crearea unei bănci centrale multiplică potenţialul inflaţionist al unei ţări.
9. Băncile centrale şi pilotarea inflaţiei
Băncile centrale regularizează băncile private controlând conturile lor curente din banca centrală.
Prin intermediul băncii centrale, statul beneficiază de o piaţă asigurată pentru plasamentul bonurilor de tezaur.
10. Abandonarea etalonului-aur
Crearea unei bănci centrale înlătură piedicile din calea expansiunii creditului bancar şi demarează pompa inflaţionistă.
Banca centrală aduce cu sine riscul pierderii aurului în favoarea naţiunilor străine.
În secolul XX, de fiecare dată când statele s-au confruntat cu o cerere puternică de aur, au preferat să abandoneze etalonul-aur decât să încetinească inflaţia. Măsura suspendării convertibilităţii se ia sub imperiul unor urgenţe exterioare (ex: război) şi aparent este provizorie. Numai că provizoratul este doar prima etapă înaintea stărilor definitive. “La urma urmei, etalonul-aur nu este un robinet care să poată fi deschis şi închis după capriciile statului. Fie un certificat-aur este convertibil, fie nu este. Atunci când convertibilitatea a fost suspendată, etalonul-aur nu esste decât o farsă.”
Perioada intermediară este “etalonul lingou de aur”, când privilegiul convertibilităţii revine doar câtorva actori implicaţi în comerţul internaţional. Convertibilitatea autentică a dispărut, dar statul încă mai poate trâmbiţa păstrarea etalonului-aur.
În cele din urmă “aurul este abandonat”, nu fără să fie înjuraţi străinii şi tezaurizatorii. Hârtiile emise de stat devin monedă oficială la curs forţat. Sistemul monetar este pe deplin la îndemâna statului, iar conturile bancare nu mai pot fi convertite decât în alte hârtii.
11. Moneda cu curs forţat şi chestiunea aurului
Atunci când o monedă cândva bazată pe aur devine la curs forţat, calitatea şi stabilitatea sa nu mai inspiră încredere, şi cererea pentru ea scade. În plus, când este ruptă de aur, excesul monedei respective devine flagrant, şi devalorizarea ei este rapidă. Cum statul este prin definiţie inflaţionist, deprecierea monedelor nu face decât să se agraveze de-a lungul timpului.
12. Moneda cu curs forţat şi legea lui Gresham
Singura limitare la politica inflaţionistă este hiperinflaţia şi riscul prăbuşirii monedei. Hiperinflaţia apare atunci când oamenii înţeleg că statul s-a lansat într-o politică de fabricare a banilor, şi fiecare se grăbeşte să-i cheltuiască pe ai săi atâta vreme cât încă mai valorează ceva.
Aurul nu mai este moneda mondială, însă este o monedă cu care statele fac schimburi între ele.
13. Statul şi moneda
Mulţi cred că moneda trebuie să rămână sub controlul strict al statului, în vreme ce economia trebuie să fie liberă. Numai că moneda este sufletul economiei. Dacă statul dirijează moneda, atunci are postul de comandă de unde poate influenţa toată economia.
De-a lungul secolelor, statul a invadat pas cu pas piaţa monetară, acaparând-o şi subjugând-o. Fiecare nou control a cerut măsuri noi. Intervenţia statului în domeniul monetar a adus forme fără precedent ale tiraniei, haosul în locul ordinii. Comerţul internaţional paşnic şi productiv a fost fragmentat în mii de bucăţi. Schimburile şi investiţiile au fost împiedicate de mii şi mii de restricţii, de forme de control, de cursuri artificiale, de prăbuşiri monetare, etc. Lumea schimburilor paşnice a fost transformată într-o junglă în care blocuri monetare se confruntă.
A treia parte: Dezintegrarea monetară a Occidentului
La fiecare criză statele occidentale aplică un remediu temporar, apoi trâmbiţează că sistemul mondial este de acum solid, şi crizele monetare aparţin trecutului. Fiecare nouă “soluţie” se prăbuşeşte mai repede decât precedenta.
Istoria ordinii monetare mondiale în secolul XX poate fi divizată în nouă perioade.
1. Faza I. Etalonul-aur clasic (1918-1914)
Lumea era bazată pe etalonul-aur, ceea ce înseamnă că fiecare monedă naţională nu era decât numele unei cantităţi de aur precise. Rata de schimb nu era şi nu putea fi fixată de către state. Practic, se poate spune că lumea avea o monedă unică (aurul).
Chiar dacă etalonul-aur clasic al secolului XIX nu era perfect, şi cunoştea bule şi krach-uri minore, rămâne de departe cea mai bună ordine monetară pe care a cunoscut-o lumea vreodată. Este o ordine care funcţiona, care împiedica ciclurile economice să derapeze complet, şi care facilita dezvoltarea comerţului internaţional, a schimburilor, şi a investiţiei.
2. Faza II. În timpul şi după primul război mondial
Etalonul-aur clasic s-a prăbuşit pentru că lumea a crezut că statele şi-ar ţine promisiunile monetare, că odată băncile plasate sub controlul lor, statele ar veghea ca moneda să rămână convertibilă în aur. Nu aurul a condus la eşec, ci credinţa oarbă în promisiunile statului.
Pentru a se lansa în primul război mondial, fiecare stat avea nevoie să-şi gonfleze moneda-hârtie şi moneda bancară. De aceea, pe fond inflaţionist, statele decid să abandoneze etalonul-aur – adică să declare faliment.
3. Faza III. Etalonul de schimb-aur (Marea Britanie şi SUA)
Atitudinea rezonabilă ar fi fost să se recunoască faptele (adică devaluarea monedelor), şi să se revină la un etalon-aur cu curs ajustat. Adică să recurgă la deflaţie.
Marea Britanie a ales însă altceva: supraevaluarea lirei sterline. Ulterior, britanicii au obligat celelalte ţări să aleagă inflaţia, instaurând practic o nouă ordine monetară, cea a etalonului de schimb-aur. Practic, după război nu s-a revenit la etalonul-aur, ci s-a permis convertibilitatea în lingouri de aur, în vederea schimburilor internaţionale.
Problema acestui tip de etalon este că nu poate dura. Fiind un mecanism creat artificial, nu are resurse să stăvilească inflaţia, sau să limiteze hemoragia naţională a resurselor de aur spre exterior. Orice mecanism care nu poate dura prezintă mai devreme sau mai târziu nota de plată. Acest lucru s-a întâmplat în 1931.
4. Faza IV. Monedele cu curs forţat flotant (1931-1945...)
Lumea alunecă în haos, fără speranţa revenirii la etalonul-aur. Schimburile între ţări concurente trec prin acorduri bilaterale negociate de către state. Conflictele economice ale acestor ani vor fi principala cauză a celui de-al doilea război mondial.
Statele Unite abandonează ultimele etalonul-aur.
Monedele cu curs forţat flotant au un grav defect politic şi mai multe erori economice.
Milton Friedman şi şcoala din Chicago preconizează tăierea definitivă a oricăror legături dintre monedele naţionale şi etalonul–aur, încredinţarea controlului absolut al fiecărei monede naţionale unui stat central însărcinat cu emiterea ei. Mai apoi, fiecare ţară să lase ca moneda să fluctueze liber în raport cu alte monezi cu curs forţat, împiedicând totuşi o prea mare libertate a inflaţiei.
Marele defect politic al acestui mecanism este că îi conferă statului puterea absolută asupra monedei, sperând că acesta nu o va utiliza.
5. Faza V. Bretton Woods şi noul etalon-aur (Statele Unite 1945-1968)
Noua ordine monetară internaţională a fost propusă de Statele Unite în timpul conferinţei monetare internaţionale de la Bretton Woods, în New Hampshire, în 1944. Sistemul era mai bun decât dezastrul anilor ’30, numai că până la urmă era tot o variantă inflaţionistă a etalonului de schimb-aur a anilor ’20. Schimbarea fundamentală era aceea că nu livra sterlină, ci dolarul american avea să fie moneda pivot. În continuare, doar guvernele aveau privilegiul de a putea converti dolarul în aur, nu şi cetăţenii. Viaţa acestui sistem avea să fie şi ea foarte scurtă.
Dat fiind faptul că monedele lumii erau subevaluate, dolarul american era subevaluat, deci foarte cerut peste tot în lume. Guvernele americane s-au lansat pe acest fond într-o politică de expansiune monetară pe care nu au întrerupt-o niciodată.
Pe măsură ce ţările lumii erau obligate conform regulilor de la Bretton Woods să acumuleze dolari cu care să facă comerţ internaţional, SUA devenea o economie din ce în ce mai inflaţionistă. În anii ’50-’60, dolarul american devenea o monedă din ce în ce mai supraevaluată. Europenii, mai ales Franţa, au început să se revolte, pronunţându-se pentru o întoarcere la etalonul-aur. Americanii au respins obiecţiile şi criticile cu dispreţ.
Însă guvernele europene aveau dreptul să cumpere aur cu 35 de dolari uncia. Cum SUA avea o rezervă uriaşă, europenii au început să-şi exercite acest drept, pe fondul unui dolar inflaţionist. În anii ’50-’70 americanii au pierdut astfel mai mult de jumătate din aurul pe care-l aveau la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Americanii au început să exercite presiuni asupra guvernelor europene, persuadându-i să nu-şi schimbe rezervele de dolari în aur. Numai că etalonul de schimb-aur de la Bretton Woods s-a prăbuşit rapid după 1968.
6. Faza VI. Deznodământul status quo-ului de la Bretton Woods (1968-1971)
Guvernul american a fost nevoit să arunce cu aur pe piaţa internaţională, la Londra şi la Zurich, pentru a putea susţine dolarul la paritatea de 35 de dolari uncia. În urma unei crize a încrederii în moneda americană, guvernul avansează ideea “pieţei aurului cu două viteze”, încercând să izoleze complet piaţa aurului de adevărata acţiune monetară. Este abandonat interesul menţinerii unui curs anume pe piaţa liberă, căzând concomitent de acord cu celelalte guverne să menţină cursul de la Bretton Woods pe un timp nedefinit. În 1973, în doar un an de zile, cursul aurului pe piaţa liberă urcă la 125 dolari uncia.
Fără să reprezinte vreo soluţie autentică, schema a permis câştigarea câtorva ani, timp în care inflaţia americană şi deficitul n-au făcut decât să se acumuleze. Sistemul s-a terminat printr-o criză şi prin disoluţia acordurilor de la Bretton Woods.
7. Faza VII: Sfârşitul convenţiei de la Bretton Woods: monezi cu cursuri forţate flotante (august-decembrie 1971)
Cum băncile europene ameninţau să convertească o parte din rezervele lor de dolari în aur, preşedintele Nixon a întrerupt pentru prima dată orice legătură a monedei americane cu aurul. Dolarul se afla pentru prima dată în curs forţat, fără acoperire în metal preţios.
Se profilează spectrul blocurilor monetare, a devaluărilor competitive, a războiului economic, a prăbuşirii comerţului internaţional şi a investiţiilor, al depresiunii mondiale.
8. Faza VIII: Acordurile de la Washington (decembrie 1971 – februarie 1973)
De data aceasta ţările şi-au propus să menţină cursuri de schimb fixe, însă fără niciun reper în aur. În mai puţin de un an, convertibilitatea dolar-aur ajunge la 215 dolari uncia. Urmează panica din februarie-martie 1973, când ţările europene nu mai pot susţine dolarul american.
9. Faza IX. Monedele cu curs forţat flotante (martie 1973 - ...)
Dolarul american scade, în vreme ce monedele europene şi yenul japonez cresc. Întreprinderile americane exportatoare găsesc situaţia favorabilă, pentru că produsele americane sunt ieftine în străinătate. Tehnic vorbind, într-o lume a cursurilor flotante nu ar putea avea loc acumulări în dolari excesive, nici crize ale balanţei de plăţi.
Totuşi, nimic nu-i perfect. Ţările cu monedă puternică nu pot vedea la nesfârşit cum piaţa lor este invadată cu produse americane ieftine. Foarte rapid sunt obligate să procedeze la deprecieri controlate ale monedei naţionale. Concomitent, scăderea dolarului presupune că importurile sunt foarte scumpe, iar turistul american este penalizat în străinătate. Avantajele exportatorilor americani se fac în detrimentul consumatorilor americani.
De când Statele Unite au abandonat complet aurul în august 1971, şi au optat pentru sistemul de inspiraţia friedmaniană al cotaţiilor de schimb liber în martie 1973, Statele Unite şi lumea au încercat perioada de inflaţie cea mai puternică şi cea mai susţinută din istoria lumii pe timp de pace. Nu există posibilitatea să avem de-a face cu o coincidenţă.
Astăzi, volatilitatea monedelor naţionale este mai mare ca oricând, pentru că incertitudinii naturale a pieţei i se adaugă incertitudinea artificială a lumii politice.
Lumea doreşte din ce în ce mai mult să revină la o monedă internaţională, din nefericire etalonul-aur este uitat, şi scopul ultim al celor mai mulţi dintre liderii americani şi mondiali va fi stabilirea unei monede-hârtie cu curs forţat, o nouă unitate monetară emisă de o bancă centrală mondială. Acest gen de proiect s-ar îndrepta fără nicio oprelişte spre o hiperinflaţie mondială.
Fragment final: “Dacă privim în faţa noastră, viitorul dolarului şi al sistemului monetar internaţional este mai degrabă subru. Cu excepţia situaţiei în care, şi atât timp cât nu vom reveni la etalonul-aur clasic la un preţ realist, ineluctabil, sistemul monetar internaţional va efectua o pendulare între rate de schimb fixe şi rate de schimb flotante, fiecare dintre acestea ridicând probleme insurmontabile, nefuncţionând bine, şi sortite dispariţiei. Această dezintegrare va fi alimentată de inflaţia continuă a ofertei de dolari, şi deci de preţurile americane care vor creşte fără încetare. Perspectivele viitoare sunt o inflaţie domestică galopantă, însoţită de o prăbuşire monetară, iar în străinătate război economic. Singurul lucru capabil să schimbe acest prognostic ar fi o schimbare profundă a sistemului monetar american şi mondial, prin întoarcerea la o monedă-marfă precum aurul, şi prin retragerea completă a statului din domeniul monetar.”
Epilog: Istoria monetară recentă (de Jörg Guido Hülsmann)
Analiza lui Murray Rothbard priveşte starea monetară internaţională de la sfârşitul anilor ’70.
Teoria monedelor concurenţiale are o importanţă fundamentală pentru înţelegerea ultimilor 25 de ani.
1. Natura noilor autorităţi monetare internaţionale
Axioma de bază a teorie monetare: schimburile monetare nu depind de cantitatea de monedă. Orice cantitate de monedă este suficientă pentru a schimba orice cantitate dată de bunuri şi servicii. Nici veniturile reale nu au vreo importanţă din acest punct de vedere.
În timp ce variaţiile cantităţii de monedă contează prea puţin pentru funcţia schimbului de monedă, ele deturnează fluxurile de venituri în sânul societăţii.
Cândva moneda era reprezentată de metal preţios, iar cantitatea ei corespundea cantităţii găsite în societate/natură. Astăzi, vorbim despre moneda-semn, care poate fi multiplicată de zeci şi sute de ori la simplul ordin al statului. În acest proces, anumite grupuri privilegiate se îmbogăţesc pe spinarea celorlalţi cetăţeni.
Moneda-hârtie constituie instrumentul cel mai important pentru promovarea şi menţinerea intereselor privilegiate. Prin intermediul ei bogaţii devin mai bogaţi, iar puternicii mai puternici decât le-ar permite-o concursul concetăţenilor lor. Instituţiile financiare internaţionale au fost create pentru a conserva şi întări avantajele castei politice şi administrative.
Evoluţia ultimilor ani ne-a apropiat semnificativ de Noua Ordine Mondială imaginată în Europa, Japonia şi SUA de un grup influent de oameni politici, oameni de afaceri şi intelectuali. Ideea fundamentală ar fi ca acordurile economice să nu mai fie reglementate de acorduri private, ci de o birocraţie internaţională. O singură monedă mondială, o singură politică mondială.
Dacă anumite persoane au un interes ca lucrurile s-o ia într-o anumită direcţie, nu trebuie să admitem pentru atât că există o conspiraţie. Ar mai trebui dovedit că aceste persoane şi-au impus interesele mai bine ca altele.
2. Creaţia unui sistem monetar european (SME)
Efectele zilelor de aur ale capitalismului european:
a) inflaţia a condus la o goană spre “bunuri de valoare” (în special imobiliare);
b) inflaţia i-a sărăcit pe toţi cei care au făcut economii şi/sau cu venituri fixe;
c) inflaţia a condus la scăderea apetitului pentru economisire a cetăţenilor;
d) a apărut problema volatilităţii cursurilor de schimb.
3. Semnificaţia SME (1979-1998)
Cei mai mulţi dintre economişti comit eroarea de a considera instituţii precum SME în funcţie de intenţiile creatorilor lor, şi nu în funcţie de natura lor efectivă.
Sistemul de schimburi fixe între monede-hârtie revine la faptul că băncile centrale sunt obligate să cumpere monedele altor bănci centrale. O bancă centrală nu poate stabiliza propria monedă decât într-o manieră imperfectă.
Problema centrală subiacentă oricărui sistem de parităţi fixe este aceea că amplifică posibilităţile de manipulare. Dat fiind faptul că sistemul de schimburi fixe oferă garanţia implicării altor bănci naţionale, orice bancă centrală este tentată să-şi mărească masa monetară cel mai mult posibil, sau cel puţin mai mult decât o fac celelalte bănci centrale. Dacă manevra reuşeşte, ţările inflaţioniste pot importa mai multe bunuri şi servicii decât exportă, şi deci se pot îmbogăţi pe cheltuiala altor state. În mod evident, şi acest sistem duce mai devreme sau mai târziu la hiperinflaţie.
Realitatea a demonstrat că în ciuda intenţiilor şi a teoriilor, SME n-a fost niciodată un sistem de parităţi fixe, iar băncile naţionale europene n-au manifestat niciodată solidaritate între ele. Realitatea e că n-a existat niciodată sub forma unui sistem în adevăratul sens al cuvântului. Autorităţile monetare ale SME nu erau unite decât de scopul comun al stabilităţii ratelor de schimb. Însă fiecare instituţie urmărea acest scop independent de celelalte. Nu a exista nicio politică monetară comună.
Semnificaţia SME şi a monedei sale (ecu), a fost una politică, nu economică, de pregătire psihologică a populaţiei pentru Bruxelles şi moneda unică europeană. Oamenii au fost obişnuiţi să creadă că există o politică monetară europeană.
4. Rolul Bundesbank în SME
Cum se poate explica “dominaţia” Bundesbank în Europa? Forţa Bundesbank nu se poate explica decât prin slăbiciunea celorlalte monede. Aşa-zisa eroare a Germaniei era aceea că nu multiplica moneda cu aceeaşi viteză ca Franţa şi Italia.
Toate băncile centrale servesc strict la jefuirea populaţiei în favoarea cartelurilor politice. Dintre toate, fără să facă excepţie, Bundesbank a făcut cel mai puţin acest lucru. Această atitudine a adus servicii germanilor, dar indirect şi celorlalţi cetăţeni europeni, pentru că celelalte bănci centrale au fost obligate şi ele să se abţină parţial.
5. Sfârşitul SME şi crearea Băncii Centrale Europene (BCE)
Odată cu BCE apare pentru prima dată un producător paneuropean de monedă-semn care eliberează statul de limitele bugetare pe care i le impunea vechiul sistem.
După prăbuşirea sistemului de la Bretton Woods, imprimarea de bani a devenit o importantă sursă de bani a statelor. Însă niciunul nu a găsit cu cale în această conjunctură să-şi reducă impozitele sau îndatorarea. Ba dimpotrivă.
Când, la începutul anilor ’70, a devenit clar că statul nu se poate baza la nesfârşit pe inflaţie, ar fi trebuit să se procedeze la reducerea cheltuielilor publice. Acest lucru nu s-a produs. Pentru menţinerea lor la acelaşi nivel, s-ar fi putut recurge la o creştere a impozitării. Numai că politicienii s-au temut de reacţiile populaţiei la urne. S-a ales calea îndatorării publice. Pentru multe ţări, îndatorarea a atins niveluri care alungă orice speranţă a achitării împrumuturilor.
Atunci a apărut soluţia cu BCE şi moneda euro. Nu este vorba de o soluţie la problemele monetare, ci de deplasarea şi agravarea acestora.
6. Consecintele economice ale BCE si ale monedei euro
BCE şi euro au fost create pentru că statele ameninţau să se sufoce sub povara îndatorării naţionale. Ceea ce contează este că euro permite statelor să beneficieze de noi credite fără să le impună o disciplină veritabilă. Moneda euro va permite în Europa o îndatorare fără precedent.
Crearea BCE şi a euro ne atrage atenţia asupra inevitabilităţii a 2 fenomene:
a) pe de o parte crearea şi desfăsurarea unui stat-providenţă european;
b) pe de altă parte continuarea îndatorării în numele unui nou stat central.
“Iată ce ne rezervă viitorul dacă nicio schimbare fundamentală nu are loc: o nouă hiperinflaţie de tipul celei din 1923 sau un nou imperiu sovietic.”
7. Alternative la euro
În mod evident BCE şi euro nu sunt soluţia. Merită trecut în revistă iniţiativele pe care economiştii le-au examinat înainte de adoptarea acesteia.
Prima soluţie ar fi fost revenirea la sistemul anilor ’70.
O a doua posibilitate ar fi fost introducerea unei monede paralele, piaţa fiind lăsată să decidă în privinţa impunerii ei în defavoarea monedelor naţionale.
“Istoria monetară a secolului XX nu este nimic altceva decât istoria efortului continuu al detaşării de metalele preţioase, şi al orientării, graţie monedei-hârtie, a fluxurilor de venituri în direcţia unde decide clasa politică.”
8. Inflaţia americană şi speculaţia bursieră, 1982-2001
La originea crizelor internaţionale economice şi monetare recente se află Federal Reserve (Fed), nu autorităţile europene.
Odată cu creaţia Fed, în America lui 1913, ia naştere o cultură a inflaţiei care s-a perpetuat până în zilele noastre.
Marea inflaţie a anilor ’80-’90 a dus la:
a) o creştere a bursei complet detaşată de realităţile economice;
b) o serie de crize economice şi monetare în Asia de Sud-Est, Rusia şi America de Sud.
Actualmente, nu nivelul mare al acţiunilor în sine e o problemă, ci faptul că este total detaşat de realitatea beneficiului sperat de o întreprindere. Bursa a devenit un joc pur speculativ. Şi aceasta este clar pentru cei mai mulţi dintre investitori. Iar bursa creşte constant pe fondul imprimării de bani fără acoperire. Dată fiind producţia continuă de monedă-semn, bursa devine un perpetuum financiar.
Consecinţele acestei stări de lucruri:
a) sectorul financiar se îmbogăţeşte în detrimentul altor sectoare;
b) din ce în ce mai mult timp şi energie sunt cheltuite pentru plasamente financiare în detrimentul activităţilor direct productive;
c) inflaţia duce la scăderea şi degradarea producţiei.
Aproximativ 60-70% din dolari circulă acum în afara ţării lor de origine. Genul acesta de situaţie, la care se adaugă faptul că banii din inflaţie pleacă în speculaţii, a făcut ca, în mod paradoxal, inflaţia să coexiste cu o relativă stabilitate a preţurilor. De aceea cetăţeanul nu s-a opus inflaţiei.
Atât timp cât moneda americană a fost exportată, sărăcirea contribuabilului nu s-a produs. Însă trendul se poate stopa de pe o zi pe alta, moment în care inflaţia se va răzbuna pe preţurile domestice.
9. Crizele cele mai recente ale economiei mondiale, 1997 - ...?
Inflaţia invizibilă a anilor ’80-’90 a creat o situaţie nesustenabilă pe piaţa bursieră dar concomitent a furnizat baza pentru o expansiune a inflaţiei în alte ţări.
Exemplu fictiv (traducere integrală): “Aşa cum am văzut, inflaţia conduce la scăderea ratei de schimb a unei monede, pe termen mediu-lung, în raport cu monedele străine stabile. Să ne imaginăm că regele unei ţări mici, Alphania, ar orchestra inflaţia monedei sale, alpha, şi că în consecinţă, rata de schimb a monedei alfa în raport cu beta, moneda unei ţărimari, Betania, ar scădea. Aceasta nu dăunează doar consumatorului alphaian, care acum trebuie să plătească mai scump pentru produsele şi serviciile importate. Aceasta dăunează în egală măsură şi investitorilor betanieni care-şi investiseră capitalurile în Alphania înainte de scăderea cursului de schimb.
Regele alphaian şi industriile exportatoare alphaiene se îmbogăţesc pe spinarea contribuabililor alphanieni şi a investitorilor betanieni. Dar dacă masa alphaienilor nu are nicio posibilitate să evite inflaţia viitoare, capitaliştii betanieni pot să se protejeze renunţând la investiţiile lor în Alphania. În acest caz, inflaţia dăunează unei mari părţi a populaţiei în două moduri: printr-o realocare a resurselor şi printr-o diminuare a capitalului investit care reduce posibilităţile de dezvoltare.
În ultimul rând, aceasta nu este nici interesul regelui alphanian, pentru că implică o reducere a creşterii economice şi deci o diminuare a veniturilor fiscale în perspectivă. Regele este deci interesat să stăpânească inflaţia într-o măsură rezonabilă pentru a nu transmite fiului său o ţară complet ruinată.
Nu este posibilă o scădere a cursului de schimb dacă moneda beta este multiplicată într-o cantitate suficientă. Cine pierde şi cine câştigă, în acest caz? Grupurile alphaiene care s-au îmbogăţit graţie inflaţiei create în favoarea lor câştigă, iar toţi ceilalţi alphaieni pierd. Totuşi, mai există alţi câştigători şi păgubiţi datorită inflaţiei monedei beta, îndeosebi printre capitaliştii care şi-au plasat banii în Alphania. Căci, fără inflaţia monedei beta, aceştia fie:
a) ar fi înregistrat pierderi din plasamentele în Alphania;
fie
b) nu şi-ar mai fi investit banii şi i-ar fi depus în altă parte în condiţii mai bune.
Să presupunem acum că guvernul Betaniei ar fi deosebit de apropiat de interesele capitaliştilor care au investit în străinătate şi ar încerca să le favorizeze plasamentele în mod durabil. Guvernul betanian le promite prietenilor dintotdeauna că va produce suficient beta pentru a stabiliza cursul monedei alfa. Riscul de schimb al plasamentelor în străinătate este redus, chiar inexistent.
Ce consecinţe poate avea această politică? Exportatorii capitalului betanian se bucură de profiturile viitoare pe care le vor face în dauna celorlalţi betanieni. Dar aceasta nu este totul. Această nouă politică nu rămâne mult timp necunoscută regelui Alphaniei care, şi el, îşi ajustează comportamentul. El ştie că guvernul betanian vrea să stabilizeze cursul monedei alfa. Poate deci în deplină linişte să împingă inflaţia încă mai departe, fără să fie nevoit să se teamă de consecinţe negative. Preferinţa sa pentru inflaţie nu era frânată decât de faptul că voia să evite o diminuare prea semnificativă a masei monetare importate din Betania.
Cu cvasi-garanţia monetară betaniană dată monedei alpha, nu mai trebuie să se teamă de retragera capitalurilor betaniene. Cvasi-garanţia de care beneficiază rata de schimb a monedei sale are drept consecinţă îmbogăţirea regelui alphanian pe spinarea contribuabililor săi şi a cetăţenilor din Betania.
Se poate ca această evoluţie să nu fie în interesul guvernului din Betania. În ciuda prieteniei pe care o are pentru exportatorii de capitaluri, nu poate să arunce banii pe fereastră, căci aceasta îl privează de mijloacele financiare care-i lipsesc în alte sectoare: securitate socială, armată, construcţie rutieră, etc. Nu poate accepta ca autocraţii alphaieni să risipească capitalul betanian, chiar dacă betanieni meritorii trag şi ei foloase. Mai devreme sau mai târziu, trebuie se distanţeze de această politică şi să nu mai susţină cursul monedei alpha.
Imediat ce acest lucru se produce, în Alphania se declanşează o criză economică şi monetară. Căci economia alphaiană, relativ mică, s-a specializat în timpul anilor de inflaţie în sectoare de producţie care nu erau rentabile decât graţie fluxurilor de venituri permise de inflaţia betaniană. Când această susţinere a dispărut, numeroase uzine au devenit nerentabile. Competenţa şi calificările actuale ale angajaţilor îşi pierd valoarea.
Desigur, alphaienii pot în continuare să-şi exercite activităţile o perioadă de timp acceptând scăderea salariilor reale, dar atunci când capitalul investit în uzine s-a epuizat, acestea nu mai pot să lucreze şi angajaţii îşi pierd locurile de muncă. Trebuie să se orienteze spre alte producţii. Sunt cerute noi întreprinderi. Apar noi întreprinzători. Fără nicio îndoială, aceasta constituie un proces de adaptare dureroasă pentru numeroşi alphaieni. Problemele enorme care survin în timpul acestei perioade sunt accentuate de scăderea cursului monedei alpha.
Investitorii internaţionali evită pe moment Alphania spre care un export de capitaluri ar fi totuşi necesar pentru a permite restructurarea economiei. Foştii profitori ai inflaţiei formează obstacolul cel mai important în faţa restructurării. Regele, familia şi prietenii au devenit, graţie inflaţiei, cei mai mari capitalişti ai ţării. Dar, spre deosebire de alţi capitalişti, ei nu şi-au edificat averea nici pe creativitate, nici pe calităţile de prevedere, ci pe simpla multiplicare a monedei-hârtie pe care au impus-o populaţiei.
Acum au ajuns la posturile de comandă ale economiei, dar nu ştiu ce au de făcut. Această combinaţie nefericită de incapacitate şi de putere economică conduce rapid la o agravare a problemelor. Economia Alphaniei alunecă din criză în depresiune, căci puternica familie regală nu posedă spiritul de întreprindere, iar întreprinzătorilor privaţi alphaieni le lipseşte capitalul cu care să facă o schimbare rapidă. Această depresiune ascunde un pericol pe care regele trebuie să-l elimine cel mai rapid posibil. Cum nu poate conduce el însuşi la o schimbare economică, începe să caute credite, şi orice alt ajutor posibil din exterior, adică venind din Betania.
Tristul rezultat final este că rădăcina mizeriei Alphaniei (o proprietate dobândită în mod ilegal, ajunsă în mâinile cui nu trebuie) se perpetuează, în vreme ce depedenţa politică de străinătate se adaugă.
Păcătoasa tendinţă a omului de a fi “pragmatic”, adică de a studia strict problemele economice şi politice imediate. Concomitent, uităm în acest mod principiile de bază şi alunecăm în derivă.
Întrebare: principiul libertăţii poate fi aplicat monezii? Poate exista o piaţă liberă a monezii?
Prima parte: Moneda într-o societate liberă
1. Utilitatea schimbului
Schimbul este fundamentul vieţii economice.
S-a crezut în mod greşit că schimbul ar avea la bază o relaţie de egalitate între cei doi termeni. În realitate, schimbul are loc tocmai fiindcă fiecare dintre părţi ierarhizează cele două produse într-o ordine diferită.
Schimbul există dată fiind diversitatea din natură şi diversitatea talentelor oamenilor.
2. Trocul
Trocul (schimbul direct) nu depăşeşte nivelul autosuficienţei.
3. Schimbul indirect
Schimbul nu se mai face contra unui bun de necesitate imediată, ci a unui bun care va fi schimbat ulterior cu cel de care va fi nevoie atunci.
Bunurile cele mai cerute la schimb în ansamblul societăţii devin mijloace de schimb. Cu timpul, aşa apar monezile.
Moneda este o marfă. Diferă faţă de celelalte dat fiind rolul ei de mijloc de schimb. Oamenii “cumpără” monedă schimbându-şi bunurile şi serviciile cu ea. La fel, “vând” monedă de fiecare dată când cumpără alte bunuri şi servicii.
4. Avantajele monedei
Moneda nu măsoară preţurile, ci doar le exprimă.
5. Unitatea monetară
Întrebare: Care este oferta de monedă dintr-o societate? Mărfurile sunt cuantificate în general în funcţie de greutatea lor. Aurul nu face nici el excepţie.
Mulţi cred că monedele sunt unităţi abstracte de ceva, şi că fiecare monedă este legată de o ţară. Chiar şi în epoca etalonului-aur se credea asta. Totuşi, francul, marca, dolarul, sunt doar nume date unor unităţi de măsură a greutăţii aurului şi argintului. (Livra sterlină britanică reprezenta iniţial greutatea unei livre de argint.)
Numele unei monede este până la urmă definiţia unei unităţi de greutate.
6. Forma monedei
Dimensiunea, numele şi forma monedei n-au nicio importanţă pe plan economic.
Dacă moneda este un metal, atunci stocul de monedă este cantitatea mondială, accesibilă omului, în care se găseşte exprimată moneda respectivă.
7. Monedele private
Ideea unei monezi care să nu fie emisă de stat pare ciudată. Adversarii ideii argumentează pornind de la riscul fraudei. Totuşi, şi în cazul fraudării monezii emise de stat, şi în cazul fraudării unei monezi emise de particulari, cel care se însărcinează cu eradicarea şi sancţionarea fraudei ar fi tot statul. În ambele situaţii, riscul rămâne până la urmă acelaşi.
“Dacă nu putem avea încredere în stat pentru ca acesta să prindă un infractor din când în când, de ce i-am încredinţa controlul absolut asupra monezii, şi i-am lăsa posibilitatea de a altera banii, de a-i falsifica, şi de a se comporta deplin legal ca singurul predator de pe piaţă? Ar fi absurd ca cineva să propună colectivizarea tuturor proprietăţilor în scopul împiedicării furturilor. Şi totuşi, exact acesta este raţionamentul utilizat pentru a justifica abolirea monezilor private.”
Monezile private ar putea respecta normele, aşa cum o fac şi comercianţii celorlalte mărfuri. Nimănui nu i-ar trece prin cap să naţionalizeze farmaciile de teamă că farmaciştii ar fi tentaţi să falsifice gramajele din medicamente.
În ciuda atacurilor statelor, monezile private au circulat şi prosperat în istorie. În California, de exemplu, piese din aur de fabricaţie privată au circulat până în 1848.
8. Cantitatea “bună” a monezilor
Întrebare: de câtă monedă dispune o societate şi cum este ea utilizată?
Întrebare: de câtă monedă “avem nevoie”?
Stocul total – sau oferta – de monedă în societate la un moment dat este greutatea totală a monezii marfă existentă. Dacă moneda este aurul, atunci oferta totală de monedă este cantitatea de aur existentă în societate.
Aspect esenţial: atunci când cantitatea disponibilă a unui bun creşte, această creştere conferă un beneficiu social. Excepţie: creşterea cantităţii de monedă! Abundenţa bunurilor îmbogăţeşte, abundenţa banilor într-o societate sărăceşte. Inflaţia este diluarea banilor.
Moneda se comportă paradoxal datorită faptului că unica ei valoare constă în valoarea de schimb, adică puterea de cumpărare.
Raţionament surprinzător: oricare ar fi cantitatea de monedă dintr-o societate, aceasta nu contează. Dacă avem o cantitate X, sau 2X, sau jumătate din X, nu vom putea cumpăra decât fix aceeaşi cantitate de bunuri: cea existentă concomitent cu masa monetară. Aşadar, orice cantitate e la fel de convenabilă ca şi alta.
9. Problema “tezaurizării”
Este tezaurizarea o ameninţare? Realitatea este că în ipoteza în care o parte din aur ar fi scos din circuitul economic, societatea s-ar adapta şi ar putea funcţiona şi cu o cantitate mai mică, aurul rămas în circulaţie putându-şi mări puterea de cumpărare şi atât.
Începând din ce moment omul prudent şi econom devine un avar? Imposibil de evaluat.
10. Stabilizarea nivelului preţurilor?
Unii teoreticieni spun că puterea de cumpărare a monedei ar trebui să fie un punct de reper care să nu se schimbe niciodată.
11. Coexistenţa mai multor monede
Întrebare: coexistenţa a două monede (una de aur şi alta de argint) nu ar fi haotică? Răspunsul îl oferă istoria: bimetalismul a existat, şi statul n-a fost nevoit să intervină pentru a salva de la dezastru economia. Realitatea este că piaţa este remarcabil de ordonată atunci când două sau mai multe monede circulă în paralel, adaptându-se cu uşurinţă la standarde paralele.
12. Antrepozitele monedei
Antrepozitele de aur ar putea prospera pe o piaţă liberă asemeni antrepozitelor dedicate oricăror altor mărfuri. Ba chiar mai bine, pentru că orice marfă se consumă, fiind până la urmă scoasă din antrepozit, în vreme ce moneda nu se consumă, ea doar se transferă, putând rămâne pentru foarte mult timp sub formă de stoc, şi circulând sub forma certificatelor de depozit.
Atât timp cât biletele de bancă sunt folosite ca substitute monetare, nu înseamnă că stocul de monedă a crescut. Problema începe atunci când băncile încep să dea hârtii de valoare care de fapt nu sunt acoperite 100% în aur. În orice alt antrepozit, aceasta ar fi considerată fraudă.
Emisiunea de certificate false (adică neacoperite în aur) este un exemplu de inflaţie. Inflaţia poate fi definită ca orice creştere a ofertei de monedă care nu corespunde unei creşteri a stocului de metal. Băncile sunt deci instituţii fundamental inflaţioniste.
Este adevărat că băncile riscă atunci când emit certificate false – dacă toată lumea vine să ridice aurul în acelaşi moment, băncile se văd în situaţia de a nu putea să ramburseze. Însă băncile pariază că nu toţi vor veni concomitent să-şi preschimbe bârtiile în metal preţios.
O diferenţă fundamentală între orice întreprindere şi o bancă. Dacă o înterprindere împrumută nişte bani, se angajează că la data X va avea suma respectivă în vederea returnării ei. Un bilet de bancă nu este decât un certificat de depozit, nu reprezintă o scadenţă a datoriei pe care banca o are faţă de purtătorul lui. Banca scoate banii din pălărie, ceea ce o face să fie în orice moment în situaţie de faliment. Este adevărat că falimentul propriu-zis nu se concretizează decât în momentul “panicii bancare”.
Pe o piaţă cu adevărat liberă, activitatea băncilor cu rezerve fracţionare ar fi imorală, ca orice formă de furt.
A doua parte: Statul se interesează de monedă
1. Finanţarea statului
Contrariu oricărei alte organizaţii, veniturile statului nu provin din vânzarea de servicii. Dacă o persoană vrea să obţină mai multe bunuri şi servicii, trebuie să vândă mai multe bunuri şi servicii. Statul trebuie doar să găsească metoda de a lua mai multe bunuri, indiferent de consimţământul oamenilor.
Într-o economie a trocului, statul trebuie să confişte bunuri. Într-o economie bazată pe bani, statul trebuie să confişte bani, de regulă sub forma impozitului. Însă există o metodă la fel de eficace ca impozitarea, însă mai subtilă: scoaterea de bani din pălărie. Fabricând monedă fără acoperire, statul devine falsificator de bani, pentru că aceştia nu corespund vreunui depozit de metal preţios, sunt doar inflaţie.
Inflaţia este un mijloc puternic şi subtil pe care statul îl foloseşte ca să-şi însuşească bunurile populaţiei. Este cu atât mai periculoasă cu cât e mai puţin dureroasă decât impozitarea.
2. Consecinţele economice ale inflaţiei
La începuturile inflaţiei, falsificatorul realizează un profit important. Pe măsură ce moneda falsă se împrăştie în economie, cresc preţurile. Puterea de cumpărare se diluează, numai că nu în mod uniform: unii constată că veniturile lor cresc înaintea preţurilor, în vreme ce pentru alţii este invers. Inflaţia este însoţită de o redistribuire a bogăţiei. De regulă perdanţii sunt cei care au salarii fixe.
Inflaţia mai are un efect dezastruos: destabilizarea calculului economic. Dat fiind faptul că preţurile nu cresc la fel, devine dificil pentru o întreprindere să distingă efectele tranzitorii de efectele durabile ale inflaţiei. Se poate chiar întâmpla ca o scădere a capitalului să treacă în contabilitate drept o creştere. Iluzia profitului deformează calculul economic. Mecanismul prin care piaţa recompensează întreprinderile eficace şi le înlătură pe cele ineficace este dat peste cap.
În perioadă de inflaţie scade şi calitatea muncii, pentru că ajung la îndemâna tuturor combinaţiile pentru a câştiga bani fără efort.
Inflaţia creează o atmosferă de “prosperitate”, însă în realitatea diminează nivelul vieţii.
Episoade istorice de hiperinflaţie:
a) assignatele Revoluţiei Franceze;
b) Continentalul din timpul războiului de independenţă al Statelor Unite;
c) criza din 1923 din Germania;
d) criza monedei chineze de după al doilea război mondial.
3. Monopolul legal al monedei
Băncile sunt o pompă de inflaţie în serviciul statului.
Statele au parcurs mai multe etape pentru a putea controla moneda. Prima a fost controlul absolut al baterii monedei, propagând mitul conform căruia fabricarea monedei era un prerogativ al suveranităţii.
Arogându-şi monopolul baterii monedei, statul a favorizat utilizarea numelui semnului monetar, făcând tot ce i-a stat în putinţă pentru a suprima legătura cu adevărata bază monetară, adică greutatea în aur a piesei. Evoluţia aceasta a fost indispensabilă pentru instaurarea mecanismului falsificării financiare.
4. Alterarea monedei
Statul a practicat alterarea monedei pentru a putea produce bani fără acoperire, în vreme ce a interzis particularilor să fabrice bani în numele unei apărări viguroase a monedei.
În Evul Mediu, metoda favorită de alterare a monedei era schimbarea gramajului. Dacă la 1200 livra franceză din Tours valora 98 de grame de argint fin, în 1600 aceeaşi monedă nu valora decât 11 grame. Statul n-a făcut decât să modifice periodic standardele monetare pe care era chemat să le protejeze.
5. Legea lui Gresham şi baterea de monedă
A. Bimetalismul
Atunci când statul deturnează atenţia publicului spre pretinsele ravagii ale pieţei şi impune controlul preţurilor, cel mai adesea o face pentru a escamota inflaţia. În felul acesta, statul înlocuieşte preţul monedei cu o fabulă, şi fixează denominările fără să ţină cont de nevoile publicului.
B. Cursul legal
Este controlul preţurilor cursurilor de schimb impus de către stat.
6. Recapitulare: statul şi moneda
Doar de puţină vreme statul a ajuns la un control absolut al monedei. Economic vorbind, apariţia monedei de hârtie şi a conturilor curente a reprezentat un enorm progres în direcţia controlului total al statului asupra monedei, şi prin aceasta asupra economiei.
7. Autorizarea băncilor să suspende plăţile în lichidităţi
Există câteva limitări ale inflaţiei:
a) partea de piaţă pe care o deţine fiecare bancă;
b) întinderea sistemului bancar în ansamblu, adică proporţia în care clienţii utilizează substitute monetare;
c) încrederea pe care clienţii o au faţă de bănci.
Acordând privilegii fabuloase băncilor, statul a sfârşit prin a suprima aceste limite.
Pentru a încuraja inflaţia, statul a acordat băncilor un privilegiu extraordinar, dispensându-le de obligaţia de a-şi plăti datoriile fără să-şi întrerupă operaţiunile. Dacă cineva nu-şi plăteşte datoriile intră automat în faliment, cu excepţia băncilor. Aceasta se numeşte “suspendarea plăţilor în lichidităţi”. Ar trebui să se numească “permis pentru furt”. În Statele Unite suspendarea completă a plăţilor în lichidităţi pe perioadele de tensiune bancară a devenit aproape o tradiţie.
În urma acestei practici, băncile au învăţat că nu trebuie să se teamă de faliment din cauza inflaţiei, fapt care a condus la o stimulare a inflaţiei.
Statul şi băncile au izbutit să convingă oamenii că practicile lor sunt legitime.
8. Băncile centrale: inflaţie fără limite
Astăzi, prezenţa unei bănci centrale într-o ţară o trece pe aceasta în rândul naţiunilor civilizate cu acelaşi titlu ca şi prezenţa canalizării sau a şoselelor de calitate.
Banca centrală deţine monopolul baterii de monedă, acordat de către stat. Băncile private nu mai pot emite monedă, acesta fiind privilegiul băncii centrale. Băncile private nu pot oferi decât conturi curente. Toate băncile sunt forţate să aibă relaţii cu banca centrală.
Aurul este dirijat spre pivniţele băncii centrale, în schimbul hârtiei. Această centralizare permite accelerarea inflaţiei substitutelor monetare. Publicul pierde obişnuinţa utilizării aurului, care ajunge practic fără durere în mâinile statului.
Unul dintre elementele care a permis păcălirea publicului, astfel încât aurul să poată fi transformat în bilete de bancă, este că toată lumea avea o mare încredere în banca centrală. Cum ar fi putut să dea faliment, când tot aurul şi toată susţinerea statului o acopereau? Şi realitatea este că niciodată o bancă centrală n-a dat faliment.
Oamenii au sfârşit prin a considera banca centrală ca pe o bancă naţională, furnizând un serviciu public, făcând parte din stat, deci imună la riscul de faliment. Pe fondul acesta, banca centrală a restaurat încrederea publicului în băncile private.
Banca centrală a suprimat limitările pieţelor fiecărei bănci. Într-un sistem de bănci libere, inflaţia provenită de la o bancă duce la cereri de conversie din partea celorlalte bănci, pentru că fiecare bancă nu dispune decât de o clientelă foarte limitată. Însă banca centrală, injectând rezerve în toate băncile, poate fi sigură că toate generează simultan inflaţie.
Crearea unei bănci centrale multiplică potenţialul inflaţionist al unei ţări.
9. Băncile centrale şi pilotarea inflaţiei
Băncile centrale regularizează băncile private controlând conturile lor curente din banca centrală.
Prin intermediul băncii centrale, statul beneficiază de o piaţă asigurată pentru plasamentul bonurilor de tezaur.
10. Abandonarea etalonului-aur
Crearea unei bănci centrale înlătură piedicile din calea expansiunii creditului bancar şi demarează pompa inflaţionistă.
Banca centrală aduce cu sine riscul pierderii aurului în favoarea naţiunilor străine.
În secolul XX, de fiecare dată când statele s-au confruntat cu o cerere puternică de aur, au preferat să abandoneze etalonul-aur decât să încetinească inflaţia. Măsura suspendării convertibilităţii se ia sub imperiul unor urgenţe exterioare (ex: război) şi aparent este provizorie. Numai că provizoratul este doar prima etapă înaintea stărilor definitive. “La urma urmei, etalonul-aur nu este un robinet care să poată fi deschis şi închis după capriciile statului. Fie un certificat-aur este convertibil, fie nu este. Atunci când convertibilitatea a fost suspendată, etalonul-aur nu esste decât o farsă.”
Perioada intermediară este “etalonul lingou de aur”, când privilegiul convertibilităţii revine doar câtorva actori implicaţi în comerţul internaţional. Convertibilitatea autentică a dispărut, dar statul încă mai poate trâmbiţa păstrarea etalonului-aur.
În cele din urmă “aurul este abandonat”, nu fără să fie înjuraţi străinii şi tezaurizatorii. Hârtiile emise de stat devin monedă oficială la curs forţat. Sistemul monetar este pe deplin la îndemâna statului, iar conturile bancare nu mai pot fi convertite decât în alte hârtii.
11. Moneda cu curs forţat şi chestiunea aurului
Atunci când o monedă cândva bazată pe aur devine la curs forţat, calitatea şi stabilitatea sa nu mai inspiră încredere, şi cererea pentru ea scade. În plus, când este ruptă de aur, excesul monedei respective devine flagrant, şi devalorizarea ei este rapidă. Cum statul este prin definiţie inflaţionist, deprecierea monedelor nu face decât să se agraveze de-a lungul timpului.
12. Moneda cu curs forţat şi legea lui Gresham
Singura limitare la politica inflaţionistă este hiperinflaţia şi riscul prăbuşirii monedei. Hiperinflaţia apare atunci când oamenii înţeleg că statul s-a lansat într-o politică de fabricare a banilor, şi fiecare se grăbeşte să-i cheltuiască pe ai săi atâta vreme cât încă mai valorează ceva.
Aurul nu mai este moneda mondială, însă este o monedă cu care statele fac schimburi între ele.
13. Statul şi moneda
Mulţi cred că moneda trebuie să rămână sub controlul strict al statului, în vreme ce economia trebuie să fie liberă. Numai că moneda este sufletul economiei. Dacă statul dirijează moneda, atunci are postul de comandă de unde poate influenţa toată economia.
De-a lungul secolelor, statul a invadat pas cu pas piaţa monetară, acaparând-o şi subjugând-o. Fiecare nou control a cerut măsuri noi. Intervenţia statului în domeniul monetar a adus forme fără precedent ale tiraniei, haosul în locul ordinii. Comerţul internaţional paşnic şi productiv a fost fragmentat în mii de bucăţi. Schimburile şi investiţiile au fost împiedicate de mii şi mii de restricţii, de forme de control, de cursuri artificiale, de prăbuşiri monetare, etc. Lumea schimburilor paşnice a fost transformată într-o junglă în care blocuri monetare se confruntă.
A treia parte: Dezintegrarea monetară a Occidentului
La fiecare criză statele occidentale aplică un remediu temporar, apoi trâmbiţează că sistemul mondial este de acum solid, şi crizele monetare aparţin trecutului. Fiecare nouă “soluţie” se prăbuşeşte mai repede decât precedenta.
Istoria ordinii monetare mondiale în secolul XX poate fi divizată în nouă perioade.
1. Faza I. Etalonul-aur clasic (1918-1914)
Lumea era bazată pe etalonul-aur, ceea ce înseamnă că fiecare monedă naţională nu era decât numele unei cantităţi de aur precise. Rata de schimb nu era şi nu putea fi fixată de către state. Practic, se poate spune că lumea avea o monedă unică (aurul).
Chiar dacă etalonul-aur clasic al secolului XIX nu era perfect, şi cunoştea bule şi krach-uri minore, rămâne de departe cea mai bună ordine monetară pe care a cunoscut-o lumea vreodată. Este o ordine care funcţiona, care împiedica ciclurile economice să derapeze complet, şi care facilita dezvoltarea comerţului internaţional, a schimburilor, şi a investiţiei.
2. Faza II. În timpul şi după primul război mondial
Etalonul-aur clasic s-a prăbuşit pentru că lumea a crezut că statele şi-ar ţine promisiunile monetare, că odată băncile plasate sub controlul lor, statele ar veghea ca moneda să rămână convertibilă în aur. Nu aurul a condus la eşec, ci credinţa oarbă în promisiunile statului.
Pentru a se lansa în primul război mondial, fiecare stat avea nevoie să-şi gonfleze moneda-hârtie şi moneda bancară. De aceea, pe fond inflaţionist, statele decid să abandoneze etalonul-aur – adică să declare faliment.
3. Faza III. Etalonul de schimb-aur (Marea Britanie şi SUA)
Atitudinea rezonabilă ar fi fost să se recunoască faptele (adică devaluarea monedelor), şi să se revină la un etalon-aur cu curs ajustat. Adică să recurgă la deflaţie.
Marea Britanie a ales însă altceva: supraevaluarea lirei sterline. Ulterior, britanicii au obligat celelalte ţări să aleagă inflaţia, instaurând practic o nouă ordine monetară, cea a etalonului de schimb-aur. Practic, după război nu s-a revenit la etalonul-aur, ci s-a permis convertibilitatea în lingouri de aur, în vederea schimburilor internaţionale.
Problema acestui tip de etalon este că nu poate dura. Fiind un mecanism creat artificial, nu are resurse să stăvilească inflaţia, sau să limiteze hemoragia naţională a resurselor de aur spre exterior. Orice mecanism care nu poate dura prezintă mai devreme sau mai târziu nota de plată. Acest lucru s-a întâmplat în 1931.
4. Faza IV. Monedele cu curs forţat flotant (1931-1945...)
Lumea alunecă în haos, fără speranţa revenirii la etalonul-aur. Schimburile între ţări concurente trec prin acorduri bilaterale negociate de către state. Conflictele economice ale acestor ani vor fi principala cauză a celui de-al doilea război mondial.
Statele Unite abandonează ultimele etalonul-aur.
Monedele cu curs forţat flotant au un grav defect politic şi mai multe erori economice.
Milton Friedman şi şcoala din Chicago preconizează tăierea definitivă a oricăror legături dintre monedele naţionale şi etalonul–aur, încredinţarea controlului absolut al fiecărei monede naţionale unui stat central însărcinat cu emiterea ei. Mai apoi, fiecare ţară să lase ca moneda să fluctueze liber în raport cu alte monezi cu curs forţat, împiedicând totuşi o prea mare libertate a inflaţiei.
Marele defect politic al acestui mecanism este că îi conferă statului puterea absolută asupra monedei, sperând că acesta nu o va utiliza.
5. Faza V. Bretton Woods şi noul etalon-aur (Statele Unite 1945-1968)
Noua ordine monetară internaţională a fost propusă de Statele Unite în timpul conferinţei monetare internaţionale de la Bretton Woods, în New Hampshire, în 1944. Sistemul era mai bun decât dezastrul anilor ’30, numai că până la urmă era tot o variantă inflaţionistă a etalonului de schimb-aur a anilor ’20. Schimbarea fundamentală era aceea că nu livra sterlină, ci dolarul american avea să fie moneda pivot. În continuare, doar guvernele aveau privilegiul de a putea converti dolarul în aur, nu şi cetăţenii. Viaţa acestui sistem avea să fie şi ea foarte scurtă.
Dat fiind faptul că monedele lumii erau subevaluate, dolarul american era subevaluat, deci foarte cerut peste tot în lume. Guvernele americane s-au lansat pe acest fond într-o politică de expansiune monetară pe care nu au întrerupt-o niciodată.
Pe măsură ce ţările lumii erau obligate conform regulilor de la Bretton Woods să acumuleze dolari cu care să facă comerţ internaţional, SUA devenea o economie din ce în ce mai inflaţionistă. În anii ’50-’60, dolarul american devenea o monedă din ce în ce mai supraevaluată. Europenii, mai ales Franţa, au început să se revolte, pronunţându-se pentru o întoarcere la etalonul-aur. Americanii au respins obiecţiile şi criticile cu dispreţ.
Însă guvernele europene aveau dreptul să cumpere aur cu 35 de dolari uncia. Cum SUA avea o rezervă uriaşă, europenii au început să-şi exercite acest drept, pe fondul unui dolar inflaţionist. În anii ’50-’70 americanii au pierdut astfel mai mult de jumătate din aurul pe care-l aveau la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Americanii au început să exercite presiuni asupra guvernelor europene, persuadându-i să nu-şi schimbe rezervele de dolari în aur. Numai că etalonul de schimb-aur de la Bretton Woods s-a prăbuşit rapid după 1968.
6. Faza VI. Deznodământul status quo-ului de la Bretton Woods (1968-1971)
Guvernul american a fost nevoit să arunce cu aur pe piaţa internaţională, la Londra şi la Zurich, pentru a putea susţine dolarul la paritatea de 35 de dolari uncia. În urma unei crize a încrederii în moneda americană, guvernul avansează ideea “pieţei aurului cu două viteze”, încercând să izoleze complet piaţa aurului de adevărata acţiune monetară. Este abandonat interesul menţinerii unui curs anume pe piaţa liberă, căzând concomitent de acord cu celelalte guverne să menţină cursul de la Bretton Woods pe un timp nedefinit. În 1973, în doar un an de zile, cursul aurului pe piaţa liberă urcă la 125 dolari uncia.
Fără să reprezinte vreo soluţie autentică, schema a permis câştigarea câtorva ani, timp în care inflaţia americană şi deficitul n-au făcut decât să se acumuleze. Sistemul s-a terminat printr-o criză şi prin disoluţia acordurilor de la Bretton Woods.
7. Faza VII: Sfârşitul convenţiei de la Bretton Woods: monezi cu cursuri forţate flotante (august-decembrie 1971)
Cum băncile europene ameninţau să convertească o parte din rezervele lor de dolari în aur, preşedintele Nixon a întrerupt pentru prima dată orice legătură a monedei americane cu aurul. Dolarul se afla pentru prima dată în curs forţat, fără acoperire în metal preţios.
Se profilează spectrul blocurilor monetare, a devaluărilor competitive, a războiului economic, a prăbuşirii comerţului internaţional şi a investiţiilor, al depresiunii mondiale.
8. Faza VIII: Acordurile de la Washington (decembrie 1971 – februarie 1973)
De data aceasta ţările şi-au propus să menţină cursuri de schimb fixe, însă fără niciun reper în aur. În mai puţin de un an, convertibilitatea dolar-aur ajunge la 215 dolari uncia. Urmează panica din februarie-martie 1973, când ţările europene nu mai pot susţine dolarul american.
9. Faza IX. Monedele cu curs forţat flotante (martie 1973 - ...)
Dolarul american scade, în vreme ce monedele europene şi yenul japonez cresc. Întreprinderile americane exportatoare găsesc situaţia favorabilă, pentru că produsele americane sunt ieftine în străinătate. Tehnic vorbind, într-o lume a cursurilor flotante nu ar putea avea loc acumulări în dolari excesive, nici crize ale balanţei de plăţi.
Totuşi, nimic nu-i perfect. Ţările cu monedă puternică nu pot vedea la nesfârşit cum piaţa lor este invadată cu produse americane ieftine. Foarte rapid sunt obligate să procedeze la deprecieri controlate ale monedei naţionale. Concomitent, scăderea dolarului presupune că importurile sunt foarte scumpe, iar turistul american este penalizat în străinătate. Avantajele exportatorilor americani se fac în detrimentul consumatorilor americani.
De când Statele Unite au abandonat complet aurul în august 1971, şi au optat pentru sistemul de inspiraţia friedmaniană al cotaţiilor de schimb liber în martie 1973, Statele Unite şi lumea au încercat perioada de inflaţie cea mai puternică şi cea mai susţinută din istoria lumii pe timp de pace. Nu există posibilitatea să avem de-a face cu o coincidenţă.
Astăzi, volatilitatea monedelor naţionale este mai mare ca oricând, pentru că incertitudinii naturale a pieţei i se adaugă incertitudinea artificială a lumii politice.
Lumea doreşte din ce în ce mai mult să revină la o monedă internaţională, din nefericire etalonul-aur este uitat, şi scopul ultim al celor mai mulţi dintre liderii americani şi mondiali va fi stabilirea unei monede-hârtie cu curs forţat, o nouă unitate monetară emisă de o bancă centrală mondială. Acest gen de proiect s-ar îndrepta fără nicio oprelişte spre o hiperinflaţie mondială.
Fragment final: “Dacă privim în faţa noastră, viitorul dolarului şi al sistemului monetar internaţional este mai degrabă subru. Cu excepţia situaţiei în care, şi atât timp cât nu vom reveni la etalonul-aur clasic la un preţ realist, ineluctabil, sistemul monetar internaţional va efectua o pendulare între rate de schimb fixe şi rate de schimb flotante, fiecare dintre acestea ridicând probleme insurmontabile, nefuncţionând bine, şi sortite dispariţiei. Această dezintegrare va fi alimentată de inflaţia continuă a ofertei de dolari, şi deci de preţurile americane care vor creşte fără încetare. Perspectivele viitoare sunt o inflaţie domestică galopantă, însoţită de o prăbuşire monetară, iar în străinătate război economic. Singurul lucru capabil să schimbe acest prognostic ar fi o schimbare profundă a sistemului monetar american şi mondial, prin întoarcerea la o monedă-marfă precum aurul, şi prin retragerea completă a statului din domeniul monetar.”
Epilog: Istoria monetară recentă (de Jörg Guido Hülsmann)
Analiza lui Murray Rothbard priveşte starea monetară internaţională de la sfârşitul anilor ’70.
Teoria monedelor concurenţiale are o importanţă fundamentală pentru înţelegerea ultimilor 25 de ani.
1. Natura noilor autorităţi monetare internaţionale
Axioma de bază a teorie monetare: schimburile monetare nu depind de cantitatea de monedă. Orice cantitate de monedă este suficientă pentru a schimba orice cantitate dată de bunuri şi servicii. Nici veniturile reale nu au vreo importanţă din acest punct de vedere.
În timp ce variaţiile cantităţii de monedă contează prea puţin pentru funcţia schimbului de monedă, ele deturnează fluxurile de venituri în sânul societăţii.
Cândva moneda era reprezentată de metal preţios, iar cantitatea ei corespundea cantităţii găsite în societate/natură. Astăzi, vorbim despre moneda-semn, care poate fi multiplicată de zeci şi sute de ori la simplul ordin al statului. În acest proces, anumite grupuri privilegiate se îmbogăţesc pe spinarea celorlalţi cetăţeni.
Moneda-hârtie constituie instrumentul cel mai important pentru promovarea şi menţinerea intereselor privilegiate. Prin intermediul ei bogaţii devin mai bogaţi, iar puternicii mai puternici decât le-ar permite-o concursul concetăţenilor lor. Instituţiile financiare internaţionale au fost create pentru a conserva şi întări avantajele castei politice şi administrative.
Evoluţia ultimilor ani ne-a apropiat semnificativ de Noua Ordine Mondială imaginată în Europa, Japonia şi SUA de un grup influent de oameni politici, oameni de afaceri şi intelectuali. Ideea fundamentală ar fi ca acordurile economice să nu mai fie reglementate de acorduri private, ci de o birocraţie internaţională. O singură monedă mondială, o singură politică mondială.
Dacă anumite persoane au un interes ca lucrurile s-o ia într-o anumită direcţie, nu trebuie să admitem pentru atât că există o conspiraţie. Ar mai trebui dovedit că aceste persoane şi-au impus interesele mai bine ca altele.
2. Creaţia unui sistem monetar european (SME)
Efectele zilelor de aur ale capitalismului european:
a) inflaţia a condus la o goană spre “bunuri de valoare” (în special imobiliare);
b) inflaţia i-a sărăcit pe toţi cei care au făcut economii şi/sau cu venituri fixe;
c) inflaţia a condus la scăderea apetitului pentru economisire a cetăţenilor;
d) a apărut problema volatilităţii cursurilor de schimb.
3. Semnificaţia SME (1979-1998)
Cei mai mulţi dintre economişti comit eroarea de a considera instituţii precum SME în funcţie de intenţiile creatorilor lor, şi nu în funcţie de natura lor efectivă.
Sistemul de schimburi fixe între monede-hârtie revine la faptul că băncile centrale sunt obligate să cumpere monedele altor bănci centrale. O bancă centrală nu poate stabiliza propria monedă decât într-o manieră imperfectă.
Problema centrală subiacentă oricărui sistem de parităţi fixe este aceea că amplifică posibilităţile de manipulare. Dat fiind faptul că sistemul de schimburi fixe oferă garanţia implicării altor bănci naţionale, orice bancă centrală este tentată să-şi mărească masa monetară cel mai mult posibil, sau cel puţin mai mult decât o fac celelalte bănci centrale. Dacă manevra reuşeşte, ţările inflaţioniste pot importa mai multe bunuri şi servicii decât exportă, şi deci se pot îmbogăţi pe cheltuiala altor state. În mod evident, şi acest sistem duce mai devreme sau mai târziu la hiperinflaţie.
Realitatea a demonstrat că în ciuda intenţiilor şi a teoriilor, SME n-a fost niciodată un sistem de parităţi fixe, iar băncile naţionale europene n-au manifestat niciodată solidaritate între ele. Realitatea e că n-a existat niciodată sub forma unui sistem în adevăratul sens al cuvântului. Autorităţile monetare ale SME nu erau unite decât de scopul comun al stabilităţii ratelor de schimb. Însă fiecare instituţie urmărea acest scop independent de celelalte. Nu a exista nicio politică monetară comună.
Semnificaţia SME şi a monedei sale (ecu), a fost una politică, nu economică, de pregătire psihologică a populaţiei pentru Bruxelles şi moneda unică europeană. Oamenii au fost obişnuiţi să creadă că există o politică monetară europeană.
4. Rolul Bundesbank în SME
Cum se poate explica “dominaţia” Bundesbank în Europa? Forţa Bundesbank nu se poate explica decât prin slăbiciunea celorlalte monede. Aşa-zisa eroare a Germaniei era aceea că nu multiplica moneda cu aceeaşi viteză ca Franţa şi Italia.
Toate băncile centrale servesc strict la jefuirea populaţiei în favoarea cartelurilor politice. Dintre toate, fără să facă excepţie, Bundesbank a făcut cel mai puţin acest lucru. Această atitudine a adus servicii germanilor, dar indirect şi celorlalţi cetăţeni europeni, pentru că celelalte bănci centrale au fost obligate şi ele să se abţină parţial.
5. Sfârşitul SME şi crearea Băncii Centrale Europene (BCE)
Odată cu BCE apare pentru prima dată un producător paneuropean de monedă-semn care eliberează statul de limitele bugetare pe care i le impunea vechiul sistem.
După prăbuşirea sistemului de la Bretton Woods, imprimarea de bani a devenit o importantă sursă de bani a statelor. Însă niciunul nu a găsit cu cale în această conjunctură să-şi reducă impozitele sau îndatorarea. Ba dimpotrivă.
Când, la începutul anilor ’70, a devenit clar că statul nu se poate baza la nesfârşit pe inflaţie, ar fi trebuit să se procedeze la reducerea cheltuielilor publice. Acest lucru nu s-a produs. Pentru menţinerea lor la acelaşi nivel, s-ar fi putut recurge la o creştere a impozitării. Numai că politicienii s-au temut de reacţiile populaţiei la urne. S-a ales calea îndatorării publice. Pentru multe ţări, îndatorarea a atins niveluri care alungă orice speranţă a achitării împrumuturilor.
Atunci a apărut soluţia cu BCE şi moneda euro. Nu este vorba de o soluţie la problemele monetare, ci de deplasarea şi agravarea acestora.
6. Consecintele economice ale BCE si ale monedei euro
BCE şi euro au fost create pentru că statele ameninţau să se sufoce sub povara îndatorării naţionale. Ceea ce contează este că euro permite statelor să beneficieze de noi credite fără să le impună o disciplină veritabilă. Moneda euro va permite în Europa o îndatorare fără precedent.
Crearea BCE şi a euro ne atrage atenţia asupra inevitabilităţii a 2 fenomene:
a) pe de o parte crearea şi desfăsurarea unui stat-providenţă european;
b) pe de altă parte continuarea îndatorării în numele unui nou stat central.
“Iată ce ne rezervă viitorul dacă nicio schimbare fundamentală nu are loc: o nouă hiperinflaţie de tipul celei din 1923 sau un nou imperiu sovietic.”
7. Alternative la euro
În mod evident BCE şi euro nu sunt soluţia. Merită trecut în revistă iniţiativele pe care economiştii le-au examinat înainte de adoptarea acesteia.
Prima soluţie ar fi fost revenirea la sistemul anilor ’70.
O a doua posibilitate ar fi fost introducerea unei monede paralele, piaţa fiind lăsată să decidă în privinţa impunerii ei în defavoarea monedelor naţionale.
“Istoria monetară a secolului XX nu este nimic altceva decât istoria efortului continuu al detaşării de metalele preţioase, şi al orientării, graţie monedei-hârtie, a fluxurilor de venituri în direcţia unde decide clasa politică.”
8. Inflaţia americană şi speculaţia bursieră, 1982-2001
La originea crizelor internaţionale economice şi monetare recente se află Federal Reserve (Fed), nu autorităţile europene.
Odată cu creaţia Fed, în America lui 1913, ia naştere o cultură a inflaţiei care s-a perpetuat până în zilele noastre.
Marea inflaţie a anilor ’80-’90 a dus la:
a) o creştere a bursei complet detaşată de realităţile economice;
b) o serie de crize economice şi monetare în Asia de Sud-Est, Rusia şi America de Sud.
Actualmente, nu nivelul mare al acţiunilor în sine e o problemă, ci faptul că este total detaşat de realitatea beneficiului sperat de o întreprindere. Bursa a devenit un joc pur speculativ. Şi aceasta este clar pentru cei mai mulţi dintre investitori. Iar bursa creşte constant pe fondul imprimării de bani fără acoperire. Dată fiind producţia continuă de monedă-semn, bursa devine un perpetuum financiar.
Consecinţele acestei stări de lucruri:
a) sectorul financiar se îmbogăţeşte în detrimentul altor sectoare;
b) din ce în ce mai mult timp şi energie sunt cheltuite pentru plasamente financiare în detrimentul activităţilor direct productive;
c) inflaţia duce la scăderea şi degradarea producţiei.
Aproximativ 60-70% din dolari circulă acum în afara ţării lor de origine. Genul acesta de situaţie, la care se adaugă faptul că banii din inflaţie pleacă în speculaţii, a făcut ca, în mod paradoxal, inflaţia să coexiste cu o relativă stabilitate a preţurilor. De aceea cetăţeanul nu s-a opus inflaţiei.
Atât timp cât moneda americană a fost exportată, sărăcirea contribuabilului nu s-a produs. Însă trendul se poate stopa de pe o zi pe alta, moment în care inflaţia se va răzbuna pe preţurile domestice.
9. Crizele cele mai recente ale economiei mondiale, 1997 - ...?
Inflaţia invizibilă a anilor ’80-’90 a creat o situaţie nesustenabilă pe piaţa bursieră dar concomitent a furnizat baza pentru o expansiune a inflaţiei în alte ţări.
Exemplu fictiv (traducere integrală): “Aşa cum am văzut, inflaţia conduce la scăderea ratei de schimb a unei monede, pe termen mediu-lung, în raport cu monedele străine stabile. Să ne imaginăm că regele unei ţări mici, Alphania, ar orchestra inflaţia monedei sale, alpha, şi că în consecinţă, rata de schimb a monedei alfa în raport cu beta, moneda unei ţărimari, Betania, ar scădea. Aceasta nu dăunează doar consumatorului alphaian, care acum trebuie să plătească mai scump pentru produsele şi serviciile importate. Aceasta dăunează în egală măsură şi investitorilor betanieni care-şi investiseră capitalurile în Alphania înainte de scăderea cursului de schimb.
Regele alphaian şi industriile exportatoare alphaiene se îmbogăţesc pe spinarea contribuabililor alphanieni şi a investitorilor betanieni. Dar dacă masa alphaienilor nu are nicio posibilitate să evite inflaţia viitoare, capitaliştii betanieni pot să se protejeze renunţând la investiţiile lor în Alphania. În acest caz, inflaţia dăunează unei mari părţi a populaţiei în două moduri: printr-o realocare a resurselor şi printr-o diminuare a capitalului investit care reduce posibilităţile de dezvoltare.
În ultimul rând, aceasta nu este nici interesul regelui alphanian, pentru că implică o reducere a creşterii economice şi deci o diminuare a veniturilor fiscale în perspectivă. Regele este deci interesat să stăpânească inflaţia într-o măsură rezonabilă pentru a nu transmite fiului său o ţară complet ruinată.
Nu este posibilă o scădere a cursului de schimb dacă moneda beta este multiplicată într-o cantitate suficientă. Cine pierde şi cine câştigă, în acest caz? Grupurile alphaiene care s-au îmbogăţit graţie inflaţiei create în favoarea lor câştigă, iar toţi ceilalţi alphaieni pierd. Totuşi, mai există alţi câştigători şi păgubiţi datorită inflaţiei monedei beta, îndeosebi printre capitaliştii care şi-au plasat banii în Alphania. Căci, fără inflaţia monedei beta, aceştia fie:
a) ar fi înregistrat pierderi din plasamentele în Alphania;
fie
b) nu şi-ar mai fi investit banii şi i-ar fi depus în altă parte în condiţii mai bune.
Să presupunem acum că guvernul Betaniei ar fi deosebit de apropiat de interesele capitaliştilor care au investit în străinătate şi ar încerca să le favorizeze plasamentele în mod durabil. Guvernul betanian le promite prietenilor dintotdeauna că va produce suficient beta pentru a stabiliza cursul monedei alfa. Riscul de schimb al plasamentelor în străinătate este redus, chiar inexistent.
Ce consecinţe poate avea această politică? Exportatorii capitalului betanian se bucură de profiturile viitoare pe care le vor face în dauna celorlalţi betanieni. Dar aceasta nu este totul. Această nouă politică nu rămâne mult timp necunoscută regelui Alphaniei care, şi el, îşi ajustează comportamentul. El ştie că guvernul betanian vrea să stabilizeze cursul monedei alfa. Poate deci în deplină linişte să împingă inflaţia încă mai departe, fără să fie nevoit să se teamă de consecinţe negative. Preferinţa sa pentru inflaţie nu era frânată decât de faptul că voia să evite o diminuare prea semnificativă a masei monetare importate din Betania.
Cu cvasi-garanţia monetară betaniană dată monedei alpha, nu mai trebuie să se teamă de retragera capitalurilor betaniene. Cvasi-garanţia de care beneficiază rata de schimb a monedei sale are drept consecinţă îmbogăţirea regelui alphanian pe spinarea contribuabililor săi şi a cetăţenilor din Betania.
Se poate ca această evoluţie să nu fie în interesul guvernului din Betania. În ciuda prieteniei pe care o are pentru exportatorii de capitaluri, nu poate să arunce banii pe fereastră, căci aceasta îl privează de mijloacele financiare care-i lipsesc în alte sectoare: securitate socială, armată, construcţie rutieră, etc. Nu poate accepta ca autocraţii alphaieni să risipească capitalul betanian, chiar dacă betanieni meritorii trag şi ei foloase. Mai devreme sau mai târziu, trebuie se distanţeze de această politică şi să nu mai susţină cursul monedei alpha.
Imediat ce acest lucru se produce, în Alphania se declanşează o criză economică şi monetară. Căci economia alphaiană, relativ mică, s-a specializat în timpul anilor de inflaţie în sectoare de producţie care nu erau rentabile decât graţie fluxurilor de venituri permise de inflaţia betaniană. Când această susţinere a dispărut, numeroase uzine au devenit nerentabile. Competenţa şi calificările actuale ale angajaţilor îşi pierd valoarea.
Desigur, alphaienii pot în continuare să-şi exercite activităţile o perioadă de timp acceptând scăderea salariilor reale, dar atunci când capitalul investit în uzine s-a epuizat, acestea nu mai pot să lucreze şi angajaţii îşi pierd locurile de muncă. Trebuie să se orienteze spre alte producţii. Sunt cerute noi întreprinderi. Apar noi întreprinzători. Fără nicio îndoială, aceasta constituie un proces de adaptare dureroasă pentru numeroşi alphaieni. Problemele enorme care survin în timpul acestei perioade sunt accentuate de scăderea cursului monedei alpha.
Investitorii internaţionali evită pe moment Alphania spre care un export de capitaluri ar fi totuşi necesar pentru a permite restructurarea economiei. Foştii profitori ai inflaţiei formează obstacolul cel mai important în faţa restructurării. Regele, familia şi prietenii au devenit, graţie inflaţiei, cei mai mari capitalişti ai ţării. Dar, spre deosebire de alţi capitalişti, ei nu şi-au edificat averea nici pe creativitate, nici pe calităţile de prevedere, ci pe simpla multiplicare a monedei-hârtie pe care au impus-o populaţiei.
Acum au ajuns la posturile de comandă ale economiei, dar nu ştiu ce au de făcut. Această combinaţie nefericită de incapacitate şi de putere economică conduce rapid la o agravare a problemelor. Economia Alphaniei alunecă din criză în depresiune, căci puternica familie regală nu posedă spiritul de întreprindere, iar întreprinzătorilor privaţi alphaieni le lipseşte capitalul cu care să facă o schimbare rapidă. Această depresiune ascunde un pericol pe care regele trebuie să-l elimine cel mai rapid posibil. Cum nu poate conduce el însuşi la o schimbare economică, începe să caute credite, şi orice alt ajutor posibil din exterior, adică venind din Betania.
Tristul rezultat final este că rădăcina mizeriei Alphaniei (o proprietate dobândită în mod ilegal, ajunsă în mâinile cui nu trebuie) se perpetuează, în vreme ce depedenţa politică de străinătate se adaugă.
Trimiteți un comentariu