Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, Legislaţie şi administraţie bisericească, vol. I, 07 (note de lectură)

II. Membrii Bisericii. Stările bisericeşti

A. Clerul, starea clericală sau preoţia, locul şi importanţa ei în Biserică

1. Noţiunea de cler, ierarhie, preoţie şi expresiile derivate din ele

Clerul = totalitatea slujitorilor bisericeşti care sunt instituiţi prin hirotonie.

Cuvântul cler are înţelesul originar de soartă, sensul vechi fiind acela de ales de soartă. Provenind de la verbul “a chema”, are şi înţelesul de chemat. “Deci prin cuvântul cler trebuie să înţelegem alegerea sau chemarea, ori mai bine zis chemarea sau alegerea prin soartă, şi tocmai în acest înţeles s-a adoptat cuvântul cler pentru a desemna totalitatea celor care sunt chemaţi sau aleşi de soartă pentru slujirea preoţească.” (p. 236)

Cuvântul ierarhie este format din două cuvinte: primul însemnând sfântă, iar cel de-al doilea însemnând căpetenie sau conducere. Deci cuvântul ierarhie are înţelesul originar de conducere sfântă sau de căpetenie sfântă.

Cuvântul preoţie are înţelesul de stare harică superioară stării comune a oamenilor simpli, laici, care se creează prin conferirea harului sfinţitor. Cuvântul vine din greacă, unde are înţelesul de bătrân, de căpetenie sau de conducător.

2. Starea clericală sau preoţia în sens propriu, poziţia şi importanţa ei în Biserică

Preoţia fiind mijlocul principal prin care se lucrează mântuirea în Biserică, ea se găseşte la locul cel mai înalt al vieţii bisericeşti şi formează elementul îndrumător şi conducător al Bisericii prin însăşi starea ei.

Preoţia deţine cele trei ramuri ale puterii bisericeşti, prin care efectiv se lucrează mântuirea, în baza hirotoniei.

“Astfel privită şi înţeleasă preoţia în toate cele trei trepte ale ei este purtătoare a succesiunii apostolice şi continuatoare a lucrărilor mântuitoare. Acest lucru trebuie înţeles şi în sensul că preoţia n-a fost concepută de Întemeietorul Bisericii ca rezidând într-o singură treaptă, ci ca rezidând în trei trepte, din care dacă lipseşte una, preoţia încetează să mai existe în sensul ei adevărat. Ea nu poate fi reprezentată nici ca stare şi nici ca lucrare şi misiune în lume, numai prin vreuna dintre cele trei trepte, chiar dacă este vorba de treapta arhieriei sau a episcopatului, întrucât contrar celor ce se spun uneori cu prea multă uşurinţă, nu numai episcopatul este păstrătorul succesiunii apostolice şi cârmuitorul Bisericii prin lucrarea mântuitoare pe care o săvârşeşte, ci întreaga preoţie, în toate cele trei trepte ale ei.” (p. 239)

3. Treptele preoţiei de instituire divină în epoca apostolică

Istoria Bisericii ne arată că în afară de cele trei trepte de instituire divină, au existat şi alţi slujitori ai Bisericii:
- Sfinţii Apostoli;
- apostolii (în sensul larg al cuvântului, nu în sensul specifici în care se numeau cei doisprezece);
- profeţii;
- învăţătorii;
- evangheliştii;
- exorciştii.

Sfinţii Apostoli au fost în număr de 12. Prin căderea lui Iuda au rămas 11, dar în locul lui a fost ales prin tragere la sorţi Matia. Lor li s-a mai adăugat prin chemare directă de către Domnul un al 13-lea Apostol, Sfântul Pavel.

Când şi cum s-a făcut hirotonia de către Sfinţii Apostoli a celor chemaţi la treptele preoţiei, nu rezultă în mod clar din textul Sfintei Scripturi. Ea ne vorbeşte doar de modul instituirii de către Sfinţii Apostoli a celor şapte diaconi, a căror menire nu era însă aceea de a deveni slujitori sacramentali ai Bisericii, ci slujitori ai meselor, adică ai lucrării de asistenţă socială în viaţa Bisericii.

În prima fază de organizare a vieţii bisericeşti din epoca apostolică existau cinci categorii de slujitori ai Bisericii:
1. Sfinţii Apostoli;
2. episcopii;
3. presbiterii;
4. diaconii sacramentali;
5. diaconii destinaţi să slujească trebuinţelor practice ale vieţii bisericeşti.

Paralel au apărut slujitorii harismatici, adică cei chemaţi direct de către Dumnezeu, prin înzestrarea lor cu daruri suprafireşti şi prin îndemnul puternic, prin îndemnul lăuntric de a se pune în slujba Bisericii.

Despre exorcişti se ştie că îndeplineau lucrarea de liniştire şi curăţire a sufletelor, prin rugăciuni şi acte rituale, menite să îndepărteze duhurile cele necurate, ca şi gândurile potrivnice care îi bântuiau pe unii.

Mai existau în acea vreme şi slujitori nesacramentali, îndeplinind şi aceştia numeroase lucrări în slujba Bisericii, rânduiţi prin simpla lor chemare de către Sfinţii Apostoli:
1. cei 70 sau 72 de uceinci ai Sfinţilor Apostoli;
2. diaconiţele;
3. văduvele;
4. presbiterele.

4. Treptele preoţiei în dezvoltarea lor istorică până în vremea noastră

Sfinţii Apostoli nu au transmis membrilor preoţiei decât o anumită parte din puterea cu care fuseseră ei înzestraţi. N-au transmis harismele, apostolatul propriu-zis (în afară de Matia n-a mai fost nimeni chemat).

Fiecare dintre apostoli a avut jurisdicţie universală, dreptul lor de a săvârşi lucrări apostoleşti nefiind limitat la o localitate sau la un teritoriu. Această putere de jurisdicţie universală nu a fost transmisibilă şi nici ei n-au transmis-o.

Episcopii nu sunt singurii urmaşi ai Sfinţilor Apostoli, iar dacă sunt numiţi astfel înseamnă doar că ei deţin preoţia în plenitudinea ei, şi deci sunt exponenţi deplini ai acestei stări.


B. Mirenii sau laicii

1. Starea laică, locul şi importanţa ei în Biserică

Prin starea laică se înţelege totalitatea credincioşilor creştini membri ai Bisericii, care nu au starea preoţească şi nici una din treptele sale şi nici calitatea de slujitori inferiori ai Bisericii, instituiţi prin hirotesie sau în alt chip.

Termenul de laic vine din limba greacă, şi este sinonim cu cel de mirean, din limba slavonă. Cuvântul laic înseamnă în greceşte om neiniţiat într-un anumit meşteşug sau o anumită treabă, în vreme ce cuvântul slav însemnează om din lumea mare, care nu face parte din lumea de sus, ci din lumea celor mulţi şi nepricepuţi.

Pentru justificarea şi observarea calităţii de subiect de drept a elementului mirean în Biserică există suficiente temeiuri teoretice sau principiale, sau dogmatice, precum şi tot atâtea temeiuri dogmatice.

Principalele îndatoriri ale laicilor:
- să se asocieze constituind obşti bisericeşti locale şi teritoriale;
- să contribuie cu toate mijloacele materiale de care pot dispune la întreţinerea chipului social organizatoric al Bisericii;
- să contribuie la ajutorarea membrilor lipsiţi de cele trebuincioase pentru trai;
- să contribuie la asigurarea întreţinerii clerului şi a cultului;
- să contribuie prin destoinicia sau prin talentele lor la buna desfăşurare a lucrării bisericeşti.

Îndatorirea de a contribui cu mijloace materiale nu poate fi transformată în obligaţie exigibilă după metode fiscale.

2. Participarea laicilor la exercitarea puterii bisericeşti

a) Participarea laicilor la exercitarea puterii învăţătoreşti

Laicii au fost deosebit de activi la lucrarea misionară, apoi la cea catehetică-didactică.

b) Participarea laicilor la exercitarea puterii sfinţitoare

Laicii îşi lucrează mântuirea proprie, colaborând cu harul, primind Tainele a căror eficacitate este condiţionată de credinţa şi vrednicia lor. Ei colaborează cu clerul, asigurând eficacitatea lucrării mântuitoare a Bisericii.

Există rânduiala de a nu se săvârşi Sf. Liturghie decât în prezenţa credincioşilor.

c) Participara laicilor la exercitarea puterii cârmuitoare sau jurisdicţionale

Actele puterii jurisdicţionale se împart în trei categorii:
- funcţiunea legislativă (laicii participă la activitatea legiuitoare a sinoadelor ecumenice şi locale);
- funcţiunea judecătorească (în primele 4-5 veacuri, laicii au participat la îndeplinirea actelor judecătoreşti, precum şi la administrarea Sfintei Taine a Pocăinţei);
- funcţiunea executivă (cunoscută şi sub numele de administraţie bisericească, este un câmp de afirmare care antrenează mulţi credincioşi laici).


C. Monahii sau călugării

Starea monahală. Caracteristici. Locul şi importanţa ei în Biserică

Nu este un element constitutiv esenţial al Bisericii, fără de care aceasta să nu poată exista.

În primele veacuri ale Bisericii nu existau monahi, despre care nu se face nicăieri menţiune în primele două veacuri.

Starea monahală nu a fost considerată nici de Mântuitorul, nici de Sfinţii săi Apostoli ca indispensabilă pentru constituirea chipului văzut al Bisericii.

Cauzele monahismului sunt religioase prin excelenţă, ele trebuie căutate în dorinţa unora dintre creştini de a se conforma cât mai mult normelor religioase şi morale, prin stăruinţă în rugăciune şi meditaţie la adevărurile credinţei.

Tipic pentru viaţa monahală sunt cele trei juruinţe sau cele trei voturi călugăreşti:
a) votul ascultării;
b) votul sărăciei;
c) votul castităţii.

Modul de vieţuire monastică s-a statornicit în două feluri:
a) vieţuirea singuratică şi izolată (idioritmică);
b) vieţuirea în asociaţie sau în comun (chinovială).

Juruinţele monahale se depun de două ori, anume într-un chip mai simplu şi într-un chip mai solemn. Prin depunerea voturilor în chipul simplu, monahul ia asupră-şi aşa zisa schimă mică, adică chipul călugăresc mai simplu, mai puţin aspru, pe când prin depunerea juruinţelor sau voturilor în chip solemn, care constă în repetarea solemnă a voturilor simple, monahul ia asupra sa schima mare, adică chipul călugăresc mai deplin sau mai aspru.

Monahismul se situează tocmai la polul opus al egoismului şi al mizantropiei, reprezentând încercarea completei lepădări de sine, deci a oricărui egoism şi realizarea unui altruism şi a unei dragoste de oameni cât mai autentică şi mai binefăcătoare.

Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, Legislaţie şi administraţie bisericească, vol. I, 06 (note de lectură)

Partea a II-a. Constituirea şi Organizarea Bisericii

I. Biserica, instituţie religioasă creştină

A. Elementele constitutive ale Bisericii ca instituţie religioasă

Biserica este “aşezământ sfânt întemeiat de Domnul nostru Iisus Hristos pentru mântuirea credincioşilor.”

Sub chipul organizatoric Biserica se înfăţişează ca o instituţie obştească creştină, formată din credincioşi şi organizată după rânduielile religioase şi morale specifice credinţei creştine.

Numai chipul văzut al Bisericii face obiectul Dreptului canonic.

Prin societate se înţelege un grup de oameni legaţi printr-un interes constant şi organizaţi în scopul asigurării respectivului interes. Comunitatea religioasă este tot un grup de oameni, legaţi numai prin credinţa religioasă şi organizaţi în scopul asigurării liberului exerciţiu al acestei credinţe.

Pe lângă interesele spirituale, izvorâte din credinţă şi legate direct de ea, se mai nasc în cadrul fiecărei comunităţi religioase şi interese dependente de baza materială pe care o presupune credinţa. Interesele de natură spirituală se împletesc şi se leagă atât de organic, în mod inevitabil, de cele de natură materială economică, socială şi de mai multe ori chiar politică, încât interdependenţa dintre ele ne obligă să conchidem asupra interinfluenţei în care se găsesc în permanenţă.

Biserica, sub aspectul ei de comunitate religioasă, se prezintă ca alcătuită din următoarele elemente:
- un grup de oameni;
- o credinţă care îi uneşte;
- diverse interese materiale şi spirituale care îi leagă în plus, pe lângă credinţa respectivă.

Chipul văzut al Bisericii poate fi numit învelişul material al credinţei şi al harului, iar invers, chipul nevăzut al Bisericii poate fi numit învelişul ei imaterial, veşmântul său haric.

Elementele care alcătuiesc chipul nevăzut al Bisericii:

a. Credinţa – “stare sufletească de aderare intuitiv-afectivă la un adevăr religios” (p. 155)

Credinţa este o anticipare cu deplină certitudine a unui adevăr încă nedemonstrat după rânduielile comune, dar care dobândeşte o prezenţă, un chip sau un contur determinat în sufletul credinciosului.

Credinţa creştinilor este în adevărul numit Hristos.

Credinţa este un liant, un factor de strângere a coeziunii comunitare.

b. Harul – “o putere sau o energie nevăzută a lui Dumnezeu care se manifestă întotdeauna ca lucrare ce se adaugă stării sau puterii morale create de credinţă, precum şi lucrării mântuitoare pe care o întreprinde credinţa” (p. 155)

Harul se obţine:
- prin rugăciuni;
- prin Sfintele Taine;
- prin ierurgii.

Credinţa singură nu poate asigura mântuirea, ci numai în strânsă colaborare cu harul. Întărirea pe care o adaugă harul lucrării ce se săvârşeşte prin credinţă se exteriorizează prin numeroase fapte ale credinţei, care sunt în acelaşi timp şi fapte ale harului.

Faptele bune reprezintă materializarea cea mai autentică a credinţei şi a harului. Ele constituie substanţa vieţuirii creştine şi mijlocul sigur prin care se înaintează pe calea mântuirii.

c. Legătura credinţei – “legătura pe care o stabileşte credinţa în chip nevăzut, între toţi cei care cred, precum şi a acestora cu Dumnezeu” (p. 156)

Are trei planuri temporale:
- legătura cu toţi care au murit în credinţa şi cu nădejdea mântuirii în Hristos;
- legătura cu toţi cei ce trăiesc în aceeaşi credinţă şi cu aceeaşi nădejde, indiferent de locul unde se află în întreaga lume;
- legătura cu toţi cei ce vor veni, în succesiunea nesfârşită a generaţiilor până la sfârşitul veacurilor, mărturisind aceeaşi credinţă şi nutrind aceeaşi nădejde a mântuirii prin Iisus Hristos.

În cuprinsul Împărăţiei lui Dumnezeu intră şi Biserica văzută şi cea nevăzută, şi în acest înţeles atotcuprinzător Biserica se numeşte cu adevărat ecumenică, adică Biserica din care face parte întreaga suflare care poate încăpea, peste timp şi peste spaţiu, în Împărăţia lui Dumnezeu. După cum se poate vedea, adevărata ecumenicitate a Bisericii nu este una şi aceeaşi cu ecumenicitatea despre care se vorbeşte în sensul modern al cuvântului.

d. Legătura dragostei – îi cuprinde pe toţi oamenii, pe creştini şi pe necreştini, pe credincioşi şi pe necredincioşi


B. Forma de organizare primară a Bisericii ca instituţie religioasă creştină

Locuitorii imperiului roman erau împărţiţi în două mari clase:
- sclavii;
- stăpânii de sclavi.

Sub aspectul drepturilor şi îndatoririlor erau:
- cetăţeni;
- fără cetăţenie.

Cetăţenii la rândul lor erau împărţiţi după starea lor materială, după provenienţa gentilică, după funcţii, după regiuni, ţinuturi, ţări şi localităţi, după cultură şi profesie, etc.

Necetăţenii erau împărţiţi în diferite categorii, fiecare cu statutul său juridic:
a) peregrinii;
b) socii (asociaţii);
c) liberţii etc.

În Imperiul roman se vorbeau diferite limbi şi dialecte, se practicau diferite religii, unele recunoscute ca oficiale, altele tolerate (ca de exemplu religia mozaică, în cadrul căreia s-a vestit Evanghelia).

a. Cultele sau grupările religioase organizate

Majoritatea locuitorilor Imperiului roman aveau o identitate religioasă, cei mai numeroşi aparţinând cultului public oficial politeist al statului, care se înfăţişa ca o simbioză a politeismului greco-roman.

Cultul mozaic avea reguli precie pentru practicarea lui în familie, în sinagogi şi într-un templu central, iar pentru deservirea lui avea o ierarhie preoţească, în frunte cu un arhiereu, urmat de preoţi, de leviţi şi de alţi slujitori.

Comunităţile sinagogale reprezentau ceea ce au devenit şi au rămas pentru creştini, enoriile şi parohiile.

Dintre toate religiile precreştine, aceea care a avut mai mult de dat creştinismului şi aceea de la care a şi luat mai mult creştinismul, a fost religia mozaică.

b. Mozaismul şi Biserica

Elementele fundamentale comune ale religiei mozaice şi ale celei creştine sunt reprezentate de Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, pe de o parte din tradiţia mozaică, în frunte cu cinstirea sfinţilor Vechiului Testament (patriarhi, prooroci etc.), precum şi din câteva manifestări comune ale pietăţii, care constau din rânduieli privitoare la post, la rugăciuni etc.

Propovăduirea Evangheliei s-a adresat în primul rând către oile cele pierdute ale poporului Israel (Matei X, 6). Sfinţii Apostoli s-au adresat mai întâi evreilor şi apoi nemozaicilor, pentru a-i chema la Hristos. Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan, cât şi Sfântul Apostol Pavel, au frecventat templul din Ierusalim, şi la fel au procedat şi ceilalţi sfinţi apostoli şi ucenici ai Domnului, atunci când se găseau în Sfânta Cetate. Cu toţii au frecventat sinagogile şi au propovăduit mai întâi în sinagogi, şi cu toţi au practicat rânduielile Legii mozaice.

Sinodul Apostolic (Fapte XV) a lăsat loc la interpretarea că evreii creştini au latitudinea de a alege între practicarea şi nepracticarea rânduielilor Legii mozaice. Astfel în rândul creştinilor au apărut două categorii de credincioşi: unii care practicau Legea mozaică şi alţii care nu o practicau.

Cele dintâi comunităţi sau obşti creştine, adică cele dintâi enorii sau parohii în sensul de astăzi, au avut un caracter de sinagogi creştine.

Evreii care s-au creştinat s-au numit iudaizanţi, persistând timp foarte îndelungat în viaţa Bisericii.

Cel puţin una dintre Evanghelii (cea de la Matei) a fost scrisă în limba ebraică. Tot în această limbă au mai fost scrise şi unele evanghelii apocrife, precum şi alte texte religioase de mare circulaţie din epoca creştinismului primar. Sfântul Pavel a folosit dialectica rabinică în scrierile sale şi în lucrarea sa misionară.

Există în lucrarea pastorală a Bisericii zilelor noastre o influenţă vie a rânduielilor de pastoraţie, practicate în sinagoga iudaică şi păstrate în anumite părţi din Talmud. Dintre practicile de cult ale iudaizanţilor, cea mai caracteristică este aceea a “mielului pascal”, care are o origine net iudaică. A doua practică este cea care se referă la data serbării Paştelor, de către creştini, unii dintre ei mai ţinând şi azi să le serbeze odată cu iudeii.

Sărbătoarea curentă care se găseşte în centrul cultului mozaic este aceea de sâmbătă. La aceasta, iudaizanţii n-au renunţat nicidecum, ci au căutat să o impună ca obligatorie şi pentru creştini. Ei au mai păstrat alte sărbători mozaice, iar împreună cu ele rânduieli privitoare la curăţiri, la post, la rostirea anumitor rugăciuni şi în special a psalmilor, la folosirea azimei etc.

c. Măsuri luate de Biserică împotriva iudaizanţilor

În timp, s-au luat măsuri pentru a se îngrădi practicile iudaizante şi pentru afirmarea caracterului universal al creştinismului. Aceste măsuri s-au impus cu atât mai mult cu cât, chiar din epoca apostolică, religia creştină a fost calificată drept o sectă iudaică, provocatoare de gâlcevi şi de tulburare în viaţa religioasă a imperiului.

“Cum însă şi iudaizanţii şi neiudaizanţii continuau să serbeze sâmbăta pe lângă duminică, apoi să frecventeze sinagogile iudaice aprizând lumânări în ele şi practicând comunitatea de rugăciuni cu mozaicii, observând posturile după rânduielile Legii vechi şi prăznuind chiar împreună cu iudeii anumite sărbători sau participând la slujbele ocazionate de acestea şi schimbând în mod frecvent daruri de sărbători cu mozaicii, de la care primeau şi foloseau, după rânduielile Legii vechi, chiar şi azime, iar mai presus de toate prăznuiau sfintele Paşti creştine la aceeaşi dată cu evreii, observând şi rânduielile Paştilor mozaice, numeroase canoane – unele provenite din epoca de dinaintea Sinodului I Ecumenic, iar altele de după acest sinod – interzic sub sancţiuni toate aceste practici.” (p. 168)


C. Dezvoltarea organizaţiei Bisericii ca instituţie religioasă creştină, comunitătile locale şi unităţile teritoriale

Primele grupări de creştini au avut libertatea de a se organiza în formele pe care şi le alegeau. Au existat unităţi organizate după modelul sinagogilor, altle după modelul familiilor gentilice, altele ca grupări constituite după limbă sau neam, altele în chip de asociaţii cu scop religios, cultic sau de ajutor reciproc.

Modelul care însă s-a impus ca fiind mai corespunzător cuvântului Evangheliei a fost acela al familiei. Comunităţile astfel alcătuite aveau în fruntea lor cârmuitori cărora li s-a zis Părinţi, iar cei care îndeplineau sarcini în legătură cu conducerea părintească a comunităţilor se numeau bătrâni. Membrii comunităţilor se numeau între ei fraţi, iar faţă de părinţii din fruntea familiei se numeau fii.

Partea cea mai numeroasă a credincioşilor Bisericii era formată din clasele sărace, din sclavi, din liberţi şi peregrini. Puţini la număr erau cetăţeni romani, împărţiţi şi aceştia în mai multe categorii. Inegalitatea socială de drepturi dintre toţi aceştia nu le permitea, după legile romane, să se constituie împreună în asociaţii de orice fel, care să fie recunoscute şi să beneficieze de libertăţile şi drepturile diferitelor asociaţii licite.

La început în fruntea comunităţilor mai mari se găsea un episcop, ajutat de preoţi şi diaconi. Aceştia împreună cu alţi slujitori bisericeşti mai mici şi cu o seamă de credincioşi, formai presbiteriul episcopului, adică un consiliu de îndrumare a activităţii bisericeşti din localitatea în care rezida episcopul şi din cele care ţineau de acelaşi episcop.

În secolul II apare şi numele de parohie, pentru a desemna comunitatea locală complexă (formată dintr-o cetate şi din mai multe alte localităţi). În secolul III apare termenul enorie, pentru a desemna unităţi bisericeşti locale care aveau în fruntea lor doar un presbiter. Mai apare şi o a treia unitate bisericească, cea condusă de un horepiscop (episcop rural), căreia nu i s-a dat încă un nume aparte, dar care reprintă forma iniţială a unităţii teritoriale numită mai târziu protopopiat.

La sfârşitul secolului III şi începutul secolului IV apar unităţi teritoriale constituite în limitele teritoriale ale provinciilor Imperiului roman, numite eparhii. O astfel de unitate teritorială mai mare esra constituită dintr-un număr de cetăţi.

În prima jumătate a secolului IV se pot număra patru tipuri de unităţi bisericeşti:
1. parohia episcopală;
2. enoria – unitate bisericească locală;
3. unitatea teritorială în frunte cu un horepiscop;
4. unitatea eparhială sau mitropolitană, alcătuită în limitele unei provincii de stat.

Lor li s-au adăugat unităţile superioare mitropoliilor, numite dieceze sau exarhate, având în urmă un ierarh mai înalt cu titlul de exarh sau arhiepiscop.

A şasea unitate teritorială concepută a fi cea mai înaltă unitate teritorială bisericească, este patriarhia. Include mai multe dieceze.

Sunt de amintit episcopiile exempte, adică scoase de sub autoritatea sinodului mitropoliei, pe al cărei teritoriu se află, şi sunt supuse direct exarhului diecezei sau patriarhului.

În prezent există 14 teritorii autocefale şi trei unităţi teritoriale autonome în cadrul întregii ortodoxii.

Biserica în organizarea ei în părţi constitutive şi unităţi administrative a ţinut seama de împărţirea teritorială a Imperiului roman, pe care şi-a însuşit-o şi a îmbisericit-o aproape în întregime.

Biserica Ortodoxă Română, organizată cu titulatura Patriarhia Română, cuprinde:

Mitropolia Ungrovlahiei, cu eparhiile:
1) Arhiepiscopia Bucureştilor, cu reşedinţa în Bucureşti;
2) Arhiepiscopia Tomisului şi Dunării de Jos, cu reşedinţa în Galaţi;
3) Episcopia Buzăului, cu reşedinţa în Buzău.

Mitropolia Moldovei şi Sucevei, cu eparhiile:
4) Arhiepiscopia Iaşilor, cu reşedinţa în Iaşi;
5) Episcopia Romanului şi Huşilor, cu reşedinţa în Roman.

Mitropolia Ardealului, cu eparhiile:
6) Arhiepiscopia Sibiului, cu reşedinţa în Sibiu;
7) Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului, cu reşedinţa în Cluj-Napoca;
8) Episcopia Albei Iulii, cu reşedinţa în Alba Iulie;
9) Episcopia Oradiei, cu reşedinţa în Oradea.

Mitripolia Olteniei, cu eparhiile:
10) Arhiepiscopia Craiovei, cu reşedinţa în Craiova;
11) Episcopia Râmnicului şi Argeşului, cu reşedinţa în Râmnicu-Vâlcea.

Mitropolia Banatului, cu eparhiile:
12) Arhiepiscopia Timişoarei şi Caransebeşului, cu reşedinţa în Timişoara;
13) Episcopia Aradului, Ienopolei şi Hălmagiului, cu reşedinţa în Arad.

Părţile componente ale B.O.R. sunt:
a. Parohia;
b. Protopopia;
c. Mănăstirea;
d. Eparhia;
e. Mitropolia.

Parohia – comunitatea credincioşilor clerici şi mireni de religie ortodoxă aşezaţi pe un anumit teritoriu, sub conducerea organelor locale ale puterii bisericeşti, în frunte cu un preot paroh.

Protopopiatul – unitatea administrativă bisericească a unei unităţi teritoriale de circumscripţie, din cuprinsul unei eparhii, formată dintr-un număr de parohii, sub conducerea unui protopop.

Eparhia – unitatea administrativă bisericească a unei unităţi teritoriale regionale (multijudeţene din cuprinsul Mitropoliei formată dintr-un număr de parohii, protopopiate şi mănăstiri), sub conducerea organelor centrale eparhiale ale puterii bisericeşti, în frunte cu un episcop.

Mitropolia – unitatea administrativă bisericească a unei unităţi teritoriale provinciale din cuprinsul Patriarhiei, formată dintr-un număr de eparhii, sub conducerea organelor centrale mitropolitane ale puterii bisericeşti, în frunte cu un mitropolit.

Mănăstirile – aceste forme de obşte sau grupări bisericeşti sunt simple părţi componente ale Bisericii, necesare organice ale Bisericii, monahismul fiind un voluntariat.


D. Însuşirile sau atributele Bisericii

Biserica fiind “una, sfântă, soborniceasă şi apostolică”, atributele ei sunt:
- unitatea;
- sfinţenia;
- sobornicitatea;
- apostolicitatea.

1. Sfinţenia Bisericii – Biserica e sfântă pentru că este casa Domnului, în care sălăşluieşte Duhul Sfânt, a cărui putere sfinţitoare se împărtăşeşte din Sfintele Taine.

2. Biserica cea “Una Sfântă” – înţelesul unităţii din viaţa Bisericii se prezintă sub dublu aspect:
a) ca unitate dată, existentă;
b) ca unitate în devenire, ca deziderat şi ca ţel de împlinit.

3. Biserica sobornicească – ecumenicitate, universalitate, catolicitate

Dat fiind faptul că primul sens al ecumenismului este cel spaţial, geografic, Biserica Ecumenică ar fi Biserica răspândită în întreaga lume, Biserica lumii cu alte cuvinte, Biserica ce ar cuprinde toţi oamenii.

Biserica este ecumenică în înţelesul că ea reprezintă mântuirea a toată lumea, ea este depozitara acestei mântuiri obiective a lumii întregi, pe care a înfăptuit-o Domnul prin jertfa Sa şi pe care a încredinţat-o Bisericii întemeiată în scopul continuării operei de mântuire.

Organizarea ortodoxiei ecumenice în Biserici particulare ţine de unitatea în varietate, nu de uniformitatea mecanică, care lipseşte de sens şi de frumuseţe orice unitate.

Universalitatea Bisericii exprimă, ca şi ecumenicitatea, acelaşi sens originar, de lume, de totalitate, de univers în accepţiune cantitativ-geografică (lat. universalis, universitas, universalitas).

Cuvântul “catolică” din Simbolul Credinţei a fost tradus de slavi prin “sorbonaia”, cuvânt care derivă din verbul “sobirati” (a aduna la un loc, a reuni, a forma o unitate), iar acesta din radicalul “sobor” (adunare, grupare la un loc). A trăi în Biserica sobornicească înseamnă a trăi în sobornicitate, adică în unitate internă de credinţă şi în unitate externă de fapte şi manifestări, a trăi după rânduiala întregului care înlătură izolarea şi rămânerea în afara acestui întreg.

“Din aceste lămuriri se vede că sobornicitatea exprimă în tâlcuire slavă cuprinsul catolicităţii, tot aşa după cum în tâlcuire latină îl exprimă universalitatea, iar într-o formă şi mai explicită grecească, ecumenicitatea.” (p. 186)

Biserica sobornică înseamnă Biserica organizată şi condusă în mod sinodal, Biserica înţelegerii, a concilierii autorităţii şi libertăţii, prin dragoste.

4. Biserica apostolică, stâlp şi întărire a adevărului. Infailibilitatea

Biserica deţine şi păstrează adevărul, iar adevărul păstrează Biserica.

Prin Sinoadele ecumenice, episcopii s-au pronunţat în mod infailibil în materie de credinţă, condamnând ereziile şi făcând să strălucească adevărul.

Infailibilitatea presupune în mod necesar sfinţenia, care este un atribut numai al Bisericii, nu şi al clerului sau al corpului episcopal.

Sfinţenia determină unitatea şi ecumenicitatea sau sobornicitatea Bisericii, atribute fără de care nu se poate presupune posibilitatea infailibilităţii, dar care sunt iarăşi numai ale Bisericii.

Corpul episcopal nu este prezent în viaţa Bisericii ca deţinător al infailibilităţii, ci doar ca organ al acesteia, fie că este întrunit în Sinod ecumenic, fie că se găseşte în diaspora.

Paradox: sinoadele care emit canoane, adică norme cu caracter juridic fără implicaţii dogmatice, îşi impun hotărârile lor de această natură în mod autoritar, fără a mai fi nevoie de vreo recepţie a lor din partea Bisericii, care este obligată să ţină seama de ele, ca de nişte norme emise în baza puterii episcopale de a cârmui Biserica prin legi, pe când sinoadele care emit hotărâri dogmatice, care sunt mult mai importante decât cele strict canonice, nu-şi pot impune respectul din partea Bisericii, ci trebuie dimpotrivă să le consacre Biserica însăşi pentru a deveni valabile şi obligatorii.

Paradoxul acesta dovedeşte că nici sinodul, nici episcopatul în genere, nu-i infailibil, ci că numai Biserica în întregimea ei este infailibilă.

Episcopatul reprezintă doar o parte din Biserică şi oricât de importantă ar fi aceasă parte, ea nu se poate substitui întregului Corp tainic al lui Hristos, Bisericii în întregimea ei, şi nu-şi poate însuşi atributele acesteia, între care se găseşte şi infailibilitatea.


E. Principiile canonice fundamentale de organizare a Bisericii

Principiile canonice trebuie să fie de acord cu învăţătura de credinţă a Bisericii, ele nu pot fi contrare dogmelor sau moralei creştine, întemeiată şi ea tot pe aceleaşi adevăruri de credinţă.

1. Principii canonice cu fond dogmatic şi juridic

a. Principiul ecleziologic instituţional (caracterul Bisericii de instituţie sau de aşezământ văzut şi organizat după norme religioase dar şi după norme comune omeneşti de convieţuire socială);

b. Principiul organic, zis şi constituţional-bisericesc, sau al participării întregului corp eclezial la lucrarea Bisericii (alcătuirea Bisericii este asemănătoare cu un organism);

c. Principiul ierarhic (constă în organizarea, lucrarea şi conducerea Bisericii după rânduiala pe care o imprimă întregii vieţi bisericeşti ierarhia clerului de instituire divină);

Ierarhia este formată din trei trepte, care se deosebesc unele de altele prin starea lor harică:
- treapta diaconiei;
- treapta presbiteratului;
- treapta episcopatului.

Ascultarea canonică este subordonarea treptelor inferioare faţă de treptele superioare din ierarhia preoţească. La aceasta se adaugă supunerea credincioşilor faţă de ierarhie, apoi a tuturor ierarhiilor faţă de sinoade.

Dreptul de devoluţiune este dreptul oricărui organ superior de conducere din cadrul administraţiei de a impune organelor inferioare aplicarea legii, în caz că acestea nu o aplică, sau aplicarea ei întocmai, în cazul că acestea o aplică greşit. În Biserică acest drept a fost recunoscut mitropoliţilor, exarhilor şi patriarhilor.

d. Principiul sinodal sau sobornicesc (organele superioare de conducere a Bisericii nu sunt cele individuale, reprezentate de câte o persoană, ci cele constituite sub formă de sinoade, adică sub formă de organe colegiale sau colective)

e. Principiul iconomiei sau al pogorământului (autoritatea bisericească, în calitate de deţinătoare a mijloacelor de lucrare a Bisericii, adică a puterii bisericeşti, poate să chivernisească această putere folosind mijloacele ei aşa cum apreciază ea că este în interesul Bisericii, adică în interesul mântuirii)

Iconomia este chivernisirea mijloacelor prin care se săvârşeşte lucrarea Bisericii. Când se aplică mai sever, se sune că urmează calea acriviei (exigenţei), iar când se aplică cu îngăduinţă, se spune că se urmează calea pogorământului.

f. Principiul autonomiei externe, adică al relaţiei cu orice altă organizare a vieţii omeneşti, inclusiv faţă de stat (Biserica este autonomă, adică independentă în treburile sale religioase, faţă de orice altă organizaţie din afara ei)

g. Principiul loialităţii faţă de Stat, sau principiul respectării şi cinstirii suveranităţii Statului.

2. Principiile canonice cu fond simplu juridic

a. Principiul autocefaliei (o unitate bisericească, ierarhic, sinodal şi teritorial determinată, se conduce în mod complet independent de alte unităţi de acelaşi fel, cu care păstrează totuşi, în mod obligatoriu unitatea dogmatică, cultică şi canonică)

Prin autocefalie se determină în mod principal poziţia de interdependenţă deplină a unei Biserici locale în raporturile interortodoxe.

b. Principiul autonomiei interne, adică în relaţiile dintre unităţile interne ale Bisericii (anumite unităţi ale Bisericii se conduc de sine, prin organe proprii, fiind totuşi supuse supravegherii, controlului şi îndrumării din partea autorităţilor bisericeşti superioare)

c. Principiul nomocanonic sau pravilnic (Biserica se conduce atât după legi proprii, cât şi după legi de stat)

d. Principiul teritorial (acomodarea formelor organizaţiei bisericeşti teritoriale după tiparele organizaţiei teritoriale a unităţilor de stat).


F. Autoritatea şi puterea bisericească şi transmiterea acesteia

1. Noţiunea, originea şi natura puterii bisericeşti

În Dreptul bisericesc, cuvântul putere exprimă existenţa unui număr determinat de mijloace care au însuşirea de a putea efectua anumite acte în legătură cu organizarea şi conducerea Bisericii, acte subordonate scopului specific al Bisericii care este mântuirea.

Autoritatea poate fi definită ca fiind expresia morală a puterii. Aceast din urmă constă într-o sumă de mijloace materiale şi morale apte să efectueze o anumită lucrare.

Prin puterea bisericească înţelegem suma mijloacelor religioase, morale şi materiale de care se serveşte Biserica pentru săvârşirea lucrării sale mântuitoare. Ea se împărte în trei părţi:
a) putere învăţătorească sau propovăduitoare;
b) putere sfinţitoare, preoţească sau sacramentală;
c) putere pastorală, cârmuitoare, conducătoare sau jurisdicţională.

2. Împărţirea puterii bisericeşti

Puterea bisericească nu este împărţită, după cum Biserica însăşi nu poate fi împărţită. Nu se poate detaşa vreo parte din ea, nu se poate renunţa la nicio parte din ea.

Puterea învăţătorească a luat mai multe înfăţişări:
a) una pozitivă, cuprinzând păstrarea adevărului credinţei (cateheza, predica şi misiunea);
b) una negativă, care cuprinde combaterea rătăcirilor sau ereziilor şi apărarea credinţei.

Întreaga putere sacramentală a Bisericii o deţin episcopii, căci lor le-a fost transmisă de către Sfinţii Apostoli, iar parţial, deşi în cea mai mare parte, o deţin preoţii, şi numai într-o foarte mică măsură o deţin diaconii.

De puterea sacramentală se deosebeşte puterea harismatică, adică însuşirea sau calitatea pe care o primeşte cineva în mod excepţional, pe căi neobişnuite sau cunoscute numai lui Dumnezeu, de a săvârşi minuni.

Puterea jurisdicţională a fost împărţită în trei ramuri:
a) puterea sau funcţiunea legislativă;
b) puterea sau funcţiunea judecătorească;
c) puterea sau funcţiunea executivă.

Totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care definesc funcţiunea unei persoane purtătoare a puterii bisericeşti se cheamă în limbaj juridic oficiu bisericesc.

3. Transmiterea puterii bisericeşti. Succesiunea apostolică. Deosebiri confesionale

“De noţiunea de succesiune apostolică şi mai precis de existenţa reală a acestei succesiuni este legată şi condiţionată întreaga eficacitate a lucrării Bisericii, ba mai mult însuşi faptul existenţei reale a Bisericii deoarece fără de succesiune apostolică, adică fără de totalitatea mijloacelor pe care le-au transmis Sfinţii Apostoli Bisericii, nu ar exista sau nu ar putea exista nici Biserică şi se înţelege, cu atât mai puţin, nici lucrarea mântuitoare a acesteia.” (p. 218)

Prin succesiunea Sfinţilor Apostoli nu se înţelege simpla continuare a unui fir al preoţiei sau al harului sfinţitor, ci chiar moştenirea rămasă de la Sfinţii Apostoli, adică totalitatea mijloacelor cu care ei au avut datoria, din porunca Mântuitorului însuşi, să înzestreze Biserica.

Elementele puterii apostolice:
a) calitatea de apostol;
b) harismele ca daruri personale.

Calitatea de apostol presupunea următoarele însuşiri:
- preoţia deplină;
- deplina putere de a propovădui cuvântul adevărului;
- deplina putere cârmuitoare.

Harismele cuprindeau următoarele însuşiri:
- darul profeţiei;
- darul taumaturgiei (darul de a face minuni);
- harisma sfinţeniei;
- darul de a grăi şi de scrie în mod infailibil.

Ce nu au transmis apostolii:
- apostolatul;
- preoţia apostolică;
- jurisdicţia universală;
- harismele care au fost daruri personale.

Sfinţii Apostoli i-au înzestrat pe cei părtaşi la preoţie cu mijloacele sau puterea de a-i conduce sau de a-i cârmui pe credincioşi în viaţa şi strădania lor pentru dobândirea mântuirii. Succesiunea apostolică este deţinută de către preoţie, ei încredinţându-i-se în mod special în Biserică misiunea de a propovădui, de a sfinţi şi de a cârmui viaţa credincioşilor.

Nu se greşeşte nici când se spune că Biserica este cea care a primit şi păstrează moştenirea apostolică, nici când se spune că preoţia este cea care a primit şi asigură păstrarea în continuare a succesiunii apostolice şi nici când se spune că arhieria sau episcopatul este factorul care asigură păstrarea succesiunii apostolice în Biserică.

Ar exista şi o a patra putere, aceea de a păstra nealterat adevărul revelat. O are numai Biserica în întregimea ei, aşa cum este ea formată din toate elementele ei constitutive: preoţie şi starea laică.

Succesiunea apostolică are două părţi:
a) puterea de a păstra nealterat adevărul revelat;
b) puterea sfinţitoare.

Aceste două elemente reprezintă alfa şi omega succesiunii apostolice, toate celelalte elemente prin care se manifestă sau în care se concretizează puterea bisericească trebuie privite numai ca elemente derivate din astea două care le pun şi pe acelea în adevărata lor lumină ca elemente auxiliare în raport cu acestea.

“Vorbind despre succesiunea apostolică trebuie să avem în vedere faptul că aceasta nu este numai o succesiune sacramentală, independentă de succesiunea de credinţă, ci că în mod principial, succesiunea în credinţă primează, ea constituind temeiul întregii puteri bisericeşti. Cu raportare la ea, transmiterea efectivă a puterii sacramentale pe cale de succesiune apostolică reprezintă doar o confirmare, un semn al existenţei sigure a credinţei adevărate. În cuprinsul succesiunii apostolice intră de fapt transmiterea întregii puteri bisericeşti iar nu numai o parte a acesteia.” (p. 226)

4. Autoritatea bisericească

Este în mod esenţial o autoritate de natură divină. Ea nu se constituie numai prin voinţa oamenilor, ci prin comunicarea unei puteri divine, comunicare care se face prin acte cu totul deosebite, necunoscute în procedeele de constituire a autorităţii comune, omeneşti.

Hirotonie = actul prin care se transmite partea sacramentală a puterii bisericeşti, adică aceea prin care se săvârşesc Sfintele Taine.

Hirotesie = actul prin care se acordă doar binecuvântări, împuternicindu-se cineva ca să îndeplinească o anumită funcţiune sacramentală sau administrativă în Biserică.

Act de trimitere canonică = actul prin care autoritatea deja constituită a Bisericii autorizează şi investeşte cu puterea dreptului, adică îndreptăţeşte pe acela care a primit deja partea sacramentală a puterii bisericeşti, şi numai în cazul când există la bază această putere, să o exercite atât pe aceasta, cât şi restul puterilor bisericeşti, adică pe cea învăţătorească şi pe cea jurisdicţională.

5. Oficiile bisericeşti

O unitate de putere bisericească se numeşte în limbajul juridic oficiu, adică puterea lucrătoare activă care este pusă efectiv în slujba unei colectivităţi, pentru a satisface o necesitate vitală a acesteia. Cuvântul oficiu nici nu înseamnă altceva decât lucrare, slujire, servire sau oficiere.

Oficiile bisericeşti se împart în:
- oficii pastorale (prin care se cârmuiesc credincioşii, în scopul de a-i ajuta să-şi dobândească mântuirea);
- oficii didactice (din învăţământul teologic);
- oficii administrative (care asigură buna funcţionare a aparatului administrativ bisericesc).

Altă clasificare:
- oficii ale clerului de mir;
- oficii ale clerului monahal.

Altă clasificare:
- oficii compatibile (care pot fi deţinute de aceeaşi persoană);
- oficii incompatibile (oficii care nu pot fi deţinute de aceeaşi persoană, din motive că ar fi producătoare de sminteală, sau cu totul nepotrivite).

Altă clasificare:
- oficii movibile (unde nu există stabilitate);
- oficii inamovibile (unde există stabilitate până la o vârstă sau pe toată viaţa).

Ocuparea oficiilor vacante se face prin:
- numire;
- alegere;
- consacrare sau hirotonie;
- instituirea formală;
- introduceea în atribuţiunile oficiilor.

Actul de numire pentru un preot sau diacon se numeşte singhelie. Pentru ierarhi se numeşt gramată.


G. Biserica, instituţie religioasă, subiect al dreptului

Numai Biserica sub înfăţişarea ei de comunitate religioasă, chipul văzut al Bisericii constituie obiect al studiului Dreptului, şi numai sub această înfăţişare ea are şi calitatea de subiect de drept.

Ca subiect de drept, Biserica poate fi definită drept comunitatea religioasă creştină al cărei ţel este înfăptuirea mântuirii membrilor săi prin folosirea mijloacelor care intră în alcătuirea puterii bisericeşti.

Membrii Bisericii sunt împărţiţi în trei categorii:
a) membrii simpli care se numesc mireni;
b) clerici;
c) monahi.

În structura Bisericii există trei stări:
a) starea laică sau starea mirenească;
b) starea clericală sau starea preoţească;
c) starea monahală sau starea călugărească.

Starea a treia este o stare morală aparte de celelalte două stări, care îşi impune să vieţuiască la un nivel mai înalt, prin observarea celor trei principale sfaturi evanghelice: al ascultării, al sărăciei şi al castităţii.

“Monahii ca o categorie aparte a Bisericii n-au existat însă dintru început şi nu constituie sau nu reprezintă un element constitutiv esenţial al structurii Bisericii cum sunt credincioşii laici şi clerici, ci constituie un element auxiliar care a apărut prin diferenţierea în timp a masei de credincioşi din rândurile căreia s-au ridicat prin alegerea unei vieţi mai austere, monahii. De aci rezultă că ei nu au în Biserică caracterul şi importanţa pe care o are elementul laic şi cel clerical fără de care Biserica nu poate să existe. Fără de elementul monahal ea a putut să existe timp îndelungat şi ar putea să dăinuiască şi de acum înainte.” (p. 232)

Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, Legislaţie şi administraţie bisericească, vol. I, 05 (note de lectură)

V. Codicii sau colecţiile de legi bisericeşti

A. Codicii şi colecţiile Bisericii ecumenice

Cuvântul cod vine de la verbul condere = a îndemeia, de aceea în înţelesul său originar, prin cuvântul cod se înţelege o colecţie de legi scrise care stau la baza unui stat sau care reprezintă temelia juridică a statului respectiv.

Colecţia juridică sau colecţia de legi are un înţeles mai larg decât termenul de cod.

Codurile sau colecţiile se mai numesc câteodată şi codici în sensul că formal sunt alcătuite ca nişte coduri în care s-au adunat tot felul de materiale, indiferent dacă sunt toate de cuprins juridic sau dacă sunt şi de alt cuprins.

“În orice caz, atunci când se vorbeşte de cod sau de codice, se înţelege că avem de-a face cu o colecţie, adică cu un material privitor la un anume sector sau domeniu de activitate cărturărească, juridică sau nejuridică, care a fost adunat şi organizat într-o anumită formă.” (p. 91)

Dreptul bisericesc îşi are izvoarele lui formale, care constau într-o serie de codici şi de colecţii în care izvoarele fundamentale şi cele întregitoare ale dreptului se găsesc uneori grupate separat, alteori de-a valma, amestecate, puse laolaltă fără vreo legătură între ele sau prea puţin organizate sistematic ori cronologic.

Codurile cunoscute în prezent sunt:
1) Codicii Apostolici sau colecţiile de canoane Apostolice;
2) Colecţiile bisericeşti de documente străvechi;
3) Codicii canonici sau colecţiile de canoane;
4) Nomocanoanele sau colecţiile de canoane şi legi de stat privind Biserica;
5) Codicii legilor de stat bizantin care cuprind norme privitoare la treburile bisericeşti;
6) Extrase de legi de stat din codicii legilor de stat bizantin care au aplicare în viaţa Bisericii;
7) Codicii sau colecţiile tipărite în Apus;
8) Colecţile canonice şi nomocanonice târzii;
9) Colecţiile de drept romano-bizantin;
10) Opera marilor canonişti.

a. Din Codicii Apostolici sau Colecţiile de canoane apostolice prezintă interes pentru dreptul canonic următoarele lucrări:
1) Capitolul XV din Faptele Apostolilor (prin care se abolesc legile juridice ale Vechiului Testament);
2) Didahia celor 12 Apostoli;
3) Canoanele lui Hipolit, zise şi Canoanele Bisericii din Alexandria, sau Tradiţia Apostolică;
4) Epitome Constitutionum Apostolorum;
5) Constitutiones Ecclesiae Aegypticae;
6) Rânduielile sau poruncile Sfinţilor Apostoli prin Clement;
7) Canones Apostolorum Ecclesiastici;
8) Constituţiile Apostolice;
9) Didascalia;
10) Optateuchos sau rânduieli ale Sfinţilor Apostoli, din care face parte şi Testamentum Domini (Testamentul Domnului nostru Iisus Hristos);
11) Statutele şi canoanele Sfinţilor Apostoli prin Clement, numite şi Canones Ecclesiastici;
12) Canoanele Apostolice sau Canoanele Sfinţilor Apostoli.

b. Colecţii bisericeşti străvechi:
1) Actele martirilor;
2) Listele scaunelor şi ale episcopilor.

c. Codicii canonici, din care ni s-au păstrat colecţii târzii:
1) Acolutia – nu ni s-a păstrat nici măcar fragmentar;
2) Sinopsa lui Ştefan Efeseanul;
3) Colecţia de canoane în 60 de capitole;
4) Colecţia de canoane în 50 de capitole – singura care s-a păstrat, colecţie de canoane cu materia organizată sistematic, atribuită canonistului Ioan Scolasticul.

d. Nomocanoanele sunt colecţii mixte de legi bisericeşti care se numesc canoane şi de legi de stat care se numesc nomi. Modul de înşirare a acestor legi cuprinde întâi canoanele care se referă la o materie, apoi sunt arătate sau chiar puse cu textul complet legile de stat privitoare la aceeaşi materie.

Principalele nomocanoane vechi care ni s-au păstrat sunt:
1) Nomocanonul în 50 de titluri sau Nomocanonul lui Ioan Scolasticul;
2) Nomocanonul în 14 titluri;
3) Nomocanonul lui Fotie (883 a.D.), cunoscut şi sub numele de Sintagma lui Fotie. Autorul a fost bun cunoscător şi al legislaţiei de stat, coautor al Colecţiei de legi cunoscută sub numele de Epanagoga (884-886), lege de tipul constituţiilor moderne – Sintagma lui Fotie este în fruntea colecţiilor oficiale de legiuiri ale Bisericii Ortodoxe;
4) Nomocanoanele mai noi – cel mai adesea compilaţii sau redactări originale la întocmirea cărora s-a procedat pentru a face faţă la diverse trebuinţe bisericeşti.

Nomocanoane în limba română:
- Nomocanonul lui Grigorie Doxopatriul (sec. XII);
- Nomocanonul lui Arsenie Antorian (141 de cap., bazat pe legislaţia lui Justinian);
- Nomocanonul lui Matei Vlastare, zis şi Sintagma Alfabetică;
- Nomocanonul duhovnicesc (sec. XIV-XV);
- Nomocanonul lui Cotelerius;
- Nomocanonul lui Manuil Malaxos;
- Cârja arhiereilor (Vactiria) (1645 a.D.);
- Nomocanonul lui Gheorghe din Trapezunt (1730 a.D.);
- Cartea foarte folositoare de suflet (1790-1794 a.D.).

e. Codicii legilor de stat care au aplicare în viaţa Bisericii
Sunt principalii codici ai legislaţiei romano-bizantine începând din veacul al IV-lea.

Ni s-a păstrat doar numele: Codex Gregorianus şi Codex Hermogenianus.

1) Codex Teodosianus (438 a.D.) – cuprinzând 16 cărţi, dintre care ultima principalele legi de stat privitoare la treburi bisericeşti, emise până atunci de împăraţi romani;
2) Corpus juris civilis – colecţia juridică cea mai importantă a legislaţiei şi a ştiinţelor Dreptului roman, alcătuită din patru opere deosebite:
a. Codex (colecţia legilor de stat), numit şi Codex Justinianeus;
b. Novelele, numite şi Novellae Constitutiones;
c. Institutiones – manual de introducere în studiul dreptului;
d. Digeste, cuprinzând sinteza gândirii juridice romane, expusă sub formă de rostiri.
3) Ecloga – cod al legilor de stat din vremea lui Leon III Isaurul (716-740);
4) Prohiron – prima încercare a dinastiei macedonene de a restaura părţile dreptului romano-bizantin pe care le mutilase sau le înlăturase Ecloga;
5) Epanagoga – după epurarea legilor introduse de iconoclaşti, sunt repuse în vigoare rânduielile omise, nu însă şi abrogate de iconoclaşti;
6) Vasilicalele – cea mai monumentală colecţie de legi romano-bizantine, întocmită de împăraţii Vasile I Macedoneanul (867-886) şi Leon VI Filosoful (886-912);
7) Novelele lui Leon VI Filosoful;
8) Hexabiblos – prescurtare a tuturor codurilor bizantine; poate fi socotită ca prototip al codurilor legislaţiei ulterioare medievale şi moderne.

f. Extrase de legi de stat privitoare la Biserică, din codurile dreptului de stat romano-bizantin

1) Colecţia în 25 de capitole
2) Colecţia în 87 de capitole
3) Colecţia tripartită (numită Collectio tripartita sau Paratitla).

g. Colecţiile de canoane ale Bisericii Orientale tipărite în Apus
1) Canones Apostolorum, veterum conciliorum constitutiones decreta pontificum antiquora (Mainz, 1525 a.D.);
2) Sanctorum Apostolorum et sanctorum conciliarum canones (Paris, 1540);
3) Canones sanctorum apostolorum, conciliorum generalium et particularium, Sanctorum Patrum (Paris, 1561);
4) Juris orientalis libri tres (Paris, 1573);
5) Juris greco-romani tam canonici quam civilis tomi duo (Frankfurt, 1596);
6) Canonces sanctorum apostolorum et sanctorum conciliorum cum comentariis Iohannis Zonarae... grece et latine (Milano, 1613);
7) Apostolorum et sanctorum conciliorum decreta (Wittenberg, 1614);
8) Biblioteca juris canonici veteris in duos tomos distribut (Paris, 1661);
9) Ecclesiae Grece Monumenta (Paris, 1677-1686);
10) Synodikon sive Pandecte canonum (Oxford, 1672);
11) Synopsis canonum sanctorum apostolorum (Londra, 1708-1710);
12) Patrologie cursus completus – series graeca (Paris, 1857-1866);
13) Juris ecclesiastici graecorum historia et monumenta (Roma, 1864-1868);
14) Acta et diplomata graeca medii aevi sacra et profana (1860-1890);
15) Regestele imperiale bizantine (Munchen, 1924, 1925 şi 1932);
16) Regestele patriarhale bizantine (Paris, 1932, 1936 şi 1947);
17) Fonti, Codificazione canonica orientale, 12 volume, Roma, Vatican, 1930-1933.

B. Codicii şi colecţiile bisericilor locale

1. Codicii şi colecţiile Bisericilor locale din Apus
Colecţii:
1) Versio Isidoriana
2) Prisca Translatio sau Versio Prisca
3) Codex canonum Ecclesiae Romanae
4) Codex canonum Ecclesiae Africanae
5) Codex canonum Ecclesiasticorum Dionisii Exigui
6) Collectio decretorum pontificum romanorum
7) Collectio Dionysio Hadriana
8) Collectio Hispana (sau Collectio Isidoriana)
9) Collectio Pseudo-Isidoriana (sau Collectio canoni Isiori Mercatoris)
10) Decretum Gratiani
11) Corpus juris canonici
12) Codex juris canonici
13) Codex juris ecclesiarum orientalium

2. Codicii şi colecţiile Bisericilor locale din Răsărit
a. Codicii şi colecţiile legiuirilor Bisericilor Ortodoxe particulare de limbă greacă

1) Ton aghion Sinodon... nea... sinatroisis (Veneţia, 1761);
2) Sillogi panton ton ieron ke tion kanonon (Veneţia, 1787);
3) Kanonicon (Constantinopol, 1789);
4) Pidalionul (Leipzig, 1800);
5) Sintagma Ateniană (Atena, 1852-1859);
6) Orânduirile canonice;
7) Legislaţia Patriarhatului Ecumenic;
8) Codicii greceşti;
9) Documente Patriarhiceşti;
10) Canoanele Bisericii Ortodoxe;
11) Jus greco-romanum.

b. Codicii şi colecţiile legiuirilor Bisericilor Ortodoxe de limbi slave
1) Codicii şi colecţiile Bisericii Ortodoxe din Moravia Mare
a. Nomocanonul lui Metodie
2) Codicii şi colecţiile legiuirilor Bisericii Ortodoxe Sârbe
a. Cormiciaia Sf. Sava
b. Zaconicul lui Ştefan Duşan
c. Sintagma lui Matei Vlastare în traducere slavonă
d. Zbornik Pravila
3) Codicii şi colecţiile legiuirilor Bisericii Ortodoxe Bulgare
a. Cormiciaia
b. Pravilata
4) Codicii şi colecţiile legiuirilor Bisericilor Ortodoxe Ruse
a. Nomocanon în limba slavă din sec. X
b. Nomocanonul în 50 de titluri al lui Ioan Scolasticul
c. Nomocanonul în 14 titluri
d. Nomocanonul sau Pravila Legii
e. Cormiciaia Kniga
f. Kniga Pravil
g. Pravila Sfinţilor Apostoli, a Sfintelor Soboare Ecumenice şi Locale şi a Sfinţilor Părinţi, cu comentarii

3. Codicii şi colecţiile legiuirilor Bisericii Ortodoxe Române. Codici şi colecţii în manuscris
Creştinismul românesc de rit ortodox este de origine oriental-răsăriteană şi de limbă latină. Sub influenţa grecească de mai târziu şi apoi sub influenţa slavă, viaţa bisericească a românilor a luat înfăţişări diverse.

Urmele legiuirilor latine s-au păstrat numai în documentul viu al limbii, iar locul lor l-au luat colecţii de legiuiri bisericeşti greceşti şi slave.

Principalul centru de multiplicare şi de difuzare a scrierilor bisericeşti de tot felul, inclusiv a colecţiilor canonice şi nomocanonice, centru cu care Biserica română a avut strânse legături, era Muntele Athos.

5. Codicii şi Colecţiile de legiuiri bisericeşti în limba română în manuscris
1) Pravila ritorului şi scolasticului Lucaci (Pravila de la Putna, 1581);
2) Pravila popii Toader din Râpa de Jos, 1610);
3) Pravila din Codex Neagoianus;
4) Pravila de ispravă oamenilor;
5) Pravila aleasă (înainte de 1632);
6) Zaconicul lui Sava Brancovici;
7) Statutul Ţării Făgăraşului.

6. Codicii şi colecţiile canonico-juridice. Pravilele tipărite în limba română
Pravilele sunt cărţi de legiuiri bisericeşti. Toate pravilele tipărite pe teritoriul ţării au fost în limba română, niciuna în limba slavonă, fiind solicitate într-un text accesibil, pe înţeles, atât de slujitorii Bisericii cât şi de dregătorii Statului. Pravila îmbrăţişează viaţa de fiecare zi.

1) Pravila diaconului Coresi (Braşov, 1563);
2) Dreptătoriu de leage. Pravila Bisericească sau Pravila cea Mică de la Govora (1640-1641);
3) Şapte Taine a Bisericii sau Pravila pre scurt aleasă (Iaşi, 1644);
4) Carte Românească de învăţătură de la Pravilele împărăteşti sau Pravila lui Vasile Lupu (Iaşi, 1646);
5) Îndreptarea Legii cu Dumnezeu. Pravila Mare sau Pravila lui Matei Basarab (Târgovişte, 1652).

Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, Legislaţie şi administraţie bisericească, vol. I, 04 (note de lectură)

IV. Izvoarele dreptului canonic

Noţiunea de izvor al dreptului este folosită în sensul de formă de exprimare a dreptului.

1. Izvoarele materiale sau factorii de determinare a Dreptului canonic

Factorii de determinare a Dreptului canonic, sau izvoarele materiale, sunt:
a) condiţiile obiective specifice ale societăţii omeneşti organizate sub formă de Stat în cadrul căreia se desfăşoară activitatea Bisericii;
b) Biserica însăşi sau viaţa bisericească.


2. Izvoarele formale sau formele de exprimare a Dreptului canonic

a. Izvoarele formale generale ale întregii Biserici

a) Izvoare fundamentale sau principale = dau un conţinut propriu Dreptului canonic, care nu se poate dispensa de ele fără a-şi păgubi substanţa, fără a-i altera natura juridică. Ele sunt:
1. Adevărurile revelate de credinţă şi normele morale desprinse din acestea, aşa cum sunt cuprinse în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, ca depozitare a Revelaţiei divine;
2. Normele canonice sau canoanele cuprinse în colecţia fundamentală de canoane;
3. Obiceiul de Drept bisericesc şi normele canonice stabilite prin consensul unanim al Bisericilor (consensus Ecclesiae dispersae);
4. Legile fundamentale ale statelor.

“Vechiul Testament cuprinde şi norme juridice, adică legi de drept, din cauza neputinţei omului de a-şi alcătui el singur norme juridice” (p. 73)

Noul Testament nu apare nicidecum ca având caracterul unui cod de drept.

Sub numele de canoane se înţeleg legile de drept ale Bisericii sau legile bisericeşti scrise. Cuvântul canon mai are şi alte înţelesuri bisericeşti, şi anume acela comun de pedeapsă care se aplică penitenţilor precum şi acela folosit în cult, unde are înţelesul curent de “grup de cântări organizate”.

După cuprins, există mai multe feluri de canoane:
a) Canoane de cuprins dogmatic;
b) Canoane de cuprins religios-moral;
c) Canoane de cuprins cultic;
d) Canoane de cuprins canonic propriu-zis sau de cuprins juridic;
e) Canoane de cuprins mixt.

Codul canonic al Bisericii este alcătuit din patru categorii de canoane:
a) Canoanele Apostolice, sau canoanele Sfinţilor Apostoli;
b) Canoanele Sinoadelor Ecumenice;
c) Canoanele sinoadelor locale;
d) Canoanele Sfinţilor Părinţi.

Canoanele apostolice provin dintr-o epocă care începe cu cea apostolică, dar durează până în veacul V. Au fost alcătuite fie de către unii din ucenicii Sfinţilor Apostoli, fie de alţi oameni pricepuţi din epoca post-apostolică şi din veacurile următoare. Au fost grupate într-o singură colecţie de 85 de canoane, neorganizate sistematic.

Canoanele Sinoadelor ecumenice sunt emisa de şase din cele şapte Sinoade ecumenice:
a) Sinodul I ecumenic (Niceea, 325 a.D.) – 20 canoane;
b) Sinodul II ecumenic (Constantinopol, 381 a.D.) – 7 canoane;
c) Sinodul III ecumenic (Efes, 431 a.D.) – 8 canoane;
d) Sinodul IV ecumenic (Calcedon, 451 a.D.) – 30 canoane;
e) Sinodul VI ecumenic (numit şi Sinodul Trulan, 691-692 a.D.) – 102 canoane;
f) Sinodul VII ecumenic (Niceea, 787 a.D.) – 22 canoane.

Sinoadele locale care ni s-au păstrat:
a) Sinodul de la Cartagina (256 a.D.) – 1 canon;
b) Sinodul de la Ancira/Ankara (314 a.D.) – 25 canoane;
c) Sinodul de la Neocezareea (314 a.D.) – 15 canoane;
d) Sinodul de la Gangra (343 a.D.) – 21 canoane;
e) Sinodul de la Antiohia (341 a.D.) – 25 canoane;
f) Sinodul de la Laodiceea (349 a.D) – 60 canoane;
g) Sinodul de la Sardica (343 a.D.) – 21 canoane;
h) Sinodul de la Constantinopol (394 a.D.) – 2 canoane;
i) Sinodul de la Cartagina (419 a.D.) – 133 canoane.

Canoanele Sfinţilor Părinţi nu sunt canoane în înţelesul specific al acestui cuvânt, ci sunt rânduieli pe care le-au stabilit ocazional un număr de Sfinţi Părinţi, în legătură cu diverse probleme practice ale vieţii bisericeşti. Cei 13 Sfinţi Părinţi ale căror rânduieli bisericeşti au fost incluse în codul canonic al Bisericii, sunt:
a) Dinisie al Alexandriei – 4 canoane;
b) Grigorie Taumaturgul al Neocezareei – 12 canoane;
c) Petru al Alexandriei – 15 canoane;
d) Atanasie cel Mare – 3 canoane;
e) Vasile cel Mare – 92 canoane;
f) Timotei al Alexandriei – 18 canoane;
g) Grigorie Teologul de Nazianz – 1 canon;
h) Amfilohie din Iconiu – 1 canon;
i) Grigorie de Nyssa – 8 canoane;
j) Teofil al Alexandriei – 14 canoane;
k) Ciril cel Mare – 5 canoane;
l) Ghenadie al Constantinopolului – 1 canon;
m) Tarasie – 1 canon.

Legile nescrise, păstrate şi transmise din generaţie în generaţie, se numesc obiceiuri de drept. Ele au pretutindeni puterea legilor scrise şi trebuie să fie de acord cu acestea, sau să nu fie contrare celor scrise. Totalitatea lor formează dreptul consuetudinar sau dreptul cutumiar.

În practică, obiceiul de drept bisericesc s-a praticat întotdeauna în viaţa bisericească, adică a fost socotit ca având cel puţin puterea legii scrise, câteodată chiar prevalând faţă de aceasta şi ajungând să o abroge.

Regula de interpretare a legilor: “Consuetudo, optima legum interpres” – obiceiul de drept poate fi folosit nu numai în cazul când lipsesc legile scrise sau când acestea cad în desuetudine, ci şi pentru justa interpretare a acestora.


b. Izvoarele generale întregitoare

Întregirea nu este de importanţă deosebită, Dreptul bisericesc ar putea să existe şi fără ele. Pot fi împărţite în următoarele categorii:
1. Hotărârile sinoadelor endemice, ale altor sinoade locale, ale unor sinoade patriarhale, ale sinoadelor zise panortodoxe, ale comisiilor şi conferinţelor sau consfătuirilor interortodoxe sau panortodoxe.
2. Pravilele călugăreşti, adică regulile monastice.
3. Canoanele cuprinse în oarecare scrieri ale unor Sfinţi Părinţi sau altor scriitori bisericeşti, precum şi tipicele sau rânduielile sfintelor slujbe, precum şi aşa-zisele canonarii.
4. Părerile canoniştilor.
5. Jurisprudenţa bisericească, elaborată pe bază de obicei, de hotărâri ale instanţelor bisericeşti superioare sau elaborată de către canoniştii a căror autoritate este recunoscută în Biserică şi fixată în scrierile rămase de la aceştia.

Sinoadele endemice au fost nişte sinoade cu caracter local care s-au practicat în centrele mai importante ale Bisericii, mai ales la Constantinopol şi la Roma, dar n-au lipsit nici în alte oarecare centre bisericeşti mai mari.

Pravilele sau regulile monastice:
a) Regulile Sf. Pahomie cel Mare;
b) Regulile Sf. Vasile cel Mare;
c) Regulile Sf. Ioan Casian;
d) Regulile lui Benedict de Nursia;
e) Regulile Sf. Sava Sfinţitul din Ierusalim, de la care s-a ajuns la “Statutul Frăţiei Sfântului Mormânt”
f) Regulile Sf. Teodor Studitul;
g) Regulile Sf. Atanasie Antonitul, de la care s-a ajuns la “Statutul de organizare a Sfântului Munte”
h) Regulile lui Teodosie Pecerski;
i) Regulile lui Sava de la Hilandar.

Tâlcuitorii legilor bisericeşti se numesc canonişti.

Doctrina canonică se află exprimată în scrisori personale, în cuvântări, în răspunsuri polemice sau în răspunsuri la întrebări puse de alţii, în dialoguri, în observaţii sau scurte note asupra textelor de canoane sau legi, numite “scholii”, în comentarii ocazionale sau sistemtice, la unele părţi ale legislaţiei bisericeşti sau la toate Canoanele şi la cele mai multe legi politico-bisericeşti, în consultaţii date asupra unor chestiuni canonice, în povăţuiri canonice, în hotărâri canonice, în dispoziţii sau rânduieli canonice ale ierarhilor, în scrisori enciclice de îndrumare sau de mustrare, în studii sau tratate speciale, asupra unor chestiuni controversate sau scrise în scopul de a le servi şi altora, cum sunt unele privitoare la pocăinţă, sau unele colecţii de canoane, de legi politico-bisericeşti, nomocanoane sau alte feluri de scrieri.

Principalii canonişti ai veacului III sunt:
a) Sfântul Ciprian al Cartaginei;
b) Sfântul Dionisie cel Mare al Alexandriei.

Principalii canonişti ai veacului IV sunt:
a) Sfântul Vasile cel Mare;
b) Sfântul Ioan Gură de Aur.

Alţi canonişti:
a) Sfântul Ioan Scolasticul (sec. VI);
b) Dionisie Exiguul (sec. VI);
c) Sfântul Teodor Studitul;
d) Patriarhul Fotie, alcătuitorul în forma definitivă a codului nomocanonic oficial al Bisericii (883 a.D.).

În veacurile XI-XII apar noi canonişti:
a) Alexie Aristen, nomofilax (rector) al şcolii superioare de drept din Constantinopol;
b) Ioan Zonara, cronograf;
c) Teodor Balsamon, nomofilax al şcolii superioare de drept din Constantinopol;
d) Nil Doxapatriul;
e) Dimitrie Homatenul;
f) Arsenie Antorian.


b. Izvoarele particulare, privind Bisericile locale

1) Izvoare fundamentale:
a) legislaţia bisericească proprie;
b) uzul particular de Drept bisericesc;
c) legislaţia de Stat;
d) acordurile dintre Biserică şi Stat.

2) Izvoare întregitoare:
a) hotărâri (decrete, decizii, etc.), regulamente, pastorale, circulare, instrucţiuni, sau orice alte acte normative ale sinoadelor particulare, arhiereşti şi mixte;
b) hotărâri sau decizii, circulare etc., ale ierarhilor;
c) jurisprudenţa;
d) părerile canoniştilor Bisericii în chestiuni locale.

Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, Legislaţie şi administraţie bisericească, vol. I, 03 (note de lectură)

III. Disciplina sau studiul dreptului canonic

1. Definiţia Dreptului canonic

Prin Drept canonic se înţelege dreptul religios creştin sau dreptul Bisericii creştine, adică suma principiilor şi normelor de drept după care se organizează şi conduce întreaga Biserică creştină, adică toate confesiunile creştine.

Ca disciplină sau studiu, dreptul canonic ortodox face posibilă învăţarea sau însuşirea intelectuală a unor anumite adevăruri, rânduieli, principii, norme sau legi după care se organiezează Biserica Ortodoxă.

Definiţie: Dreptul canonic este disciplina teologico-juridică în cadrul căreia se expun principiile şi normele de drept după care se organizează şi se conduce Biserica Ortodoxă, sub aspectul ei văzut de societate religioasă creştină.

Definiţie: Dreptul canonic este ştiinţa teologico-juridică, studiind metodic şi expunând sistematic principiile şi normele de drept după care se organizează şi se conduce Biserica Ortodoxă sub aspectul ei văzut de societate creştină.

Dreptului canonic i se mai zice şi Drept bisericesc întrucât canoanele sunt legi ale Bisericii, legi bisericeşti stabilite de către un Sinod Ecumenic sau cel puţîn acceptate ca atare de către un Sinod Ecumenic, ele fiind formulate de alte sinoade sau chiar de unii Sfinţi Apostoli şi unii Sfinţi Părinţi ai Bisericii.


2. Studiul Dreptului canonic şi necesitatea lui

Legile de drept elaborate de autoritatea laică a statului, prin care se realizează ordinea juridică socială, pot deveni auxiliare mijloacelor religioase precum şi mijloacelor morale bisericeşti, deoarece servesc la îndreptarea cetăţeanului prin obişnuirea lui cu rânduieli, deprinderea lui cu săvârşirea de fapte bune şi folositoare. Nu sunt mijloace curente, comune şi direct legate de acţiunea harului, ci mijloace extraordinare, care se folosesc la nevoi grave, în lipsa celor prin care acţionează Harul, ca mijloace indirecte ale acestuia.

Biserica, după natura ei, este supusă unor rânduieli care ţin inevitabil de aspectul său material şi care în totalitatea lor formează un ghid practic, un îndrumător cu putere de lege voită de Întemeietorul ei, cu putere de lege divină care se răsfrânge în mii de reguli asupra întregii manifestări şi trăiri externe, materiale, a credinţei şi a lucrării harului.

Toate mijloacele şi formele materiale ale Bisericii sau cele născute din necesitatea convieţuirii sociale în Biserică şi din necesitatea potrivirii celor divine cu cele seculare, sunt elemente constitutive ale ei, ţin de natura ei, dar nu ca ţeluri, ci ca mijloace conforme veacului şi apte să-i asigure durarea în el, către ţinta cea de dincolo.


3. Dreptul canonic şi disciplinele înrudite

Dreptul canonic se situează pe scara importanţei sub teologia biblică şi teologia dogmatică, pentru că se ocupă de analizarea şi interpretarea unui fenomen care nu are caracterul necesităţii pentru Biserică şi mântuire, aşa cum îl are credinţa.

Dreptul canonic este un auxiliar al disciplinelor teologice de bază, şi face parte din teologia practică.

Dreptul canonic este o ramură a ştiinţelor juridice, prin faptul că se ocupă de legile de drept care servesc la guvernarea unei organizaţii religioase.

Teologia practică se împarte în trei grupe de materii de studii sau discipline teologice:
- Studiile care arată ce trebuie să se ştie şi ce trebuie să se facă pentru exercitarea puterii învăţătoreşti în Biserică (omiletica, catehetica şi pedagogia);
- Studiile care arată ce trebuie să se ştie şi cum trebuie să se lucreze pentru exercitarea puterii sfinţitoare în Biserică (liturgica, ritualul bisericesc şi cântarea bisericească);
- Studiile care arată ce trebuie să se ştie şi cum trebuie să se procedeze pentru exercitarea puterii cârmuitoare, conducătoare, pastorală sau jurisdicţională în Biserică (pastorala şi dreptul canonic).

“Ca atare Dreptul canonic va fi în mod necesar, în primul rând, un studiu sau o disciplină teologică, şi apoi, în al doilea rând un studiu sau o disciplină juridică, situându-se prin cele două aspecte sau prin cele două părţi ale conţinutului său, deopotrivă în sistemul studiilor juridice, ca şi în sistemul studiilor teologice.” (p. 67)

Conform Bisericii Ortodoxe, dreptul constituie o necesitate a stării de după căderea în păcat.

Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, Legislaţie şi administraţie bisericească, vol. I, 02 (note de lectură)

II. Dreptul în viaţa Bisericii

A. Factori care au determinat formarea dreptului bisericesc


Denumiri pentru elementul juridic, operant în viaţa bisericească:
a) Lege divină;
b) Lege eternă;
c) Drept divin;
d) Lege naturală;
e) Drept natural;
f) Lege;
g) poruncă;
h) rânduială;
i) canon;
j) lege bisericească;
k) aşezământ;
l) învăţătură, etc.

Noţiunea de Drept divin era o noţiune curentă a epocii în care s-a întemeiat Biserica, o aveau şi evreii, şi romanii sub numele de Jus sacrum şi Jus divinum. Sensul acestei noţiunea era însă mult mai larg decât cel strict juridic.

Noţiunea de Drept natural nu are nici ea un conţinut strict juridic, ci unul mai larg, intrând în ea concepte religioase şi moral-religioase, de tipul celor care formează miezul Dreptului divin.

În Biserică, noţiunea de drept, indiferent cum a fost exprimată a avut şi continuă să aibă un conţinut care depăşeşte sfera juridicului, ancorând mereu în religios şi etic, şi axându-se pe aceste elemente în mod prevalent.

Întrebare 01: De ce a recurs Biserica şi la serviciile dreptului, adică la folosirea normelor juridice alături de cele religioase şi etice specifice ei?

Întrebare 02: Cum şi de când şi-a creat Biserica norme juridice? De unde şi le-a luat?


1. Motivarea folosirii normelor de drept de către Biserică

a) Biserica este destinată să lucreze sub categoria timp, iar timpul este inegal, cuprinzând epoci şi rânduieli de viaţă, care reclamă în mod inexorabil şi elementul Drept.

b) Dar se va zice: Biserica a fost înzestrată de Mântuitorul cu toate elementele necesare pentru a-şi îndeplini misiunea sa, iar dintre aceste elemente lipseşte Dreptul, şi atunci, nu cumva folosirea lui este de prisos, sau nu constituie cumva chiar o alterare a naturii şi lucrării Bisericii, o cădere din har?

Este adevărat că Revelaţia Noului Testament nu cuprinde norme juridice.

c) Cum însă Biserica era destinată să lucreze “în toată vremea” şi “până la sfârşit” (Matei XXVIII, 20), în condiţiile vieţii pământene, iar nu doar pentru viaţa de apoi, se înţelege că ei i s-a încredinţat puterea de a se folosi de condiţiile viaţii din “veacul acesta”, în acord cu scopul său.


2. Momentul şi modalitatea creerii normelor juridice pentru Biserică

a) O parte din primii creştini, proveniţi dintre evrei, au ţinut la rânduielile Legii vechi, şi printre acestea şi la cele cu caracter juridic ale Vechiului Testament. Creştinii din această categorie apar ca cei dintâi exponenţi ai ideii de drept în Biserică.

“Dar stricăciunea provocată de păcat n-a putut fi vindecată prin mijloacele pe care i le oferea iniţial religia şi morala. Ea l-a împins la fărădelegi, care l-au prăbuşit într-o nouă cădere, care, prin urmările sale, a impus necesitatea înzestrării lui, pe cale de revelaţie, şi cu legi juridice, pentru că cele religioase şi morale de până atunci nu mai erau suficiente pentru a-i stăpâni dezlănţuirea patimilor pe povârnişul deschis de noul păcat. Când s-a produs această prăbuşire şi în ce anume va fi constat, nu putem preciza în mod cert. Cu toată probabilitatea însă, ea se va fi produs înainte de cea dintâi lege juridică revelată, şi va fi constat în păcatul care a generat împărţirea societăţii în stăpâni şi stăpâniţi, pentru că, înainte de a se despica printr-un astfel de păcat unitatea neamului omenesc, dreptul n-avea raţiune, n-avea rost, n-avea obiect.” (p. 32)

b) Chiar dacă primii creştini s-au putut lipsi de norme juridice în interiorul comunităţilor lor, nu la fel s-au petrecut lucrurile în ceea ce priveşte relaţiile lor cu lumea din afara Bisericii, cu semenii necreştini şi cu imensul aparat juridic al imperiului roman.

În chestiunile privind căsătoria, tutela, moştenirile, testamentele, legatele, contractele de tot felul, dreptul s-a altoit inevitabil pe făptura Bisericii.

c) Elementul care a determinat în chipul cel mai hotărâtor elaborarea şi adoptarea unor norme juridice în viaţa Bisericii l-a reprezentat lipsa de omogenitate socială a membrilor ei.

d) Normele bisericeşti au provenit din Dreptul Roman şi Dreptul Mozaic, dar şi din alte norme locale.

e) Comunităţile creştine au fost în situaţia în care au apelat la creştini cetăţeni romani pentru a-i reprezenta. În felul acesta, normele Dreptului Roman au fost puse în acord cu credinţa şi cu normele morale creştine.


3. Specificul normelor de drept create pentru Biserică

Alte premise care au contribuit în latura religioasă şi morală la însuşirea şi elaborarea normelor de drept de către Biserică:

a) Conştiinţa de sine a Bisericii, care a acceptat să folosească Dreptul ca instrument de neocolit pentru organizarea credincioşilor.

b) Biserica s-a lovit de realitatea pe care o reprezenta Dreptul în lumea veche, şi aşa cum a folosit mijloacele tehnice, valorile culturii, şi-a însuşit şi a folosit Dreptul.

c) Biserica nu şi-a apropriat decât acele norme care nu-i atingeau natura şi misiunea sa. Pe celelalte le-a aplicat şi respectat în virtutea respectului datorat statului, dar nu şi le-a însuşit niciodată.

d) Obişnuindu-se cu Dreptul, Biserica şi-a creat propriile norme corespunzătoare dezvoltării sale.

e) O importanţă deosebită pentru încetăţenirea dreptului în Biserică au avut scrierile lui:
- Tertulian;
- Ulpianus;
- Modestinus.

Episcopul Optat din Mileve (Numibia), chemând la ordine, justifică folosirea dreptului de către Biserică, precizând: “Nu este Statul în Biserică, ci Biserica în Stat”.

Biserica Apuseană a mers atât de departe în însuşirea şi elaborarea de norme juridice, încât a ajuns de timpuriu să depăşească prin volumul legislaţiei sale, legislaţiile de stat. Dreptul său poate fi considerat de fapt mai mult un jus politicus şi mai puţin un jus ecclesiasticum.

Normele de drept constituie un pilon indispensabil al societăţii creştine. Prin aceste norme s-au statornicit alcătuirea generală a societăţii bisericeşti, elementele din care se compun organismul social al Bisericii, raporturile dintre acestea, ca şi funcţiunile pe care ele le îndeplinesc.


B. Despre normele canonice

Normele canonice sunt regulile prin care autoritatea bisericească stabileşte cum trebuie să acţioneze sau să se comporte membrii Bisericii în anumite condiţii determinate, pentru ca acţiunea lor să fie eficientă şi apreciată pozitiv în raport cu credinţa religioasă sau normele religioase şi normele eticii rezultate din ea. Ele sunt prospective şi teleologice, adică conturează modul de desfăşurare a unei acţiuni viitoare şi au la bază o anumită concepţie sau doctrină despre reuşita unei acţiuni, un anumit scop bine definit care nu poate fi altul decât scopul Bisericii, mântuirea credincioşilor.

Valorile religios-morale din cadrul Bisericii reprezintă scopuri bisericeşti şi acţiuni preferenţiale, cum sunt: sfinţenia, adevărul, binele, responsabilitatea, echitatea, dreptatea, libertatea etc.

Norma canonică, principiul sau regula de drept canonic are un rol deosebit în ansamblul normelor religioase şi morale, rol ce decurge din poziţia pe care o are dreptul canonic în Biserică şi de forţa de interesare pe care o exercită asupra conduitei credincioşilor.

Norma canonică are în principiu caracter imperativ, general şi abstract. Stabilind o conduită tipică sau o conduită etalon, norma canonică este un nivel de conduită, o măsură unică de apreciere a comportamentului credinciosului, un model obligatoriu.

Definiţie: Norma canonică este un principiu sau o regulă de conduită cu caracter general şi impersonal, instituită sau sancţionată de Biserică, a cărei respectare este obligatorie şi garantată de organele puterii bisericeşti şi de opinia obştii credincioşilor din cadrul comunităţii religioase.

Normele dreptului canonic nu se adresează persoanelor declarate incapabile.

Norma canonică are o anumită structură:
a) o structură internă sau logico-juridică;
b) o structură externă sau tehnico-legislativ

Structura internă sau logico-juridică are trei elemente:
a) ipoteza (stabileşte împrejurările în care se aplică norma);
b) dispoziţia (cuprinde regula de conduită propriu-zisă, indicând comportamentul precis în împrejurările stabilite de ipoteză);
c) sancţiunea (măsurile ce urmează a fi aplicate pentru încălcarea normei).

Structura externă sau tehnico-legislativă este organizarea şi formularea normei juridice în articole, paragrafe, aliniate, capete, glave, zaciale etc.

În canoane, pe lângă normele canonice alcătuite din cele trei elemente, întâlnim şi o serie de principii, reguli sau norme ce aparţin altor domenii, celui religios-moral, cultic etc., şi o serie de definiţii dogmatice, care toate au valoare canonică, dar care nu sunt în ele însele norme de drept canonic.

Normele canonice pot fi clasificate după diferite criterii:
a) după obiectul reglementării;
b) după forţa canonică;
c) după caracterul conduitei prescrise;
d) după gradul de detaliere sau de generalizare;
e) după anumite trăsături structurale (ipoteza, sancţiunea etc.).

După forţa canonică, se disting:
a) norme cuprinse în canoane ale Sinoadelor ecumenice;
b) norme ale sinoadelor locale, recunoscute ca având valoare generală de un sinod ecumenic;
c) norme ale sinoadelor locale ale Bisericilor autocefale etc.

După caracterul conduitei prescrise, normele canonice se împart în:
a) norme imperative;
b) norme permisive;
c) norme dispozitive;
d) norme de recomandare.

Normele imperative impun sau interzic o acţiune. Când impun o acţiune se numesc norme onerative (obligaţionale). Când interzic o acţiune se numesc norme prohibitive.

Normele permisive autorizează să se facă o anumită acţiune.

Normele dispozitive conferă dreptul de a determina conduita pe care trebuie să o desfăşoare.

După sfera de aplicare şi gradul de generalitate ale normelor canonice, distingem:
a) norme generale;
b) norme speciale;
c) norme de excepţie.

Normele generale definesc instituţii de drept canonic.

Normele speciale se referă la anumite fapte antireligioase şi antimorale cu caracter social.

Normele de excepţie instituie un regim derogatoriu, vizând în special protecţia anumitor categorii de credincioşi, membri ai Bisericii din cele trei stări bisericeşti.

Normele speciale derogă de la normele generale, deci în ipoteza unor reglementări contradictorii se aplică norma specială.

Normele speciale sunt întotdeauna de strictă interpretare, neputând fi aplicate decât în limitele expres prevăzute de canon.

După trăsăturile elementelor structurale, normele canonice se clasifică în:
a) norme determinante (a căror structură se găseşte integral în cuprinsul unui canon);
b) norme de trimitere (a căror structură se întregeşte făcând apel şi la prevederile altor canoane în vigoare);
c) norme în alb (care în momentul elaborării nu cuprind toate elementele structurale, acestea urmând a fi completate prin canoane ulterioare).

De obicei acţiunea unei norme canonice încetează prin desuetudine, neaplicare, nemaiexistând mobilul care a dus la formularea ei.

Organele bisericeşti chemate să soluţioneze un litigiu concret sunt obligate:
- să verifice împrejurările în care s-a petrecut fapta;
- să cunoască materialul legislativ în vigoare care ar putea fi aplicat în acest caz;
- să interpreteze corect şi să găsească soluţia canonică cea mai potrivită pentru cazul dat.

Stabilirea stării de fapt constă în culegerea tuturor informaţiilor necesare pentru descoperirea adevărului în speţa dată.

Stabilirea elementelor canonice constă în selecţionarea sau alegerea normelor canonice ce urmează a fi aplicate situaţiei de fapt. Această etapă implică:
- identificarea acelei reguli de drept canonic în a cărei ipoteză se găsesc împrejurările de fapt;
- verificarea autenticităţii normei;
- verificarea legalităţii normei, în sensul conformităţii ei cu normele canonice generale, în primul rând cu hotărârile Sinoadelor ecumenice;
- interpretarea normei canonice.

În cazul în care împrejurarea de fapt nu este prevăzută în niciun canon, se recurge la “analogia legii”, aplicându-se o normă canonică asemănătoare care se referă la un caz analog. Când nu este nicio normă canonică asemănătoare se recurge la procedeul “analogiei dreptului”, făcându-se apel la principiile generale ale dreptului canonic.

Interpretarea se face în baza unor norme exprese de reglementare şi în conformitate cu principiile corespunzătoare reglementării.

Interpretarea cazuală dă naştere unei practici a aplicării dreptului canonic.

Interpretarea oficială este de regulă opera unui organ bisericesc competent.

Interpretarea neoficială, denumită şi “doctrinară”, este dată de opiniile unor persoane neoficiale, în primul rând ale specialiştilor, ale canoniştilor.

Prin metode de intepretare înţelegem totalitatea procedeelor tehnico-juridice folosite pentru descoperirea conţinutului prevederilor normelor canonice în scopul aplicării lor la cazuri concrete.

Metodele de interpretare sunt în număr de patru:
a) metoda gramaticală;
b) metoda sistemică;
c) metoda istorică;
d) metoda logică.

Prin metoda gramaticală se analizează textul legii sau canonului pornind de la înţelesul cuvintelor folosite, de la legăturile dintre ele, de la structura frazei etc.

Prin metoda sistematică se face corelaţia normei interpretate cu alte prevederi, având acelaşi obiect de reglementare.

Prin metoda istorică, norma canonică este analizată atât prin prisma lucrărilor pregătitoare ce au dus la aplicarea ei, cât şi a reglementărilor anterioare pe care le-au înlocuit.

Metoda logică face apel la procedeele şi legile logicii formale pentru stabilirea sensului exact al normei analizate.

Interpretarea literală sau declarativă = conţinutul normelor canonice coincide cu textul formulat. Nu este vorba despre un procedeu, ci de un principiu de interpretare potrivit căruia organul de aplicare a canonului trebuie să privească conţinutul ce rezultă din litera normei canonice, iar nu conţinutul ei real care poate fi diferit uneori de conţinutul aparent.

Interpretarea extensivă = conţinutul normei este mai larg decât formularea ei textuală.

Interpretarea restrictivă = formularea textului este mai largă decât conţinutul ei real.

Actul de aplicare a dreptului canonic poartă denumiri diferite după poziţia organului de jurisdicţie în ierarhia treptelor organelor de jurisdicţie (hotărâri, decizii etc.). El trebuie să îndeplinească o serie de condiţii de formă şi de fond:
- să arate organul care emite actul;
- să descrie starea de fapt în speţa dată spre rezolvare;
- să enumere probele administrate în vederea descoperirii adevărului material;
- să enunţe încadrarea canonică şi indicarea normei canonice date;
- să pronunţe soluţia adoptată, sancţiunea aplicată, modul de executare şi organul îndreptăţit a duce la îndeplinire hotărârea luată.

Actul de aplicare, hotărârea sau decizia forului de jurisdicţie, formal are două părţi:
a) în partea întâi se descrie pe larg modul în care s-a desfăşurat procesul;
b) în partea a doua, dispozitivul, se indică soluţia, baza legală şi modul ducerii la îndeplinire a hotărârii.

Clasificarea canoanelor după conţinut:
a) canoane cu cuprins juridic;
b) canoane cu conţinut moral sau etic;
c) canoane cu conţinut doctrinar sau dogmatic;
d) canoane cu conţinut ceremonial-liturgic;
e) canoane cu cuprins mixt.

Ca legi de drept, canoanele trebuie să îndeplinească o serie de condiţii:
a) să servească viaţa omenească în general şi scopul Bisericii în special;
b) să fie în conformitate cu doctrina canonică sau concepţia despre drept a Bisericii;
c) să fie date de autoritatea bisericească competentă şi numai în limitele competenţei ei;
d) să se încadreze în sistemul de drept canonic existent;
e) să fie clare, fără echivocuri;
f) să fie aplicabile etc.

Canoanele se împart în două mari categorii:
1. Canoane, legi sau măsuri legale interne, cu valabilitate în interiorul fiecărei Biserici locale sau particulare;
2. Canoane, legi sau măsuri externe, prin care se reglementează relaţiile interbisericeşti, sau în genere relaţiile externe ale Bisericii.

Din prima categorie fac parte:
- vechile canoane ale unor sinoade particulare care n-au intrat în colecţia fundamentală de canoane ale Bisericii, obiceiurile bisericilor particulare sau locale, ca şi unele obiceiuri din cuprinsul eparhiilor sau chiar din cuprinsul unor unităţi mai mici, parohii;
- hotărârile sinoadelor particulare;
- hotărârile sinoadelor mitropolitane;
- statutele;
- canonismele;
- deciziile sau decretele ierarhilor;
- circularele;
- ordinele;
- felurite legi de stat, decizii, decrete sau alte hotărâri cu caracter normativ pe care le ia autoritatea de stat cu privire la chestiunile bisericeşti.

Din a doua categorie fac parte:
- canoanele cuprinse în codul general de legi al Bisericii şi anume: canoanele apostolice, canoanele Sinoadelor ecumenice, canoanele unor sinoade particulare şi cnoanele unor Sfinţi Părinţi recunoscute prin hotărârea unor Sinoade ecumenice ca având valabilitate generală în Biserică, obiceiurile de drept general valabile în Biserică;
- hotărârile luate de sinoadele pan-ortodoxe;
- hotărâri adoptate prin consimţământul unanim al Bisericilor sau prin acel “consensus ecclesiae dispersae”;
- înţelegerile sau acordurile dintre două sau mai multe biserici;
- înţelegerile sau acordurile cu statele;
- înţelegerile sau acordurile cu alte biserici sau confesiuni;
- o seamă de legi cu cuprins bisericesc, care interesează Biserica, emanate de la autoritatea de stat bizantină, care au intrat în practica Bisericii ecumenice în urma acceptării lor de către autoritatea bisericească.

Normele canonice nu au sancţiuni de genul mijloacelor de constrângere externă pe care le foloseşte practica judiciară în scopul impunerii respectului legilor şi a pedepsirii celor care le încalcă. Există însă sancţiuni de natură religioasă şi morală, care exercită o constrângere prin intermediul conştiinţei.

Sancţiunile bisericeşti se numesc în limbaj comun pedepse, sau în limbaj bisericesc se numesc canoane sau epitimii.

Alte întrebări drept civil (XXI)

01. Care sunt elementele structurale ale actului juridic?

Răspuns:
a) capacitatea;
b) consimţământul;
c) obiectul;
d) cauza.

Art. 948 C.civ. enumeră elementele tehnice ale voinţei juridice (consimţământul şi cauza actului), la care adaugă condiţia în care se poate exprima valid consimţământul (capacitata civilă) şi sensul exterior pe care îl vizează voinţa exprimată (obiectul).

02. Ce sunt condiţiile de validitate ale actului juridic?

Răspuns: Condiţiile de validitate privesc naşterea sănătoasă a unei operaţiuni juridice.

03. Ce sunt condiţiile de eficacitate ale actului juridic?

Răspuns: Condiţiile de eficacitate vizează efectele actului juridic. Mai precis este vorba despre existenţa efectelor actului juridic faţă de alte persoane decât faţă de autorii actului, asupra cărora se răsfrâng efectele unui act valid.

04. Cu ce este sinonimă capacitatea de a contracta?

Răspuns: De cele mai multe ori când se vorbeşte despre capacitatea de a contracta, se are în vedere capacitatea de exerciţiu.

05. Din ce este compusă voinţa juridică?

Răspuns:
a) consimţământul;
b) cauza actului civil.

06. Definiţi consimţământul

Răspuns: Consimţământul poate avea două sensuri, în funcţie de ce fel de act juridic va genera. Prin consimţământ se poate înţelege :
a) manifestarea de voinţă care provine de la o singură persoană, cu efectul creării unui act civil de formaţie unilaterală. Sau, cel mai adesea, consimţământul desemnează :
b) acordul de voinţe care defineşte un contract.

07. Enumeraţi principiile voinţei juridice

Răspuns:
a) libertatea contractuală;
b) preeminenţa voinţei interne (reală).

08. Care sunt calităţile pe care trebuie să le întrunească voinţa reală pentru a avea de-a face cu un act juridic?

Răspuns:
a) trebuie să fie liberă şi conştientă ;
b) trebuie să fie animată de intenţia de a produce efecte juridice;
c) e necesar să fie exteriorizată, pentru a merita numele de consimţământ.

09. Ce sunt viciile de consimţământ?

Răspuns: Sunt expresia juridică a viziunii filosofice asupra autonomiei de voinţă, care înţelege actul juridic ca o manifestare de voinţă liberă. Viciile de consimţământ exprimă situaţia în care voinţa internă nu e liberă şi conştientă.

10. Definiţi eroarea

Răspuns: Lipsa de concordanţă între percepţia libertăţii şi realitatea obiectivă, între ideea pe care ne-o facem despre un lucru şi starea reală a acestuia, aspect care defineşte greşeala de interpretare a realităţii, nu este un fenomen strict juridic.

11. Care sunt excepţiile de la regula erorii viciu de consimţământ?

Răspuns: Printre excepţii se pot înscrie fie operaţiunile juridice care nu sunt compatibile cu eroarea (ex: partajul, acceptarea succesiunii), fie actele juridice în care se admite doar circumstanţiat şi nuanţat, faţă de dreptul comun, eroarea ca viciu de consimţământ (ex: căsătoria).

12. Clasificaţi eroarea-viciu de consimţământ

Răspuns: Eroarea-viciu de consimţământ este la mijlocul unei clasificări, între eroarea-obstacol şi eroarea-indiferentă.

13. Definiţi eroarea-obstacol

Răspuns: Eroarea-obstacol împiedică pur şi simplu întâlnirea manifestărilor de voinţă care formează contractul, fiecare prezumtivă parte a acestuia exteriorizând o voinţă care va trece pe lângă cealaltă. În acest caz, în fond, nu există înţelegere juridică, deoarece fiecare vorbeşte pe limba lui despre un alt lucru juridic.

14. Ce este error in negotium?

Răspuns: Eroarea-obstacol care cade asupra naturii operaţiunii juridice, atunci când fiecare partener de negocieri juridice trăieşte cu ideea că va încheia un alt act juridic decât crede celălalt.

15. Ce este error in corpore?

Răspuns: Eroarea-obstacol care poartă asupra obiectului contractului.

16. Ce este eroarea indiferentă?

Răspuns: Nu este însoţită de o sancţiune specifică, dar uneori ea poate justifica, în cazul actelor oneroase, reducerea valorică a contraprestaţiei.

17. Definiţi eroarea viciu de consimţământ

Răspuns: Nu împiedică formarea actului juridic, dar afectează mecanismul său voliţional, fiind sancţionată cu nulitatea relativă.

18. Ce este error in substantiam?

Răspuns: Poate fi intuitiv înţeleasă ca fiind reprezentarea greşită a substanţei materiale din care este produs bunul care constituie obiectul derivat al contractului. Poate afecta în principiu orice convenţie.

19. Ce este error in personam?

Răspuns: Este limitată doar la actele juridice în care elementul intuitu personae e prezent.

20. Ce este eroarea scuzabilă?

Răspuns: Este cea care nu poate fi reproşată unei lipse de informare a errans-ului. Acesta a acţionat diligent, culegând toate informaţiile de care avea nevoie pentru a lua o decizie şi de a exprima o voinţă juridică în cunoştinţă de cauză.

21. Care sunt cerinţele care trebuie întrunite cumulativ pentru a putea vorbi despre eroarea viciu de consimţământ?

Răspuns:
a) eroarea să cadă “asupra substanţei obiectului convenţiei” sau “asupra persoanei cu care s-a contractat” (art. 954 C.civ.);
b) eroarea să fie scuzabilă;
c) eroarea trebuie să fie determinantă pentru încheierea actului juridic;
d) eroarea trebuie să fie comună contractanţilor.

22. Cum se face proba erorii?

Răspuns: Deciziile întemeiate pe o imagine eronată a realităţii se materializează într-un anumit comportament, care poate să furnizeze suficiente indicii despre greşita interpretare a realităţii.

23. Care este sancţiunea erorii?

Răspuns: Atunci când cade asupra substanţei obiectului sau asupra persoanei cocontractantului, iar celelalte cerinţe sunt probate, eroarea e un viciu de consimţământ, sancţionat cu nulitate relativă.

Alte întrebări drept penal, partea generală I (36)

01. Ce este tentativa relativ improprie?

Răspuns: Această formă a tentativei apare, potrivit art. 20 alin. (2) C.pen. atunci când neconsumarea infracţiunii s-a datorat fie insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite, fie împrejurării că obiectul lipsea de la locul în care făptuitorul credea că se află la momentul comiterii acţiunii.

02. Ce este tentativa absolut improprie?

Răspuns: Această situaţie este reglementat în alin. (3) al art. 20 C.pen., potrivit căruia "nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracţiunii este datorată modului cum a fost concepută executarea".

03. Ce este tentativa idonee? Dar tentativa neidonee?

Răspuns: Tentativa idonee sau periculoasă include ipotezele de tentativă proprie sau relativ improprie, dar şi alte situaţii cum ar fi cea în care inexistenţa obiectului sau caracterul absolut impropriu al mijloacelor nu putea fi cunoscut ex ante. Tentativa neidonee s-ar identifica în linii generale cu tentativa absolut improprie.

Tentativa idonee presupune acte ce creează o stare de pericol pentru valoarea socială ocrotită, acte care, la momentul comiterii lor, făceau să apară ca probabilă producerea urmării vizate de autor. Tentativa neidonee există atunci când datorită modului cum a fost concepută executarea, nu se pune problema creării unei stări de pericol pentru valoarea socială ocrotită, fiind evident pentru orice observator de factură medie că acţiunea comisă nu are nici o şansă să producă rezultatul.

04. Ce este fapta putativă?

Răspuns: Suntem în prezenţa unei fapte putative atunci când autorul acţionează în condiţiile unei erori inverse de drept. Astfel, vom avea o faptă putativă, în primul rând în ipoteza în care autorul crede în mod eronat că fapta pe care a încercat să o comită era incriminată, fără a şti că aceasta a fost dezincriminată sau că nu a fost niciodată incriminată.

05. Cum se sancţionează tentativa în C.pen. în vigoare?

Răspuns: Tentativa se sancţionează doar atunci când legea prevede în mod explicit acest lucru iar pedeapsa se aplică în limite mai reduse faţă de cele prevăzute pentru infracţiunea consumată.

Tentativa se sancţionează cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului şi jumătatea maximului prevăzut de lege pentru infracţiunea consumată, fără ca minimul să fie mai mic decât minimul general al pedepsei.

06. Care sunt cauzele de nepedepsire a tentativei?

Răspuns:
a) desistarea;
b) împiedicarea producerii rezultatului.

07. Ce este desistarea?

Răspuns: Potrivit art. 22 C.pen., desistarea presupune întreruperea voluntară a actului de executare. Dacă ne raportăm la formele tentativei, desistarea nu este de conceput decât în cazul tentativei întrerupte, căci în cazul tentativei perfecte nu se mai poate pune problema unei întreruperi a actului de executare, acesta fiind, prin definiţie, încheiat.

08. Care sunt condiţiile care trebuie îndeplinite cumulativ pentru a fi în prezenţa desistării?

Răspuns:
a) întreruperea actului de executare;
b) caracterul voluntar al întreruperii actului de executare;
c) urmarea infracţiunii să nu se producă.

09. Ce este împiedicarea producerii rezultatului?

Răspuns: Potrivit art. 22 C.pen. nu se pedepseşte făptuitorul care a împiedicat mai înainte de descoperirea faptei producerea rezultatului. Dacă desistarea este o cauză de nepedepsire specifică tentativei întrerupte, împiedicarea producerii rezultatului apare în cazul tentativei perfecte, terminate.

10. Care sunt condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a fi în prezenţa împiedicării producerii rezultatului?

Răspuns:
a) actul de executare să fi fost încheiat;
b) autorul să intervină activ pentru împiedicarea producerii rezultatului;
c) împiedicarea producerii rezultatului să fie realizată voluntar;
d) împiedicarea producerii rezultatului trebuie să aibă loc înainte de descoperirea faptei;
e) împiedicarea producerii rezultatului trebuie să fie efectivă.

11. Care este efectul desistării şi împiedicării producerii rezultatului?

Răspuns: Ambele sunt cauze de nepedepsire. Impunitatea decurgând din desistare sau din împiedicarea producerii rezultatului nu are însă un caracter absolut, ea nu înlătură posibilitatea tragerii la răspundere în privinţa a tot ceea ce s-a săvârşit anterior intervenirii cauzei de nepedepsire. Dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicării producerii rezultatului constituie o altă infracţiune, se aplică pedeapsa pentru acea infracţiune.

12. Definiţi momentul consumării infracţiunii

Răspuns: Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care sunt întrunite toate elementele constitutive ale acesteia, cu alte cuvinte atunci când se realizează o perfectă coincidenţă între fapta concret săvârşită de autor şi modelul-tip descris în norma de incriminare.

13. Definiţi epuizarea infracţiunii

Răspuns: Deşi la momentul consumării fapta corespunde momentului-tip creat de legiuitor, ea nu şi-a dobândit încă fizionomia definitivă. Uneori, după momentul consumării se pot produce urmări noi, fie prin amplificarea urmării iniţiale, fie prin continuarea activităţii.

Prin urmare, dacă o infracţiune se consumă atunci când sunt întrunite toate elementele cerute de norma de incriminare, ea se epuizează în momentul în care şi-a dobândit fizionomia definitivă, prin producerea ultimei urmări.