Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, Legislaţie şi administraţie bisericească, vol. I, 07 (note de lectură)
II. Membrii Bisericii. Stările bisericeşti
A. Clerul, starea clericală sau preoţia, locul şi importanţa ei în Biserică
1. Noţiunea de cler, ierarhie, preoţie şi expresiile derivate din ele
Clerul = totalitatea slujitorilor bisericeşti care sunt instituiţi prin hirotonie.
Cuvântul cler are înţelesul originar de soartă, sensul vechi fiind acela de ales de soartă. Provenind de la verbul “a chema”, are şi înţelesul de chemat. “Deci prin cuvântul cler trebuie să înţelegem alegerea sau chemarea, ori mai bine zis chemarea sau alegerea prin soartă, şi tocmai în acest înţeles s-a adoptat cuvântul cler pentru a desemna totalitatea celor care sunt chemaţi sau aleşi de soartă pentru slujirea preoţească.” (p. 236)
Cuvântul ierarhie este format din două cuvinte: primul însemnând sfântă, iar cel de-al doilea însemnând căpetenie sau conducere. Deci cuvântul ierarhie are înţelesul originar de conducere sfântă sau de căpetenie sfântă.
Cuvântul preoţie are înţelesul de stare harică superioară stării comune a oamenilor simpli, laici, care se creează prin conferirea harului sfinţitor. Cuvântul vine din greacă, unde are înţelesul de bătrân, de căpetenie sau de conducător.
2. Starea clericală sau preoţia în sens propriu, poziţia şi importanţa ei în Biserică
Preoţia fiind mijlocul principal prin care se lucrează mântuirea în Biserică, ea se găseşte la locul cel mai înalt al vieţii bisericeşti şi formează elementul îndrumător şi conducător al Bisericii prin însăşi starea ei.
Preoţia deţine cele trei ramuri ale puterii bisericeşti, prin care efectiv se lucrează mântuirea, în baza hirotoniei.
“Astfel privită şi înţeleasă preoţia în toate cele trei trepte ale ei este purtătoare a succesiunii apostolice şi continuatoare a lucrărilor mântuitoare. Acest lucru trebuie înţeles şi în sensul că preoţia n-a fost concepută de Întemeietorul Bisericii ca rezidând într-o singură treaptă, ci ca rezidând în trei trepte, din care dacă lipseşte una, preoţia încetează să mai existe în sensul ei adevărat. Ea nu poate fi reprezentată nici ca stare şi nici ca lucrare şi misiune în lume, numai prin vreuna dintre cele trei trepte, chiar dacă este vorba de treapta arhieriei sau a episcopatului, întrucât contrar celor ce se spun uneori cu prea multă uşurinţă, nu numai episcopatul este păstrătorul succesiunii apostolice şi cârmuitorul Bisericii prin lucrarea mântuitoare pe care o săvârşeşte, ci întreaga preoţie, în toate cele trei trepte ale ei.” (p. 239)
3. Treptele preoţiei de instituire divină în epoca apostolică
Istoria Bisericii ne arată că în afară de cele trei trepte de instituire divină, au existat şi alţi slujitori ai Bisericii:
- Sfinţii Apostoli;
- apostolii (în sensul larg al cuvântului, nu în sensul specifici în care se numeau cei doisprezece);
- profeţii;
- învăţătorii;
- evangheliştii;
- exorciştii.
Sfinţii Apostoli au fost în număr de 12. Prin căderea lui Iuda au rămas 11, dar în locul lui a fost ales prin tragere la sorţi Matia. Lor li s-a mai adăugat prin chemare directă de către Domnul un al 13-lea Apostol, Sfântul Pavel.
Când şi cum s-a făcut hirotonia de către Sfinţii Apostoli a celor chemaţi la treptele preoţiei, nu rezultă în mod clar din textul Sfintei Scripturi. Ea ne vorbeşte doar de modul instituirii de către Sfinţii Apostoli a celor şapte diaconi, a căror menire nu era însă aceea de a deveni slujitori sacramentali ai Bisericii, ci slujitori ai meselor, adică ai lucrării de asistenţă socială în viaţa Bisericii.
În prima fază de organizare a vieţii bisericeşti din epoca apostolică existau cinci categorii de slujitori ai Bisericii:
1. Sfinţii Apostoli;
2. episcopii;
3. presbiterii;
4. diaconii sacramentali;
5. diaconii destinaţi să slujească trebuinţelor practice ale vieţii bisericeşti.
Paralel au apărut slujitorii harismatici, adică cei chemaţi direct de către Dumnezeu, prin înzestrarea lor cu daruri suprafireşti şi prin îndemnul puternic, prin îndemnul lăuntric de a se pune în slujba Bisericii.
Despre exorcişti se ştie că îndeplineau lucrarea de liniştire şi curăţire a sufletelor, prin rugăciuni şi acte rituale, menite să îndepărteze duhurile cele necurate, ca şi gândurile potrivnice care îi bântuiau pe unii.
Mai existau în acea vreme şi slujitori nesacramentali, îndeplinind şi aceştia numeroase lucrări în slujba Bisericii, rânduiţi prin simpla lor chemare de către Sfinţii Apostoli:
1. cei 70 sau 72 de uceinci ai Sfinţilor Apostoli;
2. diaconiţele;
3. văduvele;
4. presbiterele.
4. Treptele preoţiei în dezvoltarea lor istorică până în vremea noastră
Sfinţii Apostoli nu au transmis membrilor preoţiei decât o anumită parte din puterea cu care fuseseră ei înzestraţi. N-au transmis harismele, apostolatul propriu-zis (în afară de Matia n-a mai fost nimeni chemat).
Fiecare dintre apostoli a avut jurisdicţie universală, dreptul lor de a săvârşi lucrări apostoleşti nefiind limitat la o localitate sau la un teritoriu. Această putere de jurisdicţie universală nu a fost transmisibilă şi nici ei n-au transmis-o.
Episcopii nu sunt singurii urmaşi ai Sfinţilor Apostoli, iar dacă sunt numiţi astfel înseamnă doar că ei deţin preoţia în plenitudinea ei, şi deci sunt exponenţi deplini ai acestei stări.
B. Mirenii sau laicii
1. Starea laică, locul şi importanţa ei în Biserică
Prin starea laică se înţelege totalitatea credincioşilor creştini membri ai Bisericii, care nu au starea preoţească şi nici una din treptele sale şi nici calitatea de slujitori inferiori ai Bisericii, instituiţi prin hirotesie sau în alt chip.
Termenul de laic vine din limba greacă, şi este sinonim cu cel de mirean, din limba slavonă. Cuvântul laic înseamnă în greceşte om neiniţiat într-un anumit meşteşug sau o anumită treabă, în vreme ce cuvântul slav însemnează om din lumea mare, care nu face parte din lumea de sus, ci din lumea celor mulţi şi nepricepuţi.
Pentru justificarea şi observarea calităţii de subiect de drept a elementului mirean în Biserică există suficiente temeiuri teoretice sau principiale, sau dogmatice, precum şi tot atâtea temeiuri dogmatice.
Principalele îndatoriri ale laicilor:
- să se asocieze constituind obşti bisericeşti locale şi teritoriale;
- să contribuie cu toate mijloacele materiale de care pot dispune la întreţinerea chipului social organizatoric al Bisericii;
- să contribuie la ajutorarea membrilor lipsiţi de cele trebuincioase pentru trai;
- să contribuie la asigurarea întreţinerii clerului şi a cultului;
- să contribuie prin destoinicia sau prin talentele lor la buna desfăşurare a lucrării bisericeşti.
Îndatorirea de a contribui cu mijloace materiale nu poate fi transformată în obligaţie exigibilă după metode fiscale.
2. Participarea laicilor la exercitarea puterii bisericeşti
a) Participarea laicilor la exercitarea puterii învăţătoreşti
Laicii au fost deosebit de activi la lucrarea misionară, apoi la cea catehetică-didactică.
b) Participarea laicilor la exercitarea puterii sfinţitoare
Laicii îşi lucrează mântuirea proprie, colaborând cu harul, primind Tainele a căror eficacitate este condiţionată de credinţa şi vrednicia lor. Ei colaborează cu clerul, asigurând eficacitatea lucrării mântuitoare a Bisericii.
Există rânduiala de a nu se săvârşi Sf. Liturghie decât în prezenţa credincioşilor.
c) Participara laicilor la exercitarea puterii cârmuitoare sau jurisdicţionale
Actele puterii jurisdicţionale se împart în trei categorii:
- funcţiunea legislativă (laicii participă la activitatea legiuitoare a sinoadelor ecumenice şi locale);
- funcţiunea judecătorească (în primele 4-5 veacuri, laicii au participat la îndeplinirea actelor judecătoreşti, precum şi la administrarea Sfintei Taine a Pocăinţei);
- funcţiunea executivă (cunoscută şi sub numele de administraţie bisericească, este un câmp de afirmare care antrenează mulţi credincioşi laici).
C. Monahii sau călugării
Starea monahală. Caracteristici. Locul şi importanţa ei în Biserică
Nu este un element constitutiv esenţial al Bisericii, fără de care aceasta să nu poată exista.
În primele veacuri ale Bisericii nu existau monahi, despre care nu se face nicăieri menţiune în primele două veacuri.
Starea monahală nu a fost considerată nici de Mântuitorul, nici de Sfinţii săi Apostoli ca indispensabilă pentru constituirea chipului văzut al Bisericii.
Cauzele monahismului sunt religioase prin excelenţă, ele trebuie căutate în dorinţa unora dintre creştini de a se conforma cât mai mult normelor religioase şi morale, prin stăruinţă în rugăciune şi meditaţie la adevărurile credinţei.
Tipic pentru viaţa monahală sunt cele trei juruinţe sau cele trei voturi călugăreşti:
a) votul ascultării;
b) votul sărăciei;
c) votul castităţii.
Modul de vieţuire monastică s-a statornicit în două feluri:
a) vieţuirea singuratică şi izolată (idioritmică);
b) vieţuirea în asociaţie sau în comun (chinovială).
Juruinţele monahale se depun de două ori, anume într-un chip mai simplu şi într-un chip mai solemn. Prin depunerea voturilor în chipul simplu, monahul ia asupră-şi aşa zisa schimă mică, adică chipul călugăresc mai simplu, mai puţin aspru, pe când prin depunerea juruinţelor sau voturilor în chip solemn, care constă în repetarea solemnă a voturilor simple, monahul ia asupra sa schima mare, adică chipul călugăresc mai deplin sau mai aspru.
Monahismul se situează tocmai la polul opus al egoismului şi al mizantropiei, reprezentând încercarea completei lepădări de sine, deci a oricărui egoism şi realizarea unui altruism şi a unei dragoste de oameni cât mai autentică şi mai binefăcătoare.
A. Clerul, starea clericală sau preoţia, locul şi importanţa ei în Biserică
1. Noţiunea de cler, ierarhie, preoţie şi expresiile derivate din ele
Clerul = totalitatea slujitorilor bisericeşti care sunt instituiţi prin hirotonie.
Cuvântul cler are înţelesul originar de soartă, sensul vechi fiind acela de ales de soartă. Provenind de la verbul “a chema”, are şi înţelesul de chemat. “Deci prin cuvântul cler trebuie să înţelegem alegerea sau chemarea, ori mai bine zis chemarea sau alegerea prin soartă, şi tocmai în acest înţeles s-a adoptat cuvântul cler pentru a desemna totalitatea celor care sunt chemaţi sau aleşi de soartă pentru slujirea preoţească.” (p. 236)
Cuvântul ierarhie este format din două cuvinte: primul însemnând sfântă, iar cel de-al doilea însemnând căpetenie sau conducere. Deci cuvântul ierarhie are înţelesul originar de conducere sfântă sau de căpetenie sfântă.
Cuvântul preoţie are înţelesul de stare harică superioară stării comune a oamenilor simpli, laici, care se creează prin conferirea harului sfinţitor. Cuvântul vine din greacă, unde are înţelesul de bătrân, de căpetenie sau de conducător.
2. Starea clericală sau preoţia în sens propriu, poziţia şi importanţa ei în Biserică
Preoţia fiind mijlocul principal prin care se lucrează mântuirea în Biserică, ea se găseşte la locul cel mai înalt al vieţii bisericeşti şi formează elementul îndrumător şi conducător al Bisericii prin însăşi starea ei.
Preoţia deţine cele trei ramuri ale puterii bisericeşti, prin care efectiv se lucrează mântuirea, în baza hirotoniei.
“Astfel privită şi înţeleasă preoţia în toate cele trei trepte ale ei este purtătoare a succesiunii apostolice şi continuatoare a lucrărilor mântuitoare. Acest lucru trebuie înţeles şi în sensul că preoţia n-a fost concepută de Întemeietorul Bisericii ca rezidând într-o singură treaptă, ci ca rezidând în trei trepte, din care dacă lipseşte una, preoţia încetează să mai existe în sensul ei adevărat. Ea nu poate fi reprezentată nici ca stare şi nici ca lucrare şi misiune în lume, numai prin vreuna dintre cele trei trepte, chiar dacă este vorba de treapta arhieriei sau a episcopatului, întrucât contrar celor ce se spun uneori cu prea multă uşurinţă, nu numai episcopatul este păstrătorul succesiunii apostolice şi cârmuitorul Bisericii prin lucrarea mântuitoare pe care o săvârşeşte, ci întreaga preoţie, în toate cele trei trepte ale ei.” (p. 239)
3. Treptele preoţiei de instituire divină în epoca apostolică
Istoria Bisericii ne arată că în afară de cele trei trepte de instituire divină, au existat şi alţi slujitori ai Bisericii:
- Sfinţii Apostoli;
- apostolii (în sensul larg al cuvântului, nu în sensul specifici în care se numeau cei doisprezece);
- profeţii;
- învăţătorii;
- evangheliştii;
- exorciştii.
Sfinţii Apostoli au fost în număr de 12. Prin căderea lui Iuda au rămas 11, dar în locul lui a fost ales prin tragere la sorţi Matia. Lor li s-a mai adăugat prin chemare directă de către Domnul un al 13-lea Apostol, Sfântul Pavel.
Când şi cum s-a făcut hirotonia de către Sfinţii Apostoli a celor chemaţi la treptele preoţiei, nu rezultă în mod clar din textul Sfintei Scripturi. Ea ne vorbeşte doar de modul instituirii de către Sfinţii Apostoli a celor şapte diaconi, a căror menire nu era însă aceea de a deveni slujitori sacramentali ai Bisericii, ci slujitori ai meselor, adică ai lucrării de asistenţă socială în viaţa Bisericii.
În prima fază de organizare a vieţii bisericeşti din epoca apostolică existau cinci categorii de slujitori ai Bisericii:
1. Sfinţii Apostoli;
2. episcopii;
3. presbiterii;
4. diaconii sacramentali;
5. diaconii destinaţi să slujească trebuinţelor practice ale vieţii bisericeşti.
Paralel au apărut slujitorii harismatici, adică cei chemaţi direct de către Dumnezeu, prin înzestrarea lor cu daruri suprafireşti şi prin îndemnul puternic, prin îndemnul lăuntric de a se pune în slujba Bisericii.
Despre exorcişti se ştie că îndeplineau lucrarea de liniştire şi curăţire a sufletelor, prin rugăciuni şi acte rituale, menite să îndepărteze duhurile cele necurate, ca şi gândurile potrivnice care îi bântuiau pe unii.
Mai existau în acea vreme şi slujitori nesacramentali, îndeplinind şi aceştia numeroase lucrări în slujba Bisericii, rânduiţi prin simpla lor chemare de către Sfinţii Apostoli:
1. cei 70 sau 72 de uceinci ai Sfinţilor Apostoli;
2. diaconiţele;
3. văduvele;
4. presbiterele.
4. Treptele preoţiei în dezvoltarea lor istorică până în vremea noastră
Sfinţii Apostoli nu au transmis membrilor preoţiei decât o anumită parte din puterea cu care fuseseră ei înzestraţi. N-au transmis harismele, apostolatul propriu-zis (în afară de Matia n-a mai fost nimeni chemat).
Fiecare dintre apostoli a avut jurisdicţie universală, dreptul lor de a săvârşi lucrări apostoleşti nefiind limitat la o localitate sau la un teritoriu. Această putere de jurisdicţie universală nu a fost transmisibilă şi nici ei n-au transmis-o.
Episcopii nu sunt singurii urmaşi ai Sfinţilor Apostoli, iar dacă sunt numiţi astfel înseamnă doar că ei deţin preoţia în plenitudinea ei, şi deci sunt exponenţi deplini ai acestei stări.
B. Mirenii sau laicii
1. Starea laică, locul şi importanţa ei în Biserică
Prin starea laică se înţelege totalitatea credincioşilor creştini membri ai Bisericii, care nu au starea preoţească şi nici una din treptele sale şi nici calitatea de slujitori inferiori ai Bisericii, instituiţi prin hirotesie sau în alt chip.
Termenul de laic vine din limba greacă, şi este sinonim cu cel de mirean, din limba slavonă. Cuvântul laic înseamnă în greceşte om neiniţiat într-un anumit meşteşug sau o anumită treabă, în vreme ce cuvântul slav însemnează om din lumea mare, care nu face parte din lumea de sus, ci din lumea celor mulţi şi nepricepuţi.
Pentru justificarea şi observarea calităţii de subiect de drept a elementului mirean în Biserică există suficiente temeiuri teoretice sau principiale, sau dogmatice, precum şi tot atâtea temeiuri dogmatice.
Principalele îndatoriri ale laicilor:
- să se asocieze constituind obşti bisericeşti locale şi teritoriale;
- să contribuie cu toate mijloacele materiale de care pot dispune la întreţinerea chipului social organizatoric al Bisericii;
- să contribuie la ajutorarea membrilor lipsiţi de cele trebuincioase pentru trai;
- să contribuie la asigurarea întreţinerii clerului şi a cultului;
- să contribuie prin destoinicia sau prin talentele lor la buna desfăşurare a lucrării bisericeşti.
Îndatorirea de a contribui cu mijloace materiale nu poate fi transformată în obligaţie exigibilă după metode fiscale.
2. Participarea laicilor la exercitarea puterii bisericeşti
a) Participarea laicilor la exercitarea puterii învăţătoreşti
Laicii au fost deosebit de activi la lucrarea misionară, apoi la cea catehetică-didactică.
b) Participarea laicilor la exercitarea puterii sfinţitoare
Laicii îşi lucrează mântuirea proprie, colaborând cu harul, primind Tainele a căror eficacitate este condiţionată de credinţa şi vrednicia lor. Ei colaborează cu clerul, asigurând eficacitatea lucrării mântuitoare a Bisericii.
Există rânduiala de a nu se săvârşi Sf. Liturghie decât în prezenţa credincioşilor.
c) Participara laicilor la exercitarea puterii cârmuitoare sau jurisdicţionale
Actele puterii jurisdicţionale se împart în trei categorii:
- funcţiunea legislativă (laicii participă la activitatea legiuitoare a sinoadelor ecumenice şi locale);
- funcţiunea judecătorească (în primele 4-5 veacuri, laicii au participat la îndeplinirea actelor judecătoreşti, precum şi la administrarea Sfintei Taine a Pocăinţei);
- funcţiunea executivă (cunoscută şi sub numele de administraţie bisericească, este un câmp de afirmare care antrenează mulţi credincioşi laici).
C. Monahii sau călugării
Starea monahală. Caracteristici. Locul şi importanţa ei în Biserică
Nu este un element constitutiv esenţial al Bisericii, fără de care aceasta să nu poată exista.
În primele veacuri ale Bisericii nu existau monahi, despre care nu se face nicăieri menţiune în primele două veacuri.
Starea monahală nu a fost considerată nici de Mântuitorul, nici de Sfinţii săi Apostoli ca indispensabilă pentru constituirea chipului văzut al Bisericii.
Cauzele monahismului sunt religioase prin excelenţă, ele trebuie căutate în dorinţa unora dintre creştini de a se conforma cât mai mult normelor religioase şi morale, prin stăruinţă în rugăciune şi meditaţie la adevărurile credinţei.
Tipic pentru viaţa monahală sunt cele trei juruinţe sau cele trei voturi călugăreşti:
a) votul ascultării;
b) votul sărăciei;
c) votul castităţii.
Modul de vieţuire monastică s-a statornicit în două feluri:
a) vieţuirea singuratică şi izolată (idioritmică);
b) vieţuirea în asociaţie sau în comun (chinovială).
Juruinţele monahale se depun de două ori, anume într-un chip mai simplu şi într-un chip mai solemn. Prin depunerea voturilor în chipul simplu, monahul ia asupră-şi aşa zisa schimă mică, adică chipul călugăresc mai simplu, mai puţin aspru, pe când prin depunerea juruinţelor sau voturilor în chip solemn, care constă în repetarea solemnă a voturilor simple, monahul ia asupra sa schima mare, adică chipul călugăresc mai deplin sau mai aspru.
Monahismul se situează tocmai la polul opus al egoismului şi al mizantropiei, reprezentând încercarea completei lepădări de sine, deci a oricărui egoism şi realizarea unui altruism şi a unei dragoste de oameni cât mai autentică şi mai binefăcătoare.
Trimiteți un comentariu