Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, Legislaţie şi administraţie bisericească, vol. I, 06 (note de lectură)
Partea a II-a. Constituirea şi Organizarea Bisericii
I. Biserica, instituţie religioasă creştină
A. Elementele constitutive ale Bisericii ca instituţie religioasă
Biserica este “aşezământ sfânt întemeiat de Domnul nostru Iisus Hristos pentru mântuirea credincioşilor.”
Sub chipul organizatoric Biserica se înfăţişează ca o instituţie obştească creştină, formată din credincioşi şi organizată după rânduielile religioase şi morale specifice credinţei creştine.
Numai chipul văzut al Bisericii face obiectul Dreptului canonic.
Prin societate se înţelege un grup de oameni legaţi printr-un interes constant şi organizaţi în scopul asigurării respectivului interes. Comunitatea religioasă este tot un grup de oameni, legaţi numai prin credinţa religioasă şi organizaţi în scopul asigurării liberului exerciţiu al acestei credinţe.
Pe lângă interesele spirituale, izvorâte din credinţă şi legate direct de ea, se mai nasc în cadrul fiecărei comunităţi religioase şi interese dependente de baza materială pe care o presupune credinţa. Interesele de natură spirituală se împletesc şi se leagă atât de organic, în mod inevitabil, de cele de natură materială economică, socială şi de mai multe ori chiar politică, încât interdependenţa dintre ele ne obligă să conchidem asupra interinfluenţei în care se găsesc în permanenţă.
Biserica, sub aspectul ei de comunitate religioasă, se prezintă ca alcătuită din următoarele elemente:
- un grup de oameni;
- o credinţă care îi uneşte;
- diverse interese materiale şi spirituale care îi leagă în plus, pe lângă credinţa respectivă.
Chipul văzut al Bisericii poate fi numit învelişul material al credinţei şi al harului, iar invers, chipul nevăzut al Bisericii poate fi numit învelişul ei imaterial, veşmântul său haric.
Elementele care alcătuiesc chipul nevăzut al Bisericii:
a. Credinţa – “stare sufletească de aderare intuitiv-afectivă la un adevăr religios” (p. 155)
Credinţa este o anticipare cu deplină certitudine a unui adevăr încă nedemonstrat după rânduielile comune, dar care dobândeşte o prezenţă, un chip sau un contur determinat în sufletul credinciosului.
Credinţa creştinilor este în adevărul numit Hristos.
Credinţa este un liant, un factor de strângere a coeziunii comunitare.
b. Harul – “o putere sau o energie nevăzută a lui Dumnezeu care se manifestă întotdeauna ca lucrare ce se adaugă stării sau puterii morale create de credinţă, precum şi lucrării mântuitoare pe care o întreprinde credinţa” (p. 155)
Harul se obţine:
- prin rugăciuni;
- prin Sfintele Taine;
- prin ierurgii.
Credinţa singură nu poate asigura mântuirea, ci numai în strânsă colaborare cu harul. Întărirea pe care o adaugă harul lucrării ce se săvârşeşte prin credinţă se exteriorizează prin numeroase fapte ale credinţei, care sunt în acelaşi timp şi fapte ale harului.
Faptele bune reprezintă materializarea cea mai autentică a credinţei şi a harului. Ele constituie substanţa vieţuirii creştine şi mijlocul sigur prin care se înaintează pe calea mântuirii.
c. Legătura credinţei – “legătura pe care o stabileşte credinţa în chip nevăzut, între toţi cei care cred, precum şi a acestora cu Dumnezeu” (p. 156)
Are trei planuri temporale:
- legătura cu toţi care au murit în credinţa şi cu nădejdea mântuirii în Hristos;
- legătura cu toţi cei ce trăiesc în aceeaşi credinţă şi cu aceeaşi nădejde, indiferent de locul unde se află în întreaga lume;
- legătura cu toţi cei ce vor veni, în succesiunea nesfârşită a generaţiilor până la sfârşitul veacurilor, mărturisind aceeaşi credinţă şi nutrind aceeaşi nădejde a mântuirii prin Iisus Hristos.
În cuprinsul Împărăţiei lui Dumnezeu intră şi Biserica văzută şi cea nevăzută, şi în acest înţeles atotcuprinzător Biserica se numeşte cu adevărat ecumenică, adică Biserica din care face parte întreaga suflare care poate încăpea, peste timp şi peste spaţiu, în Împărăţia lui Dumnezeu. După cum se poate vedea, adevărata ecumenicitate a Bisericii nu este una şi aceeaşi cu ecumenicitatea despre care se vorbeşte în sensul modern al cuvântului.
d. Legătura dragostei – îi cuprinde pe toţi oamenii, pe creştini şi pe necreştini, pe credincioşi şi pe necredincioşi
B. Forma de organizare primară a Bisericii ca instituţie religioasă creştină
Locuitorii imperiului roman erau împărţiţi în două mari clase:
- sclavii;
- stăpânii de sclavi.
Sub aspectul drepturilor şi îndatoririlor erau:
- cetăţeni;
- fără cetăţenie.
Cetăţenii la rândul lor erau împărţiţi după starea lor materială, după provenienţa gentilică, după funcţii, după regiuni, ţinuturi, ţări şi localităţi, după cultură şi profesie, etc.
Necetăţenii erau împărţiţi în diferite categorii, fiecare cu statutul său juridic:
a) peregrinii;
b) socii (asociaţii);
c) liberţii etc.
În Imperiul roman se vorbeau diferite limbi şi dialecte, se practicau diferite religii, unele recunoscute ca oficiale, altele tolerate (ca de exemplu religia mozaică, în cadrul căreia s-a vestit Evanghelia).
a. Cultele sau grupările religioase organizate
Majoritatea locuitorilor Imperiului roman aveau o identitate religioasă, cei mai numeroşi aparţinând cultului public oficial politeist al statului, care se înfăţişa ca o simbioză a politeismului greco-roman.
Cultul mozaic avea reguli precie pentru practicarea lui în familie, în sinagogi şi într-un templu central, iar pentru deservirea lui avea o ierarhie preoţească, în frunte cu un arhiereu, urmat de preoţi, de leviţi şi de alţi slujitori.
Comunităţile sinagogale reprezentau ceea ce au devenit şi au rămas pentru creştini, enoriile şi parohiile.
Dintre toate religiile precreştine, aceea care a avut mai mult de dat creştinismului şi aceea de la care a şi luat mai mult creştinismul, a fost religia mozaică.
b. Mozaismul şi Biserica
Elementele fundamentale comune ale religiei mozaice şi ale celei creştine sunt reprezentate de Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, pe de o parte din tradiţia mozaică, în frunte cu cinstirea sfinţilor Vechiului Testament (patriarhi, prooroci etc.), precum şi din câteva manifestări comune ale pietăţii, care constau din rânduieli privitoare la post, la rugăciuni etc.
Propovăduirea Evangheliei s-a adresat în primul rând către oile cele pierdute ale poporului Israel (Matei X, 6). Sfinţii Apostoli s-au adresat mai întâi evreilor şi apoi nemozaicilor, pentru a-i chema la Hristos. Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan, cât şi Sfântul Apostol Pavel, au frecventat templul din Ierusalim, şi la fel au procedat şi ceilalţi sfinţi apostoli şi ucenici ai Domnului, atunci când se găseau în Sfânta Cetate. Cu toţii au frecventat sinagogile şi au propovăduit mai întâi în sinagogi, şi cu toţi au practicat rânduielile Legii mozaice.
Sinodul Apostolic (Fapte XV) a lăsat loc la interpretarea că evreii creştini au latitudinea de a alege între practicarea şi nepracticarea rânduielilor Legii mozaice. Astfel în rândul creştinilor au apărut două categorii de credincioşi: unii care practicau Legea mozaică şi alţii care nu o practicau.
Cele dintâi comunităţi sau obşti creştine, adică cele dintâi enorii sau parohii în sensul de astăzi, au avut un caracter de sinagogi creştine.
Evreii care s-au creştinat s-au numit iudaizanţi, persistând timp foarte îndelungat în viaţa Bisericii.
Cel puţin una dintre Evanghelii (cea de la Matei) a fost scrisă în limba ebraică. Tot în această limbă au mai fost scrise şi unele evanghelii apocrife, precum şi alte texte religioase de mare circulaţie din epoca creştinismului primar. Sfântul Pavel a folosit dialectica rabinică în scrierile sale şi în lucrarea sa misionară.
Există în lucrarea pastorală a Bisericii zilelor noastre o influenţă vie a rânduielilor de pastoraţie, practicate în sinagoga iudaică şi păstrate în anumite părţi din Talmud. Dintre practicile de cult ale iudaizanţilor, cea mai caracteristică este aceea a “mielului pascal”, care are o origine net iudaică. A doua practică este cea care se referă la data serbării Paştelor, de către creştini, unii dintre ei mai ţinând şi azi să le serbeze odată cu iudeii.
Sărbătoarea curentă care se găseşte în centrul cultului mozaic este aceea de sâmbătă. La aceasta, iudaizanţii n-au renunţat nicidecum, ci au căutat să o impună ca obligatorie şi pentru creştini. Ei au mai păstrat alte sărbători mozaice, iar împreună cu ele rânduieli privitoare la curăţiri, la post, la rostirea anumitor rugăciuni şi în special a psalmilor, la folosirea azimei etc.
c. Măsuri luate de Biserică împotriva iudaizanţilor
În timp, s-au luat măsuri pentru a se îngrădi practicile iudaizante şi pentru afirmarea caracterului universal al creştinismului. Aceste măsuri s-au impus cu atât mai mult cu cât, chiar din epoca apostolică, religia creştină a fost calificată drept o sectă iudaică, provocatoare de gâlcevi şi de tulburare în viaţa religioasă a imperiului.
“Cum însă şi iudaizanţii şi neiudaizanţii continuau să serbeze sâmbăta pe lângă duminică, apoi să frecventeze sinagogile iudaice aprizând lumânări în ele şi practicând comunitatea de rugăciuni cu mozaicii, observând posturile după rânduielile Legii vechi şi prăznuind chiar împreună cu iudeii anumite sărbători sau participând la slujbele ocazionate de acestea şi schimbând în mod frecvent daruri de sărbători cu mozaicii, de la care primeau şi foloseau, după rânduielile Legii vechi, chiar şi azime, iar mai presus de toate prăznuiau sfintele Paşti creştine la aceeaşi dată cu evreii, observând şi rânduielile Paştilor mozaice, numeroase canoane – unele provenite din epoca de dinaintea Sinodului I Ecumenic, iar altele de după acest sinod – interzic sub sancţiuni toate aceste practici.” (p. 168)
C. Dezvoltarea organizaţiei Bisericii ca instituţie religioasă creştină, comunitătile locale şi unităţile teritoriale
Primele grupări de creştini au avut libertatea de a se organiza în formele pe care şi le alegeau. Au existat unităţi organizate după modelul sinagogilor, altle după modelul familiilor gentilice, altele ca grupări constituite după limbă sau neam, altele în chip de asociaţii cu scop religios, cultic sau de ajutor reciproc.
Modelul care însă s-a impus ca fiind mai corespunzător cuvântului Evangheliei a fost acela al familiei. Comunităţile astfel alcătuite aveau în fruntea lor cârmuitori cărora li s-a zis Părinţi, iar cei care îndeplineau sarcini în legătură cu conducerea părintească a comunităţilor se numeau bătrâni. Membrii comunităţilor se numeau între ei fraţi, iar faţă de părinţii din fruntea familiei se numeau fii.
Partea cea mai numeroasă a credincioşilor Bisericii era formată din clasele sărace, din sclavi, din liberţi şi peregrini. Puţini la număr erau cetăţeni romani, împărţiţi şi aceştia în mai multe categorii. Inegalitatea socială de drepturi dintre toţi aceştia nu le permitea, după legile romane, să se constituie împreună în asociaţii de orice fel, care să fie recunoscute şi să beneficieze de libertăţile şi drepturile diferitelor asociaţii licite.
La început în fruntea comunităţilor mai mari se găsea un episcop, ajutat de preoţi şi diaconi. Aceştia împreună cu alţi slujitori bisericeşti mai mici şi cu o seamă de credincioşi, formai presbiteriul episcopului, adică un consiliu de îndrumare a activităţii bisericeşti din localitatea în care rezida episcopul şi din cele care ţineau de acelaşi episcop.
În secolul II apare şi numele de parohie, pentru a desemna comunitatea locală complexă (formată dintr-o cetate şi din mai multe alte localităţi). În secolul III apare termenul enorie, pentru a desemna unităţi bisericeşti locale care aveau în fruntea lor doar un presbiter. Mai apare şi o a treia unitate bisericească, cea condusă de un horepiscop (episcop rural), căreia nu i s-a dat încă un nume aparte, dar care reprintă forma iniţială a unităţii teritoriale numită mai târziu protopopiat.
La sfârşitul secolului III şi începutul secolului IV apar unităţi teritoriale constituite în limitele teritoriale ale provinciilor Imperiului roman, numite eparhii. O astfel de unitate teritorială mai mare esra constituită dintr-un număr de cetăţi.
În prima jumătate a secolului IV se pot număra patru tipuri de unităţi bisericeşti:
1. parohia episcopală;
2. enoria – unitate bisericească locală;
3. unitatea teritorială în frunte cu un horepiscop;
4. unitatea eparhială sau mitropolitană, alcătuită în limitele unei provincii de stat.
Lor li s-au adăugat unităţile superioare mitropoliilor, numite dieceze sau exarhate, având în urmă un ierarh mai înalt cu titlul de exarh sau arhiepiscop.
A şasea unitate teritorială concepută a fi cea mai înaltă unitate teritorială bisericească, este patriarhia. Include mai multe dieceze.
Sunt de amintit episcopiile exempte, adică scoase de sub autoritatea sinodului mitropoliei, pe al cărei teritoriu se află, şi sunt supuse direct exarhului diecezei sau patriarhului.
În prezent există 14 teritorii autocefale şi trei unităţi teritoriale autonome în cadrul întregii ortodoxii.
Biserica în organizarea ei în părţi constitutive şi unităţi administrative a ţinut seama de împărţirea teritorială a Imperiului roman, pe care şi-a însuşit-o şi a îmbisericit-o aproape în întregime.
Biserica Ortodoxă Română, organizată cu titulatura Patriarhia Română, cuprinde:
Mitropolia Ungrovlahiei, cu eparhiile:
1) Arhiepiscopia Bucureştilor, cu reşedinţa în Bucureşti;
2) Arhiepiscopia Tomisului şi Dunării de Jos, cu reşedinţa în Galaţi;
3) Episcopia Buzăului, cu reşedinţa în Buzău.
Mitropolia Moldovei şi Sucevei, cu eparhiile:
4) Arhiepiscopia Iaşilor, cu reşedinţa în Iaşi;
5) Episcopia Romanului şi Huşilor, cu reşedinţa în Roman.
Mitropolia Ardealului, cu eparhiile:
6) Arhiepiscopia Sibiului, cu reşedinţa în Sibiu;
7) Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului, cu reşedinţa în Cluj-Napoca;
8) Episcopia Albei Iulii, cu reşedinţa în Alba Iulie;
9) Episcopia Oradiei, cu reşedinţa în Oradea.
Mitripolia Olteniei, cu eparhiile:
10) Arhiepiscopia Craiovei, cu reşedinţa în Craiova;
11) Episcopia Râmnicului şi Argeşului, cu reşedinţa în Râmnicu-Vâlcea.
Mitropolia Banatului, cu eparhiile:
12) Arhiepiscopia Timişoarei şi Caransebeşului, cu reşedinţa în Timişoara;
13) Episcopia Aradului, Ienopolei şi Hălmagiului, cu reşedinţa în Arad.
Părţile componente ale B.O.R. sunt:
a. Parohia;
b. Protopopia;
c. Mănăstirea;
d. Eparhia;
e. Mitropolia.
Parohia – comunitatea credincioşilor clerici şi mireni de religie ortodoxă aşezaţi pe un anumit teritoriu, sub conducerea organelor locale ale puterii bisericeşti, în frunte cu un preot paroh.
Protopopiatul – unitatea administrativă bisericească a unei unităţi teritoriale de circumscripţie, din cuprinsul unei eparhii, formată dintr-un număr de parohii, sub conducerea unui protopop.
Eparhia – unitatea administrativă bisericească a unei unităţi teritoriale regionale (multijudeţene din cuprinsul Mitropoliei formată dintr-un număr de parohii, protopopiate şi mănăstiri), sub conducerea organelor centrale eparhiale ale puterii bisericeşti, în frunte cu un episcop.
Mitropolia – unitatea administrativă bisericească a unei unităţi teritoriale provinciale din cuprinsul Patriarhiei, formată dintr-un număr de eparhii, sub conducerea organelor centrale mitropolitane ale puterii bisericeşti, în frunte cu un mitropolit.
Mănăstirile – aceste forme de obşte sau grupări bisericeşti sunt simple părţi componente ale Bisericii, necesare organice ale Bisericii, monahismul fiind un voluntariat.
D. Însuşirile sau atributele Bisericii
Biserica fiind “una, sfântă, soborniceasă şi apostolică”, atributele ei sunt:
- unitatea;
- sfinţenia;
- sobornicitatea;
- apostolicitatea.
1. Sfinţenia Bisericii – Biserica e sfântă pentru că este casa Domnului, în care sălăşluieşte Duhul Sfânt, a cărui putere sfinţitoare se împărtăşeşte din Sfintele Taine.
2. Biserica cea “Una Sfântă” – înţelesul unităţii din viaţa Bisericii se prezintă sub dublu aspect:
a) ca unitate dată, existentă;
b) ca unitate în devenire, ca deziderat şi ca ţel de împlinit.
3. Biserica sobornicească – ecumenicitate, universalitate, catolicitate
Dat fiind faptul că primul sens al ecumenismului este cel spaţial, geografic, Biserica Ecumenică ar fi Biserica răspândită în întreaga lume, Biserica lumii cu alte cuvinte, Biserica ce ar cuprinde toţi oamenii.
Biserica este ecumenică în înţelesul că ea reprezintă mântuirea a toată lumea, ea este depozitara acestei mântuiri obiective a lumii întregi, pe care a înfăptuit-o Domnul prin jertfa Sa şi pe care a încredinţat-o Bisericii întemeiată în scopul continuării operei de mântuire.
Organizarea ortodoxiei ecumenice în Biserici particulare ţine de unitatea în varietate, nu de uniformitatea mecanică, care lipseşte de sens şi de frumuseţe orice unitate.
Universalitatea Bisericii exprimă, ca şi ecumenicitatea, acelaşi sens originar, de lume, de totalitate, de univers în accepţiune cantitativ-geografică (lat. universalis, universitas, universalitas).
Cuvântul “catolică” din Simbolul Credinţei a fost tradus de slavi prin “sorbonaia”, cuvânt care derivă din verbul “sobirati” (a aduna la un loc, a reuni, a forma o unitate), iar acesta din radicalul “sobor” (adunare, grupare la un loc). A trăi în Biserica sobornicească înseamnă a trăi în sobornicitate, adică în unitate internă de credinţă şi în unitate externă de fapte şi manifestări, a trăi după rânduiala întregului care înlătură izolarea şi rămânerea în afara acestui întreg.
“Din aceste lămuriri se vede că sobornicitatea exprimă în tâlcuire slavă cuprinsul catolicităţii, tot aşa după cum în tâlcuire latină îl exprimă universalitatea, iar într-o formă şi mai explicită grecească, ecumenicitatea.” (p. 186)
Biserica sobornică înseamnă Biserica organizată şi condusă în mod sinodal, Biserica înţelegerii, a concilierii autorităţii şi libertăţii, prin dragoste.
4. Biserica apostolică, stâlp şi întărire a adevărului. Infailibilitatea
Biserica deţine şi păstrează adevărul, iar adevărul păstrează Biserica.
Prin Sinoadele ecumenice, episcopii s-au pronunţat în mod infailibil în materie de credinţă, condamnând ereziile şi făcând să strălucească adevărul.
Infailibilitatea presupune în mod necesar sfinţenia, care este un atribut numai al Bisericii, nu şi al clerului sau al corpului episcopal.
Sfinţenia determină unitatea şi ecumenicitatea sau sobornicitatea Bisericii, atribute fără de care nu se poate presupune posibilitatea infailibilităţii, dar care sunt iarăşi numai ale Bisericii.
Corpul episcopal nu este prezent în viaţa Bisericii ca deţinător al infailibilităţii, ci doar ca organ al acesteia, fie că este întrunit în Sinod ecumenic, fie că se găseşte în diaspora.
Paradox: sinoadele care emit canoane, adică norme cu caracter juridic fără implicaţii dogmatice, îşi impun hotărârile lor de această natură în mod autoritar, fără a mai fi nevoie de vreo recepţie a lor din partea Bisericii, care este obligată să ţină seama de ele, ca de nişte norme emise în baza puterii episcopale de a cârmui Biserica prin legi, pe când sinoadele care emit hotărâri dogmatice, care sunt mult mai importante decât cele strict canonice, nu-şi pot impune respectul din partea Bisericii, ci trebuie dimpotrivă să le consacre Biserica însăşi pentru a deveni valabile şi obligatorii.
Paradoxul acesta dovedeşte că nici sinodul, nici episcopatul în genere, nu-i infailibil, ci că numai Biserica în întregimea ei este infailibilă.
Episcopatul reprezintă doar o parte din Biserică şi oricât de importantă ar fi aceasă parte, ea nu se poate substitui întregului Corp tainic al lui Hristos, Bisericii în întregimea ei, şi nu-şi poate însuşi atributele acesteia, între care se găseşte şi infailibilitatea.
E. Principiile canonice fundamentale de organizare a Bisericii
Principiile canonice trebuie să fie de acord cu învăţătura de credinţă a Bisericii, ele nu pot fi contrare dogmelor sau moralei creştine, întemeiată şi ea tot pe aceleaşi adevăruri de credinţă.
1. Principii canonice cu fond dogmatic şi juridic
a. Principiul ecleziologic instituţional (caracterul Bisericii de instituţie sau de aşezământ văzut şi organizat după norme religioase dar şi după norme comune omeneşti de convieţuire socială);
b. Principiul organic, zis şi constituţional-bisericesc, sau al participării întregului corp eclezial la lucrarea Bisericii (alcătuirea Bisericii este asemănătoare cu un organism);
c. Principiul ierarhic (constă în organizarea, lucrarea şi conducerea Bisericii după rânduiala pe care o imprimă întregii vieţi bisericeşti ierarhia clerului de instituire divină);
Ierarhia este formată din trei trepte, care se deosebesc unele de altele prin starea lor harică:
- treapta diaconiei;
- treapta presbiteratului;
- treapta episcopatului.
Ascultarea canonică este subordonarea treptelor inferioare faţă de treptele superioare din ierarhia preoţească. La aceasta se adaugă supunerea credincioşilor faţă de ierarhie, apoi a tuturor ierarhiilor faţă de sinoade.
Dreptul de devoluţiune este dreptul oricărui organ superior de conducere din cadrul administraţiei de a impune organelor inferioare aplicarea legii, în caz că acestea nu o aplică, sau aplicarea ei întocmai, în cazul că acestea o aplică greşit. În Biserică acest drept a fost recunoscut mitropoliţilor, exarhilor şi patriarhilor.
d. Principiul sinodal sau sobornicesc (organele superioare de conducere a Bisericii nu sunt cele individuale, reprezentate de câte o persoană, ci cele constituite sub formă de sinoade, adică sub formă de organe colegiale sau colective)
e. Principiul iconomiei sau al pogorământului (autoritatea bisericească, în calitate de deţinătoare a mijloacelor de lucrare a Bisericii, adică a puterii bisericeşti, poate să chivernisească această putere folosind mijloacele ei aşa cum apreciază ea că este în interesul Bisericii, adică în interesul mântuirii)
Iconomia este chivernisirea mijloacelor prin care se săvârşeşte lucrarea Bisericii. Când se aplică mai sever, se sune că urmează calea acriviei (exigenţei), iar când se aplică cu îngăduinţă, se spune că se urmează calea pogorământului.
f. Principiul autonomiei externe, adică al relaţiei cu orice altă organizare a vieţii omeneşti, inclusiv faţă de stat (Biserica este autonomă, adică independentă în treburile sale religioase, faţă de orice altă organizaţie din afara ei)
g. Principiul loialităţii faţă de Stat, sau principiul respectării şi cinstirii suveranităţii Statului.
2. Principiile canonice cu fond simplu juridic
a. Principiul autocefaliei (o unitate bisericească, ierarhic, sinodal şi teritorial determinată, se conduce în mod complet independent de alte unităţi de acelaşi fel, cu care păstrează totuşi, în mod obligatoriu unitatea dogmatică, cultică şi canonică)
Prin autocefalie se determină în mod principal poziţia de interdependenţă deplină a unei Biserici locale în raporturile interortodoxe.
b. Principiul autonomiei interne, adică în relaţiile dintre unităţile interne ale Bisericii (anumite unităţi ale Bisericii se conduc de sine, prin organe proprii, fiind totuşi supuse supravegherii, controlului şi îndrumării din partea autorităţilor bisericeşti superioare)
c. Principiul nomocanonic sau pravilnic (Biserica se conduce atât după legi proprii, cât şi după legi de stat)
d. Principiul teritorial (acomodarea formelor organizaţiei bisericeşti teritoriale după tiparele organizaţiei teritoriale a unităţilor de stat).
F. Autoritatea şi puterea bisericească şi transmiterea acesteia
1. Noţiunea, originea şi natura puterii bisericeşti
În Dreptul bisericesc, cuvântul putere exprimă existenţa unui număr determinat de mijloace care au însuşirea de a putea efectua anumite acte în legătură cu organizarea şi conducerea Bisericii, acte subordonate scopului specific al Bisericii care este mântuirea.
Autoritatea poate fi definită ca fiind expresia morală a puterii. Aceast din urmă constă într-o sumă de mijloace materiale şi morale apte să efectueze o anumită lucrare.
Prin puterea bisericească înţelegem suma mijloacelor religioase, morale şi materiale de care se serveşte Biserica pentru săvârşirea lucrării sale mântuitoare. Ea se împărte în trei părţi:
a) putere învăţătorească sau propovăduitoare;
b) putere sfinţitoare, preoţească sau sacramentală;
c) putere pastorală, cârmuitoare, conducătoare sau jurisdicţională.
2. Împărţirea puterii bisericeşti
Puterea bisericească nu este împărţită, după cum Biserica însăşi nu poate fi împărţită. Nu se poate detaşa vreo parte din ea, nu se poate renunţa la nicio parte din ea.
Puterea învăţătorească a luat mai multe înfăţişări:
a) una pozitivă, cuprinzând păstrarea adevărului credinţei (cateheza, predica şi misiunea);
b) una negativă, care cuprinde combaterea rătăcirilor sau ereziilor şi apărarea credinţei.
Întreaga putere sacramentală a Bisericii o deţin episcopii, căci lor le-a fost transmisă de către Sfinţii Apostoli, iar parţial, deşi în cea mai mare parte, o deţin preoţii, şi numai într-o foarte mică măsură o deţin diaconii.
De puterea sacramentală se deosebeşte puterea harismatică, adică însuşirea sau calitatea pe care o primeşte cineva în mod excepţional, pe căi neobişnuite sau cunoscute numai lui Dumnezeu, de a săvârşi minuni.
Puterea jurisdicţională a fost împărţită în trei ramuri:
a) puterea sau funcţiunea legislativă;
b) puterea sau funcţiunea judecătorească;
c) puterea sau funcţiunea executivă.
Totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care definesc funcţiunea unei persoane purtătoare a puterii bisericeşti se cheamă în limbaj juridic oficiu bisericesc.
3. Transmiterea puterii bisericeşti. Succesiunea apostolică. Deosebiri confesionale
“De noţiunea de succesiune apostolică şi mai precis de existenţa reală a acestei succesiuni este legată şi condiţionată întreaga eficacitate a lucrării Bisericii, ba mai mult însuşi faptul existenţei reale a Bisericii deoarece fără de succesiune apostolică, adică fără de totalitatea mijloacelor pe care le-au transmis Sfinţii Apostoli Bisericii, nu ar exista sau nu ar putea exista nici Biserică şi se înţelege, cu atât mai puţin, nici lucrarea mântuitoare a acesteia.” (p. 218)
Prin succesiunea Sfinţilor Apostoli nu se înţelege simpla continuare a unui fir al preoţiei sau al harului sfinţitor, ci chiar moştenirea rămasă de la Sfinţii Apostoli, adică totalitatea mijloacelor cu care ei au avut datoria, din porunca Mântuitorului însuşi, să înzestreze Biserica.
Elementele puterii apostolice:
a) calitatea de apostol;
b) harismele ca daruri personale.
Calitatea de apostol presupunea următoarele însuşiri:
- preoţia deplină;
- deplina putere de a propovădui cuvântul adevărului;
- deplina putere cârmuitoare.
Harismele cuprindeau următoarele însuşiri:
- darul profeţiei;
- darul taumaturgiei (darul de a face minuni);
- harisma sfinţeniei;
- darul de a grăi şi de scrie în mod infailibil.
Ce nu au transmis apostolii:
- apostolatul;
- preoţia apostolică;
- jurisdicţia universală;
- harismele care au fost daruri personale.
Sfinţii Apostoli i-au înzestrat pe cei părtaşi la preoţie cu mijloacele sau puterea de a-i conduce sau de a-i cârmui pe credincioşi în viaţa şi strădania lor pentru dobândirea mântuirii. Succesiunea apostolică este deţinută de către preoţie, ei încredinţându-i-se în mod special în Biserică misiunea de a propovădui, de a sfinţi şi de a cârmui viaţa credincioşilor.
Nu se greşeşte nici când se spune că Biserica este cea care a primit şi păstrează moştenirea apostolică, nici când se spune că preoţia este cea care a primit şi asigură păstrarea în continuare a succesiunii apostolice şi nici când se spune că arhieria sau episcopatul este factorul care asigură păstrarea succesiunii apostolice în Biserică.
Ar exista şi o a patra putere, aceea de a păstra nealterat adevărul revelat. O are numai Biserica în întregimea ei, aşa cum este ea formată din toate elementele ei constitutive: preoţie şi starea laică.
Succesiunea apostolică are două părţi:
a) puterea de a păstra nealterat adevărul revelat;
b) puterea sfinţitoare.
Aceste două elemente reprezintă alfa şi omega succesiunii apostolice, toate celelalte elemente prin care se manifestă sau în care se concretizează puterea bisericească trebuie privite numai ca elemente derivate din astea două care le pun şi pe acelea în adevărata lor lumină ca elemente auxiliare în raport cu acestea.
“Vorbind despre succesiunea apostolică trebuie să avem în vedere faptul că aceasta nu este numai o succesiune sacramentală, independentă de succesiunea de credinţă, ci că în mod principial, succesiunea în credinţă primează, ea constituind temeiul întregii puteri bisericeşti. Cu raportare la ea, transmiterea efectivă a puterii sacramentale pe cale de succesiune apostolică reprezintă doar o confirmare, un semn al existenţei sigure a credinţei adevărate. În cuprinsul succesiunii apostolice intră de fapt transmiterea întregii puteri bisericeşti iar nu numai o parte a acesteia.” (p. 226)
4. Autoritatea bisericească
Este în mod esenţial o autoritate de natură divină. Ea nu se constituie numai prin voinţa oamenilor, ci prin comunicarea unei puteri divine, comunicare care se face prin acte cu totul deosebite, necunoscute în procedeele de constituire a autorităţii comune, omeneşti.
Hirotonie = actul prin care se transmite partea sacramentală a puterii bisericeşti, adică aceea prin care se săvârşesc Sfintele Taine.
Hirotesie = actul prin care se acordă doar binecuvântări, împuternicindu-se cineva ca să îndeplinească o anumită funcţiune sacramentală sau administrativă în Biserică.
Act de trimitere canonică = actul prin care autoritatea deja constituită a Bisericii autorizează şi investeşte cu puterea dreptului, adică îndreptăţeşte pe acela care a primit deja partea sacramentală a puterii bisericeşti, şi numai în cazul când există la bază această putere, să o exercite atât pe aceasta, cât şi restul puterilor bisericeşti, adică pe cea învăţătorească şi pe cea jurisdicţională.
5. Oficiile bisericeşti
O unitate de putere bisericească se numeşte în limbajul juridic oficiu, adică puterea lucrătoare activă care este pusă efectiv în slujba unei colectivităţi, pentru a satisface o necesitate vitală a acesteia. Cuvântul oficiu nici nu înseamnă altceva decât lucrare, slujire, servire sau oficiere.
Oficiile bisericeşti se împart în:
- oficii pastorale (prin care se cârmuiesc credincioşii, în scopul de a-i ajuta să-şi dobândească mântuirea);
- oficii didactice (din învăţământul teologic);
- oficii administrative (care asigură buna funcţionare a aparatului administrativ bisericesc).
Altă clasificare:
- oficii ale clerului de mir;
- oficii ale clerului monahal.
Altă clasificare:
- oficii compatibile (care pot fi deţinute de aceeaşi persoană);
- oficii incompatibile (oficii care nu pot fi deţinute de aceeaşi persoană, din motive că ar fi producătoare de sminteală, sau cu totul nepotrivite).
Altă clasificare:
- oficii movibile (unde nu există stabilitate);
- oficii inamovibile (unde există stabilitate până la o vârstă sau pe toată viaţa).
Ocuparea oficiilor vacante se face prin:
- numire;
- alegere;
- consacrare sau hirotonie;
- instituirea formală;
- introduceea în atribuţiunile oficiilor.
Actul de numire pentru un preot sau diacon se numeşte singhelie. Pentru ierarhi se numeşt gramată.
G. Biserica, instituţie religioasă, subiect al dreptului
Numai Biserica sub înfăţişarea ei de comunitate religioasă, chipul văzut al Bisericii constituie obiect al studiului Dreptului, şi numai sub această înfăţişare ea are şi calitatea de subiect de drept.
Ca subiect de drept, Biserica poate fi definită drept comunitatea religioasă creştină al cărei ţel este înfăptuirea mântuirii membrilor săi prin folosirea mijloacelor care intră în alcătuirea puterii bisericeşti.
Membrii Bisericii sunt împărţiţi în trei categorii:
a) membrii simpli care se numesc mireni;
b) clerici;
c) monahi.
În structura Bisericii există trei stări:
a) starea laică sau starea mirenească;
b) starea clericală sau starea preoţească;
c) starea monahală sau starea călugărească.
Starea a treia este o stare morală aparte de celelalte două stări, care îşi impune să vieţuiască la un nivel mai înalt, prin observarea celor trei principale sfaturi evanghelice: al ascultării, al sărăciei şi al castităţii.
“Monahii ca o categorie aparte a Bisericii n-au existat însă dintru început şi nu constituie sau nu reprezintă un element constitutiv esenţial al structurii Bisericii cum sunt credincioşii laici şi clerici, ci constituie un element auxiliar care a apărut prin diferenţierea în timp a masei de credincioşi din rândurile căreia s-au ridicat prin alegerea unei vieţi mai austere, monahii. De aci rezultă că ei nu au în Biserică caracterul şi importanţa pe care o are elementul laic şi cel clerical fără de care Biserica nu poate să existe. Fără de elementul monahal ea a putut să existe timp îndelungat şi ar putea să dăinuiască şi de acum înainte.” (p. 232)
I. Biserica, instituţie religioasă creştină
A. Elementele constitutive ale Bisericii ca instituţie religioasă
Biserica este “aşezământ sfânt întemeiat de Domnul nostru Iisus Hristos pentru mântuirea credincioşilor.”
Sub chipul organizatoric Biserica se înfăţişează ca o instituţie obştească creştină, formată din credincioşi şi organizată după rânduielile religioase şi morale specifice credinţei creştine.
Numai chipul văzut al Bisericii face obiectul Dreptului canonic.
Prin societate se înţelege un grup de oameni legaţi printr-un interes constant şi organizaţi în scopul asigurării respectivului interes. Comunitatea religioasă este tot un grup de oameni, legaţi numai prin credinţa religioasă şi organizaţi în scopul asigurării liberului exerciţiu al acestei credinţe.
Pe lângă interesele spirituale, izvorâte din credinţă şi legate direct de ea, se mai nasc în cadrul fiecărei comunităţi religioase şi interese dependente de baza materială pe care o presupune credinţa. Interesele de natură spirituală se împletesc şi se leagă atât de organic, în mod inevitabil, de cele de natură materială economică, socială şi de mai multe ori chiar politică, încât interdependenţa dintre ele ne obligă să conchidem asupra interinfluenţei în care se găsesc în permanenţă.
Biserica, sub aspectul ei de comunitate religioasă, se prezintă ca alcătuită din următoarele elemente:
- un grup de oameni;
- o credinţă care îi uneşte;
- diverse interese materiale şi spirituale care îi leagă în plus, pe lângă credinţa respectivă.
Chipul văzut al Bisericii poate fi numit învelişul material al credinţei şi al harului, iar invers, chipul nevăzut al Bisericii poate fi numit învelişul ei imaterial, veşmântul său haric.
Elementele care alcătuiesc chipul nevăzut al Bisericii:
a. Credinţa – “stare sufletească de aderare intuitiv-afectivă la un adevăr religios” (p. 155)
Credinţa este o anticipare cu deplină certitudine a unui adevăr încă nedemonstrat după rânduielile comune, dar care dobândeşte o prezenţă, un chip sau un contur determinat în sufletul credinciosului.
Credinţa creştinilor este în adevărul numit Hristos.
Credinţa este un liant, un factor de strângere a coeziunii comunitare.
b. Harul – “o putere sau o energie nevăzută a lui Dumnezeu care se manifestă întotdeauna ca lucrare ce se adaugă stării sau puterii morale create de credinţă, precum şi lucrării mântuitoare pe care o întreprinde credinţa” (p. 155)
Harul se obţine:
- prin rugăciuni;
- prin Sfintele Taine;
- prin ierurgii.
Credinţa singură nu poate asigura mântuirea, ci numai în strânsă colaborare cu harul. Întărirea pe care o adaugă harul lucrării ce se săvârşeşte prin credinţă se exteriorizează prin numeroase fapte ale credinţei, care sunt în acelaşi timp şi fapte ale harului.
Faptele bune reprezintă materializarea cea mai autentică a credinţei şi a harului. Ele constituie substanţa vieţuirii creştine şi mijlocul sigur prin care se înaintează pe calea mântuirii.
c. Legătura credinţei – “legătura pe care o stabileşte credinţa în chip nevăzut, între toţi cei care cred, precum şi a acestora cu Dumnezeu” (p. 156)
Are trei planuri temporale:
- legătura cu toţi care au murit în credinţa şi cu nădejdea mântuirii în Hristos;
- legătura cu toţi cei ce trăiesc în aceeaşi credinţă şi cu aceeaşi nădejde, indiferent de locul unde se află în întreaga lume;
- legătura cu toţi cei ce vor veni, în succesiunea nesfârşită a generaţiilor până la sfârşitul veacurilor, mărturisind aceeaşi credinţă şi nutrind aceeaşi nădejde a mântuirii prin Iisus Hristos.
În cuprinsul Împărăţiei lui Dumnezeu intră şi Biserica văzută şi cea nevăzută, şi în acest înţeles atotcuprinzător Biserica se numeşte cu adevărat ecumenică, adică Biserica din care face parte întreaga suflare care poate încăpea, peste timp şi peste spaţiu, în Împărăţia lui Dumnezeu. După cum se poate vedea, adevărata ecumenicitate a Bisericii nu este una şi aceeaşi cu ecumenicitatea despre care se vorbeşte în sensul modern al cuvântului.
d. Legătura dragostei – îi cuprinde pe toţi oamenii, pe creştini şi pe necreştini, pe credincioşi şi pe necredincioşi
B. Forma de organizare primară a Bisericii ca instituţie religioasă creştină
Locuitorii imperiului roman erau împărţiţi în două mari clase:
- sclavii;
- stăpânii de sclavi.
Sub aspectul drepturilor şi îndatoririlor erau:
- cetăţeni;
- fără cetăţenie.
Cetăţenii la rândul lor erau împărţiţi după starea lor materială, după provenienţa gentilică, după funcţii, după regiuni, ţinuturi, ţări şi localităţi, după cultură şi profesie, etc.
Necetăţenii erau împărţiţi în diferite categorii, fiecare cu statutul său juridic:
a) peregrinii;
b) socii (asociaţii);
c) liberţii etc.
În Imperiul roman se vorbeau diferite limbi şi dialecte, se practicau diferite religii, unele recunoscute ca oficiale, altele tolerate (ca de exemplu religia mozaică, în cadrul căreia s-a vestit Evanghelia).
a. Cultele sau grupările religioase organizate
Majoritatea locuitorilor Imperiului roman aveau o identitate religioasă, cei mai numeroşi aparţinând cultului public oficial politeist al statului, care se înfăţişa ca o simbioză a politeismului greco-roman.
Cultul mozaic avea reguli precie pentru practicarea lui în familie, în sinagogi şi într-un templu central, iar pentru deservirea lui avea o ierarhie preoţească, în frunte cu un arhiereu, urmat de preoţi, de leviţi şi de alţi slujitori.
Comunităţile sinagogale reprezentau ceea ce au devenit şi au rămas pentru creştini, enoriile şi parohiile.
Dintre toate religiile precreştine, aceea care a avut mai mult de dat creştinismului şi aceea de la care a şi luat mai mult creştinismul, a fost religia mozaică.
b. Mozaismul şi Biserica
Elementele fundamentale comune ale religiei mozaice şi ale celei creştine sunt reprezentate de Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, pe de o parte din tradiţia mozaică, în frunte cu cinstirea sfinţilor Vechiului Testament (patriarhi, prooroci etc.), precum şi din câteva manifestări comune ale pietăţii, care constau din rânduieli privitoare la post, la rugăciuni etc.
Propovăduirea Evangheliei s-a adresat în primul rând către oile cele pierdute ale poporului Israel (Matei X, 6). Sfinţii Apostoli s-au adresat mai întâi evreilor şi apoi nemozaicilor, pentru a-i chema la Hristos. Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan, cât şi Sfântul Apostol Pavel, au frecventat templul din Ierusalim, şi la fel au procedat şi ceilalţi sfinţi apostoli şi ucenici ai Domnului, atunci când se găseau în Sfânta Cetate. Cu toţii au frecventat sinagogile şi au propovăduit mai întâi în sinagogi, şi cu toţi au practicat rânduielile Legii mozaice.
Sinodul Apostolic (Fapte XV) a lăsat loc la interpretarea că evreii creştini au latitudinea de a alege între practicarea şi nepracticarea rânduielilor Legii mozaice. Astfel în rândul creştinilor au apărut două categorii de credincioşi: unii care practicau Legea mozaică şi alţii care nu o practicau.
Cele dintâi comunităţi sau obşti creştine, adică cele dintâi enorii sau parohii în sensul de astăzi, au avut un caracter de sinagogi creştine.
Evreii care s-au creştinat s-au numit iudaizanţi, persistând timp foarte îndelungat în viaţa Bisericii.
Cel puţin una dintre Evanghelii (cea de la Matei) a fost scrisă în limba ebraică. Tot în această limbă au mai fost scrise şi unele evanghelii apocrife, precum şi alte texte religioase de mare circulaţie din epoca creştinismului primar. Sfântul Pavel a folosit dialectica rabinică în scrierile sale şi în lucrarea sa misionară.
Există în lucrarea pastorală a Bisericii zilelor noastre o influenţă vie a rânduielilor de pastoraţie, practicate în sinagoga iudaică şi păstrate în anumite părţi din Talmud. Dintre practicile de cult ale iudaizanţilor, cea mai caracteristică este aceea a “mielului pascal”, care are o origine net iudaică. A doua practică este cea care se referă la data serbării Paştelor, de către creştini, unii dintre ei mai ţinând şi azi să le serbeze odată cu iudeii.
Sărbătoarea curentă care se găseşte în centrul cultului mozaic este aceea de sâmbătă. La aceasta, iudaizanţii n-au renunţat nicidecum, ci au căutat să o impună ca obligatorie şi pentru creştini. Ei au mai păstrat alte sărbători mozaice, iar împreună cu ele rânduieli privitoare la curăţiri, la post, la rostirea anumitor rugăciuni şi în special a psalmilor, la folosirea azimei etc.
c. Măsuri luate de Biserică împotriva iudaizanţilor
În timp, s-au luat măsuri pentru a se îngrădi practicile iudaizante şi pentru afirmarea caracterului universal al creştinismului. Aceste măsuri s-au impus cu atât mai mult cu cât, chiar din epoca apostolică, religia creştină a fost calificată drept o sectă iudaică, provocatoare de gâlcevi şi de tulburare în viaţa religioasă a imperiului.
“Cum însă şi iudaizanţii şi neiudaizanţii continuau să serbeze sâmbăta pe lângă duminică, apoi să frecventeze sinagogile iudaice aprizând lumânări în ele şi practicând comunitatea de rugăciuni cu mozaicii, observând posturile după rânduielile Legii vechi şi prăznuind chiar împreună cu iudeii anumite sărbători sau participând la slujbele ocazionate de acestea şi schimbând în mod frecvent daruri de sărbători cu mozaicii, de la care primeau şi foloseau, după rânduielile Legii vechi, chiar şi azime, iar mai presus de toate prăznuiau sfintele Paşti creştine la aceeaşi dată cu evreii, observând şi rânduielile Paştilor mozaice, numeroase canoane – unele provenite din epoca de dinaintea Sinodului I Ecumenic, iar altele de după acest sinod – interzic sub sancţiuni toate aceste practici.” (p. 168)
C. Dezvoltarea organizaţiei Bisericii ca instituţie religioasă creştină, comunitătile locale şi unităţile teritoriale
Primele grupări de creştini au avut libertatea de a se organiza în formele pe care şi le alegeau. Au existat unităţi organizate după modelul sinagogilor, altle după modelul familiilor gentilice, altele ca grupări constituite după limbă sau neam, altele în chip de asociaţii cu scop religios, cultic sau de ajutor reciproc.
Modelul care însă s-a impus ca fiind mai corespunzător cuvântului Evangheliei a fost acela al familiei. Comunităţile astfel alcătuite aveau în fruntea lor cârmuitori cărora li s-a zis Părinţi, iar cei care îndeplineau sarcini în legătură cu conducerea părintească a comunităţilor se numeau bătrâni. Membrii comunităţilor se numeau între ei fraţi, iar faţă de părinţii din fruntea familiei se numeau fii.
Partea cea mai numeroasă a credincioşilor Bisericii era formată din clasele sărace, din sclavi, din liberţi şi peregrini. Puţini la număr erau cetăţeni romani, împărţiţi şi aceştia în mai multe categorii. Inegalitatea socială de drepturi dintre toţi aceştia nu le permitea, după legile romane, să se constituie împreună în asociaţii de orice fel, care să fie recunoscute şi să beneficieze de libertăţile şi drepturile diferitelor asociaţii licite.
La început în fruntea comunităţilor mai mari se găsea un episcop, ajutat de preoţi şi diaconi. Aceştia împreună cu alţi slujitori bisericeşti mai mici şi cu o seamă de credincioşi, formai presbiteriul episcopului, adică un consiliu de îndrumare a activităţii bisericeşti din localitatea în care rezida episcopul şi din cele care ţineau de acelaşi episcop.
În secolul II apare şi numele de parohie, pentru a desemna comunitatea locală complexă (formată dintr-o cetate şi din mai multe alte localităţi). În secolul III apare termenul enorie, pentru a desemna unităţi bisericeşti locale care aveau în fruntea lor doar un presbiter. Mai apare şi o a treia unitate bisericească, cea condusă de un horepiscop (episcop rural), căreia nu i s-a dat încă un nume aparte, dar care reprintă forma iniţială a unităţii teritoriale numită mai târziu protopopiat.
La sfârşitul secolului III şi începutul secolului IV apar unităţi teritoriale constituite în limitele teritoriale ale provinciilor Imperiului roman, numite eparhii. O astfel de unitate teritorială mai mare esra constituită dintr-un număr de cetăţi.
În prima jumătate a secolului IV se pot număra patru tipuri de unităţi bisericeşti:
1. parohia episcopală;
2. enoria – unitate bisericească locală;
3. unitatea teritorială în frunte cu un horepiscop;
4. unitatea eparhială sau mitropolitană, alcătuită în limitele unei provincii de stat.
Lor li s-au adăugat unităţile superioare mitropoliilor, numite dieceze sau exarhate, având în urmă un ierarh mai înalt cu titlul de exarh sau arhiepiscop.
A şasea unitate teritorială concepută a fi cea mai înaltă unitate teritorială bisericească, este patriarhia. Include mai multe dieceze.
Sunt de amintit episcopiile exempte, adică scoase de sub autoritatea sinodului mitropoliei, pe al cărei teritoriu se află, şi sunt supuse direct exarhului diecezei sau patriarhului.
În prezent există 14 teritorii autocefale şi trei unităţi teritoriale autonome în cadrul întregii ortodoxii.
Biserica în organizarea ei în părţi constitutive şi unităţi administrative a ţinut seama de împărţirea teritorială a Imperiului roman, pe care şi-a însuşit-o şi a îmbisericit-o aproape în întregime.
Biserica Ortodoxă Română, organizată cu titulatura Patriarhia Română, cuprinde:
Mitropolia Ungrovlahiei, cu eparhiile:
1) Arhiepiscopia Bucureştilor, cu reşedinţa în Bucureşti;
2) Arhiepiscopia Tomisului şi Dunării de Jos, cu reşedinţa în Galaţi;
3) Episcopia Buzăului, cu reşedinţa în Buzău.
Mitropolia Moldovei şi Sucevei, cu eparhiile:
4) Arhiepiscopia Iaşilor, cu reşedinţa în Iaşi;
5) Episcopia Romanului şi Huşilor, cu reşedinţa în Roman.
Mitropolia Ardealului, cu eparhiile:
6) Arhiepiscopia Sibiului, cu reşedinţa în Sibiu;
7) Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului, cu reşedinţa în Cluj-Napoca;
8) Episcopia Albei Iulii, cu reşedinţa în Alba Iulie;
9) Episcopia Oradiei, cu reşedinţa în Oradea.
Mitripolia Olteniei, cu eparhiile:
10) Arhiepiscopia Craiovei, cu reşedinţa în Craiova;
11) Episcopia Râmnicului şi Argeşului, cu reşedinţa în Râmnicu-Vâlcea.
Mitropolia Banatului, cu eparhiile:
12) Arhiepiscopia Timişoarei şi Caransebeşului, cu reşedinţa în Timişoara;
13) Episcopia Aradului, Ienopolei şi Hălmagiului, cu reşedinţa în Arad.
Părţile componente ale B.O.R. sunt:
a. Parohia;
b. Protopopia;
c. Mănăstirea;
d. Eparhia;
e. Mitropolia.
Parohia – comunitatea credincioşilor clerici şi mireni de religie ortodoxă aşezaţi pe un anumit teritoriu, sub conducerea organelor locale ale puterii bisericeşti, în frunte cu un preot paroh.
Protopopiatul – unitatea administrativă bisericească a unei unităţi teritoriale de circumscripţie, din cuprinsul unei eparhii, formată dintr-un număr de parohii, sub conducerea unui protopop.
Eparhia – unitatea administrativă bisericească a unei unităţi teritoriale regionale (multijudeţene din cuprinsul Mitropoliei formată dintr-un număr de parohii, protopopiate şi mănăstiri), sub conducerea organelor centrale eparhiale ale puterii bisericeşti, în frunte cu un episcop.
Mitropolia – unitatea administrativă bisericească a unei unităţi teritoriale provinciale din cuprinsul Patriarhiei, formată dintr-un număr de eparhii, sub conducerea organelor centrale mitropolitane ale puterii bisericeşti, în frunte cu un mitropolit.
Mănăstirile – aceste forme de obşte sau grupări bisericeşti sunt simple părţi componente ale Bisericii, necesare organice ale Bisericii, monahismul fiind un voluntariat.
D. Însuşirile sau atributele Bisericii
Biserica fiind “una, sfântă, soborniceasă şi apostolică”, atributele ei sunt:
- unitatea;
- sfinţenia;
- sobornicitatea;
- apostolicitatea.
1. Sfinţenia Bisericii – Biserica e sfântă pentru că este casa Domnului, în care sălăşluieşte Duhul Sfânt, a cărui putere sfinţitoare se împărtăşeşte din Sfintele Taine.
2. Biserica cea “Una Sfântă” – înţelesul unităţii din viaţa Bisericii se prezintă sub dublu aspect:
a) ca unitate dată, existentă;
b) ca unitate în devenire, ca deziderat şi ca ţel de împlinit.
3. Biserica sobornicească – ecumenicitate, universalitate, catolicitate
Dat fiind faptul că primul sens al ecumenismului este cel spaţial, geografic, Biserica Ecumenică ar fi Biserica răspândită în întreaga lume, Biserica lumii cu alte cuvinte, Biserica ce ar cuprinde toţi oamenii.
Biserica este ecumenică în înţelesul că ea reprezintă mântuirea a toată lumea, ea este depozitara acestei mântuiri obiective a lumii întregi, pe care a înfăptuit-o Domnul prin jertfa Sa şi pe care a încredinţat-o Bisericii întemeiată în scopul continuării operei de mântuire.
Organizarea ortodoxiei ecumenice în Biserici particulare ţine de unitatea în varietate, nu de uniformitatea mecanică, care lipseşte de sens şi de frumuseţe orice unitate.
Universalitatea Bisericii exprimă, ca şi ecumenicitatea, acelaşi sens originar, de lume, de totalitate, de univers în accepţiune cantitativ-geografică (lat. universalis, universitas, universalitas).
Cuvântul “catolică” din Simbolul Credinţei a fost tradus de slavi prin “sorbonaia”, cuvânt care derivă din verbul “sobirati” (a aduna la un loc, a reuni, a forma o unitate), iar acesta din radicalul “sobor” (adunare, grupare la un loc). A trăi în Biserica sobornicească înseamnă a trăi în sobornicitate, adică în unitate internă de credinţă şi în unitate externă de fapte şi manifestări, a trăi după rânduiala întregului care înlătură izolarea şi rămânerea în afara acestui întreg.
“Din aceste lămuriri se vede că sobornicitatea exprimă în tâlcuire slavă cuprinsul catolicităţii, tot aşa după cum în tâlcuire latină îl exprimă universalitatea, iar într-o formă şi mai explicită grecească, ecumenicitatea.” (p. 186)
Biserica sobornică înseamnă Biserica organizată şi condusă în mod sinodal, Biserica înţelegerii, a concilierii autorităţii şi libertăţii, prin dragoste.
4. Biserica apostolică, stâlp şi întărire a adevărului. Infailibilitatea
Biserica deţine şi păstrează adevărul, iar adevărul păstrează Biserica.
Prin Sinoadele ecumenice, episcopii s-au pronunţat în mod infailibil în materie de credinţă, condamnând ereziile şi făcând să strălucească adevărul.
Infailibilitatea presupune în mod necesar sfinţenia, care este un atribut numai al Bisericii, nu şi al clerului sau al corpului episcopal.
Sfinţenia determină unitatea şi ecumenicitatea sau sobornicitatea Bisericii, atribute fără de care nu se poate presupune posibilitatea infailibilităţii, dar care sunt iarăşi numai ale Bisericii.
Corpul episcopal nu este prezent în viaţa Bisericii ca deţinător al infailibilităţii, ci doar ca organ al acesteia, fie că este întrunit în Sinod ecumenic, fie că se găseşte în diaspora.
Paradox: sinoadele care emit canoane, adică norme cu caracter juridic fără implicaţii dogmatice, îşi impun hotărârile lor de această natură în mod autoritar, fără a mai fi nevoie de vreo recepţie a lor din partea Bisericii, care este obligată să ţină seama de ele, ca de nişte norme emise în baza puterii episcopale de a cârmui Biserica prin legi, pe când sinoadele care emit hotărâri dogmatice, care sunt mult mai importante decât cele strict canonice, nu-şi pot impune respectul din partea Bisericii, ci trebuie dimpotrivă să le consacre Biserica însăşi pentru a deveni valabile şi obligatorii.
Paradoxul acesta dovedeşte că nici sinodul, nici episcopatul în genere, nu-i infailibil, ci că numai Biserica în întregimea ei este infailibilă.
Episcopatul reprezintă doar o parte din Biserică şi oricât de importantă ar fi aceasă parte, ea nu se poate substitui întregului Corp tainic al lui Hristos, Bisericii în întregimea ei, şi nu-şi poate însuşi atributele acesteia, între care se găseşte şi infailibilitatea.
E. Principiile canonice fundamentale de organizare a Bisericii
Principiile canonice trebuie să fie de acord cu învăţătura de credinţă a Bisericii, ele nu pot fi contrare dogmelor sau moralei creştine, întemeiată şi ea tot pe aceleaşi adevăruri de credinţă.
1. Principii canonice cu fond dogmatic şi juridic
a. Principiul ecleziologic instituţional (caracterul Bisericii de instituţie sau de aşezământ văzut şi organizat după norme religioase dar şi după norme comune omeneşti de convieţuire socială);
b. Principiul organic, zis şi constituţional-bisericesc, sau al participării întregului corp eclezial la lucrarea Bisericii (alcătuirea Bisericii este asemănătoare cu un organism);
c. Principiul ierarhic (constă în organizarea, lucrarea şi conducerea Bisericii după rânduiala pe care o imprimă întregii vieţi bisericeşti ierarhia clerului de instituire divină);
Ierarhia este formată din trei trepte, care se deosebesc unele de altele prin starea lor harică:
- treapta diaconiei;
- treapta presbiteratului;
- treapta episcopatului.
Ascultarea canonică este subordonarea treptelor inferioare faţă de treptele superioare din ierarhia preoţească. La aceasta se adaugă supunerea credincioşilor faţă de ierarhie, apoi a tuturor ierarhiilor faţă de sinoade.
Dreptul de devoluţiune este dreptul oricărui organ superior de conducere din cadrul administraţiei de a impune organelor inferioare aplicarea legii, în caz că acestea nu o aplică, sau aplicarea ei întocmai, în cazul că acestea o aplică greşit. În Biserică acest drept a fost recunoscut mitropoliţilor, exarhilor şi patriarhilor.
d. Principiul sinodal sau sobornicesc (organele superioare de conducere a Bisericii nu sunt cele individuale, reprezentate de câte o persoană, ci cele constituite sub formă de sinoade, adică sub formă de organe colegiale sau colective)
e. Principiul iconomiei sau al pogorământului (autoritatea bisericească, în calitate de deţinătoare a mijloacelor de lucrare a Bisericii, adică a puterii bisericeşti, poate să chivernisească această putere folosind mijloacele ei aşa cum apreciază ea că este în interesul Bisericii, adică în interesul mântuirii)
Iconomia este chivernisirea mijloacelor prin care se săvârşeşte lucrarea Bisericii. Când se aplică mai sever, se sune că urmează calea acriviei (exigenţei), iar când se aplică cu îngăduinţă, se spune că se urmează calea pogorământului.
f. Principiul autonomiei externe, adică al relaţiei cu orice altă organizare a vieţii omeneşti, inclusiv faţă de stat (Biserica este autonomă, adică independentă în treburile sale religioase, faţă de orice altă organizaţie din afara ei)
g. Principiul loialităţii faţă de Stat, sau principiul respectării şi cinstirii suveranităţii Statului.
2. Principiile canonice cu fond simplu juridic
a. Principiul autocefaliei (o unitate bisericească, ierarhic, sinodal şi teritorial determinată, se conduce în mod complet independent de alte unităţi de acelaşi fel, cu care păstrează totuşi, în mod obligatoriu unitatea dogmatică, cultică şi canonică)
Prin autocefalie se determină în mod principal poziţia de interdependenţă deplină a unei Biserici locale în raporturile interortodoxe.
b. Principiul autonomiei interne, adică în relaţiile dintre unităţile interne ale Bisericii (anumite unităţi ale Bisericii se conduc de sine, prin organe proprii, fiind totuşi supuse supravegherii, controlului şi îndrumării din partea autorităţilor bisericeşti superioare)
c. Principiul nomocanonic sau pravilnic (Biserica se conduce atât după legi proprii, cât şi după legi de stat)
d. Principiul teritorial (acomodarea formelor organizaţiei bisericeşti teritoriale după tiparele organizaţiei teritoriale a unităţilor de stat).
F. Autoritatea şi puterea bisericească şi transmiterea acesteia
1. Noţiunea, originea şi natura puterii bisericeşti
În Dreptul bisericesc, cuvântul putere exprimă existenţa unui număr determinat de mijloace care au însuşirea de a putea efectua anumite acte în legătură cu organizarea şi conducerea Bisericii, acte subordonate scopului specific al Bisericii care este mântuirea.
Autoritatea poate fi definită ca fiind expresia morală a puterii. Aceast din urmă constă într-o sumă de mijloace materiale şi morale apte să efectueze o anumită lucrare.
Prin puterea bisericească înţelegem suma mijloacelor religioase, morale şi materiale de care se serveşte Biserica pentru săvârşirea lucrării sale mântuitoare. Ea se împărte în trei părţi:
a) putere învăţătorească sau propovăduitoare;
b) putere sfinţitoare, preoţească sau sacramentală;
c) putere pastorală, cârmuitoare, conducătoare sau jurisdicţională.
2. Împărţirea puterii bisericeşti
Puterea bisericească nu este împărţită, după cum Biserica însăşi nu poate fi împărţită. Nu se poate detaşa vreo parte din ea, nu se poate renunţa la nicio parte din ea.
Puterea învăţătorească a luat mai multe înfăţişări:
a) una pozitivă, cuprinzând păstrarea adevărului credinţei (cateheza, predica şi misiunea);
b) una negativă, care cuprinde combaterea rătăcirilor sau ereziilor şi apărarea credinţei.
Întreaga putere sacramentală a Bisericii o deţin episcopii, căci lor le-a fost transmisă de către Sfinţii Apostoli, iar parţial, deşi în cea mai mare parte, o deţin preoţii, şi numai într-o foarte mică măsură o deţin diaconii.
De puterea sacramentală se deosebeşte puterea harismatică, adică însuşirea sau calitatea pe care o primeşte cineva în mod excepţional, pe căi neobişnuite sau cunoscute numai lui Dumnezeu, de a săvârşi minuni.
Puterea jurisdicţională a fost împărţită în trei ramuri:
a) puterea sau funcţiunea legislativă;
b) puterea sau funcţiunea judecătorească;
c) puterea sau funcţiunea executivă.
Totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care definesc funcţiunea unei persoane purtătoare a puterii bisericeşti se cheamă în limbaj juridic oficiu bisericesc.
3. Transmiterea puterii bisericeşti. Succesiunea apostolică. Deosebiri confesionale
“De noţiunea de succesiune apostolică şi mai precis de existenţa reală a acestei succesiuni este legată şi condiţionată întreaga eficacitate a lucrării Bisericii, ba mai mult însuşi faptul existenţei reale a Bisericii deoarece fără de succesiune apostolică, adică fără de totalitatea mijloacelor pe care le-au transmis Sfinţii Apostoli Bisericii, nu ar exista sau nu ar putea exista nici Biserică şi se înţelege, cu atât mai puţin, nici lucrarea mântuitoare a acesteia.” (p. 218)
Prin succesiunea Sfinţilor Apostoli nu se înţelege simpla continuare a unui fir al preoţiei sau al harului sfinţitor, ci chiar moştenirea rămasă de la Sfinţii Apostoli, adică totalitatea mijloacelor cu care ei au avut datoria, din porunca Mântuitorului însuşi, să înzestreze Biserica.
Elementele puterii apostolice:
a) calitatea de apostol;
b) harismele ca daruri personale.
Calitatea de apostol presupunea următoarele însuşiri:
- preoţia deplină;
- deplina putere de a propovădui cuvântul adevărului;
- deplina putere cârmuitoare.
Harismele cuprindeau următoarele însuşiri:
- darul profeţiei;
- darul taumaturgiei (darul de a face minuni);
- harisma sfinţeniei;
- darul de a grăi şi de scrie în mod infailibil.
Ce nu au transmis apostolii:
- apostolatul;
- preoţia apostolică;
- jurisdicţia universală;
- harismele care au fost daruri personale.
Sfinţii Apostoli i-au înzestrat pe cei părtaşi la preoţie cu mijloacele sau puterea de a-i conduce sau de a-i cârmui pe credincioşi în viaţa şi strădania lor pentru dobândirea mântuirii. Succesiunea apostolică este deţinută de către preoţie, ei încredinţându-i-se în mod special în Biserică misiunea de a propovădui, de a sfinţi şi de a cârmui viaţa credincioşilor.
Nu se greşeşte nici când se spune că Biserica este cea care a primit şi păstrează moştenirea apostolică, nici când se spune că preoţia este cea care a primit şi asigură păstrarea în continuare a succesiunii apostolice şi nici când se spune că arhieria sau episcopatul este factorul care asigură păstrarea succesiunii apostolice în Biserică.
Ar exista şi o a patra putere, aceea de a păstra nealterat adevărul revelat. O are numai Biserica în întregimea ei, aşa cum este ea formată din toate elementele ei constitutive: preoţie şi starea laică.
Succesiunea apostolică are două părţi:
a) puterea de a păstra nealterat adevărul revelat;
b) puterea sfinţitoare.
Aceste două elemente reprezintă alfa şi omega succesiunii apostolice, toate celelalte elemente prin care se manifestă sau în care se concretizează puterea bisericească trebuie privite numai ca elemente derivate din astea două care le pun şi pe acelea în adevărata lor lumină ca elemente auxiliare în raport cu acestea.
“Vorbind despre succesiunea apostolică trebuie să avem în vedere faptul că aceasta nu este numai o succesiune sacramentală, independentă de succesiunea de credinţă, ci că în mod principial, succesiunea în credinţă primează, ea constituind temeiul întregii puteri bisericeşti. Cu raportare la ea, transmiterea efectivă a puterii sacramentale pe cale de succesiune apostolică reprezintă doar o confirmare, un semn al existenţei sigure a credinţei adevărate. În cuprinsul succesiunii apostolice intră de fapt transmiterea întregii puteri bisericeşti iar nu numai o parte a acesteia.” (p. 226)
4. Autoritatea bisericească
Este în mod esenţial o autoritate de natură divină. Ea nu se constituie numai prin voinţa oamenilor, ci prin comunicarea unei puteri divine, comunicare care se face prin acte cu totul deosebite, necunoscute în procedeele de constituire a autorităţii comune, omeneşti.
Hirotonie = actul prin care se transmite partea sacramentală a puterii bisericeşti, adică aceea prin care se săvârşesc Sfintele Taine.
Hirotesie = actul prin care se acordă doar binecuvântări, împuternicindu-se cineva ca să îndeplinească o anumită funcţiune sacramentală sau administrativă în Biserică.
Act de trimitere canonică = actul prin care autoritatea deja constituită a Bisericii autorizează şi investeşte cu puterea dreptului, adică îndreptăţeşte pe acela care a primit deja partea sacramentală a puterii bisericeşti, şi numai în cazul când există la bază această putere, să o exercite atât pe aceasta, cât şi restul puterilor bisericeşti, adică pe cea învăţătorească şi pe cea jurisdicţională.
5. Oficiile bisericeşti
O unitate de putere bisericească se numeşte în limbajul juridic oficiu, adică puterea lucrătoare activă care este pusă efectiv în slujba unei colectivităţi, pentru a satisface o necesitate vitală a acesteia. Cuvântul oficiu nici nu înseamnă altceva decât lucrare, slujire, servire sau oficiere.
Oficiile bisericeşti se împart în:
- oficii pastorale (prin care se cârmuiesc credincioşii, în scopul de a-i ajuta să-şi dobândească mântuirea);
- oficii didactice (din învăţământul teologic);
- oficii administrative (care asigură buna funcţionare a aparatului administrativ bisericesc).
Altă clasificare:
- oficii ale clerului de mir;
- oficii ale clerului monahal.
Altă clasificare:
- oficii compatibile (care pot fi deţinute de aceeaşi persoană);
- oficii incompatibile (oficii care nu pot fi deţinute de aceeaşi persoană, din motive că ar fi producătoare de sminteală, sau cu totul nepotrivite).
Altă clasificare:
- oficii movibile (unde nu există stabilitate);
- oficii inamovibile (unde există stabilitate până la o vârstă sau pe toată viaţa).
Ocuparea oficiilor vacante se face prin:
- numire;
- alegere;
- consacrare sau hirotonie;
- instituirea formală;
- introduceea în atribuţiunile oficiilor.
Actul de numire pentru un preot sau diacon se numeşte singhelie. Pentru ierarhi se numeşt gramată.
G. Biserica, instituţie religioasă, subiect al dreptului
Numai Biserica sub înfăţişarea ei de comunitate religioasă, chipul văzut al Bisericii constituie obiect al studiului Dreptului, şi numai sub această înfăţişare ea are şi calitatea de subiect de drept.
Ca subiect de drept, Biserica poate fi definită drept comunitatea religioasă creştină al cărei ţel este înfăptuirea mântuirii membrilor săi prin folosirea mijloacelor care intră în alcătuirea puterii bisericeşti.
Membrii Bisericii sunt împărţiţi în trei categorii:
a) membrii simpli care se numesc mireni;
b) clerici;
c) monahi.
În structura Bisericii există trei stări:
a) starea laică sau starea mirenească;
b) starea clericală sau starea preoţească;
c) starea monahală sau starea călugărească.
Starea a treia este o stare morală aparte de celelalte două stări, care îşi impune să vieţuiască la un nivel mai înalt, prin observarea celor trei principale sfaturi evanghelice: al ascultării, al sărăciei şi al castităţii.
“Monahii ca o categorie aparte a Bisericii n-au existat însă dintru început şi nu constituie sau nu reprezintă un element constitutiv esenţial al structurii Bisericii cum sunt credincioşii laici şi clerici, ci constituie un element auxiliar care a apărut prin diferenţierea în timp a masei de credincioşi din rândurile căreia s-au ridicat prin alegerea unei vieţi mai austere, monahii. De aci rezultă că ei nu au în Biserică caracterul şi importanţa pe care o are elementul laic şi cel clerical fără de care Biserica nu poate să existe. Fără de elementul monahal ea a putut să existe timp îndelungat şi ar putea să dăinuiască şi de acum înainte.” (p. 232)
Trimiteți un comentariu