Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, Legislaţie şi administraţie bisericească, vol. I, 04 (note de lectură)
IV. Izvoarele dreptului canonic
Noţiunea de izvor al dreptului este folosită în sensul de formă de exprimare a dreptului.
1. Izvoarele materiale sau factorii de determinare a Dreptului canonic
Factorii de determinare a Dreptului canonic, sau izvoarele materiale, sunt:
a) condiţiile obiective specifice ale societăţii omeneşti organizate sub formă de Stat în cadrul căreia se desfăşoară activitatea Bisericii;
b) Biserica însăşi sau viaţa bisericească.
2. Izvoarele formale sau formele de exprimare a Dreptului canonic
a. Izvoarele formale generale ale întregii Biserici
a) Izvoare fundamentale sau principale = dau un conţinut propriu Dreptului canonic, care nu se poate dispensa de ele fără a-şi păgubi substanţa, fără a-i altera natura juridică. Ele sunt:
1. Adevărurile revelate de credinţă şi normele morale desprinse din acestea, aşa cum sunt cuprinse în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, ca depozitare a Revelaţiei divine;
2. Normele canonice sau canoanele cuprinse în colecţia fundamentală de canoane;
3. Obiceiul de Drept bisericesc şi normele canonice stabilite prin consensul unanim al Bisericilor (consensus Ecclesiae dispersae);
4. Legile fundamentale ale statelor.
“Vechiul Testament cuprinde şi norme juridice, adică legi de drept, din cauza neputinţei omului de a-şi alcătui el singur norme juridice” (p. 73)
Noul Testament nu apare nicidecum ca având caracterul unui cod de drept.
Sub numele de canoane se înţeleg legile de drept ale Bisericii sau legile bisericeşti scrise. Cuvântul canon mai are şi alte înţelesuri bisericeşti, şi anume acela comun de pedeapsă care se aplică penitenţilor precum şi acela folosit în cult, unde are înţelesul curent de “grup de cântări organizate”.
După cuprins, există mai multe feluri de canoane:
a) Canoane de cuprins dogmatic;
b) Canoane de cuprins religios-moral;
c) Canoane de cuprins cultic;
d) Canoane de cuprins canonic propriu-zis sau de cuprins juridic;
e) Canoane de cuprins mixt.
Codul canonic al Bisericii este alcătuit din patru categorii de canoane:
a) Canoanele Apostolice, sau canoanele Sfinţilor Apostoli;
b) Canoanele Sinoadelor Ecumenice;
c) Canoanele sinoadelor locale;
d) Canoanele Sfinţilor Părinţi.
Canoanele apostolice provin dintr-o epocă care începe cu cea apostolică, dar durează până în veacul V. Au fost alcătuite fie de către unii din ucenicii Sfinţilor Apostoli, fie de alţi oameni pricepuţi din epoca post-apostolică şi din veacurile următoare. Au fost grupate într-o singură colecţie de 85 de canoane, neorganizate sistematic.
Canoanele Sinoadelor ecumenice sunt emisa de şase din cele şapte Sinoade ecumenice:
a) Sinodul I ecumenic (Niceea, 325 a.D.) – 20 canoane;
b) Sinodul II ecumenic (Constantinopol, 381 a.D.) – 7 canoane;
c) Sinodul III ecumenic (Efes, 431 a.D.) – 8 canoane;
d) Sinodul IV ecumenic (Calcedon, 451 a.D.) – 30 canoane;
e) Sinodul VI ecumenic (numit şi Sinodul Trulan, 691-692 a.D.) – 102 canoane;
f) Sinodul VII ecumenic (Niceea, 787 a.D.) – 22 canoane.
Sinoadele locale care ni s-au păstrat:
a) Sinodul de la Cartagina (256 a.D.) – 1 canon;
b) Sinodul de la Ancira/Ankara (314 a.D.) – 25 canoane;
c) Sinodul de la Neocezareea (314 a.D.) – 15 canoane;
d) Sinodul de la Gangra (343 a.D.) – 21 canoane;
e) Sinodul de la Antiohia (341 a.D.) – 25 canoane;
f) Sinodul de la Laodiceea (349 a.D) – 60 canoane;
g) Sinodul de la Sardica (343 a.D.) – 21 canoane;
h) Sinodul de la Constantinopol (394 a.D.) – 2 canoane;
i) Sinodul de la Cartagina (419 a.D.) – 133 canoane.
Canoanele Sfinţilor Părinţi nu sunt canoane în înţelesul specific al acestui cuvânt, ci sunt rânduieli pe care le-au stabilit ocazional un număr de Sfinţi Părinţi, în legătură cu diverse probleme practice ale vieţii bisericeşti. Cei 13 Sfinţi Părinţi ale căror rânduieli bisericeşti au fost incluse în codul canonic al Bisericii, sunt:
a) Dinisie al Alexandriei – 4 canoane;
b) Grigorie Taumaturgul al Neocezareei – 12 canoane;
c) Petru al Alexandriei – 15 canoane;
d) Atanasie cel Mare – 3 canoane;
e) Vasile cel Mare – 92 canoane;
f) Timotei al Alexandriei – 18 canoane;
g) Grigorie Teologul de Nazianz – 1 canon;
h) Amfilohie din Iconiu – 1 canon;
i) Grigorie de Nyssa – 8 canoane;
j) Teofil al Alexandriei – 14 canoane;
k) Ciril cel Mare – 5 canoane;
l) Ghenadie al Constantinopolului – 1 canon;
m) Tarasie – 1 canon.
Legile nescrise, păstrate şi transmise din generaţie în generaţie, se numesc obiceiuri de drept. Ele au pretutindeni puterea legilor scrise şi trebuie să fie de acord cu acestea, sau să nu fie contrare celor scrise. Totalitatea lor formează dreptul consuetudinar sau dreptul cutumiar.
În practică, obiceiul de drept bisericesc s-a praticat întotdeauna în viaţa bisericească, adică a fost socotit ca având cel puţin puterea legii scrise, câteodată chiar prevalând faţă de aceasta şi ajungând să o abroge.
Regula de interpretare a legilor: “Consuetudo, optima legum interpres” – obiceiul de drept poate fi folosit nu numai în cazul când lipsesc legile scrise sau când acestea cad în desuetudine, ci şi pentru justa interpretare a acestora.
b. Izvoarele generale întregitoare
Întregirea nu este de importanţă deosebită, Dreptul bisericesc ar putea să existe şi fără ele. Pot fi împărţite în următoarele categorii:
1. Hotărârile sinoadelor endemice, ale altor sinoade locale, ale unor sinoade patriarhale, ale sinoadelor zise panortodoxe, ale comisiilor şi conferinţelor sau consfătuirilor interortodoxe sau panortodoxe.
2. Pravilele călugăreşti, adică regulile monastice.
3. Canoanele cuprinse în oarecare scrieri ale unor Sfinţi Părinţi sau altor scriitori bisericeşti, precum şi tipicele sau rânduielile sfintelor slujbe, precum şi aşa-zisele canonarii.
4. Părerile canoniştilor.
5. Jurisprudenţa bisericească, elaborată pe bază de obicei, de hotărâri ale instanţelor bisericeşti superioare sau elaborată de către canoniştii a căror autoritate este recunoscută în Biserică şi fixată în scrierile rămase de la aceştia.
Sinoadele endemice au fost nişte sinoade cu caracter local care s-au practicat în centrele mai importante ale Bisericii, mai ales la Constantinopol şi la Roma, dar n-au lipsit nici în alte oarecare centre bisericeşti mai mari.
Pravilele sau regulile monastice:
a) Regulile Sf. Pahomie cel Mare;
b) Regulile Sf. Vasile cel Mare;
c) Regulile Sf. Ioan Casian;
d) Regulile lui Benedict de Nursia;
e) Regulile Sf. Sava Sfinţitul din Ierusalim, de la care s-a ajuns la “Statutul Frăţiei Sfântului Mormânt”
f) Regulile Sf. Teodor Studitul;
g) Regulile Sf. Atanasie Antonitul, de la care s-a ajuns la “Statutul de organizare a Sfântului Munte”
h) Regulile lui Teodosie Pecerski;
i) Regulile lui Sava de la Hilandar.
Tâlcuitorii legilor bisericeşti se numesc canonişti.
Doctrina canonică se află exprimată în scrisori personale, în cuvântări, în răspunsuri polemice sau în răspunsuri la întrebări puse de alţii, în dialoguri, în observaţii sau scurte note asupra textelor de canoane sau legi, numite “scholii”, în comentarii ocazionale sau sistemtice, la unele părţi ale legislaţiei bisericeşti sau la toate Canoanele şi la cele mai multe legi politico-bisericeşti, în consultaţii date asupra unor chestiuni canonice, în povăţuiri canonice, în hotărâri canonice, în dispoziţii sau rânduieli canonice ale ierarhilor, în scrisori enciclice de îndrumare sau de mustrare, în studii sau tratate speciale, asupra unor chestiuni controversate sau scrise în scopul de a le servi şi altora, cum sunt unele privitoare la pocăinţă, sau unele colecţii de canoane, de legi politico-bisericeşti, nomocanoane sau alte feluri de scrieri.
Principalii canonişti ai veacului III sunt:
a) Sfântul Ciprian al Cartaginei;
b) Sfântul Dionisie cel Mare al Alexandriei.
Principalii canonişti ai veacului IV sunt:
a) Sfântul Vasile cel Mare;
b) Sfântul Ioan Gură de Aur.
Alţi canonişti:
a) Sfântul Ioan Scolasticul (sec. VI);
b) Dionisie Exiguul (sec. VI);
c) Sfântul Teodor Studitul;
d) Patriarhul Fotie, alcătuitorul în forma definitivă a codului nomocanonic oficial al Bisericii (883 a.D.).
În veacurile XI-XII apar noi canonişti:
a) Alexie Aristen, nomofilax (rector) al şcolii superioare de drept din Constantinopol;
b) Ioan Zonara, cronograf;
c) Teodor Balsamon, nomofilax al şcolii superioare de drept din Constantinopol;
d) Nil Doxapatriul;
e) Dimitrie Homatenul;
f) Arsenie Antorian.
b. Izvoarele particulare, privind Bisericile locale
1) Izvoare fundamentale:
a) legislaţia bisericească proprie;
b) uzul particular de Drept bisericesc;
c) legislaţia de Stat;
d) acordurile dintre Biserică şi Stat.
2) Izvoare întregitoare:
a) hotărâri (decrete, decizii, etc.), regulamente, pastorale, circulare, instrucţiuni, sau orice alte acte normative ale sinoadelor particulare, arhiereşti şi mixte;
b) hotărâri sau decizii, circulare etc., ale ierarhilor;
c) jurisprudenţa;
d) părerile canoniştilor Bisericii în chestiuni locale.
Noţiunea de izvor al dreptului este folosită în sensul de formă de exprimare a dreptului.
1. Izvoarele materiale sau factorii de determinare a Dreptului canonic
Factorii de determinare a Dreptului canonic, sau izvoarele materiale, sunt:
a) condiţiile obiective specifice ale societăţii omeneşti organizate sub formă de Stat în cadrul căreia se desfăşoară activitatea Bisericii;
b) Biserica însăşi sau viaţa bisericească.
2. Izvoarele formale sau formele de exprimare a Dreptului canonic
a. Izvoarele formale generale ale întregii Biserici
a) Izvoare fundamentale sau principale = dau un conţinut propriu Dreptului canonic, care nu se poate dispensa de ele fără a-şi păgubi substanţa, fără a-i altera natura juridică. Ele sunt:
1. Adevărurile revelate de credinţă şi normele morale desprinse din acestea, aşa cum sunt cuprinse în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, ca depozitare a Revelaţiei divine;
2. Normele canonice sau canoanele cuprinse în colecţia fundamentală de canoane;
3. Obiceiul de Drept bisericesc şi normele canonice stabilite prin consensul unanim al Bisericilor (consensus Ecclesiae dispersae);
4. Legile fundamentale ale statelor.
“Vechiul Testament cuprinde şi norme juridice, adică legi de drept, din cauza neputinţei omului de a-şi alcătui el singur norme juridice” (p. 73)
Noul Testament nu apare nicidecum ca având caracterul unui cod de drept.
Sub numele de canoane se înţeleg legile de drept ale Bisericii sau legile bisericeşti scrise. Cuvântul canon mai are şi alte înţelesuri bisericeşti, şi anume acela comun de pedeapsă care se aplică penitenţilor precum şi acela folosit în cult, unde are înţelesul curent de “grup de cântări organizate”.
După cuprins, există mai multe feluri de canoane:
a) Canoane de cuprins dogmatic;
b) Canoane de cuprins religios-moral;
c) Canoane de cuprins cultic;
d) Canoane de cuprins canonic propriu-zis sau de cuprins juridic;
e) Canoane de cuprins mixt.
Codul canonic al Bisericii este alcătuit din patru categorii de canoane:
a) Canoanele Apostolice, sau canoanele Sfinţilor Apostoli;
b) Canoanele Sinoadelor Ecumenice;
c) Canoanele sinoadelor locale;
d) Canoanele Sfinţilor Părinţi.
Canoanele apostolice provin dintr-o epocă care începe cu cea apostolică, dar durează până în veacul V. Au fost alcătuite fie de către unii din ucenicii Sfinţilor Apostoli, fie de alţi oameni pricepuţi din epoca post-apostolică şi din veacurile următoare. Au fost grupate într-o singură colecţie de 85 de canoane, neorganizate sistematic.
Canoanele Sinoadelor ecumenice sunt emisa de şase din cele şapte Sinoade ecumenice:
a) Sinodul I ecumenic (Niceea, 325 a.D.) – 20 canoane;
b) Sinodul II ecumenic (Constantinopol, 381 a.D.) – 7 canoane;
c) Sinodul III ecumenic (Efes, 431 a.D.) – 8 canoane;
d) Sinodul IV ecumenic (Calcedon, 451 a.D.) – 30 canoane;
e) Sinodul VI ecumenic (numit şi Sinodul Trulan, 691-692 a.D.) – 102 canoane;
f) Sinodul VII ecumenic (Niceea, 787 a.D.) – 22 canoane.
Sinoadele locale care ni s-au păstrat:
a) Sinodul de la Cartagina (256 a.D.) – 1 canon;
b) Sinodul de la Ancira/Ankara (314 a.D.) – 25 canoane;
c) Sinodul de la Neocezareea (314 a.D.) – 15 canoane;
d) Sinodul de la Gangra (343 a.D.) – 21 canoane;
e) Sinodul de la Antiohia (341 a.D.) – 25 canoane;
f) Sinodul de la Laodiceea (349 a.D) – 60 canoane;
g) Sinodul de la Sardica (343 a.D.) – 21 canoane;
h) Sinodul de la Constantinopol (394 a.D.) – 2 canoane;
i) Sinodul de la Cartagina (419 a.D.) – 133 canoane.
Canoanele Sfinţilor Părinţi nu sunt canoane în înţelesul specific al acestui cuvânt, ci sunt rânduieli pe care le-au stabilit ocazional un număr de Sfinţi Părinţi, în legătură cu diverse probleme practice ale vieţii bisericeşti. Cei 13 Sfinţi Părinţi ale căror rânduieli bisericeşti au fost incluse în codul canonic al Bisericii, sunt:
a) Dinisie al Alexandriei – 4 canoane;
b) Grigorie Taumaturgul al Neocezareei – 12 canoane;
c) Petru al Alexandriei – 15 canoane;
d) Atanasie cel Mare – 3 canoane;
e) Vasile cel Mare – 92 canoane;
f) Timotei al Alexandriei – 18 canoane;
g) Grigorie Teologul de Nazianz – 1 canon;
h) Amfilohie din Iconiu – 1 canon;
i) Grigorie de Nyssa – 8 canoane;
j) Teofil al Alexandriei – 14 canoane;
k) Ciril cel Mare – 5 canoane;
l) Ghenadie al Constantinopolului – 1 canon;
m) Tarasie – 1 canon.
Legile nescrise, păstrate şi transmise din generaţie în generaţie, se numesc obiceiuri de drept. Ele au pretutindeni puterea legilor scrise şi trebuie să fie de acord cu acestea, sau să nu fie contrare celor scrise. Totalitatea lor formează dreptul consuetudinar sau dreptul cutumiar.
În practică, obiceiul de drept bisericesc s-a praticat întotdeauna în viaţa bisericească, adică a fost socotit ca având cel puţin puterea legii scrise, câteodată chiar prevalând faţă de aceasta şi ajungând să o abroge.
Regula de interpretare a legilor: “Consuetudo, optima legum interpres” – obiceiul de drept poate fi folosit nu numai în cazul când lipsesc legile scrise sau când acestea cad în desuetudine, ci şi pentru justa interpretare a acestora.
b. Izvoarele generale întregitoare
Întregirea nu este de importanţă deosebită, Dreptul bisericesc ar putea să existe şi fără ele. Pot fi împărţite în următoarele categorii:
1. Hotărârile sinoadelor endemice, ale altor sinoade locale, ale unor sinoade patriarhale, ale sinoadelor zise panortodoxe, ale comisiilor şi conferinţelor sau consfătuirilor interortodoxe sau panortodoxe.
2. Pravilele călugăreşti, adică regulile monastice.
3. Canoanele cuprinse în oarecare scrieri ale unor Sfinţi Părinţi sau altor scriitori bisericeşti, precum şi tipicele sau rânduielile sfintelor slujbe, precum şi aşa-zisele canonarii.
4. Părerile canoniştilor.
5. Jurisprudenţa bisericească, elaborată pe bază de obicei, de hotărâri ale instanţelor bisericeşti superioare sau elaborată de către canoniştii a căror autoritate este recunoscută în Biserică şi fixată în scrierile rămase de la aceştia.
Sinoadele endemice au fost nişte sinoade cu caracter local care s-au practicat în centrele mai importante ale Bisericii, mai ales la Constantinopol şi la Roma, dar n-au lipsit nici în alte oarecare centre bisericeşti mai mari.
Pravilele sau regulile monastice:
a) Regulile Sf. Pahomie cel Mare;
b) Regulile Sf. Vasile cel Mare;
c) Regulile Sf. Ioan Casian;
d) Regulile lui Benedict de Nursia;
e) Regulile Sf. Sava Sfinţitul din Ierusalim, de la care s-a ajuns la “Statutul Frăţiei Sfântului Mormânt”
f) Regulile Sf. Teodor Studitul;
g) Regulile Sf. Atanasie Antonitul, de la care s-a ajuns la “Statutul de organizare a Sfântului Munte”
h) Regulile lui Teodosie Pecerski;
i) Regulile lui Sava de la Hilandar.
Tâlcuitorii legilor bisericeşti se numesc canonişti.
Doctrina canonică se află exprimată în scrisori personale, în cuvântări, în răspunsuri polemice sau în răspunsuri la întrebări puse de alţii, în dialoguri, în observaţii sau scurte note asupra textelor de canoane sau legi, numite “scholii”, în comentarii ocazionale sau sistemtice, la unele părţi ale legislaţiei bisericeşti sau la toate Canoanele şi la cele mai multe legi politico-bisericeşti, în consultaţii date asupra unor chestiuni canonice, în povăţuiri canonice, în hotărâri canonice, în dispoziţii sau rânduieli canonice ale ierarhilor, în scrisori enciclice de îndrumare sau de mustrare, în studii sau tratate speciale, asupra unor chestiuni controversate sau scrise în scopul de a le servi şi altora, cum sunt unele privitoare la pocăinţă, sau unele colecţii de canoane, de legi politico-bisericeşti, nomocanoane sau alte feluri de scrieri.
Principalii canonişti ai veacului III sunt:
a) Sfântul Ciprian al Cartaginei;
b) Sfântul Dionisie cel Mare al Alexandriei.
Principalii canonişti ai veacului IV sunt:
a) Sfântul Vasile cel Mare;
b) Sfântul Ioan Gură de Aur.
Alţi canonişti:
a) Sfântul Ioan Scolasticul (sec. VI);
b) Dionisie Exiguul (sec. VI);
c) Sfântul Teodor Studitul;
d) Patriarhul Fotie, alcătuitorul în forma definitivă a codului nomocanonic oficial al Bisericii (883 a.D.).
În veacurile XI-XII apar noi canonişti:
a) Alexie Aristen, nomofilax (rector) al şcolii superioare de drept din Constantinopol;
b) Ioan Zonara, cronograf;
c) Teodor Balsamon, nomofilax al şcolii superioare de drept din Constantinopol;
d) Nil Doxapatriul;
e) Dimitrie Homatenul;
f) Arsenie Antorian.
b. Izvoarele particulare, privind Bisericile locale
1) Izvoare fundamentale:
a) legislaţia bisericească proprie;
b) uzul particular de Drept bisericesc;
c) legislaţia de Stat;
d) acordurile dintre Biserică şi Stat.
2) Izvoare întregitoare:
a) hotărâri (decrete, decizii, etc.), regulamente, pastorale, circulare, instrucţiuni, sau orice alte acte normative ale sinoadelor particulare, arhiereşti şi mixte;
b) hotărâri sau decizii, circulare etc., ale ierarhilor;
c) jurisprudenţa;
d) părerile canoniştilor Bisericii în chestiuni locale.
Trimiteți un comentariu