Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, Legislaţie şi administraţie bisericească, vol. I, 02 (note de lectură)
II. Dreptul în viaţa Bisericii
A. Factori care au determinat formarea dreptului bisericesc
Denumiri pentru elementul juridic, operant în viaţa bisericească:
a) Lege divină;
b) Lege eternă;
c) Drept divin;
d) Lege naturală;
e) Drept natural;
f) Lege;
g) poruncă;
h) rânduială;
i) canon;
j) lege bisericească;
k) aşezământ;
l) învăţătură, etc.
Noţiunea de Drept divin era o noţiune curentă a epocii în care s-a întemeiat Biserica, o aveau şi evreii, şi romanii sub numele de Jus sacrum şi Jus divinum. Sensul acestei noţiunea era însă mult mai larg decât cel strict juridic.
Noţiunea de Drept natural nu are nici ea un conţinut strict juridic, ci unul mai larg, intrând în ea concepte religioase şi moral-religioase, de tipul celor care formează miezul Dreptului divin.
În Biserică, noţiunea de drept, indiferent cum a fost exprimată a avut şi continuă să aibă un conţinut care depăşeşte sfera juridicului, ancorând mereu în religios şi etic, şi axându-se pe aceste elemente în mod prevalent.
Întrebare 01: De ce a recurs Biserica şi la serviciile dreptului, adică la folosirea normelor juridice alături de cele religioase şi etice specifice ei?
Întrebare 02: Cum şi de când şi-a creat Biserica norme juridice? De unde şi le-a luat?
1. Motivarea folosirii normelor de drept de către Biserică
a) Biserica este destinată să lucreze sub categoria timp, iar timpul este inegal, cuprinzând epoci şi rânduieli de viaţă, care reclamă în mod inexorabil şi elementul Drept.
b) Dar se va zice: Biserica a fost înzestrată de Mântuitorul cu toate elementele necesare pentru a-şi îndeplini misiunea sa, iar dintre aceste elemente lipseşte Dreptul, şi atunci, nu cumva folosirea lui este de prisos, sau nu constituie cumva chiar o alterare a naturii şi lucrării Bisericii, o cădere din har?
Este adevărat că Revelaţia Noului Testament nu cuprinde norme juridice.
c) Cum însă Biserica era destinată să lucreze “în toată vremea” şi “până la sfârşit” (Matei XXVIII, 20), în condiţiile vieţii pământene, iar nu doar pentru viaţa de apoi, se înţelege că ei i s-a încredinţat puterea de a se folosi de condiţiile viaţii din “veacul acesta”, în acord cu scopul său.
2. Momentul şi modalitatea creerii normelor juridice pentru Biserică
a) O parte din primii creştini, proveniţi dintre evrei, au ţinut la rânduielile Legii vechi, şi printre acestea şi la cele cu caracter juridic ale Vechiului Testament. Creştinii din această categorie apar ca cei dintâi exponenţi ai ideii de drept în Biserică.
“Dar stricăciunea provocată de păcat n-a putut fi vindecată prin mijloacele pe care i le oferea iniţial religia şi morala. Ea l-a împins la fărădelegi, care l-au prăbuşit într-o nouă cădere, care, prin urmările sale, a impus necesitatea înzestrării lui, pe cale de revelaţie, şi cu legi juridice, pentru că cele religioase şi morale de până atunci nu mai erau suficiente pentru a-i stăpâni dezlănţuirea patimilor pe povârnişul deschis de noul păcat. Când s-a produs această prăbuşire şi în ce anume va fi constat, nu putem preciza în mod cert. Cu toată probabilitatea însă, ea se va fi produs înainte de cea dintâi lege juridică revelată, şi va fi constat în păcatul care a generat împărţirea societăţii în stăpâni şi stăpâniţi, pentru că, înainte de a se despica printr-un astfel de păcat unitatea neamului omenesc, dreptul n-avea raţiune, n-avea rost, n-avea obiect.” (p. 32)
b) Chiar dacă primii creştini s-au putut lipsi de norme juridice în interiorul comunităţilor lor, nu la fel s-au petrecut lucrurile în ceea ce priveşte relaţiile lor cu lumea din afara Bisericii, cu semenii necreştini şi cu imensul aparat juridic al imperiului roman.
În chestiunile privind căsătoria, tutela, moştenirile, testamentele, legatele, contractele de tot felul, dreptul s-a altoit inevitabil pe făptura Bisericii.
c) Elementul care a determinat în chipul cel mai hotărâtor elaborarea şi adoptarea unor norme juridice în viaţa Bisericii l-a reprezentat lipsa de omogenitate socială a membrilor ei.
d) Normele bisericeşti au provenit din Dreptul Roman şi Dreptul Mozaic, dar şi din alte norme locale.
e) Comunităţile creştine au fost în situaţia în care au apelat la creştini cetăţeni romani pentru a-i reprezenta. În felul acesta, normele Dreptului Roman au fost puse în acord cu credinţa şi cu normele morale creştine.
3. Specificul normelor de drept create pentru Biserică
Alte premise care au contribuit în latura religioasă şi morală la însuşirea şi elaborarea normelor de drept de către Biserică:
a) Conştiinţa de sine a Bisericii, care a acceptat să folosească Dreptul ca instrument de neocolit pentru organizarea credincioşilor.
b) Biserica s-a lovit de realitatea pe care o reprezenta Dreptul în lumea veche, şi aşa cum a folosit mijloacele tehnice, valorile culturii, şi-a însuşit şi a folosit Dreptul.
c) Biserica nu şi-a apropriat decât acele norme care nu-i atingeau natura şi misiunea sa. Pe celelalte le-a aplicat şi respectat în virtutea respectului datorat statului, dar nu şi le-a însuşit niciodată.
d) Obişnuindu-se cu Dreptul, Biserica şi-a creat propriile norme corespunzătoare dezvoltării sale.
e) O importanţă deosebită pentru încetăţenirea dreptului în Biserică au avut scrierile lui:
- Tertulian;
- Ulpianus;
- Modestinus.
Episcopul Optat din Mileve (Numibia), chemând la ordine, justifică folosirea dreptului de către Biserică, precizând: “Nu este Statul în Biserică, ci Biserica în Stat”.
Biserica Apuseană a mers atât de departe în însuşirea şi elaborarea de norme juridice, încât a ajuns de timpuriu să depăşească prin volumul legislaţiei sale, legislaţiile de stat. Dreptul său poate fi considerat de fapt mai mult un jus politicus şi mai puţin un jus ecclesiasticum.
Normele de drept constituie un pilon indispensabil al societăţii creştine. Prin aceste norme s-au statornicit alcătuirea generală a societăţii bisericeşti, elementele din care se compun organismul social al Bisericii, raporturile dintre acestea, ca şi funcţiunile pe care ele le îndeplinesc.
B. Despre normele canonice
Normele canonice sunt regulile prin care autoritatea bisericească stabileşte cum trebuie să acţioneze sau să se comporte membrii Bisericii în anumite condiţii determinate, pentru ca acţiunea lor să fie eficientă şi apreciată pozitiv în raport cu credinţa religioasă sau normele religioase şi normele eticii rezultate din ea. Ele sunt prospective şi teleologice, adică conturează modul de desfăşurare a unei acţiuni viitoare şi au la bază o anumită concepţie sau doctrină despre reuşita unei acţiuni, un anumit scop bine definit care nu poate fi altul decât scopul Bisericii, mântuirea credincioşilor.
Valorile religios-morale din cadrul Bisericii reprezintă scopuri bisericeşti şi acţiuni preferenţiale, cum sunt: sfinţenia, adevărul, binele, responsabilitatea, echitatea, dreptatea, libertatea etc.
Norma canonică, principiul sau regula de drept canonic are un rol deosebit în ansamblul normelor religioase şi morale, rol ce decurge din poziţia pe care o are dreptul canonic în Biserică şi de forţa de interesare pe care o exercită asupra conduitei credincioşilor.
Norma canonică are în principiu caracter imperativ, general şi abstract. Stabilind o conduită tipică sau o conduită etalon, norma canonică este un nivel de conduită, o măsură unică de apreciere a comportamentului credinciosului, un model obligatoriu.
Definiţie: Norma canonică este un principiu sau o regulă de conduită cu caracter general şi impersonal, instituită sau sancţionată de Biserică, a cărei respectare este obligatorie şi garantată de organele puterii bisericeşti şi de opinia obştii credincioşilor din cadrul comunităţii religioase.
Normele dreptului canonic nu se adresează persoanelor declarate incapabile.
Norma canonică are o anumită structură:
a) o structură internă sau logico-juridică;
b) o structură externă sau tehnico-legislativ
Structura internă sau logico-juridică are trei elemente:
a) ipoteza (stabileşte împrejurările în care se aplică norma);
b) dispoziţia (cuprinde regula de conduită propriu-zisă, indicând comportamentul precis în împrejurările stabilite de ipoteză);
c) sancţiunea (măsurile ce urmează a fi aplicate pentru încălcarea normei).
Structura externă sau tehnico-legislativă este organizarea şi formularea normei juridice în articole, paragrafe, aliniate, capete, glave, zaciale etc.
În canoane, pe lângă normele canonice alcătuite din cele trei elemente, întâlnim şi o serie de principii, reguli sau norme ce aparţin altor domenii, celui religios-moral, cultic etc., şi o serie de definiţii dogmatice, care toate au valoare canonică, dar care nu sunt în ele însele norme de drept canonic.
Normele canonice pot fi clasificate după diferite criterii:
a) după obiectul reglementării;
b) după forţa canonică;
c) după caracterul conduitei prescrise;
d) după gradul de detaliere sau de generalizare;
e) după anumite trăsături structurale (ipoteza, sancţiunea etc.).
După forţa canonică, se disting:
a) norme cuprinse în canoane ale Sinoadelor ecumenice;
b) norme ale sinoadelor locale, recunoscute ca având valoare generală de un sinod ecumenic;
c) norme ale sinoadelor locale ale Bisericilor autocefale etc.
După caracterul conduitei prescrise, normele canonice se împart în:
a) norme imperative;
b) norme permisive;
c) norme dispozitive;
d) norme de recomandare.
Normele imperative impun sau interzic o acţiune. Când impun o acţiune se numesc norme onerative (obligaţionale). Când interzic o acţiune se numesc norme prohibitive.
Normele permisive autorizează să se facă o anumită acţiune.
Normele dispozitive conferă dreptul de a determina conduita pe care trebuie să o desfăşoare.
După sfera de aplicare şi gradul de generalitate ale normelor canonice, distingem:
a) norme generale;
b) norme speciale;
c) norme de excepţie.
Normele generale definesc instituţii de drept canonic.
Normele speciale se referă la anumite fapte antireligioase şi antimorale cu caracter social.
Normele de excepţie instituie un regim derogatoriu, vizând în special protecţia anumitor categorii de credincioşi, membri ai Bisericii din cele trei stări bisericeşti.
Normele speciale derogă de la normele generale, deci în ipoteza unor reglementări contradictorii se aplică norma specială.
Normele speciale sunt întotdeauna de strictă interpretare, neputând fi aplicate decât în limitele expres prevăzute de canon.
După trăsăturile elementelor structurale, normele canonice se clasifică în:
a) norme determinante (a căror structură se găseşte integral în cuprinsul unui canon);
b) norme de trimitere (a căror structură se întregeşte făcând apel şi la prevederile altor canoane în vigoare);
c) norme în alb (care în momentul elaborării nu cuprind toate elementele structurale, acestea urmând a fi completate prin canoane ulterioare).
De obicei acţiunea unei norme canonice încetează prin desuetudine, neaplicare, nemaiexistând mobilul care a dus la formularea ei.
Organele bisericeşti chemate să soluţioneze un litigiu concret sunt obligate:
- să verifice împrejurările în care s-a petrecut fapta;
- să cunoască materialul legislativ în vigoare care ar putea fi aplicat în acest caz;
- să interpreteze corect şi să găsească soluţia canonică cea mai potrivită pentru cazul dat.
Stabilirea stării de fapt constă în culegerea tuturor informaţiilor necesare pentru descoperirea adevărului în speţa dată.
Stabilirea elementelor canonice constă în selecţionarea sau alegerea normelor canonice ce urmează a fi aplicate situaţiei de fapt. Această etapă implică:
- identificarea acelei reguli de drept canonic în a cărei ipoteză se găsesc împrejurările de fapt;
- verificarea autenticităţii normei;
- verificarea legalităţii normei, în sensul conformităţii ei cu normele canonice generale, în primul rând cu hotărârile Sinoadelor ecumenice;
- interpretarea normei canonice.
În cazul în care împrejurarea de fapt nu este prevăzută în niciun canon, se recurge la “analogia legii”, aplicându-se o normă canonică asemănătoare care se referă la un caz analog. Când nu este nicio normă canonică asemănătoare se recurge la procedeul “analogiei dreptului”, făcându-se apel la principiile generale ale dreptului canonic.
Interpretarea se face în baza unor norme exprese de reglementare şi în conformitate cu principiile corespunzătoare reglementării.
Interpretarea cazuală dă naştere unei practici a aplicării dreptului canonic.
Interpretarea oficială este de regulă opera unui organ bisericesc competent.
Interpretarea neoficială, denumită şi “doctrinară”, este dată de opiniile unor persoane neoficiale, în primul rând ale specialiştilor, ale canoniştilor.
Prin metode de intepretare înţelegem totalitatea procedeelor tehnico-juridice folosite pentru descoperirea conţinutului prevederilor normelor canonice în scopul aplicării lor la cazuri concrete.
Metodele de interpretare sunt în număr de patru:
a) metoda gramaticală;
b) metoda sistemică;
c) metoda istorică;
d) metoda logică.
Prin metoda gramaticală se analizează textul legii sau canonului pornind de la înţelesul cuvintelor folosite, de la legăturile dintre ele, de la structura frazei etc.
Prin metoda sistematică se face corelaţia normei interpretate cu alte prevederi, având acelaşi obiect de reglementare.
Prin metoda istorică, norma canonică este analizată atât prin prisma lucrărilor pregătitoare ce au dus la aplicarea ei, cât şi a reglementărilor anterioare pe care le-au înlocuit.
Metoda logică face apel la procedeele şi legile logicii formale pentru stabilirea sensului exact al normei analizate.
Interpretarea literală sau declarativă = conţinutul normelor canonice coincide cu textul formulat. Nu este vorba despre un procedeu, ci de un principiu de interpretare potrivit căruia organul de aplicare a canonului trebuie să privească conţinutul ce rezultă din litera normei canonice, iar nu conţinutul ei real care poate fi diferit uneori de conţinutul aparent.
Interpretarea extensivă = conţinutul normei este mai larg decât formularea ei textuală.
Interpretarea restrictivă = formularea textului este mai largă decât conţinutul ei real.
Actul de aplicare a dreptului canonic poartă denumiri diferite după poziţia organului de jurisdicţie în ierarhia treptelor organelor de jurisdicţie (hotărâri, decizii etc.). El trebuie să îndeplinească o serie de condiţii de formă şi de fond:
- să arate organul care emite actul;
- să descrie starea de fapt în speţa dată spre rezolvare;
- să enumere probele administrate în vederea descoperirii adevărului material;
- să enunţe încadrarea canonică şi indicarea normei canonice date;
- să pronunţe soluţia adoptată, sancţiunea aplicată, modul de executare şi organul îndreptăţit a duce la îndeplinire hotărârea luată.
Actul de aplicare, hotărârea sau decizia forului de jurisdicţie, formal are două părţi:
a) în partea întâi se descrie pe larg modul în care s-a desfăşurat procesul;
b) în partea a doua, dispozitivul, se indică soluţia, baza legală şi modul ducerii la îndeplinire a hotărârii.
Clasificarea canoanelor după conţinut:
a) canoane cu cuprins juridic;
b) canoane cu conţinut moral sau etic;
c) canoane cu conţinut doctrinar sau dogmatic;
d) canoane cu conţinut ceremonial-liturgic;
e) canoane cu cuprins mixt.
Ca legi de drept, canoanele trebuie să îndeplinească o serie de condiţii:
a) să servească viaţa omenească în general şi scopul Bisericii în special;
b) să fie în conformitate cu doctrina canonică sau concepţia despre drept a Bisericii;
c) să fie date de autoritatea bisericească competentă şi numai în limitele competenţei ei;
d) să se încadreze în sistemul de drept canonic existent;
e) să fie clare, fără echivocuri;
f) să fie aplicabile etc.
Canoanele se împart în două mari categorii:
1. Canoane, legi sau măsuri legale interne, cu valabilitate în interiorul fiecărei Biserici locale sau particulare;
2. Canoane, legi sau măsuri externe, prin care se reglementează relaţiile interbisericeşti, sau în genere relaţiile externe ale Bisericii.
Din prima categorie fac parte:
- vechile canoane ale unor sinoade particulare care n-au intrat în colecţia fundamentală de canoane ale Bisericii, obiceiurile bisericilor particulare sau locale, ca şi unele obiceiuri din cuprinsul eparhiilor sau chiar din cuprinsul unor unităţi mai mici, parohii;
- hotărârile sinoadelor particulare;
- hotărârile sinoadelor mitropolitane;
- statutele;
- canonismele;
- deciziile sau decretele ierarhilor;
- circularele;
- ordinele;
- felurite legi de stat, decizii, decrete sau alte hotărâri cu caracter normativ pe care le ia autoritatea de stat cu privire la chestiunile bisericeşti.
Din a doua categorie fac parte:
- canoanele cuprinse în codul general de legi al Bisericii şi anume: canoanele apostolice, canoanele Sinoadelor ecumenice, canoanele unor sinoade particulare şi cnoanele unor Sfinţi Părinţi recunoscute prin hotărârea unor Sinoade ecumenice ca având valabilitate generală în Biserică, obiceiurile de drept general valabile în Biserică;
- hotărârile luate de sinoadele pan-ortodoxe;
- hotărâri adoptate prin consimţământul unanim al Bisericilor sau prin acel “consensus ecclesiae dispersae”;
- înţelegerile sau acordurile dintre două sau mai multe biserici;
- înţelegerile sau acordurile cu statele;
- înţelegerile sau acordurile cu alte biserici sau confesiuni;
- o seamă de legi cu cuprins bisericesc, care interesează Biserica, emanate de la autoritatea de stat bizantină, care au intrat în practica Bisericii ecumenice în urma acceptării lor de către autoritatea bisericească.
Normele canonice nu au sancţiuni de genul mijloacelor de constrângere externă pe care le foloseşte practica judiciară în scopul impunerii respectului legilor şi a pedepsirii celor care le încalcă. Există însă sancţiuni de natură religioasă şi morală, care exercită o constrângere prin intermediul conştiinţei.
Sancţiunile bisericeşti se numesc în limbaj comun pedepse, sau în limbaj bisericesc se numesc canoane sau epitimii.
A. Factori care au determinat formarea dreptului bisericesc
Denumiri pentru elementul juridic, operant în viaţa bisericească:
a) Lege divină;
b) Lege eternă;
c) Drept divin;
d) Lege naturală;
e) Drept natural;
f) Lege;
g) poruncă;
h) rânduială;
i) canon;
j) lege bisericească;
k) aşezământ;
l) învăţătură, etc.
Noţiunea de Drept divin era o noţiune curentă a epocii în care s-a întemeiat Biserica, o aveau şi evreii, şi romanii sub numele de Jus sacrum şi Jus divinum. Sensul acestei noţiunea era însă mult mai larg decât cel strict juridic.
Noţiunea de Drept natural nu are nici ea un conţinut strict juridic, ci unul mai larg, intrând în ea concepte religioase şi moral-religioase, de tipul celor care formează miezul Dreptului divin.
În Biserică, noţiunea de drept, indiferent cum a fost exprimată a avut şi continuă să aibă un conţinut care depăşeşte sfera juridicului, ancorând mereu în religios şi etic, şi axându-se pe aceste elemente în mod prevalent.
Întrebare 01: De ce a recurs Biserica şi la serviciile dreptului, adică la folosirea normelor juridice alături de cele religioase şi etice specifice ei?
Întrebare 02: Cum şi de când şi-a creat Biserica norme juridice? De unde şi le-a luat?
1. Motivarea folosirii normelor de drept de către Biserică
a) Biserica este destinată să lucreze sub categoria timp, iar timpul este inegal, cuprinzând epoci şi rânduieli de viaţă, care reclamă în mod inexorabil şi elementul Drept.
b) Dar se va zice: Biserica a fost înzestrată de Mântuitorul cu toate elementele necesare pentru a-şi îndeplini misiunea sa, iar dintre aceste elemente lipseşte Dreptul, şi atunci, nu cumva folosirea lui este de prisos, sau nu constituie cumva chiar o alterare a naturii şi lucrării Bisericii, o cădere din har?
Este adevărat că Revelaţia Noului Testament nu cuprinde norme juridice.
c) Cum însă Biserica era destinată să lucreze “în toată vremea” şi “până la sfârşit” (Matei XXVIII, 20), în condiţiile vieţii pământene, iar nu doar pentru viaţa de apoi, se înţelege că ei i s-a încredinţat puterea de a se folosi de condiţiile viaţii din “veacul acesta”, în acord cu scopul său.
2. Momentul şi modalitatea creerii normelor juridice pentru Biserică
a) O parte din primii creştini, proveniţi dintre evrei, au ţinut la rânduielile Legii vechi, şi printre acestea şi la cele cu caracter juridic ale Vechiului Testament. Creştinii din această categorie apar ca cei dintâi exponenţi ai ideii de drept în Biserică.
“Dar stricăciunea provocată de păcat n-a putut fi vindecată prin mijloacele pe care i le oferea iniţial religia şi morala. Ea l-a împins la fărădelegi, care l-au prăbuşit într-o nouă cădere, care, prin urmările sale, a impus necesitatea înzestrării lui, pe cale de revelaţie, şi cu legi juridice, pentru că cele religioase şi morale de până atunci nu mai erau suficiente pentru a-i stăpâni dezlănţuirea patimilor pe povârnişul deschis de noul păcat. Când s-a produs această prăbuşire şi în ce anume va fi constat, nu putem preciza în mod cert. Cu toată probabilitatea însă, ea se va fi produs înainte de cea dintâi lege juridică revelată, şi va fi constat în păcatul care a generat împărţirea societăţii în stăpâni şi stăpâniţi, pentru că, înainte de a se despica printr-un astfel de păcat unitatea neamului omenesc, dreptul n-avea raţiune, n-avea rost, n-avea obiect.” (p. 32)
b) Chiar dacă primii creştini s-au putut lipsi de norme juridice în interiorul comunităţilor lor, nu la fel s-au petrecut lucrurile în ceea ce priveşte relaţiile lor cu lumea din afara Bisericii, cu semenii necreştini şi cu imensul aparat juridic al imperiului roman.
În chestiunile privind căsătoria, tutela, moştenirile, testamentele, legatele, contractele de tot felul, dreptul s-a altoit inevitabil pe făptura Bisericii.
c) Elementul care a determinat în chipul cel mai hotărâtor elaborarea şi adoptarea unor norme juridice în viaţa Bisericii l-a reprezentat lipsa de omogenitate socială a membrilor ei.
d) Normele bisericeşti au provenit din Dreptul Roman şi Dreptul Mozaic, dar şi din alte norme locale.
e) Comunităţile creştine au fost în situaţia în care au apelat la creştini cetăţeni romani pentru a-i reprezenta. În felul acesta, normele Dreptului Roman au fost puse în acord cu credinţa şi cu normele morale creştine.
3. Specificul normelor de drept create pentru Biserică
Alte premise care au contribuit în latura religioasă şi morală la însuşirea şi elaborarea normelor de drept de către Biserică:
a) Conştiinţa de sine a Bisericii, care a acceptat să folosească Dreptul ca instrument de neocolit pentru organizarea credincioşilor.
b) Biserica s-a lovit de realitatea pe care o reprezenta Dreptul în lumea veche, şi aşa cum a folosit mijloacele tehnice, valorile culturii, şi-a însuşit şi a folosit Dreptul.
c) Biserica nu şi-a apropriat decât acele norme care nu-i atingeau natura şi misiunea sa. Pe celelalte le-a aplicat şi respectat în virtutea respectului datorat statului, dar nu şi le-a însuşit niciodată.
d) Obişnuindu-se cu Dreptul, Biserica şi-a creat propriile norme corespunzătoare dezvoltării sale.
e) O importanţă deosebită pentru încetăţenirea dreptului în Biserică au avut scrierile lui:
- Tertulian;
- Ulpianus;
- Modestinus.
Episcopul Optat din Mileve (Numibia), chemând la ordine, justifică folosirea dreptului de către Biserică, precizând: “Nu este Statul în Biserică, ci Biserica în Stat”.
Biserica Apuseană a mers atât de departe în însuşirea şi elaborarea de norme juridice, încât a ajuns de timpuriu să depăşească prin volumul legislaţiei sale, legislaţiile de stat. Dreptul său poate fi considerat de fapt mai mult un jus politicus şi mai puţin un jus ecclesiasticum.
Normele de drept constituie un pilon indispensabil al societăţii creştine. Prin aceste norme s-au statornicit alcătuirea generală a societăţii bisericeşti, elementele din care se compun organismul social al Bisericii, raporturile dintre acestea, ca şi funcţiunile pe care ele le îndeplinesc.
B. Despre normele canonice
Normele canonice sunt regulile prin care autoritatea bisericească stabileşte cum trebuie să acţioneze sau să se comporte membrii Bisericii în anumite condiţii determinate, pentru ca acţiunea lor să fie eficientă şi apreciată pozitiv în raport cu credinţa religioasă sau normele religioase şi normele eticii rezultate din ea. Ele sunt prospective şi teleologice, adică conturează modul de desfăşurare a unei acţiuni viitoare şi au la bază o anumită concepţie sau doctrină despre reuşita unei acţiuni, un anumit scop bine definit care nu poate fi altul decât scopul Bisericii, mântuirea credincioşilor.
Valorile religios-morale din cadrul Bisericii reprezintă scopuri bisericeşti şi acţiuni preferenţiale, cum sunt: sfinţenia, adevărul, binele, responsabilitatea, echitatea, dreptatea, libertatea etc.
Norma canonică, principiul sau regula de drept canonic are un rol deosebit în ansamblul normelor religioase şi morale, rol ce decurge din poziţia pe care o are dreptul canonic în Biserică şi de forţa de interesare pe care o exercită asupra conduitei credincioşilor.
Norma canonică are în principiu caracter imperativ, general şi abstract. Stabilind o conduită tipică sau o conduită etalon, norma canonică este un nivel de conduită, o măsură unică de apreciere a comportamentului credinciosului, un model obligatoriu.
Definiţie: Norma canonică este un principiu sau o regulă de conduită cu caracter general şi impersonal, instituită sau sancţionată de Biserică, a cărei respectare este obligatorie şi garantată de organele puterii bisericeşti şi de opinia obştii credincioşilor din cadrul comunităţii religioase.
Normele dreptului canonic nu se adresează persoanelor declarate incapabile.
Norma canonică are o anumită structură:
a) o structură internă sau logico-juridică;
b) o structură externă sau tehnico-legislativ
Structura internă sau logico-juridică are trei elemente:
a) ipoteza (stabileşte împrejurările în care se aplică norma);
b) dispoziţia (cuprinde regula de conduită propriu-zisă, indicând comportamentul precis în împrejurările stabilite de ipoteză);
c) sancţiunea (măsurile ce urmează a fi aplicate pentru încălcarea normei).
Structura externă sau tehnico-legislativă este organizarea şi formularea normei juridice în articole, paragrafe, aliniate, capete, glave, zaciale etc.
În canoane, pe lângă normele canonice alcătuite din cele trei elemente, întâlnim şi o serie de principii, reguli sau norme ce aparţin altor domenii, celui religios-moral, cultic etc., şi o serie de definiţii dogmatice, care toate au valoare canonică, dar care nu sunt în ele însele norme de drept canonic.
Normele canonice pot fi clasificate după diferite criterii:
a) după obiectul reglementării;
b) după forţa canonică;
c) după caracterul conduitei prescrise;
d) după gradul de detaliere sau de generalizare;
e) după anumite trăsături structurale (ipoteza, sancţiunea etc.).
După forţa canonică, se disting:
a) norme cuprinse în canoane ale Sinoadelor ecumenice;
b) norme ale sinoadelor locale, recunoscute ca având valoare generală de un sinod ecumenic;
c) norme ale sinoadelor locale ale Bisericilor autocefale etc.
După caracterul conduitei prescrise, normele canonice se împart în:
a) norme imperative;
b) norme permisive;
c) norme dispozitive;
d) norme de recomandare.
Normele imperative impun sau interzic o acţiune. Când impun o acţiune se numesc norme onerative (obligaţionale). Când interzic o acţiune se numesc norme prohibitive.
Normele permisive autorizează să se facă o anumită acţiune.
Normele dispozitive conferă dreptul de a determina conduita pe care trebuie să o desfăşoare.
După sfera de aplicare şi gradul de generalitate ale normelor canonice, distingem:
a) norme generale;
b) norme speciale;
c) norme de excepţie.
Normele generale definesc instituţii de drept canonic.
Normele speciale se referă la anumite fapte antireligioase şi antimorale cu caracter social.
Normele de excepţie instituie un regim derogatoriu, vizând în special protecţia anumitor categorii de credincioşi, membri ai Bisericii din cele trei stări bisericeşti.
Normele speciale derogă de la normele generale, deci în ipoteza unor reglementări contradictorii se aplică norma specială.
Normele speciale sunt întotdeauna de strictă interpretare, neputând fi aplicate decât în limitele expres prevăzute de canon.
După trăsăturile elementelor structurale, normele canonice se clasifică în:
a) norme determinante (a căror structură se găseşte integral în cuprinsul unui canon);
b) norme de trimitere (a căror structură se întregeşte făcând apel şi la prevederile altor canoane în vigoare);
c) norme în alb (care în momentul elaborării nu cuprind toate elementele structurale, acestea urmând a fi completate prin canoane ulterioare).
De obicei acţiunea unei norme canonice încetează prin desuetudine, neaplicare, nemaiexistând mobilul care a dus la formularea ei.
Organele bisericeşti chemate să soluţioneze un litigiu concret sunt obligate:
- să verifice împrejurările în care s-a petrecut fapta;
- să cunoască materialul legislativ în vigoare care ar putea fi aplicat în acest caz;
- să interpreteze corect şi să găsească soluţia canonică cea mai potrivită pentru cazul dat.
Stabilirea stării de fapt constă în culegerea tuturor informaţiilor necesare pentru descoperirea adevărului în speţa dată.
Stabilirea elementelor canonice constă în selecţionarea sau alegerea normelor canonice ce urmează a fi aplicate situaţiei de fapt. Această etapă implică:
- identificarea acelei reguli de drept canonic în a cărei ipoteză se găsesc împrejurările de fapt;
- verificarea autenticităţii normei;
- verificarea legalităţii normei, în sensul conformităţii ei cu normele canonice generale, în primul rând cu hotărârile Sinoadelor ecumenice;
- interpretarea normei canonice.
În cazul în care împrejurarea de fapt nu este prevăzută în niciun canon, se recurge la “analogia legii”, aplicându-se o normă canonică asemănătoare care se referă la un caz analog. Când nu este nicio normă canonică asemănătoare se recurge la procedeul “analogiei dreptului”, făcându-se apel la principiile generale ale dreptului canonic.
Interpretarea se face în baza unor norme exprese de reglementare şi în conformitate cu principiile corespunzătoare reglementării.
Interpretarea cazuală dă naştere unei practici a aplicării dreptului canonic.
Interpretarea oficială este de regulă opera unui organ bisericesc competent.
Interpretarea neoficială, denumită şi “doctrinară”, este dată de opiniile unor persoane neoficiale, în primul rând ale specialiştilor, ale canoniştilor.
Prin metode de intepretare înţelegem totalitatea procedeelor tehnico-juridice folosite pentru descoperirea conţinutului prevederilor normelor canonice în scopul aplicării lor la cazuri concrete.
Metodele de interpretare sunt în număr de patru:
a) metoda gramaticală;
b) metoda sistemică;
c) metoda istorică;
d) metoda logică.
Prin metoda gramaticală se analizează textul legii sau canonului pornind de la înţelesul cuvintelor folosite, de la legăturile dintre ele, de la structura frazei etc.
Prin metoda sistematică se face corelaţia normei interpretate cu alte prevederi, având acelaşi obiect de reglementare.
Prin metoda istorică, norma canonică este analizată atât prin prisma lucrărilor pregătitoare ce au dus la aplicarea ei, cât şi a reglementărilor anterioare pe care le-au înlocuit.
Metoda logică face apel la procedeele şi legile logicii formale pentru stabilirea sensului exact al normei analizate.
Interpretarea literală sau declarativă = conţinutul normelor canonice coincide cu textul formulat. Nu este vorba despre un procedeu, ci de un principiu de interpretare potrivit căruia organul de aplicare a canonului trebuie să privească conţinutul ce rezultă din litera normei canonice, iar nu conţinutul ei real care poate fi diferit uneori de conţinutul aparent.
Interpretarea extensivă = conţinutul normei este mai larg decât formularea ei textuală.
Interpretarea restrictivă = formularea textului este mai largă decât conţinutul ei real.
Actul de aplicare a dreptului canonic poartă denumiri diferite după poziţia organului de jurisdicţie în ierarhia treptelor organelor de jurisdicţie (hotărâri, decizii etc.). El trebuie să îndeplinească o serie de condiţii de formă şi de fond:
- să arate organul care emite actul;
- să descrie starea de fapt în speţa dată spre rezolvare;
- să enumere probele administrate în vederea descoperirii adevărului material;
- să enunţe încadrarea canonică şi indicarea normei canonice date;
- să pronunţe soluţia adoptată, sancţiunea aplicată, modul de executare şi organul îndreptăţit a duce la îndeplinire hotărârea luată.
Actul de aplicare, hotărârea sau decizia forului de jurisdicţie, formal are două părţi:
a) în partea întâi se descrie pe larg modul în care s-a desfăşurat procesul;
b) în partea a doua, dispozitivul, se indică soluţia, baza legală şi modul ducerii la îndeplinire a hotărârii.
Clasificarea canoanelor după conţinut:
a) canoane cu cuprins juridic;
b) canoane cu conţinut moral sau etic;
c) canoane cu conţinut doctrinar sau dogmatic;
d) canoane cu conţinut ceremonial-liturgic;
e) canoane cu cuprins mixt.
Ca legi de drept, canoanele trebuie să îndeplinească o serie de condiţii:
a) să servească viaţa omenească în general şi scopul Bisericii în special;
b) să fie în conformitate cu doctrina canonică sau concepţia despre drept a Bisericii;
c) să fie date de autoritatea bisericească competentă şi numai în limitele competenţei ei;
d) să se încadreze în sistemul de drept canonic existent;
e) să fie clare, fără echivocuri;
f) să fie aplicabile etc.
Canoanele se împart în două mari categorii:
1. Canoane, legi sau măsuri legale interne, cu valabilitate în interiorul fiecărei Biserici locale sau particulare;
2. Canoane, legi sau măsuri externe, prin care se reglementează relaţiile interbisericeşti, sau în genere relaţiile externe ale Bisericii.
Din prima categorie fac parte:
- vechile canoane ale unor sinoade particulare care n-au intrat în colecţia fundamentală de canoane ale Bisericii, obiceiurile bisericilor particulare sau locale, ca şi unele obiceiuri din cuprinsul eparhiilor sau chiar din cuprinsul unor unităţi mai mici, parohii;
- hotărârile sinoadelor particulare;
- hotărârile sinoadelor mitropolitane;
- statutele;
- canonismele;
- deciziile sau decretele ierarhilor;
- circularele;
- ordinele;
- felurite legi de stat, decizii, decrete sau alte hotărâri cu caracter normativ pe care le ia autoritatea de stat cu privire la chestiunile bisericeşti.
Din a doua categorie fac parte:
- canoanele cuprinse în codul general de legi al Bisericii şi anume: canoanele apostolice, canoanele Sinoadelor ecumenice, canoanele unor sinoade particulare şi cnoanele unor Sfinţi Părinţi recunoscute prin hotărârea unor Sinoade ecumenice ca având valabilitate generală în Biserică, obiceiurile de drept general valabile în Biserică;
- hotărârile luate de sinoadele pan-ortodoxe;
- hotărâri adoptate prin consimţământul unanim al Bisericilor sau prin acel “consensus ecclesiae dispersae”;
- înţelegerile sau acordurile dintre două sau mai multe biserici;
- înţelegerile sau acordurile cu statele;
- înţelegerile sau acordurile cu alte biserici sau confesiuni;
- o seamă de legi cu cuprins bisericesc, care interesează Biserica, emanate de la autoritatea de stat bizantină, care au intrat în practica Bisericii ecumenice în urma acceptării lor de către autoritatea bisericească.
Normele canonice nu au sancţiuni de genul mijloacelor de constrângere externă pe care le foloseşte practica judiciară în scopul impunerii respectului legilor şi a pedepsirii celor care le încalcă. Există însă sancţiuni de natură religioasă şi morală, care exercită o constrângere prin intermediul conştiinţei.
Sancţiunile bisericeşti se numesc în limbaj comun pedepse, sau în limbaj bisericesc se numesc canoane sau epitimii.
Trimiteți un comentariu