Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, Legislaţie şi administraţie bisericească, vol. II, 02 (note de lectură)
II. Activitatea sfinţitoare, lucrarea de săvârşire a celor sfinte. Administrarea sau exercitarea puterii sfinţitoare sau sacramentale
A. Noţiunea de administrare a puterii sfinţitoare
Este acea lucrare prin care se sfinţeşte viaţa credincioşilor, administrându-se atât harul pe care-l împărtăşesc Sfintele Taine, cât şi acele pe care-l împărtăşesc ierurgiile.
B. Administrarea Sfintelor Taine
a) Sf. Taină a Botezului;
b) Sf. Taină a Mirungerii;
c) Sf. Taină a Euharistiei;
d) Sf. Taină a Maslului;
e) Sf. Taină a Pocăinţei;
f) Sf. Taină a Hirotoniei;
g) Sf. Taină a Cununiei.
1. Administrarea Sf. Taine a Botezului
Primul act prin care se aplică puterea sfinţitoare, destinat unei persoane care încă nu face parte din Biserică.
Normele canonice care trebuie observate la săvârşirea Sf. Botez se clasifică în:
a) norme sau rânduieli privitoare la cei care au dreptul să săvârşească Botezul ;
b) norme privitoare la cei care pot primi Botezul ;
c) norme privitoare la săvârşirea Botezului însuşi ;
d) norme privitoare la efectele administrării Sf. Taine a Botezului.
În mod obişnuit Sf. Taină a Botezului se săvârşeşte de către episcop sau presbiter, ajutaţi de către diacon, iar când nu este posibil să fie săvârşit de episcop sau presbiter, poate fi săvârşit de către un diacon sau şi de către un laic, bărbat sau femeie, ori monah sau monahie, dacă aceştia sunt ei înşişi botezaţi în mod valid şi nu sunt eretici.
În privinţa primitorului Sf. Taine a Botezului, acesta poate fi orice fiinţă umană în viaţă.
În cazul când persoanele care urmează a primi Sf. Botez sunt nevârstnice şi nu pot mărturisi ele însele credinţa creştină, trebuie să fie asistate de altă persoană dreptcredincioasă, care îndeplineşte rolul de părinte sufletesc (naş).
Copiii nou-născuţi, aflaţi în primejdie de moarte, trebuie botezaţi imediat.
Săvârşit în mod valid, botezul nu se mai repetă.
Cel botezat devine subiect de drepturi şi de îndatoriri în cadrul societăţii religioase creştine, calitate în care poate primi şi celelalte Sf. Taine şi ierurgii ale Bisericii.
Harul primit prin Sf. Botez este individual şi produce efecte strict limitate la persoana care îl primeşte, nefiind transmisibil.
2. Administrarea Sfintei Taine a Mirungerii
Săvârşitorii Sfintei Taine a Mirungerii sunt episcopul şi preotul. Nici un alt membru al clerului şi nici un simplu laic creştin nu au dreptul să administreze această Sfântă Taină.
La ortodocşi, Mirungerea se administrează îndată după botez. La Romano-Catolici, abia după ce cel botezat a împlinit vârsta de 14 ani sau 7 ani în caz de necesitate, după o prealabilă instruire religioasă.
Mirungerea se administrează şi celor care se leapădă de erezie.
La administrarea Sf. Taine a Mirungerii se foloseşte Sfântul şi Marele Mir, a cărui sfinţire este rezervată episcopului.
3. Administrarea Sfintei Taine a Euharistiei
Săvârşitorii Sfintei Taine a Euharistiei sunt episcopii şi presbiterii, în niciun caz diaconii şi cu atât mai puţin laicii.
Se împărtăşesc şi cei excomunicaţi sau aflaţi sub alte pedepse bisericeşti care-i opresc de la împărtăşanie, dar numai în cazurile că aceştia se găsesc aproape de obştescul sfârşit.
Oprirea de la Sf. Împărtăşanie pentru un timp oarecare se numea excomunicare (oprirea de la communicatio, adică de la Sf. Cuminecătură). Cel aflat în această stare nu era admis din nou la Sf. Împărtăşanie decât după ce obţinea de la duhovnic dezlegarea de păcat.
În cazul celor care erau excluşi din Biserică, adică supuşi excomunicării în sensul lipsirii de calitatea de membru al Bisericii, existau alte reguli mai severe, care îi obligau să treacă prin mai multe trepte ale penitenţei.
4. Administrarea Sfintei Taine a Maslului
Săvârşitorii ei sunt episcopii şi preoţii, iar primitorii sunt credincioşii bolnavi. O rânduială tradiţională spune că slujba de administrare a ei trebuie să fie oficiată de şapte preoţi. În caz de necesitate presantă se poate să fie şi doi sau trei preoţi.
5. Administrarea Sfintei Taine a Pocăinţei
Este lucrarea de zidire duhovnicească a credincioşilor, prin care duhovnicul are posibilitatea de a controla conştiinţa acestora, de a cunoaşte starea lor morală şi ataşamentul faţă de credinţă.
Administrarea acestei Sf. Taine a impus numeroase rânduieli, constituind un cod aparte al duhovniciei.
În virtutea puterii de a lega şi de a dezlega, transmisă episcopilor şi preoţilor de la Sf. Apostoli, duhovnicii au devenit judecătorii permanenţi şi cei mai apropiaţi şi mai calificaţi ai comportării religioase şi morale a credincioşilor.
Nu toţi preoţii pot administra Sf. Taină a Pocăinţei îndată după hirotonie, ci numai după trecerea unui timp oarecare, necesar pentru formarea corespunzătoare şi pentru maturizarea celor prea tineri. Când se socoteşte, după aprecierea episcopului, că preotul a ajuns la maturitatea necesară pentru administrarea ei, se ridică această oprelişte şi i se conferă dreptul printr-o ierurgie specială, numită "duhovnicia".
Duhovnicia nu este o Taină aparte, ci doar odezlegare. Nu este o nouă hirotonie, ci o hirotesie.
În Biserică a existat mult timp rânduiala mărturisirii publice. În timp, s-a preferat rânduiala mărturisirii secrete. Mult timp, cele două rânduieli au coexistat.
Epitimiile sau pedepsele duhovniceşti care se aplică în cazul în care cel ce mărturiseşte nu poate primi dezlegare de păcate, nu au un caracter vindicativ, ci unul vindecător.
“Având în vedere caracterul epitimiilor, la stabilirea şi la aplicarea lor s-a pus o grijă deosebită din partea slujitorilor Bisericii, pentru ca nu cumva din mijloace de vindecare sau de tămăduire să se transforme în mijloace de sminteală şi de moarte a păcătorului. În acest scop s-a şi ajuns la stabilirea unei adevărate scări a epitimiilor, pornindu-se de la cele mai simple şi mergând spre cele mai aspre, după gravitatea păcatelor şi după starea penitentului.” (p. 45)
Canoanele epitimiilor, chiar şi cele mai elaborate, n-au obligat niciodată la aplicarea lor automată în toate cazurile, cuantumul pedepsei fiind lăsat la aprecierea duhovnicului. Principiul general de care s-au condus Sf. Părinţi în stabilirea normelor privitoare la raportul dintre păcate şi epitimii a fost acela că în niciun caz, prin aplicarea epitimiilor nu trebuie să i se ia penitentului nădejdea îndreptării şi deci nădejea mântuirii.
Epitimiile aplicate de un duhovnic presbiter au exact aceeaşi putere ca şi cele aplicate de un episcop, căci între calitatea şi puterea de a dezlega sau de a lega a unuia sau a altuia nu există nici o deosebire.
Cele patru trepte pe care trebuie să le parcurgă cei alungaţi din Biserică, în vederea reîntoarcerii lor, sunt:
a) plângerea;
b) ascultarea;
c) prosternarea;
d) starea împreună.
În cazul când se aplica epitimia gravă a excomunicării sau a anatemei, cei în cauză sunt lipsiţi complet de orice drept în cadrul Bisericii.
Efectele epitimiilor mai pot fi asemuite şi cu ceea ce în dreptul roman se numea “diminutio capitis”, adică lovirea cuiva de nedemnitate sau de descalificare morală, care era de treifeluri sau de trei trepte, minima, media şi maxima, cu cea dintâi asemănându-se oprirea de la cele sfinte, adică de la Sf. Împărtăşanie, cu cea de-a doua, excomunicarea sau excluderea din Biserică, şi cu cea de-a treia, anatema.
6. Administrarea Sfintei Taine a Hirotoniei
În legătură cu această taină există un mare număr de norme canonice, cele mai multe scrise, dar şi unele ce s-au păstrat prin obicei.
Săvârşitorul ei este episcopul eparhiot, sau arhiereul delegat de acesta.
Hirotonia întru episcop nu se poate săvârşi decât în prezenţa a trei episcopi.
Hirotoniile săvârşite de episcopii aflaţi sub orice pedepse, afară de cazul ereziei sau al hulei împotriva Duhului Sfânt, sunt hirotonii valide, însă nu canonice.
Primitorii acestei Taine pot fi toţi creştinii, bărbaţi, botezaţi, şi care îndeplinesc anumite condiţii, dintre care cea mai de căpetenie este vocaţia.
Condiţiile se clasifică în următoarele categorii:
a) condiţii religioase;
b) condiţii morale;
c) condiţii intelectuale;
d) condiţii fizice;
e) condiţii sociale.
Condiţiile religioase sunt:
1) botezul valid;
2) dreapta credinţă;
3) trebuinţa de a fi de parte bărbătească.
Preotul trebuie să se căsătorească cu o fecioară. Nu trebuie să fie orb, şchiop sau să aibă alte defecte fizice vizibile.
Hirotonia se săvârşeşte cu o anumită destinaţie, pentru o localitate sau biserică (nu există “hirotonie absolută”).
O normă canonică a instituit obligativitatea celor care vor să fie hirotoniţi de a se căsători înainte de această Sf. Taină. Însă hirotonia nu constituie un impediment de natură dogmatică la primirea Sf. Taine a Cununiei, putându-se în anumite cazuri acorda dispensă.
“La început, din epoca apostolică până târziu de tot, episcopii puteai fi şi ei căsătoriţi sau necăsătoriţi, ca şi ceilalţi clerici, urmându-se timp îndelungat şi în privinţa lor aceeaşi normă sau rânduială ca şi în privinţa presbiterilor şi a diaconilor. De altfel, în privinţa episcopilor, care erau socotiţi urmaşii direcţi ai Sf. Apostoli, deşi numai în lucrarea episcopală nu şi în cea specific apostolică, exista atât exemplul Sf. Apostoli, dintre care unii erau căsătoriţi, fără a fi defăimaţi pentru acest lucru, cât şi rânduiala stabilită de Sf. Apostol Pavel, ca episcopul să fie bărbat al unei singure femei, rânduală care implica libertatea şi dreptul episcopilor de a se căsători. Despre vreo oprire de la căsătorie sau de la viaţa conjugală a episcopilor nu exista nici un fel de menţiune în Biserica veche.” (p. 60)
Primele măsuri pentru a se impune celibatul episcopilor se iau la Sinodul Trulan (692 a.D.). Motivaţia a fost un bine mai mare al credincioşilor şi al stării sacerdotale.
Apare o tendinţă care impune pentru treapta episcopală starea monahală. S-a ajuns în timp ca un impediment la hirotonia în treapta de episcop (monahismul) să devină o condiţie absolut necesară pentru primirea acestei hirotonii.
Potrivit normelor în vigoare, starea civilă a clerului de mir şi mai precis a preoţilor şi a diaconilor, poate fi cea de căsătorie sau cea de celibat, pe când starea civilă a episcopilor poate fi numai cea monahală.
S-a pus în discuţie, sub aspect dogmatic şi sub aspect canonic, problema recăsătoririi clerului. Aspectele dogmatice nu există, cuvintele Sf. Apostol Pavel conform cărora niciun episcop, şi deci nici ceilalţi clerici, nu trebuie să fie decât bărbatul unei singure femei, neputând fi interpretate decât ca o interdicţie a bigamiei, un îndemn la disciplină matrimonială.
S-a mai socotit că Hirotonia ar constitui o piedică cu caracter dogmatic în calea primirii Tainei Cununiei. Nu există temei pentru această opinie, întrucât nici una dintre stările de har pe care le comunică vreo Sfântă Taină nu constituie şi nu poate constitui vreo piedică pentru sporirea acestei stări, prin comunicarea unui nou har.
Singurul aspect real al problemei este cel canonic. Căsătoria clerului de mir, după hirotonie, este interzisă atât prin texte precise de canoane, cât şi prin obiceiul îndelungat, care deşi apărut mai târziu, a dobândit şi el putere de lege. Însă fiind norme fără fond dogmatic, pot fi abrogate sau modificate de autoritatea bisericească competentă, care este fie Sinodul ecumenic, fie consensul tuturor Bisericilor.
7. Administrarea Sfintei Taine a Cununiei
Este lucrarea sfântă prin care se desăvârşeşte – prin har – înţelegerea dintre două persoane, prin care acestea încheie căsătoria.
Săvârşitorii acestei taine pot fi doar episcopul şi preotul având hirotonia validă sau preoţia lucrătoare, adică nefiind puşi sub o pedeapsă care să-i oprească de la săvârşirea Sfintelor Taine.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească candidaţii la căsătorie pot fi împărţite în patru categorii:
a) religioase;
b) morale;
c) fizice;
d) sociale.
Principalele condiţii religioase sunt:
a) credinţa ortodoxă sau dreapta credinţă;
b) botezul valid;
c) calitatea de membru al Bisericii cu toate drepturile, adică persoana în cauză să nu fie excomunicată, dată anatemei sau supusă vreunei alte pedepse care ar opri-o de la primirea Sf. Taine a Cununiei;
d) nici una din cele două persoane să nu fie logodită bisericeşte cu altă persoană;
e) de asemenea să nu fie căsătorită (bisericeşte sau civil);
f) iar dacă a fost vreuna din ele căsătorită să fi obţinut divorţul bisericesc în care a fost cununată sau divorţul civil în cazul că fusese căsătorită numai civil;
g) nici una să nu fi fost căsătorită de trei ori ;
h) persoanele să nu se afle în legătură de înrudire spirituală sau religioasă în astfel de grade în care este oprită căsătoria după legile bisericeşti ;
i) nici una din ele să nu fie de altă religie sau confesiune, nici eretică sau schismatică;
j) partea bărbătească să nu fie hirotonită sau hirotesită în vreo treaptă a preoţiei şi nici hirotesită în treapta de ipodiacon, iar pentru partea femeiască a mai existat în Biserica veche şi condiţia ca să nu facă parte din vreuna din asociaţiile religioase ale văduvelor, presbiterelor, ascetelor, feciarelor şi diaconeselor;
k) nici una din persoane să nu fie depus voturile monahale, sau alte feluri de voturi, cum au fost votul necăsătoriei, la care erau obligate femeile care făceau parte din asociaţiile religioase ale presbiterelor, văduvelor, ascetelor, fecioarelor şi diaconeselor;
l) să aibă nuni ortodocşi cununaţi bisericeşte, iar nu de altă confesiune şi cu atât mai puţin de altă religie;
m) persoanele să aibă dispensă de impedimentele religioase, de la care se poate obţine aceasta, în cazul în care există astfel de impedimente.
Principalele condiţii morale pe care trebuie să le îndeplinească primitorii Sf. Taine a Cununiei :
a) să fie conştienţi, adică teferi la minte şi responsabili;
b) să aibă facultatea de a consimţi în mod liber sau de a pronunţa în mod liber consensul pentru încheierea căsătoriei, acesta nefiind prejudiciat de nimic;
c) să fie morali, adică să nu fi săvârşit acte grave, care i-ar descalifica din punct de vedere moral, arătându-i inapţi sau nedemni sub acest raport pentru încheierea căsătoriei;
d) persoanele cu care se căsătoresc candidaţii la preoţie trebuie să fie fecioare;
e) persoanele să nu fie în legătură de înrudire morală, în gradele în care Biserica nu permite căsătoria (adică să nu fie rude prin adopţie sau înfiere, ori prin tutelă);
f) să aibă dispensa de impedimentele respective dacă aceasta este posibil.
Principalele condiţii fizice pe care trebuie să le îndeplinească primitorii Sf. Taine a Cununiei:
a) să nu fie de acelaşi sex;
b) să dispună de sănătatea fizică trebuitoare;
c) să aibă integritatea fizică pe care o reclamă convieţuirea conjugală şi scopurile căsătoriei;
d) să aibă vârsta stabilită ca majorat matrimonial, adică vârsta pe care o stabilesc legile de stat şi cele bisericeşti pentru ca cineva să poată încheia o căsătorie;
e) persoanele să aibă capacitatea fizică de a-şi îndeplini îndatoririle conjugale, adică să nu fie lipsiţi de această potenţă din pricina unei infirmităţi;
f) să fie prezente fizic la încheierea căsătoriei, ca şi la administrarea Sf. Taine a Cununiei;
g) să nu existe între ele legătura de înrudire fizică, adică de sânge sau de cuscrie, în astfel de grade în care Biserica nu el permite căsătoria;
h) să aibă dispensa de impedimentele respective dacă aceasta este posibil.
Principalele condiţii sociale pe care trebuie să le îndeplinească primitorii Sf. Taine a Cununiei:
a) să fie cetăţeni ai statului în care vor să încheie căsătoria şi să aibă liberul exerciţiu al drepturilor civile, nefiind loviţi de vreo interdicţie;
b) să aibă deplină libertate socială, neaflându-se în detenţie sau în astfel de situaţii în care nu pot să ia singuri hotărârea de a se căsători şi nici nu o pot duce la îndeplinire decât cu aprobarea altora de care depind;
c) să aibă aprobarea autorităţii superioare sau a organelor competente, când este necesară o astfel de aprobare pentru persoane aflate în situaţii deosebite, fie sub raportul libertăţii sociale, fie sub acela al profesiunii sau funcţiunii (binecuvântarea arhierească pentru candidatul la hirotonie);
d) să încheie în prealabil căsătoria civilă şi să prezinte dovada acesteia;
e) să aibă dispensele trebuitoare în cazurile necesare şi posibile.
Rânduieli canonice cu privire la modul în care se administrează Sf. Taină a Cununiei:
a) persoanele care vor să se căsătorească, să se mărturisească în prealabil şi să primească dezlegare de păcate;
b) înainte de încheierea căsătoriei, să se facă vestirile, în cazul şi în locul unde acestea se practică, anunţându-se în trei duminici consecutive hotărârea de a se căsători a celor din cauză, cu scopul de a se da posibilitate să fie oprită încheierea acelor căsătorii în calea cărora ar exista impedimente, sau de la care nu s-a obţinut dispensă;
c) căsătoria să nu se săvârşească în vreme de post;
d) să se săvârşească în biserică ;
e) să se săvârşească după ritualul prescris ;
f) să nu se repete cununia validă a aceloraşi persoane;
g) să se obţină dispensă în cazurile necesare şi posibile (ex: pentru vestiri, pentru vremea de post etc.).
Aceleaşi condiţii trebuie îndeplinite şi pentru a se încheia logodna. Aceasta din urmă a fost permisă chiar şi minorilor, fără ca o astfel de permisiune să implice şi îngăduirea căsătoria respectivilor înainte de majorat.
Impedimentele la căsătorie sunt lipsuri ale condiţiilor necesare pentru încheierea căsătoriei şi administrarea Sfintei Taine a Cununiei. În linii mari, este vorba despre:
a) înrudirea celor care doresc să se căsătorească;
b) lipsa consensului liber;
c) starea civilă a vreunuia (logodit, căsătorit, fost căsătorit de trei ori, monah, cleric hirotonit sau hirotesit cel puţin în treapta de ipodiacon);
d) lipsa însuşirilor morale necesare pentru căsătorie;
e) lipsa unor însuşiri fizice;
f) lipsa dispenselor necesare şi posibile de obţinut în cazuri determinate.
Actele care determină sau care fac să se nască înrudirea religioasă:
a) actul asistării sau ţinerii la botez de către naş a celui ce urmează a se boteza şi care e numeşte fin;
b) actul asistării la cununie din partea uneia sau din partea mai multor persoane, a unei perechi căreia i se oficiază cununia.
Actele care determină sau fac să ia naştere înrudirea sau rudenia morală:
a) actul tutelei;
b) actul adopţiei;
c) actul logodnei.
Printre creştini s-a mai practicat şi stabilirea legăturii de fraţi (frăţia de cruce), cu aceleaşi efecte în planul rudeniei morale ca şi actul adopţiei. S-a mai practicat şi înrudirea la nivel de verişori (prinderea de vărţi).
Din actul fizic al naşterii se naşte rudenia de sânge propriu-zisă, iar din actul fizic al căsătoriei, se naşte rudenia numită a cuscreniei sau rudenia de cuscrie.
Regulile legate de impedimentele la căsătorie au fost moştenite iniţial din legea mozaică şi din dreptul roman. Sf. Apostoli au stabilit şi unele norme noi, întemeiate pe considerente religioase.
Înlăturarea impedimentelor la căsătorie se face, după natura lor, în mai multe chipuri :
a) dispar de la sine sau se înlătură pe cale naturală, prin trecerea vremii (impedimentul de vârstă);
b) prin însănătoşire (impedimentele de boală) ;
c) prin dispensă (cele mai multe, inclusiv cele întemeiate pe legătura de rudenie).
“În orice caz, dreptul de a da dispensă de la impedimentele la căsătorie nu se întemeiază pe obişnuita putere a episcopilor de a lega şi de a dezlega, ci pe obiceiul constant prin care i s-a conferit episcopului şi apoi sinodului dreptul de a da dispensă de la orice lege, canon sau altă rânduială bisericească, afară de acleea care au conţinut dogmatic sau conţinut moral, când prin acesta se dă expresie tot unui principiu sau unui adevăr de credinţă.” (p. 100)
Încetarea căsătoriei şi divorţul
În mod normal, căsătoria este destinată să dureze întreaga viaţă, şi nu poate înceta decât prin decesul unuia dintre soţi, constatat fizic sau declarat prin hotărâre judecătorească.
În cazul când o căsătorie s-a încheiat existând anumite impedimente de la care nu se poate obţine dispensă, căsătoria respectivă este declarată nulă, adică inexistentă, chiar dacă s-au făcut formele de încheiere.
Motivele de divorţ admise de legile de stat şicele admise de legile bisericeşti s-au deosebit şi se deosebesc şi ca număr şi după greutatea pe care le-o acordă o legislaţie sau alta.
Iniţial, Biserica a admis divorţul pentru un singur motiv: adulterul. Ulterior, alte motive au fost admise şi grupate în 4 categorii:
a) motive care provoacă moartea religioasă;
b) motive care provoacă moartea morală;
c) motive care provoacă moartea fizică parţială;
d) motive care provoacă moartea civilă.
Motivele care provoacă moartea religioasă sunt:
a) apostazia;
b) erezia;
c) ţinerea la botez a propriului fiu.
Motivele care provoacă moartea morală :
a) alienaţia incurabilă ;
b) crima ;
c) avortul ;
d) atentatul la viaţa soţului ;
e) osânda gravă din partea duhovnicului pentru păcate foarte grele (adulterul, boala venerică, silirea la acte imorale, refuzul convieţuirii conjugale, părăsirea domiciliului).
Motive care provoacă moartea fizică parţială :
a) neputinţa îndeplinirii îndatoririlor conjugale ;
b) boala gravă incurabilă şi contagioasă (ex : lepra).
Motive mai importante care provoacă moartea civilă:
a) decralarea unui soţ ca dispărut;
b) anularea unei căsătorii prin hotărâre judecătorească;
c) călugărirea;
d) alegerea de episcop.
În Biserica Ortodoxă Română, competenţa pentru desfacerea legăturii căsătoriei o are episcopul eparhiot, pe baza cereriicelor interesaţi, însoţită de actul doveditor al obţinerii divorţului civil.
În Biserica Apuseană se vehiculează următoarele teze legate de căsătorie:
a) indisolubilitatea căsătoriei;
b) caracterul indelebil al căsătoriei;
c) nerepetarea acestei Sf. Taine;
d) neputinţa de a fi dezlegată cununia prin divorţ.
Recăsătorirea soţilor divorţaţi a fost întotdeauna admisă.
După divorţ, raporturile de înrudire stabilite prin căsătoria celor ce au divorţat, continuă să existe şi ca atare ele constituie impedimente la căsătorie, exact ca şi în cazul când soţii respectivi nu ar fi divorţat.
8. Tainele ereticilor şi schismaticilor
Prin erezie se înţelege o rătăcire conştientă şi statornică de la dreapta credinţă, adică o rătăcire în care se perseverează în mod conştient pretinzându-se că prin ea se exprimă dreapta credinţă, iar nu prin învăţătura pe care o păstrează Biserica. Această rătăcire se poate produce în legătură cu diferite adevăruri de credinţă, dintre care unele sunt esenţiale, în sensul că mărturisirea lor condiţionează mântuirea, iar lepădarea lor însemnează lipsirea celui rătăcit de un element fundamental pentru mântuire, pe când altele nu au acelaşi caracter, ci unul secundar sau neesenţial, în sensul că nu condiţionează în mod absolut mântuirea, fiind totuşi necesar şi folositor pentru lucrarea mântuirii.
Tainele celor dintâi, adică a ereziilor grave (paulianişti, eunomieni, montanişti), care lepădau adevărurile de credinţă, fără de care nu se putea imagina mântuirea, au fost socotite întotdeauna ca nefiind taine sau ca neavând nimic din natura Sf. Taine, pe când tainele celor din a doua categorie (arieni, macedonieni, nestorieni, eutihieni), adică a ereziilor care profesau rătăciri de la adevăruri neesenţiale de credinţă, au fost socotite ca având măcar parţial natura Sf. Taine.
Dacă ereticii sau schismaticii fuseseră membri ai Bisericii şi deci primiseră Sf. Botez în mod valid, atunci la reprimirea lor în Biserică nu li se mai administra această Taină, întrucât efectele ei nu se pierd nici prin erezie, nici prin schismă.
Dacă însă ereticii sau schismaticii primiseră botezul în afara Bisericii, unde nu este nici har şi nici preoţie adevărată, atunci pe unii ca aceştia îi supuneau Botezului, nu repetându-l, ci administrându-l abia cu acest prilej.
A. Noţiunea de administrare a puterii sfinţitoare
Este acea lucrare prin care se sfinţeşte viaţa credincioşilor, administrându-se atât harul pe care-l împărtăşesc Sfintele Taine, cât şi acele pe care-l împărtăşesc ierurgiile.
B. Administrarea Sfintelor Taine
a) Sf. Taină a Botezului;
b) Sf. Taină a Mirungerii;
c) Sf. Taină a Euharistiei;
d) Sf. Taină a Maslului;
e) Sf. Taină a Pocăinţei;
f) Sf. Taină a Hirotoniei;
g) Sf. Taină a Cununiei.
1. Administrarea Sf. Taine a Botezului
Primul act prin care se aplică puterea sfinţitoare, destinat unei persoane care încă nu face parte din Biserică.
Normele canonice care trebuie observate la săvârşirea Sf. Botez se clasifică în:
a) norme sau rânduieli privitoare la cei care au dreptul să săvârşească Botezul ;
b) norme privitoare la cei care pot primi Botezul ;
c) norme privitoare la săvârşirea Botezului însuşi ;
d) norme privitoare la efectele administrării Sf. Taine a Botezului.
În mod obişnuit Sf. Taină a Botezului se săvârşeşte de către episcop sau presbiter, ajutaţi de către diacon, iar când nu este posibil să fie săvârşit de episcop sau presbiter, poate fi săvârşit de către un diacon sau şi de către un laic, bărbat sau femeie, ori monah sau monahie, dacă aceştia sunt ei înşişi botezaţi în mod valid şi nu sunt eretici.
În privinţa primitorului Sf. Taine a Botezului, acesta poate fi orice fiinţă umană în viaţă.
În cazul când persoanele care urmează a primi Sf. Botez sunt nevârstnice şi nu pot mărturisi ele însele credinţa creştină, trebuie să fie asistate de altă persoană dreptcredincioasă, care îndeplineşte rolul de părinte sufletesc (naş).
Copiii nou-născuţi, aflaţi în primejdie de moarte, trebuie botezaţi imediat.
Săvârşit în mod valid, botezul nu se mai repetă.
Cel botezat devine subiect de drepturi şi de îndatoriri în cadrul societăţii religioase creştine, calitate în care poate primi şi celelalte Sf. Taine şi ierurgii ale Bisericii.
Harul primit prin Sf. Botez este individual şi produce efecte strict limitate la persoana care îl primeşte, nefiind transmisibil.
2. Administrarea Sfintei Taine a Mirungerii
Săvârşitorii Sfintei Taine a Mirungerii sunt episcopul şi preotul. Nici un alt membru al clerului şi nici un simplu laic creştin nu au dreptul să administreze această Sfântă Taină.
La ortodocşi, Mirungerea se administrează îndată după botez. La Romano-Catolici, abia după ce cel botezat a împlinit vârsta de 14 ani sau 7 ani în caz de necesitate, după o prealabilă instruire religioasă.
Mirungerea se administrează şi celor care se leapădă de erezie.
La administrarea Sf. Taine a Mirungerii se foloseşte Sfântul şi Marele Mir, a cărui sfinţire este rezervată episcopului.
3. Administrarea Sfintei Taine a Euharistiei
Săvârşitorii Sfintei Taine a Euharistiei sunt episcopii şi presbiterii, în niciun caz diaconii şi cu atât mai puţin laicii.
Se împărtăşesc şi cei excomunicaţi sau aflaţi sub alte pedepse bisericeşti care-i opresc de la împărtăşanie, dar numai în cazurile că aceştia se găsesc aproape de obştescul sfârşit.
Oprirea de la Sf. Împărtăşanie pentru un timp oarecare se numea excomunicare (oprirea de la communicatio, adică de la Sf. Cuminecătură). Cel aflat în această stare nu era admis din nou la Sf. Împărtăşanie decât după ce obţinea de la duhovnic dezlegarea de păcat.
În cazul celor care erau excluşi din Biserică, adică supuşi excomunicării în sensul lipsirii de calitatea de membru al Bisericii, existau alte reguli mai severe, care îi obligau să treacă prin mai multe trepte ale penitenţei.
4. Administrarea Sfintei Taine a Maslului
Săvârşitorii ei sunt episcopii şi preoţii, iar primitorii sunt credincioşii bolnavi. O rânduială tradiţională spune că slujba de administrare a ei trebuie să fie oficiată de şapte preoţi. În caz de necesitate presantă se poate să fie şi doi sau trei preoţi.
5. Administrarea Sfintei Taine a Pocăinţei
Este lucrarea de zidire duhovnicească a credincioşilor, prin care duhovnicul are posibilitatea de a controla conştiinţa acestora, de a cunoaşte starea lor morală şi ataşamentul faţă de credinţă.
Administrarea acestei Sf. Taine a impus numeroase rânduieli, constituind un cod aparte al duhovniciei.
În virtutea puterii de a lega şi de a dezlega, transmisă episcopilor şi preoţilor de la Sf. Apostoli, duhovnicii au devenit judecătorii permanenţi şi cei mai apropiaţi şi mai calificaţi ai comportării religioase şi morale a credincioşilor.
Nu toţi preoţii pot administra Sf. Taină a Pocăinţei îndată după hirotonie, ci numai după trecerea unui timp oarecare, necesar pentru formarea corespunzătoare şi pentru maturizarea celor prea tineri. Când se socoteşte, după aprecierea episcopului, că preotul a ajuns la maturitatea necesară pentru administrarea ei, se ridică această oprelişte şi i se conferă dreptul printr-o ierurgie specială, numită "duhovnicia".
Duhovnicia nu este o Taină aparte, ci doar odezlegare. Nu este o nouă hirotonie, ci o hirotesie.
În Biserică a existat mult timp rânduiala mărturisirii publice. În timp, s-a preferat rânduiala mărturisirii secrete. Mult timp, cele două rânduieli au coexistat.
Epitimiile sau pedepsele duhovniceşti care se aplică în cazul în care cel ce mărturiseşte nu poate primi dezlegare de păcate, nu au un caracter vindicativ, ci unul vindecător.
“Având în vedere caracterul epitimiilor, la stabilirea şi la aplicarea lor s-a pus o grijă deosebită din partea slujitorilor Bisericii, pentru ca nu cumva din mijloace de vindecare sau de tămăduire să se transforme în mijloace de sminteală şi de moarte a păcătorului. În acest scop s-a şi ajuns la stabilirea unei adevărate scări a epitimiilor, pornindu-se de la cele mai simple şi mergând spre cele mai aspre, după gravitatea păcatelor şi după starea penitentului.” (p. 45)
Canoanele epitimiilor, chiar şi cele mai elaborate, n-au obligat niciodată la aplicarea lor automată în toate cazurile, cuantumul pedepsei fiind lăsat la aprecierea duhovnicului. Principiul general de care s-au condus Sf. Părinţi în stabilirea normelor privitoare la raportul dintre păcate şi epitimii a fost acela că în niciun caz, prin aplicarea epitimiilor nu trebuie să i se ia penitentului nădejdea îndreptării şi deci nădejea mântuirii.
Epitimiile aplicate de un duhovnic presbiter au exact aceeaşi putere ca şi cele aplicate de un episcop, căci între calitatea şi puterea de a dezlega sau de a lega a unuia sau a altuia nu există nici o deosebire.
Cele patru trepte pe care trebuie să le parcurgă cei alungaţi din Biserică, în vederea reîntoarcerii lor, sunt:
a) plângerea;
b) ascultarea;
c) prosternarea;
d) starea împreună.
În cazul când se aplica epitimia gravă a excomunicării sau a anatemei, cei în cauză sunt lipsiţi complet de orice drept în cadrul Bisericii.
Efectele epitimiilor mai pot fi asemuite şi cu ceea ce în dreptul roman se numea “diminutio capitis”, adică lovirea cuiva de nedemnitate sau de descalificare morală, care era de treifeluri sau de trei trepte, minima, media şi maxima, cu cea dintâi asemănându-se oprirea de la cele sfinte, adică de la Sf. Împărtăşanie, cu cea de-a doua, excomunicarea sau excluderea din Biserică, şi cu cea de-a treia, anatema.
6. Administrarea Sfintei Taine a Hirotoniei
În legătură cu această taină există un mare număr de norme canonice, cele mai multe scrise, dar şi unele ce s-au păstrat prin obicei.
Săvârşitorul ei este episcopul eparhiot, sau arhiereul delegat de acesta.
Hirotonia întru episcop nu se poate săvârşi decât în prezenţa a trei episcopi.
Hirotoniile săvârşite de episcopii aflaţi sub orice pedepse, afară de cazul ereziei sau al hulei împotriva Duhului Sfânt, sunt hirotonii valide, însă nu canonice.
Primitorii acestei Taine pot fi toţi creştinii, bărbaţi, botezaţi, şi care îndeplinesc anumite condiţii, dintre care cea mai de căpetenie este vocaţia.
Condiţiile se clasifică în următoarele categorii:
a) condiţii religioase;
b) condiţii morale;
c) condiţii intelectuale;
d) condiţii fizice;
e) condiţii sociale.
Condiţiile religioase sunt:
1) botezul valid;
2) dreapta credinţă;
3) trebuinţa de a fi de parte bărbătească.
Preotul trebuie să se căsătorească cu o fecioară. Nu trebuie să fie orb, şchiop sau să aibă alte defecte fizice vizibile.
Hirotonia se săvârşeşte cu o anumită destinaţie, pentru o localitate sau biserică (nu există “hirotonie absolută”).
O normă canonică a instituit obligativitatea celor care vor să fie hirotoniţi de a se căsători înainte de această Sf. Taină. Însă hirotonia nu constituie un impediment de natură dogmatică la primirea Sf. Taine a Cununiei, putându-se în anumite cazuri acorda dispensă.
“La început, din epoca apostolică până târziu de tot, episcopii puteai fi şi ei căsătoriţi sau necăsătoriţi, ca şi ceilalţi clerici, urmându-se timp îndelungat şi în privinţa lor aceeaşi normă sau rânduială ca şi în privinţa presbiterilor şi a diaconilor. De altfel, în privinţa episcopilor, care erau socotiţi urmaşii direcţi ai Sf. Apostoli, deşi numai în lucrarea episcopală nu şi în cea specific apostolică, exista atât exemplul Sf. Apostoli, dintre care unii erau căsătoriţi, fără a fi defăimaţi pentru acest lucru, cât şi rânduiala stabilită de Sf. Apostol Pavel, ca episcopul să fie bărbat al unei singure femei, rânduală care implica libertatea şi dreptul episcopilor de a se căsători. Despre vreo oprire de la căsătorie sau de la viaţa conjugală a episcopilor nu exista nici un fel de menţiune în Biserica veche.” (p. 60)
Primele măsuri pentru a se impune celibatul episcopilor se iau la Sinodul Trulan (692 a.D.). Motivaţia a fost un bine mai mare al credincioşilor şi al stării sacerdotale.
Apare o tendinţă care impune pentru treapta episcopală starea monahală. S-a ajuns în timp ca un impediment la hirotonia în treapta de episcop (monahismul) să devină o condiţie absolut necesară pentru primirea acestei hirotonii.
Potrivit normelor în vigoare, starea civilă a clerului de mir şi mai precis a preoţilor şi a diaconilor, poate fi cea de căsătorie sau cea de celibat, pe când starea civilă a episcopilor poate fi numai cea monahală.
S-a pus în discuţie, sub aspect dogmatic şi sub aspect canonic, problema recăsătoririi clerului. Aspectele dogmatice nu există, cuvintele Sf. Apostol Pavel conform cărora niciun episcop, şi deci nici ceilalţi clerici, nu trebuie să fie decât bărbatul unei singure femei, neputând fi interpretate decât ca o interdicţie a bigamiei, un îndemn la disciplină matrimonială.
S-a mai socotit că Hirotonia ar constitui o piedică cu caracter dogmatic în calea primirii Tainei Cununiei. Nu există temei pentru această opinie, întrucât nici una dintre stările de har pe care le comunică vreo Sfântă Taină nu constituie şi nu poate constitui vreo piedică pentru sporirea acestei stări, prin comunicarea unui nou har.
Singurul aspect real al problemei este cel canonic. Căsătoria clerului de mir, după hirotonie, este interzisă atât prin texte precise de canoane, cât şi prin obiceiul îndelungat, care deşi apărut mai târziu, a dobândit şi el putere de lege. Însă fiind norme fără fond dogmatic, pot fi abrogate sau modificate de autoritatea bisericească competentă, care este fie Sinodul ecumenic, fie consensul tuturor Bisericilor.
7. Administrarea Sfintei Taine a Cununiei
Este lucrarea sfântă prin care se desăvârşeşte – prin har – înţelegerea dintre două persoane, prin care acestea încheie căsătoria.
Săvârşitorii acestei taine pot fi doar episcopul şi preotul având hirotonia validă sau preoţia lucrătoare, adică nefiind puşi sub o pedeapsă care să-i oprească de la săvârşirea Sfintelor Taine.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească candidaţii la căsătorie pot fi împărţite în patru categorii:
a) religioase;
b) morale;
c) fizice;
d) sociale.
Principalele condiţii religioase sunt:
a) credinţa ortodoxă sau dreapta credinţă;
b) botezul valid;
c) calitatea de membru al Bisericii cu toate drepturile, adică persoana în cauză să nu fie excomunicată, dată anatemei sau supusă vreunei alte pedepse care ar opri-o de la primirea Sf. Taine a Cununiei;
d) nici una din cele două persoane să nu fie logodită bisericeşte cu altă persoană;
e) de asemenea să nu fie căsătorită (bisericeşte sau civil);
f) iar dacă a fost vreuna din ele căsătorită să fi obţinut divorţul bisericesc în care a fost cununată sau divorţul civil în cazul că fusese căsătorită numai civil;
g) nici una să nu fi fost căsătorită de trei ori ;
h) persoanele să nu se afle în legătură de înrudire spirituală sau religioasă în astfel de grade în care este oprită căsătoria după legile bisericeşti ;
i) nici una din ele să nu fie de altă religie sau confesiune, nici eretică sau schismatică;
j) partea bărbătească să nu fie hirotonită sau hirotesită în vreo treaptă a preoţiei şi nici hirotesită în treapta de ipodiacon, iar pentru partea femeiască a mai existat în Biserica veche şi condiţia ca să nu facă parte din vreuna din asociaţiile religioase ale văduvelor, presbiterelor, ascetelor, feciarelor şi diaconeselor;
k) nici una din persoane să nu fie depus voturile monahale, sau alte feluri de voturi, cum au fost votul necăsătoriei, la care erau obligate femeile care făceau parte din asociaţiile religioase ale presbiterelor, văduvelor, ascetelor, fecioarelor şi diaconeselor;
l) să aibă nuni ortodocşi cununaţi bisericeşte, iar nu de altă confesiune şi cu atât mai puţin de altă religie;
m) persoanele să aibă dispensă de impedimentele religioase, de la care se poate obţine aceasta, în cazul în care există astfel de impedimente.
Principalele condiţii morale pe care trebuie să le îndeplinească primitorii Sf. Taine a Cununiei :
a) să fie conştienţi, adică teferi la minte şi responsabili;
b) să aibă facultatea de a consimţi în mod liber sau de a pronunţa în mod liber consensul pentru încheierea căsătoriei, acesta nefiind prejudiciat de nimic;
c) să fie morali, adică să nu fi săvârşit acte grave, care i-ar descalifica din punct de vedere moral, arătându-i inapţi sau nedemni sub acest raport pentru încheierea căsătoriei;
d) persoanele cu care se căsătoresc candidaţii la preoţie trebuie să fie fecioare;
e) persoanele să nu fie în legătură de înrudire morală, în gradele în care Biserica nu permite căsătoria (adică să nu fie rude prin adopţie sau înfiere, ori prin tutelă);
f) să aibă dispensa de impedimentele respective dacă aceasta este posibil.
Principalele condiţii fizice pe care trebuie să le îndeplinească primitorii Sf. Taine a Cununiei:
a) să nu fie de acelaşi sex;
b) să dispună de sănătatea fizică trebuitoare;
c) să aibă integritatea fizică pe care o reclamă convieţuirea conjugală şi scopurile căsătoriei;
d) să aibă vârsta stabilită ca majorat matrimonial, adică vârsta pe care o stabilesc legile de stat şi cele bisericeşti pentru ca cineva să poată încheia o căsătorie;
e) persoanele să aibă capacitatea fizică de a-şi îndeplini îndatoririle conjugale, adică să nu fie lipsiţi de această potenţă din pricina unei infirmităţi;
f) să fie prezente fizic la încheierea căsătoriei, ca şi la administrarea Sf. Taine a Cununiei;
g) să nu existe între ele legătura de înrudire fizică, adică de sânge sau de cuscrie, în astfel de grade în care Biserica nu el permite căsătoria;
h) să aibă dispensa de impedimentele respective dacă aceasta este posibil.
Principalele condiţii sociale pe care trebuie să le îndeplinească primitorii Sf. Taine a Cununiei:
a) să fie cetăţeni ai statului în care vor să încheie căsătoria şi să aibă liberul exerciţiu al drepturilor civile, nefiind loviţi de vreo interdicţie;
b) să aibă deplină libertate socială, neaflându-se în detenţie sau în astfel de situaţii în care nu pot să ia singuri hotărârea de a se căsători şi nici nu o pot duce la îndeplinire decât cu aprobarea altora de care depind;
c) să aibă aprobarea autorităţii superioare sau a organelor competente, când este necesară o astfel de aprobare pentru persoane aflate în situaţii deosebite, fie sub raportul libertăţii sociale, fie sub acela al profesiunii sau funcţiunii (binecuvântarea arhierească pentru candidatul la hirotonie);
d) să încheie în prealabil căsătoria civilă şi să prezinte dovada acesteia;
e) să aibă dispensele trebuitoare în cazurile necesare şi posibile.
Rânduieli canonice cu privire la modul în care se administrează Sf. Taină a Cununiei:
a) persoanele care vor să se căsătorească, să se mărturisească în prealabil şi să primească dezlegare de păcate;
b) înainte de încheierea căsătoriei, să se facă vestirile, în cazul şi în locul unde acestea se practică, anunţându-se în trei duminici consecutive hotărârea de a se căsători a celor din cauză, cu scopul de a se da posibilitate să fie oprită încheierea acelor căsătorii în calea cărora ar exista impedimente, sau de la care nu s-a obţinut dispensă;
c) căsătoria să nu se săvârşească în vreme de post;
d) să se săvârşească în biserică ;
e) să se săvârşească după ritualul prescris ;
f) să nu se repete cununia validă a aceloraşi persoane;
g) să se obţină dispensă în cazurile necesare şi posibile (ex: pentru vestiri, pentru vremea de post etc.).
Aceleaşi condiţii trebuie îndeplinite şi pentru a se încheia logodna. Aceasta din urmă a fost permisă chiar şi minorilor, fără ca o astfel de permisiune să implice şi îngăduirea căsătoria respectivilor înainte de majorat.
Impedimentele la căsătorie sunt lipsuri ale condiţiilor necesare pentru încheierea căsătoriei şi administrarea Sfintei Taine a Cununiei. În linii mari, este vorba despre:
a) înrudirea celor care doresc să se căsătorească;
b) lipsa consensului liber;
c) starea civilă a vreunuia (logodit, căsătorit, fost căsătorit de trei ori, monah, cleric hirotonit sau hirotesit cel puţin în treapta de ipodiacon);
d) lipsa însuşirilor morale necesare pentru căsătorie;
e) lipsa unor însuşiri fizice;
f) lipsa dispenselor necesare şi posibile de obţinut în cazuri determinate.
Actele care determină sau care fac să se nască înrudirea religioasă:
a) actul asistării sau ţinerii la botez de către naş a celui ce urmează a se boteza şi care e numeşte fin;
b) actul asistării la cununie din partea uneia sau din partea mai multor persoane, a unei perechi căreia i se oficiază cununia.
Actele care determină sau fac să ia naştere înrudirea sau rudenia morală:
a) actul tutelei;
b) actul adopţiei;
c) actul logodnei.
Printre creştini s-a mai practicat şi stabilirea legăturii de fraţi (frăţia de cruce), cu aceleaşi efecte în planul rudeniei morale ca şi actul adopţiei. S-a mai practicat şi înrudirea la nivel de verişori (prinderea de vărţi).
Din actul fizic al naşterii se naşte rudenia de sânge propriu-zisă, iar din actul fizic al căsătoriei, se naşte rudenia numită a cuscreniei sau rudenia de cuscrie.
Regulile legate de impedimentele la căsătorie au fost moştenite iniţial din legea mozaică şi din dreptul roman. Sf. Apostoli au stabilit şi unele norme noi, întemeiate pe considerente religioase.
Înlăturarea impedimentelor la căsătorie se face, după natura lor, în mai multe chipuri :
a) dispar de la sine sau se înlătură pe cale naturală, prin trecerea vremii (impedimentul de vârstă);
b) prin însănătoşire (impedimentele de boală) ;
c) prin dispensă (cele mai multe, inclusiv cele întemeiate pe legătura de rudenie).
“În orice caz, dreptul de a da dispensă de la impedimentele la căsătorie nu se întemeiază pe obişnuita putere a episcopilor de a lega şi de a dezlega, ci pe obiceiul constant prin care i s-a conferit episcopului şi apoi sinodului dreptul de a da dispensă de la orice lege, canon sau altă rânduială bisericească, afară de acleea care au conţinut dogmatic sau conţinut moral, când prin acesta se dă expresie tot unui principiu sau unui adevăr de credinţă.” (p. 100)
Încetarea căsătoriei şi divorţul
În mod normal, căsătoria este destinată să dureze întreaga viaţă, şi nu poate înceta decât prin decesul unuia dintre soţi, constatat fizic sau declarat prin hotărâre judecătorească.
În cazul când o căsătorie s-a încheiat existând anumite impedimente de la care nu se poate obţine dispensă, căsătoria respectivă este declarată nulă, adică inexistentă, chiar dacă s-au făcut formele de încheiere.
Motivele de divorţ admise de legile de stat şicele admise de legile bisericeşti s-au deosebit şi se deosebesc şi ca număr şi după greutatea pe care le-o acordă o legislaţie sau alta.
Iniţial, Biserica a admis divorţul pentru un singur motiv: adulterul. Ulterior, alte motive au fost admise şi grupate în 4 categorii:
a) motive care provoacă moartea religioasă;
b) motive care provoacă moartea morală;
c) motive care provoacă moartea fizică parţială;
d) motive care provoacă moartea civilă.
Motivele care provoacă moartea religioasă sunt:
a) apostazia;
b) erezia;
c) ţinerea la botez a propriului fiu.
Motivele care provoacă moartea morală :
a) alienaţia incurabilă ;
b) crima ;
c) avortul ;
d) atentatul la viaţa soţului ;
e) osânda gravă din partea duhovnicului pentru păcate foarte grele (adulterul, boala venerică, silirea la acte imorale, refuzul convieţuirii conjugale, părăsirea domiciliului).
Motive care provoacă moartea fizică parţială :
a) neputinţa îndeplinirii îndatoririlor conjugale ;
b) boala gravă incurabilă şi contagioasă (ex : lepra).
Motive mai importante care provoacă moartea civilă:
a) decralarea unui soţ ca dispărut;
b) anularea unei căsătorii prin hotărâre judecătorească;
c) călugărirea;
d) alegerea de episcop.
În Biserica Ortodoxă Română, competenţa pentru desfacerea legăturii căsătoriei o are episcopul eparhiot, pe baza cereriicelor interesaţi, însoţită de actul doveditor al obţinerii divorţului civil.
În Biserica Apuseană se vehiculează următoarele teze legate de căsătorie:
a) indisolubilitatea căsătoriei;
b) caracterul indelebil al căsătoriei;
c) nerepetarea acestei Sf. Taine;
d) neputinţa de a fi dezlegată cununia prin divorţ.
Recăsătorirea soţilor divorţaţi a fost întotdeauna admisă.
După divorţ, raporturile de înrudire stabilite prin căsătoria celor ce au divorţat, continuă să existe şi ca atare ele constituie impedimente la căsătorie, exact ca şi în cazul când soţii respectivi nu ar fi divorţat.
8. Tainele ereticilor şi schismaticilor
Prin erezie se înţelege o rătăcire conştientă şi statornică de la dreapta credinţă, adică o rătăcire în care se perseverează în mod conştient pretinzându-se că prin ea se exprimă dreapta credinţă, iar nu prin învăţătura pe care o păstrează Biserica. Această rătăcire se poate produce în legătură cu diferite adevăruri de credinţă, dintre care unele sunt esenţiale, în sensul că mărturisirea lor condiţionează mântuirea, iar lepădarea lor însemnează lipsirea celui rătăcit de un element fundamental pentru mântuire, pe când altele nu au acelaşi caracter, ci unul secundar sau neesenţial, în sensul că nu condiţionează în mod absolut mântuirea, fiind totuşi necesar şi folositor pentru lucrarea mântuirii.
Tainele celor dintâi, adică a ereziilor grave (paulianişti, eunomieni, montanişti), care lepădau adevărurile de credinţă, fără de care nu se putea imagina mântuirea, au fost socotite întotdeauna ca nefiind taine sau ca neavând nimic din natura Sf. Taine, pe când tainele celor din a doua categorie (arieni, macedonieni, nestorieni, eutihieni), adică a ereziilor care profesau rătăciri de la adevăruri neesenţiale de credinţă, au fost socotite ca având măcar parţial natura Sf. Taine.
Dacă ereticii sau schismaticii fuseseră membri ai Bisericii şi deci primiseră Sf. Botez în mod valid, atunci la reprimirea lor în Biserică nu li se mai administra această Taină, întrucât efectele ei nu se pierd nici prin erezie, nici prin schismă.
Dacă însă ereticii sau schismaticii primiseră botezul în afara Bisericii, unde nu este nici har şi nici preoţie adevărată, atunci pe unii ca aceştia îi supuneau Botezului, nu repetându-l, ci administrându-l abia cu acest prilej.
Trimiteți un comentariu