Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, Legislaţie şi administraţie bisericească, vol. I, 14 (note de lectură)
IV. Forme instituţionale de manifestare a credinţei şi dragostei creştine, apărute în Biserica veche
1. Grupări religioase apărute în Biserica veche
a) Văduvele - cea mai veche grupare cu caracter ascetic, mai târziu şi practic. O grupare de femei devotate Bisericii şi care îşi luau asupra lor votul castităţii. Vârsta lor începea cu 60 de ani.
“Pentru a fi primită în societatea văduvelor, văduva trebuia să fi fost căsătorită o singură dată, să ducă o viaţă retrasă şi în rugăciune, să prisosească în faceri de bine, să fie supuse episcopilor, preoţilor şi diaconilor în a căror subordine se găseau.” (p. 500)
Nu primeau nici consacrare specială, nici hirotesie.
Gruparea s-a situat printre precursorii monahismului feminin. În sec. V încă avea în Bizanţ un număr considerabil de membre.
b) Fecioarele – au trăit în înfrânare şi rugăciuni, luând asupra lor votul castităţii, fără nici un fel de hirotesie.
Cu timpul s-au organizat într-o grupare religioasă. Îngrijite de văduve, îndrumate de cler, devin precursoare ale monahismului propriu-zis.
Au alimentat gruparea diaconiţelor.
În grupul fecioarelor se intra la 17 ani. Nu puteau deveni monahii decât la 25 de ani, şi diaconiţe la 40 de ani.
c) Presbiterele – categorie aparte de femei care se îndeletniceau cu instruirea religioasă şi cu îndrumarea morală a tinerelor.
d) Diaconiţele – femei care-şi puneau benevol munca lor la dispoziţia Bisericilor locale şi care s-au afirmat cea cea mai importantă grupare feminină a Bisericii vechi.
Ceremonia primirii lor era o hirotesie săvârşită de episcop. Făceau parte din cler, figurând în lista slujitorilor Bisericii.
Aveau următoarele atribuţii:
a) ajutau preoţilor când botezau femei, ungându-le cu untdelemn sfinţit;
b) păzeau uşile bisericilor, adică intrările femeilor, şi supravegheau, împreună cu diaconii, buna rânduială din biserică;
c) însoţeau înaintea diaconilor, preoţilor şi episcopilor pe femeile care voiau să le vorbească, nefiindu-le îngăduit ca vreo femeie să li se înfăţişeze acestora fără diaconiţă;
d) îndrumau şi îngrijeau văduvele şi fecioarele, care trebuiau să le dea ascultare;
e) catehizau pe neofite;
f) vizitau la domiciliu şi ajutau femeile în lipsuri, din mandatul clerului ;
g) făceau serviciul de curiere ale clerului ;
h) duceau ajutoare celor săraci, bolnavi şi celor din închisori ;
i) îngrijeau pe cei din instituţiile de asistenţă socială ale Bisericii şi administrau chiar astfel de instituţii, când ele adăposteau femei, copii şi bătrâni ;
j) îndeplineau orice serviciu care li se încredinţa de către cler.
Prin votul solemn al castităţii, prin ascultarea riguroasă faţă de cler, diaconiţele constituiau o grupare paramonastică.
e) Parabolanii – grupare despre care nu avem documente sigure decât din Biserica Alexandriei.
Era un corp de sanitari creştini, laici, organizaţi după rânduielile unei astfel de profesiuni, cât şi după acelea ale unei alese vieţi morale.
f) Corporaţii sau colegii funerare - de exemplu: decanii, lecticarii, copiati funerari, ascetriile şi canonicele. Făceau parte formal din cler.
g) Frăţiile – despre care ni s-au păstrat puţine indicii.
h) Monahismul. Originea şi dezvoltarea monahismului
“Vieţuirea monastică fie în sens de jertfă substitutorie pentru alţii, pentru izbăvirea obştei de suferinţe, fie în sens de căutare a desăvârşirii proprii este un fenomen general bine reprezentat în aproape toate religiile într-o formă sau alta. Deci monahismul nu este o creaţie a creştinismului.” (p. 509)
În Biserică, monahismul are caracterul unei grupări de oameni, care, după anumite reguli, îşi consacră viaţa lor întreagă lui Dumnezeu, întăririi Bisericii precum şi să servească drept icoane ale virtuţilor creştine.
Monahismul masculin apare în veacurile II şi III. Veacul IV cunoaşte mănăstiri mixte, care însă sunt desfiinţate în veacul V şi interzise în veacul VI de către împăratul Justinian. Totuşi, anumite aşezări mixte încă există în veacurile VIII şi IX.
Anahoreţii îşi petreceau viaţa în rugăciuni, retraşi în pustie, exercitând după voinţa lor înfrânări şi aspră vieţuire creştină. Nu aveau reguli, fiind în afară de orice supraveghere.
Cenobiţii trăiau la un loc, hotărându-şi viaţa după anumite reguli.
În anul 325, Pahomie cel Mare a stabilit un număr de 194 de reguli pentru monahii săi.
În anul 362, Vasile cel Mare a întocmit reguli complete în forma catehetică (50 de reguli mari şi 313 mai scurte) care reglementează viaţa mănăstirea scă. Ca de exemplu :
- monahul trebuie să renunţe la lume şi la plăcerile ei, pentru aceasta nu trebuie să aibă avere ;
- tote agoniselile lui trebuie să treacă în posesiunea mănăstirii din care el face parte ;
- este obligat la ascultare necondiţionată faţă de superiorii lui direcţi şi faţă de alţii mai bătrâni;
- este obligat la renunţarea trupească şi la stăpânirea tuturor dorinţelor corporale, de aceea trebuie să postească şi să se supună la munci fizice.
« Regulile Sfântului Vasile cel Mare, care au fost primite de întreg monahismul oriental, au format baza pentru statutele celor mai însemnate mănăstiri orientale şi au fost primite apoi de întreg monahismul ortodox ca un adevărat catehism, adică având dreptar de viaţă pravilele călugăreşti ale Sfântului Vasile, de aceea apusenii îi şi numesc pe călugării ortodocşi vasilieni sau basilitani. » (p. 511)
În Occident, cel care va adapta regulile lui Vasile cel Mare este Sfântul Benedict.
Prima discuţie despre monahism la un sinod ecumenic are loc la Sinodul IV.
În Biserica de Răsărit au mai apărut şi reguli aparte ale unor obşti monahale, care se conduc până azi nu numai după rânduielile generale ale vieţii monastice, ci şi după rânduieli proprii şi specifice. Ex:
a) frăţia Sf. Mormânt din Ierusalim;
b) mănăstirea Sf. Ecaterina de pe muntele Sinai;
c) obştea monahală atonită.
Forma cea mai extinsă de mănăstire, alcătuită din mai multe lăcaşuri mai mici, aşezate pe o rază întinsă şi neîngrădite, adică neîmprejmuite sau necuprinse toate în interiorul unui gard sau a unui zid de apărare, s-au numitlavre, cuvântul având semnificaţia unui loc larg, adică de mănăstire întinsă şi necuprinsă.
Ca aşezări mai mici, dependente de mănăstirile propriu-zise, au apărut schiturile. Acestea sunt formate de obicei dintr-un număr mai mic de călugări care trăiesc o viaţă mai aspră sau o viaţă ascetică mai pronunţată.
În unele părţi (ex : Athos), mai există două tipuri de aşezări monastice mai mici : chilia şi coliba.
Chilia este o aşezare călugărească, formată din mai multe sălaşe locuite de 3-15 călugări, şi dependentă de o mănăstire, o lavră sau un schit.
O colibă este o aşezare formată dintr-un singur sălaş, în care vieţuiesc 2-3 monahi. Este dependentă şi ea de aşezările monastice mai mari.
Sihastrul este omul care tace sau trăieşte în linişte.
Vieţuitorii acestor aşezăminte călugăreşti sunt :
a) ucenicii sau novicii (fraţii) ;
b) rasoforii (purtătorii de rasă) ;
c) monah sau călugăr (tuns în monahism).
Monahul simplu poate primi oricare dintre treptele preoţeşti, inclusiv pe aceea de episcop.
Timpul de încercare sau de ispitire în care candidatul la monahism este supus ascultării în mănăstire este stabilit la trei ani (timpul de noviciat).
Tunderea în monahism o poate face atât episcopul cât şi orice călugăr, dacă are cel puţin hirotonia pentru presbiter, deci dacă este cel puţin ieromonah, dar numai cu încuviinţarea episcopului.
Este de observat că iniţial nici unii din conducătorii mănăstirilor, indiferent de numele pe care îl aveau, adică fie că se numea egumen, fie că se numea arhimandrit, nu era hirotonit în nici o treaptă a preoţiei şi nici hirotesit, în funcţia aceasta putând fi ales orice călugăr simplu, rânduială care se păstrează până astăzi.
Toţi călugării sunt datori să se supună sau să facă ascultare desăvârşită faţă de stareţ şi faţă de ajutoarele acestuia, precum şi cei mai tineri faţă de cei mai bătrâni, iar conducătorii mănăstirilor trebuie să se supună în acelaşi chip chiriarhilor pe teritoriul eparhiilor cărora se găsesc.
După gradul vieţii ascetice, monahii se împart în :
a) rasofori ;
b) monahi cu schimă mică ;
c) monahi cu schimă mare.
Vârsta prescrisă pentru intrarea în mănăstire nu poate fi mai mică de 16-17 lei. Candidatul poate fi primit în rândul rasoforilor la 19-20 de ani. Făgăduinţa monahală se făcea la 25 de ani împliniţi (iar la călugăriţe la 40 de ani).
Cel care vrea să fie primit în monahism nu trebuie să fie constrâns, trebuind să fie în posesia facultăţilor spirituale normale.
Canoanele opresc să se primească în monahism anumite persoane legate prin obligaţii sociale:
a) persoanele căsătorite;
b) minorii fără consimţământul părinţilor sau al tutorilor;
c) persoanele care se găsesc în serviciul public fără consimţământul autorităţilor competente;
d) primirea în monahism pentru plată se consideră simonie.
Tunderea monahală atrage după sine anumite limitări:
a) monahul nu are voie să se ocupe de afaceri lumeşti, militare, politice, civile;
b) monahii nu pot fi tutori, nici martori în afacerile de drept civil;
c) monahul nu poate binecuvânta o căsătorie ;
d) monahul nu poate fi naş la botez.
Mănăstirile pot fi :
a) chinoviale (cu viaţă de obşte sau cenobitice);
b) idioritmice.
Mănăstirile chinoviale au viaţă de obşte, monahii dispun în comun de toate bunurile, neavând nici unul nimic al său. În comun se hrănesc, se îmbracă din mijloacele mănăstirii, toate veniturile monahilor intră în casa mănăstirii.
Mănăstirile idioritmice ţin de cel dintâi stil de viaţă călugărească. Regulile monastice, pietatea şi rugăciunea, se ţineau şi în aceste mănăstiri, numai că făgăduinţa sărăcirii de bună voie se înţelege altfel. Fiecare monah îşi are averea lui proprie, se hrăneşte în chilia lui cu mâncăruri pregătite de el şi numai în dumineci se adună obştea la un prânz comun. Rugăciunile şi slujbele bisericeşti se săvârşesc în comun. Monahii se consacră, după alegerea lor, studiilor sau lucruluimanual, şi o anumită parte din câştig o dau pentru cheltuielile mănăstirii. În caz de moarte lasă toată averea lor particulară unui frate monah.
Pe lângă stareţ se află un sfat compus din:
a) vicarul mănăstirii ;
b) duhovnicul ;
c) eclesiarhul;
d) economul;
e) alţi monahi mai bătrâni, care se disting printr-o viaţă monastică exemplară.
Membrii sfatului sunt consilieri ai stareţului şi formează trei sfaturi :
a) sfatul pentru jurisdicţia bisericească ;
b) sfatul pentru afacerile bisericeşti liturgice ;
c) sfatul economic al mănăstirii.
2. Aşezămintele de asistenţă socială în Biserica veche
Chironomiile – azilele pentru văduve.
Partenocomiile – casele de adăpost pentru fecioare.
Brefotrofiile – leagănele de copii mici părăsiţi sau găsiţi.
Orfanotrofiile – orfelinatele.
Xenodohiile – casele de oaspeţi pentru primirea străinilor.
Ptohiile sau Ptohotrofiile – azilele pentru săraci.
Nosocomiile – spitalele organizate în case destinate adăpostirii şi îngrijirii bolnavilor.
Gherontocomiile – azilele de bătrâni.
1. Grupări religioase apărute în Biserica veche
a) Văduvele - cea mai veche grupare cu caracter ascetic, mai târziu şi practic. O grupare de femei devotate Bisericii şi care îşi luau asupra lor votul castităţii. Vârsta lor începea cu 60 de ani.
“Pentru a fi primită în societatea văduvelor, văduva trebuia să fi fost căsătorită o singură dată, să ducă o viaţă retrasă şi în rugăciune, să prisosească în faceri de bine, să fie supuse episcopilor, preoţilor şi diaconilor în a căror subordine se găseau.” (p. 500)
Nu primeau nici consacrare specială, nici hirotesie.
Gruparea s-a situat printre precursorii monahismului feminin. În sec. V încă avea în Bizanţ un număr considerabil de membre.
b) Fecioarele – au trăit în înfrânare şi rugăciuni, luând asupra lor votul castităţii, fără nici un fel de hirotesie.
Cu timpul s-au organizat într-o grupare religioasă. Îngrijite de văduve, îndrumate de cler, devin precursoare ale monahismului propriu-zis.
Au alimentat gruparea diaconiţelor.
În grupul fecioarelor se intra la 17 ani. Nu puteau deveni monahii decât la 25 de ani, şi diaconiţe la 40 de ani.
c) Presbiterele – categorie aparte de femei care se îndeletniceau cu instruirea religioasă şi cu îndrumarea morală a tinerelor.
d) Diaconiţele – femei care-şi puneau benevol munca lor la dispoziţia Bisericilor locale şi care s-au afirmat cea cea mai importantă grupare feminină a Bisericii vechi.
Ceremonia primirii lor era o hirotesie săvârşită de episcop. Făceau parte din cler, figurând în lista slujitorilor Bisericii.
Aveau următoarele atribuţii:
a) ajutau preoţilor când botezau femei, ungându-le cu untdelemn sfinţit;
b) păzeau uşile bisericilor, adică intrările femeilor, şi supravegheau, împreună cu diaconii, buna rânduială din biserică;
c) însoţeau înaintea diaconilor, preoţilor şi episcopilor pe femeile care voiau să le vorbească, nefiindu-le îngăduit ca vreo femeie să li se înfăţişeze acestora fără diaconiţă;
d) îndrumau şi îngrijeau văduvele şi fecioarele, care trebuiau să le dea ascultare;
e) catehizau pe neofite;
f) vizitau la domiciliu şi ajutau femeile în lipsuri, din mandatul clerului ;
g) făceau serviciul de curiere ale clerului ;
h) duceau ajutoare celor săraci, bolnavi şi celor din închisori ;
i) îngrijeau pe cei din instituţiile de asistenţă socială ale Bisericii şi administrau chiar astfel de instituţii, când ele adăposteau femei, copii şi bătrâni ;
j) îndeplineau orice serviciu care li se încredinţa de către cler.
Prin votul solemn al castităţii, prin ascultarea riguroasă faţă de cler, diaconiţele constituiau o grupare paramonastică.
e) Parabolanii – grupare despre care nu avem documente sigure decât din Biserica Alexandriei.
Era un corp de sanitari creştini, laici, organizaţi după rânduielile unei astfel de profesiuni, cât şi după acelea ale unei alese vieţi morale.
f) Corporaţii sau colegii funerare - de exemplu: decanii, lecticarii, copiati funerari, ascetriile şi canonicele. Făceau parte formal din cler.
g) Frăţiile – despre care ni s-au păstrat puţine indicii.
h) Monahismul. Originea şi dezvoltarea monahismului
“Vieţuirea monastică fie în sens de jertfă substitutorie pentru alţii, pentru izbăvirea obştei de suferinţe, fie în sens de căutare a desăvârşirii proprii este un fenomen general bine reprezentat în aproape toate religiile într-o formă sau alta. Deci monahismul nu este o creaţie a creştinismului.” (p. 509)
În Biserică, monahismul are caracterul unei grupări de oameni, care, după anumite reguli, îşi consacră viaţa lor întreagă lui Dumnezeu, întăririi Bisericii precum şi să servească drept icoane ale virtuţilor creştine.
Monahismul masculin apare în veacurile II şi III. Veacul IV cunoaşte mănăstiri mixte, care însă sunt desfiinţate în veacul V şi interzise în veacul VI de către împăratul Justinian. Totuşi, anumite aşezări mixte încă există în veacurile VIII şi IX.
Anahoreţii îşi petreceau viaţa în rugăciuni, retraşi în pustie, exercitând după voinţa lor înfrânări şi aspră vieţuire creştină. Nu aveau reguli, fiind în afară de orice supraveghere.
Cenobiţii trăiau la un loc, hotărându-şi viaţa după anumite reguli.
În anul 325, Pahomie cel Mare a stabilit un număr de 194 de reguli pentru monahii săi.
În anul 362, Vasile cel Mare a întocmit reguli complete în forma catehetică (50 de reguli mari şi 313 mai scurte) care reglementează viaţa mănăstirea scă. Ca de exemplu :
- monahul trebuie să renunţe la lume şi la plăcerile ei, pentru aceasta nu trebuie să aibă avere ;
- tote agoniselile lui trebuie să treacă în posesiunea mănăstirii din care el face parte ;
- este obligat la ascultare necondiţionată faţă de superiorii lui direcţi şi faţă de alţii mai bătrâni;
- este obligat la renunţarea trupească şi la stăpânirea tuturor dorinţelor corporale, de aceea trebuie să postească şi să se supună la munci fizice.
« Regulile Sfântului Vasile cel Mare, care au fost primite de întreg monahismul oriental, au format baza pentru statutele celor mai însemnate mănăstiri orientale şi au fost primite apoi de întreg monahismul ortodox ca un adevărat catehism, adică având dreptar de viaţă pravilele călugăreşti ale Sfântului Vasile, de aceea apusenii îi şi numesc pe călugării ortodocşi vasilieni sau basilitani. » (p. 511)
În Occident, cel care va adapta regulile lui Vasile cel Mare este Sfântul Benedict.
Prima discuţie despre monahism la un sinod ecumenic are loc la Sinodul IV.
În Biserica de Răsărit au mai apărut şi reguli aparte ale unor obşti monahale, care se conduc până azi nu numai după rânduielile generale ale vieţii monastice, ci şi după rânduieli proprii şi specifice. Ex:
a) frăţia Sf. Mormânt din Ierusalim;
b) mănăstirea Sf. Ecaterina de pe muntele Sinai;
c) obştea monahală atonită.
Forma cea mai extinsă de mănăstire, alcătuită din mai multe lăcaşuri mai mici, aşezate pe o rază întinsă şi neîngrădite, adică neîmprejmuite sau necuprinse toate în interiorul unui gard sau a unui zid de apărare, s-au numitlavre, cuvântul având semnificaţia unui loc larg, adică de mănăstire întinsă şi necuprinsă.
Ca aşezări mai mici, dependente de mănăstirile propriu-zise, au apărut schiturile. Acestea sunt formate de obicei dintr-un număr mai mic de călugări care trăiesc o viaţă mai aspră sau o viaţă ascetică mai pronunţată.
În unele părţi (ex : Athos), mai există două tipuri de aşezări monastice mai mici : chilia şi coliba.
Chilia este o aşezare călugărească, formată din mai multe sălaşe locuite de 3-15 călugări, şi dependentă de o mănăstire, o lavră sau un schit.
O colibă este o aşezare formată dintr-un singur sălaş, în care vieţuiesc 2-3 monahi. Este dependentă şi ea de aşezările monastice mai mari.
Sihastrul este omul care tace sau trăieşte în linişte.
Vieţuitorii acestor aşezăminte călugăreşti sunt :
a) ucenicii sau novicii (fraţii) ;
b) rasoforii (purtătorii de rasă) ;
c) monah sau călugăr (tuns în monahism).
Monahul simplu poate primi oricare dintre treptele preoţeşti, inclusiv pe aceea de episcop.
Timpul de încercare sau de ispitire în care candidatul la monahism este supus ascultării în mănăstire este stabilit la trei ani (timpul de noviciat).
Tunderea în monahism o poate face atât episcopul cât şi orice călugăr, dacă are cel puţin hirotonia pentru presbiter, deci dacă este cel puţin ieromonah, dar numai cu încuviinţarea episcopului.
Este de observat că iniţial nici unii din conducătorii mănăstirilor, indiferent de numele pe care îl aveau, adică fie că se numea egumen, fie că se numea arhimandrit, nu era hirotonit în nici o treaptă a preoţiei şi nici hirotesit, în funcţia aceasta putând fi ales orice călugăr simplu, rânduială care se păstrează până astăzi.
Toţi călugării sunt datori să se supună sau să facă ascultare desăvârşită faţă de stareţ şi faţă de ajutoarele acestuia, precum şi cei mai tineri faţă de cei mai bătrâni, iar conducătorii mănăstirilor trebuie să se supună în acelaşi chip chiriarhilor pe teritoriul eparhiilor cărora se găsesc.
După gradul vieţii ascetice, monahii se împart în :
a) rasofori ;
b) monahi cu schimă mică ;
c) monahi cu schimă mare.
Vârsta prescrisă pentru intrarea în mănăstire nu poate fi mai mică de 16-17 lei. Candidatul poate fi primit în rândul rasoforilor la 19-20 de ani. Făgăduinţa monahală se făcea la 25 de ani împliniţi (iar la călugăriţe la 40 de ani).
Cel care vrea să fie primit în monahism nu trebuie să fie constrâns, trebuind să fie în posesia facultăţilor spirituale normale.
Canoanele opresc să se primească în monahism anumite persoane legate prin obligaţii sociale:
a) persoanele căsătorite;
b) minorii fără consimţământul părinţilor sau al tutorilor;
c) persoanele care se găsesc în serviciul public fără consimţământul autorităţilor competente;
d) primirea în monahism pentru plată se consideră simonie.
Tunderea monahală atrage după sine anumite limitări:
a) monahul nu are voie să se ocupe de afaceri lumeşti, militare, politice, civile;
b) monahii nu pot fi tutori, nici martori în afacerile de drept civil;
c) monahul nu poate binecuvânta o căsătorie ;
d) monahul nu poate fi naş la botez.
Mănăstirile pot fi :
a) chinoviale (cu viaţă de obşte sau cenobitice);
b) idioritmice.
Mănăstirile chinoviale au viaţă de obşte, monahii dispun în comun de toate bunurile, neavând nici unul nimic al său. În comun se hrănesc, se îmbracă din mijloacele mănăstirii, toate veniturile monahilor intră în casa mănăstirii.
Mănăstirile idioritmice ţin de cel dintâi stil de viaţă călugărească. Regulile monastice, pietatea şi rugăciunea, se ţineau şi în aceste mănăstiri, numai că făgăduinţa sărăcirii de bună voie se înţelege altfel. Fiecare monah îşi are averea lui proprie, se hrăneşte în chilia lui cu mâncăruri pregătite de el şi numai în dumineci se adună obştea la un prânz comun. Rugăciunile şi slujbele bisericeşti se săvârşesc în comun. Monahii se consacră, după alegerea lor, studiilor sau lucruluimanual, şi o anumită parte din câştig o dau pentru cheltuielile mănăstirii. În caz de moarte lasă toată averea lor particulară unui frate monah.
Pe lângă stareţ se află un sfat compus din:
a) vicarul mănăstirii ;
b) duhovnicul ;
c) eclesiarhul;
d) economul;
e) alţi monahi mai bătrâni, care se disting printr-o viaţă monastică exemplară.
Membrii sfatului sunt consilieri ai stareţului şi formează trei sfaturi :
a) sfatul pentru jurisdicţia bisericească ;
b) sfatul pentru afacerile bisericeşti liturgice ;
c) sfatul economic al mănăstirii.
2. Aşezămintele de asistenţă socială în Biserica veche
Chironomiile – azilele pentru văduve.
Partenocomiile – casele de adăpost pentru fecioare.
Brefotrofiile – leagănele de copii mici părăsiţi sau găsiţi.
Orfanotrofiile – orfelinatele.
Xenodohiile – casele de oaspeţi pentru primirea străinilor.
Ptohiile sau Ptohotrofiile – azilele pentru săraci.
Nosocomiile – spitalele organizate în case destinate adăpostirii şi îngrijirii bolnavilor.
Gherontocomiile – azilele de bătrâni.
Trimiteți un comentariu