Alte întrebări la procedura penală I (II)
01. Care este succesiunea procedurilor penale?
Răspuns:
a) constatarea infracţiunilor (de către organele de constatare sau organele de urmărire penală);
b) acte premergătoare (de către organele de urmărire penală);
c) urmărirea penală (de către organele de urmărire penală);
d) judecata (de către instanţă).
02. Care sunt principalele deosebiri dintre organele de constatare şi organele de urmărire penală?
Răspuns: Organele de constatare sunt organe administrative, în timp ce OUP sunt organe judiciare.
Organele de constatare intervin în proceduri administrative ce preced procedurile penale, OUP intervin în proceduri penale.
Activitatea organelor de constatare arecaracter preventiv, în timp ce activitatea OUP are caracter represiv.
Activitatea organelor de constatare nu are ca premisă o suspiciune privind săvârşirea unei infracţiuni, ci are la bază ideea de control a respectării unor dispoziţii legale. Activitatea OUP are ca premisă o suspiciune privind săvârşirea unei infracţiuni şi are ca obiectiv obţinerea unei hotărâri judiciare în materie penală privind fapta şi făptuitorul.
Procedurile administrative desfăşurate de organele de constatare se supun regulilor specifice fundamentate în primul rând pe cooperarea persoanelor controlate. Pe de altă parte, procedurile penale desfăşurate de organele de urmărire penală se supun regulilor specifice fundamentate pe dreptul la un proces echitabil şi, în special, pe dreptul acuzatului de a nu contribui la propria incriminare.
Atunci când apar date privind săvârşirea unei infracţiuni, unica atribuţie a organelor de constatare este constatarea acestei infracţiuni şi transmiterea procesului-verbal de constatare OUP în vederea sesizării acestora. După apariţia datelor privind săvârşirea unei infracţiuni şi constatarea acesteia, organele de constatare nu-şi pot extinde activitatea în domeniul procedurilor penale, ci competenţa revine exclusiv organelor de urmărire penală. Concomitent, OUP au atribuţii extinse privitoare la constatarea infracţiunilor, efectuarea de acte premergătoare şi efectuarea UP.
03. Care este asemănarea dintre organele de constatare şi organele de urmărire penală?
Răspuns: Deşi au o natură juridică distinctă, atribuţii şi prerogative distincte, organele de constatare, în aceeaşi măsură ca şi OUP, obţin mijloace de probă ce pot fi utilizate în procesul penal.
Potrivit art. 90 alin. 2 în coroborare cu art. 214 alin. 5 şi art. 214 alin. 6, procesele-verbale încheiate de organele de constatare reprezintă mijloace de probă în procesul penal. Concomitent, marea majoritate a actelor procesuale şi procedurale desfăşurate de organele de urmărire penală au ca finalitate obţinerea de mijloace de probă în procesul penal.
04. Asemănări şi deosebiri între poliţia judiciară de drept comun şi poliţia judiciară cu caracter special
Răspuns: Pentru ambele poliţii judiciare există un cadru legislativ comun: Legea nr. 364/2004, Legea nr. 218/2002, Legea nr. 360/2002, C.pr.pen.
În plus poliţia judiciară cu caracter special se supune unor norme speciale:
- O.U.G. nr. 43/2002 (poliţia judiciară din cadrul D.N.A.);
- Legea nr. 508/2004 (poliţia judiciară din cadrul D.I.I.C.O.T.).
În materia competenţei materiale, poliţia judiciară de drept comun are o competenţă generică, investigând orice infracţiune ce nu este dată în mod expres în competenţa altor organe de urmărire penală. PJ cu caracter special are competenţă specială, asupra infracţiunilor prevăzute expres în art. 13 din O.U.G. nr. 43/2002 şi din art. 12 din Legea nr. 508/2004.
În materia competenţei funcţionale, PJ de drept comun efectuează cercetări penale sub supravegherea şi controlul procurorului, având o independenţă relativă faţă de acesta. Pe de altă parte, PJ cu caracter special efectuează acte de cercetare penală numai ca urmare a dispoziţiilor date de procurorii din cadrul D.N.A. şi D.I.I.C.O.T.
Din punct de vedere a subordonării, PJ de drept comun are dublă subordonare (administrativă + profesională), în vreme ce PJ cu caracter special are exclusiv subordonare profesională.
05. Asemănări şi deosebiri între judecătorul de instrucţie şi instanţă
Răspuns: D.p.d.v. constitutiv, ambele organe judiciare sunt formate din judecători ce îndeplinesc condiţiile prevăzute de Legea nr. 303/2004.
Însă, în timp ce “judecătorul detenţiei" exercită funcţia de instrucţie, instanţa exercită funcţia de judecată.
“Judecătorul detenţiei” dispune măsuri privative sau restrictive de drepturi + efectuează un control jurisdicţional asupra soluţiilor procurorului privind trimiterea sau netrimiterea în judecată. Concomitent, instanţa soluţionează fondul cauzei, stabilind cu titlu definitiv prin hotărâre judecătorească existenţa infracţiunii, vinovăţia inculpatului şi răspunderea penală a acestuia.
“Judecătorul detenţiei” intervine în principal în faza preliminară judecăţii, dar şi în faza de judecată atunci când se dispun măsuri privative sau restrictive de drepturi pentru a se prezerva imparţialitatea instanţei de judecată. Instanţa intervine în faza de judecată, sistemul român recunoscând la ora actuală şi implicarea instanţei în faza preliminară judecăţiifie în dispunerea măsurilor preventive, fie în soluţionarea căilor de atac împotriva hotărârilor “judecătorului detenţiei” sau împotriva procurorului. Acest lucru se datorează:
a) faptului că “judecătorul detenţiei” nu are un statut juridic bine definit şi astfel nu toate măsurile preventive sunt în competenţa sa;
b) faptului că nu este reglementată o jurisdicţie de instrucţie de gradul II care să aibă ca atribuţie soluţionarea căilor de atac împotriva hotărârilor “judecătorului detenţiei”.
Răspuns:
a) constatarea infracţiunilor (de către organele de constatare sau organele de urmărire penală);
b) acte premergătoare (de către organele de urmărire penală);
c) urmărirea penală (de către organele de urmărire penală);
d) judecata (de către instanţă).
02. Care sunt principalele deosebiri dintre organele de constatare şi organele de urmărire penală?
Răspuns: Organele de constatare sunt organe administrative, în timp ce OUP sunt organe judiciare.
Organele de constatare intervin în proceduri administrative ce preced procedurile penale, OUP intervin în proceduri penale.
Activitatea organelor de constatare arecaracter preventiv, în timp ce activitatea OUP are caracter represiv.
Activitatea organelor de constatare nu are ca premisă o suspiciune privind săvârşirea unei infracţiuni, ci are la bază ideea de control a respectării unor dispoziţii legale. Activitatea OUP are ca premisă o suspiciune privind săvârşirea unei infracţiuni şi are ca obiectiv obţinerea unei hotărâri judiciare în materie penală privind fapta şi făptuitorul.
Procedurile administrative desfăşurate de organele de constatare se supun regulilor specifice fundamentate în primul rând pe cooperarea persoanelor controlate. Pe de altă parte, procedurile penale desfăşurate de organele de urmărire penală se supun regulilor specifice fundamentate pe dreptul la un proces echitabil şi, în special, pe dreptul acuzatului de a nu contribui la propria incriminare.
Atunci când apar date privind săvârşirea unei infracţiuni, unica atribuţie a organelor de constatare este constatarea acestei infracţiuni şi transmiterea procesului-verbal de constatare OUP în vederea sesizării acestora. După apariţia datelor privind săvârşirea unei infracţiuni şi constatarea acesteia, organele de constatare nu-şi pot extinde activitatea în domeniul procedurilor penale, ci competenţa revine exclusiv organelor de urmărire penală. Concomitent, OUP au atribuţii extinse privitoare la constatarea infracţiunilor, efectuarea de acte premergătoare şi efectuarea UP.
03. Care este asemănarea dintre organele de constatare şi organele de urmărire penală?
Răspuns: Deşi au o natură juridică distinctă, atribuţii şi prerogative distincte, organele de constatare, în aceeaşi măsură ca şi OUP, obţin mijloace de probă ce pot fi utilizate în procesul penal.
Potrivit art. 90 alin. 2 în coroborare cu art. 214 alin. 5 şi art. 214 alin. 6, procesele-verbale încheiate de organele de constatare reprezintă mijloace de probă în procesul penal. Concomitent, marea majoritate a actelor procesuale şi procedurale desfăşurate de organele de urmărire penală au ca finalitate obţinerea de mijloace de probă în procesul penal.
04. Asemănări şi deosebiri între poliţia judiciară de drept comun şi poliţia judiciară cu caracter special
Răspuns: Pentru ambele poliţii judiciare există un cadru legislativ comun: Legea nr. 364/2004, Legea nr. 218/2002, Legea nr. 360/2002, C.pr.pen.
În plus poliţia judiciară cu caracter special se supune unor norme speciale:
- O.U.G. nr. 43/2002 (poliţia judiciară din cadrul D.N.A.);
- Legea nr. 508/2004 (poliţia judiciară din cadrul D.I.I.C.O.T.).
În materia competenţei materiale, poliţia judiciară de drept comun are o competenţă generică, investigând orice infracţiune ce nu este dată în mod expres în competenţa altor organe de urmărire penală. PJ cu caracter special are competenţă specială, asupra infracţiunilor prevăzute expres în art. 13 din O.U.G. nr. 43/2002 şi din art. 12 din Legea nr. 508/2004.
În materia competenţei funcţionale, PJ de drept comun efectuează cercetări penale sub supravegherea şi controlul procurorului, având o independenţă relativă faţă de acesta. Pe de altă parte, PJ cu caracter special efectuează acte de cercetare penală numai ca urmare a dispoziţiilor date de procurorii din cadrul D.N.A. şi D.I.I.C.O.T.
Din punct de vedere a subordonării, PJ de drept comun are dublă subordonare (administrativă + profesională), în vreme ce PJ cu caracter special are exclusiv subordonare profesională.
05. Asemănări şi deosebiri între judecătorul de instrucţie şi instanţă
Răspuns: D.p.d.v. constitutiv, ambele organe judiciare sunt formate din judecători ce îndeplinesc condiţiile prevăzute de Legea nr. 303/2004.
Însă, în timp ce “judecătorul detenţiei" exercită funcţia de instrucţie, instanţa exercită funcţia de judecată.
“Judecătorul detenţiei” dispune măsuri privative sau restrictive de drepturi + efectuează un control jurisdicţional asupra soluţiilor procurorului privind trimiterea sau netrimiterea în judecată. Concomitent, instanţa soluţionează fondul cauzei, stabilind cu titlu definitiv prin hotărâre judecătorească existenţa infracţiunii, vinovăţia inculpatului şi răspunderea penală a acestuia.
“Judecătorul detenţiei” intervine în principal în faza preliminară judecăţii, dar şi în faza de judecată atunci când se dispun măsuri privative sau restrictive de drepturi pentru a se prezerva imparţialitatea instanţei de judecată. Instanţa intervine în faza de judecată, sistemul român recunoscând la ora actuală şi implicarea instanţei în faza preliminară judecăţiifie în dispunerea măsurilor preventive, fie în soluţionarea căilor de atac împotriva hotărârilor “judecătorului detenţiei” sau împotriva procurorului. Acest lucru se datorează:
a) faptului că “judecătorul detenţiei” nu are un statut juridic bine definit şi astfel nu toate măsurile preventive sunt în competenţa sa;
b) faptului că nu este reglementată o jurisdicţie de instrucţie de gradul II care să aibă ca atribuţie soluţionarea căilor de atac împotriva hotărârilor “judecătorului detenţiei”.
Trimiteți un comentariu