Întrebări drept penal, partea specială (XV)

01. Definiţi infracţiunea de şantaj

Răspuns: Art. 194 C pen incriminează constrângerea unei persoane, prin violenţă sau ameninţare, să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, dacă fapta este comisă spre a dobândi în mod injust un folos, pentru sine sau pentru altul.

02. Ce se întâmplă dacă în cadrul infracţiunii de şantaj se comit conţinuturile infracţiunilor de loviri sau alte violenţe, sau cel al infracţiunii de ameninţare?

Răspuns: Au loc absorbţii.

03. Care este diferenţa dintre şantajul prin constrângerea unei persoane să dea un bun şi o tâlhărie?

Răspuns: Pe lângă diferenţele de obiect juridic protejat de cele două texte de incriminare, diferenţa este pe de o parte, dată de concomitenţa actului de constrângere cu cel de remitere a bunului, şi pe de altă parte de existenţa unei libertăţi limitate de decizie a victimei generate de actualitatea pericolului cu care este constrâns sau de eventualitatea unui pericol.

La tâlhărie constrângerea este comisă în aceeaşi împrejurare cu remiterea bunului (dă-mi bunul că te omor), pe când la şantaj victima trebuie ca în viitor să remită acel bun (peste două săptămâni să îmi aduci bunul ca te omor). La tâlhărie victima nu poate să decidă dacă să remită sau nu bunul fiind constrânsă de un pericol iminent să îl remită, pe când la şantaj victima poate decide dacă va ţine cont de constrângerea făptuitorului şi îi va îndeplini în viitor cererea sau nu. Tâlhăria se consumă în momentul luării bunului în scopul însuşirii pe când şantajul în momentul realizării constrângerii.

04. Care este forma agravată a infracţiunii de şantaj?

Răspuns: Ipoteza în care se comite prin constrângerea cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromiţătoare pentru persoana ameninţată, pentru soţul acesteia sau pentru o rudă apropiată.

05. Definiţi infracţiunea de violare a secretului corespondenţei

Răspuns: Art. 195 C pen incriminează deschiderea unei corespondenţe adresate altuia ori interceptarea unei convorbiri sau comunicări efectuate prin telefon, telegraf sau prin alte mijloace de transmitere la distanţă fără drept. În aceeaşi manieră este incriminată şi sustragerea, distrugerea sau reţinerea unei corespondenţe, precum şi divulgarea conţinutului unei corespondenţe, chiar atunci când a fost trimisă deschisă sau a fost deschisă din greşeală, ori divulgarea conţinutului unei convorbiri sau comunicări interceptate, chiar în cazul în care făptuitorul a luat cunoştinţă de acesta din greşeală sau din întâmplare.

06. Cu ce forme de vinovăţie se comite infracţiunea de violare a secretului corespondenţei?

Răspuns: Intenţie directă sau eventuală.

07. Cum se urmăreşte infracţiunea de violare a secretului corespondenţei?

Răspuns: La plângerea prealabilă.

08. Definiţi infracţiunea de divulgare a secretului profesional

Răspuns: Art. 196 C pen. incriminează divulgarea fără drept, a unor date, de către acela căruia i-au fost încredinţate, sau de care a luat cunoştinţă în virtutea profesiei sau funcţiei, dacă fapta este de natură a aduce prejudicii unei persoane.

09. Cu ce forme de vinovăţie se comite infracţiunea de divulgare a secretului profesional?

Răspuns: Intenţie directă sau eventuală.

10. Cum se urmăreşte infracţiunea de divulgare a secretului profesional?

Răspuns: La plângerea prealabilă.

Întrebări drept penal, partea specială (XIV)

01. Definiţi infracţiunea de violare de domiciliu

Răspuns: Art. 192 C pen. incriminează pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fără consimţământul persoanei care le foloseşte, sau refuzul de a le părăsi la cererea acesteia.

02. În ce constă latura obiectivă a infracţiunii de violare de domiciliu?

Răspuns:
a) pătrunderea în domiciliul altuia fără drept;
b) refuzul de a părăsi domiciliul altuia fără drept.

03. Operează absorbţia în cazul violării de domiciliu comise împreună cu furtul calificat?

Răspuns: Nu. Se reţine concursul de infracţiuni.

04. Care este forma de vinovăţie cu care se comite infracţiunea de violare de domiciliu?

Răspuns: Intenţie directă sau eventuală.

05. Cum se urmăreşte infracţiunea de violare de domiciliu?

Răspuns: La plângere prealabilă.

06. Enumeraţi formele agravate ale infracţiunii de violare de domiciliu

Răspuns:
a. fapta se săvârşeşte de o persoană înarmată.
b. de două sau mai multe persoane împreună.
c. în timpul nopţii.
d. prin folosirea de calităţi mincinoase.

07. Definiţi infracţiunea de ameninţare

Răspuns: Art. 193 C pen defineşte conţinutul acestei infracţiuni care constă în fapta de a
ameninţa o persoană cu săvârşirea unei infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva ei, a soţului ori a unei rude apropiate dacă este de natură să o alarmeze.

08. Ce fel de infracţiune este ameninţarea?

Răspuns: Infracţiune de pericol.

09. Ce se întâmplă dacă ameninţarea se comite în aceeaşi împrejurare cu infracţiunea cu care s-a ameninţat?

Răspuns: Ameninţarea se absoarbe în conţinutul acesteia.

10. Ce se întâmplă dacă ameninţarea se comite înainte iar infracţiunea cu care s-a ameninţat se comite ulterior?

Răspuns: Se reţine un concurs de infracţiuni.

11. Care este forma de vinovăţie cu care se comite infracţiunea de ameninţare?

Răspuns: Intenţie directă sau eventuală.

12. Cum se urmăreşte infracţiunea de ameninţare?

Răspuns: La plângerea prealabilă.

Întrebări drept penal, partea specială (XIII)

01. Definiţi infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal

Răspuns: Art. 189 C pen. incriminează lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal. Ea constă în lipsirea sau restricţia ilegală a posibilităţii unei persoane de a acţiona fizic sau de a se mişca nestingherit în spaţiu potrivit voinţei sale.

02. Ce fel de infracţiune este aceea de lipsire de libertate în mod ilegal?

Răspuns: Comisivă, dar se poate comite şi prin omisiune. Infracţiune continuă.

03. Ce se întâmplă dacă lipsirea de libertate se realizează printr-o reţinere, arestare sau executarea unei pedepse ilegale?

Răspuns: fapta se va încadra în art. 266 alin 1 C. pen, arestare nelegală şi cercetare abuzivă.

04. Ce se întâmplă dacă actul de lipsire de libertate depăşeşte durata actului de executare al infracţiunii comise cu violenţă (viol, omor, vătămare corporală)?

Răspuns: Se reţine un concurs de infracţiuni.

05. Când se consumă infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal?

Răspuns: Atunci când persoana a început a fi lipsită de libertate.

06. Când se epuizează infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal?

Răspuns: Atunci când persoanei îi este redată libertatea.

07. Care este forma de vinovăţie a infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal?

Răspuns: Intenţie directă sau eventuală.

08. Enumeraţi formele agravate ale lipsirii de libertate

Răspuns:
a. atunci când fapta a fost comisă prin simularea de calităţi oficiale, prin răpire, de o persoană înarmată, de două sau mai multe persoane împreună, dacă în schimbul eliberării lor se cere un folos material sau orice alt avantaj, precum şi când victima este minoră sau este supusă unor suferinţe ori sănătate sau viaţa îi sunt puse în pericol.
b. comisă în scopul de a obliga la practicare prostituţiei
c. dacă pentru eliberarea persoanei se cere, în orice mod ca statul sau o persoană juridică, o organizaţie internaţională interguvernamentală sau un grup de persoane să îndeplinească sau sa nu îndeplinească un anume act
d. Faptele sunt comise de o persoană care face parte dintr-un grup organizat
e. Fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei

Întrebări drept penal, partea specială (XII)

01. Definiţi infracţiunea de avort

Răspuns: Art. 185 C. pen. incriminează întreruperea cursului sarcinii, prin orice mijloace, săvârşită în vreuna din următoarele împrejurări: în afara instituţiilor medicale sau cabinetelor medicale autorizate în acest scop, de către o persoană care nu are calitatea de medic de specialitate sau dacă vârsta sarcinii a depăşit paisprezece săptămâni.

02. Există vreo diferenţă din punctul de vedere al infracţiunii de avort în funcţie de situaţia în care copilul trăieşte sau nu?

Răspuns: Nu. Caracterul infracţional al acţiunii subzistă în ambele situaţii.

03. Ce fel de infracţiune este avortul?

Răspuns: Comisivă, dar se poate realiza şi prin omisiune (atunci când există obligaţia de a împiedica întreruperea cursului naşterii.

04. Când are loc consumarea infracţiunii de avort?

Răspuns: Consumarea faptei are loc în momentul în care s-a întrerupt cursul firesc al sarcinii indiferent dacă fetusul era mort sau dacă acesta a fost expulzat sau eliminat viu, şi indiferent dacă a continuat sau nu să trăiască.

05. În ce constă latura subiectivă a infracţiunii de avort?

Răspuns: Intenţie directă sau eventuală.

06. Care sunt formele agravate ale infracţiunii de avort?

Răspuns:
a. întreruperea cursului sarcinii, săvârşită în orice condiţii, dacă s-a realizat fără consimţământul femei însărcinate.
b. dacă prin întreruperea cursului sarcinii s-a cauzat femei vreo vătămare corporală gravă sau fapta a avut ca urmare moartea femei însărcinate.

07. În ce situaţii întreruperea cursului sarcinii nu este pedepsită?

Răspuns:
a. dacă fapta comisă de medic era necesară pentru a salva viaţa, sănătatea sau integritatea corporală a femeii însărcinate de la un pericol grav şi iminent şi care nu putea fi înlăturat astfel;
b. nu se pedepseşte întreruperea cursului sarcinii atunci când vârsta sarcinii a depăşit 14 săptămâni, dacă întreruperea cursului sarcinii efectuată de medic se impunea din motive terapeutice, potrivit dispoziţiilor legale;
c. fapta nu se pedepseşte dacă întreruperea cursului sarcinii este realizată de medic deşi s-a realizat fără consimţământul femei, deoarece aceasta a fost în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa, când întreruperea se impunea din motive terapeutice.

Întrebări drept penal, partea specială (XI)

01. În ce constă infracţiunea de vătămare corporală?

Răspuns: Este definită în art. 181 C pen. şi constă în fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau a sănătăţii o vătămare care necesită pentru vindecare cel mult 60 de zile.

02. Care este latura obiectivă a infracţiunilor de vătămare corporală?

Răspuns: Durata îngrijirilor medicale trebuie să se situeze între 21 şi 60 de zile de îngrijiri medicale inclusiv.

03. Cu ce forme ale vinovăţiei se comite infracţiunea de vătămare corporală?

Răspuns: Intenţie directă sau indirectă, praeterintenţie.

04. Cum se pune în mişcare urmărirea infracţiunii de vătămare corporală?

Răspuns: La plângere prealabilă, sau din oficiu în cazul în care fapta este săvârşită asupra unui membru de familie.

05. Care este forma agravată a infracţiunii de vătămare corporală?

Răspuns: fapta este săvârşită asupra unui membru de familie.

06. În ce constă infracţiunea de vătămare corporală gravă?

Răspuns: Este definită în art. 182 C pen. şi constă în fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau sănătăţii o vătămare care necesită îngrijiri medicale mai mari de 60 de zile sa.

07. Enumeraţi formele agravate ale vătămării corporale grave

Răspuns:
a) pierderea unui simţ sau organ;
b) încetarea funcţionării acestora;
c) o infirmitate fizică sau psihică permanentă;
d) sluţirea;
e) avortul;
f) punerea în primejdie a vieţii persoanei.

08. Care sunt criteriile folosite pentru evaluarea acestei infracţiuni?

Răspuns:
a) criteriul curativ (durata îngrijirilor medicale);
b) criteriul fizio-patologic (al naturii vătămărilor).

09. Cu ce forme de vinovăţie se comite infracţiunea de vătămare corporală gravă?

Răspuns: De regulă vătămarea corporală gravă, în formă simplă, se comite cu intenţie eventuală sau praeterintenţie.

Infracţiunea are şi o a doua formă agravată, atunci când fapta a fost comisă în scopul producerii acestor consecinţe. Elementul de particularitate îl reprezintă intenţia directă în cazul comiterii faptei în forma agravată.

Evident acest scop este exclus în cazul când autorul urmăreşte avortul deoarece fapta constituie o întrerupere a cursului sarcinii şi în cazul când agentul urmăreşte punerea în primejdie a vieţii victimei când fapta se va încadra la tentativa de omor.

10. În ce constă infracţiunea de lovituri cauzatoare de moarte?

Răspuns: Art. 183 defineşte loviturile sau vătămările cauzatoare de moarte ca fiind faptele prevăzute în articolele 180-182 C. Pen. (lovirea sau alte violenţe, vătămarea corporală, vătămarea corporală gravă) care au avut ca urmare moartea victimei.

11. Cum se comite în plan subiectiv infracţiunea de lovituri cauzatoare de moarte?

Răspuns: Praeterintenţie.

12. În ce constă vătămarea corporală din culpă?

Răspuns: În art 184 C pen. este incriminată fapta celui care din culpă produce o vătămare care necesită pentru îngrijire mai mult de 10 zile dar mai puţin de 61 de zile de îngrijiri medicale.

13. Care sunt formele agravate ale infracţiunii de vătămare corporală din culpă?

Răspuns:
a. dacă fapta a avut vreo urmare specifică vătămării corporale grave.
b. când săvârşirea faptei este urmarea nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru îndeplinirea unei anumite activităţi.
c. când fapta a avut vreo urmare specifică vătămării corporale grave şi în acelaşi timp săvârşirea faptei este urmarea nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru îndeplinirea unei anumite activităţi.
d. dacă fapta este urmarea nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru îndeplinirea unei anumite activităţi, indiferent de gravitatea urmărilor iar autorul se află în stare de ebrietate.

Întrebări drept penal, partea specială (X)

01. Care este obiectul material al infracţiunilor contra integrităţii corporale şi a sănătăţii?

Răspuns: Corpul persoanei.

02. Ce fel de infracţiuni sunt cele din această subgrupă?

Răspuns: Infracţiuni de rezultat.

03. Care sunt criteriile folosite pentru a evalua nivelul de gravitate al vătămărilor?

Răspuns:
a) criteriu curativ, al duratei îngrijirilor medicale;
b) criteriul fizio-patologic, al gradului tulburării sau vătămării provocate integrităţii corporale;
c) criteriul socio-economic, al gradului pierderii sau reducerii capacităţii de muncă.

04. Când se consumă infracţiunile contra integrităţii corporale şi a sănătăţii?

Răspuns: În momentul producerii rezultatului vătămător.

05. Cu ce fel de vinovăţie pot fi comise infracţiunile din această subgrupă?

Răspuns: Intenţie, praeterintenţie şi culpă.

06. Ce se întâmplă când sunt mai mulţi subiecţi pasivi?

Răspuns: Se reţine o pluralitate de infracţiuni.

07. Ce este lovirea?

Răspuns: Lovirea este acel act de agresiune care constă în acţiunea mecanică, a unei energii cinetice exterioare, de atingere, compresiune sau izbire bruscă şi violentă, a suprafeţei de contact a corpului victimei, cu sau de un corp contondent, de regulă prin proiectare, călcare, alunecare, aruncare sau cădere.

08. În ce moduri se poate comite infracţiunea de lovire?

Răspuns:
a) printr-o acţiune;
b) printr-o omisiune improprie;
c) prin forţa proprie;
d) prin forţe animate;
e) prin forţe neanimate;
f) prin fapta victimei.

09. Ce se întâmplă în cazul infracţiunilor contra sănătăţii şi integrităţii persoanei când sunt prevăzute ca elemente constitutive sau forme agravate ale unei alte infracţiuni (ultraj, tâlhărie etc.)?

Răspuns: Îşi pierd autonomia.

10. Când se consumă infracţiunea de lovire?

Răspuns: În momentul săvârşirii actului de violenţă care corespunde şi cu momentul producerii suferinţei.

11. Cu ce fel de intenţie se comite lovirea?

Răspuns: Intenţie directă sau eventuală.

12. Cum se pune în mişcare urmărirea infracţiunii de lovire?

Răspuns: La plângerea prealabilă.

13. Care sunt formele agravate ale infracţiunii de loviri sau alte violenţe?

Răspuns:
a. fapta săvârşită asupra unui membru de familie.
b. fapta a pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare cel mult 20 de zile de îngrijiri medicale.
c. fapta a pricinuit o vătămare unui membru de familie ce necesită pentru vindecare cel mult 20 de zile de îngrijiri medicale.

Întrebări drept penal, partea specială (IX)

01. În ce constă infracţiunea de ucidere din culpă?

Răspuns: Orice activitate materială (comisivă sau omisivă) prin care se provoacă moartea unui om.

02. În ce situaţii uciderea din culpă este agravată?

Răspuns:
a) s-a comis ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru efectuarea unei anumite activităţi.
b) s-a comis de un conducător de vehicul cu tracţiune mecanică, având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală sau care se află în stare de ebrietate.
c) când este comisă de orice altă persoană în exerciţiul profesiei sau meseriei şi care se află în stare de ebrietate.
d) când s-a cauzat moartea a două sau mai multe persoane.

03. Care este teoria consacrată de practica judiciară în materia uciderii din culpă?

Răspuns: Teoria echivalenţei condiţiilor: orice nerespectare a unor reglementări, indiferent dacă a fost cauza sau condiţie de producere a morţii, a determinat angajarea răspunderii penale pentru uciderea din culpă.

04. Cu ce fel de culpă se comite uciderea din culpă?

Răspuns: Culpă cu sau fără prevedere.

Întrebări drept penal, partea specială (VIII)

01. Definiţi determinarea sau înlesnirea sinuciderii

Răspuns: Fapta este incriminată de art. 179 C pen şi este definită legal ca fiind „fapta de a determina sau de a înlesni sinuciderea unei persoane, dacă sinuciderea sau încercarea de sinucidere a avut loc”.

02. În ce constă forma agravată a infracţiunii de determinare sau înlesnire a sinuciderii?

Răspuns: Infracţiunea are o formă agravată incriminată de alineatul 2 al art. 179 C pen atunci „când fapta s-a săvârşit faţă de un minor sau faţă de o persoană care nu era în stare să-şi de-a seama de fapta sa, ori nu putea să fie stăpână pe actele sale.

03. Care sunt condiţiile care trebuie îndeplinite pentru existenţa laturii obiective a infracţiunii de determinare sau înlesnire a sinuciderii?

Răspuns:
a) fapta trebuie să constea într-o activitate de determinare sau de înlesnire;
b) fapta să fi produs un anume rezultat şi anume sinuciderea sau încercarea de sinucidere a victimei.

04. Este incriminată tentativa la această infracţiune?

Răspuns: Nu.

05. Mai este vorba despre infracţiunea de determinare sau înlesnire a sinuciderii dacă victima a fost “constrânsă” la sinucidere, fără a avea libertatea dacă se sinucide sau nu?

Răspuns: Nu. Este un omor comis prin fapta victimei.

06. Când se consumă fapta în cazul infracţiunii de determinare sau înlesnire a sinuciderii?

Răspuns: În momentul în care se produce sinuciderea sau încercarea de sinucidere.

07. Cu ce fel de intenţie se comite fapta?

Răspuns: Directă sau indirectă.

08. Este posibilă participaţia?

Răspuns: Da, în toate formele.

09. Care este încadrarea juridică a înlesnirii sinuciderii unui minor dacă subiectul activ este pe poziţia de garant?

Răspuns: Infracţiunea de omor, pentru că garantul care înlesneşte sinuciderea practic omite să împiedice moartea victimei.

Întrebări drept penal, partea specială (VII)

01. Definiţi infracţiunea de pruncucidere

Răspuns: În articolul 177 C pen. este incriminată pruncuciderea care constă în uciderea copilului nou născut, săvârşită imediat după naştere de către mama aflată într-o puternică stare de tulburare pricinuită de naştere.

02. Care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească subiectul activ calificat?

Răspuns:
a) să fie mamă a copilului ucis, ceea ce înseamnă că acesta este o infracţiune cu autor unic, care exclude coautoratul;
b) în momentul comiterii faptei mama să se afle într-o stare de tulburare pricinuită de procesul naşterii.

03. Care este subiectul pasiv calificat?

Răspuns: Noul-născut.

04. Este incriminată tentativa la această infracţiune?

Răspuns: Nu.

05. Ce fel de infracţiune este pruncuciderea?

Răspuns: Instantanee şi de rezultat.

06. Cu ce fel de intenţie se comite pruncuciderea?

Răspuns: Directă sau indirectă şi repentină.

07. Ce infracţiune săvârşeşte cel care comite acte de executare alături de mamă?

Răspuns: Infracţiunea de omor calificat asupra unei persoane în neputinţă de a se apăra.

Speţa 2, drept procedural penal

A. militar de profesie cu gradul de colonel, a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor săvârşită asupra unui soldat din subordine cu ocazia derulării unei instrucţii militare. La aceeaşi infracţiune, în calitate de instigator, a participat şi B, civil, iar în baza cazului de indivizibilitate prevăzut de art. 33 lit. a) şi în baza art. 35 alin. 2 (forma anterioară Legii nr. 356/2006), la data de 1.09.2006 procurorul a dispus trimiterea în judecată atât a lui A, cât şi a lui B, la instanţa militară competentă. Ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 356/2006, în baza noii forme a art. 35 alin. 2, la data de 10.09.2006 instanţa militară şi-a declarat competenţa în favoarea instanţei de drept comun.

Comentaţi soluţia instanţei militare.

Soluţie propusă:

În temeiul aplicării imediate a normelor de procedură penală, trimiterea în judecată a lui A şi a lui B la instanţa militară competentă rămâne valabilă, cu toate consecinţele acestui lucru, şi la momentul intrării în vigoare a noii legi. În virtutea acestui principiu, declinarea competenţei în favoarea unei alte instanţe este criticabilă. Soluţia este întărită şi de ipoteza de ultraactivitate a legii vechi prevăzută de lege lata la art. 3 alin. 2 al Legii nr. 356/2006.

(sursa speţei: Diana Ionescu, Procedură penală. Partea generală. Sinteze şi speţe, Editura Sfera Juridică, 2007)

Bancul zilei

Bula, student la drept:
- Domnule profesor, dumneavoastra comiteti o frauda daca nu ma trecti la examen!
- Cum asa?
- Cineva care se foloseste de ignoranta cuiva ca sa-i cauzeze un prejudiciu comite o frauda.

Speţa 1, drept procesual penal

A este cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în formă agravată (art. 215 alin. 3, alin. 5 C.pen.). La data de 01.01.2006 apărătorul lui A solicită organului de urmărire penală în baza art. 172 (forma anterioară Legii nr. 356/2006) încunoştinţarea cu privire la efectuarea actelor de urmărire penală în vederea exercitării dreptului de a asista la efectuarea acestora. În pofida acestei solicitări, organul de urmărire penală nu-şi îndeplineşte obligaţia de încunoştinţare a apărătorului lui A şi, în absenţa acestuia, a procedat la audierea a trei martori.

La data de 01.09.2006 A este trimis în judecată. La primul termen de judecată, în data de 10.09.2006, apărătorul lui A solicită instanţei aplicarea art. 64 alin. 2 şi invalidarea declaraţiilor celor trei martori, arătând că probele au fost obţinute în mod nelegal. Luând cuvântul, reprezentantul Ministerului Public a arătat că, potrivit modificărilor aduse art. 172 prin Legea nr. 356/2006, apărătorul inculpatului nu mai are dreptul să participe la efectuarea oricăror acte de urmărire penală şi, în consecinţă, în baza normelor În vigoare, declaraţiile celor trei martori nu mai sunt obţinute în mod ilegal.

Arătaţi care va fi soluţia instanţei în raport cu aplicarea în timp a normelor de procedură penală.

Soluţie propusă:

Regula în funcţie de care se face aplicarea în timp a normelor de procedură penală este aceea a imediatei aplicări (tempus regit actum). În virtutea ei, actele de procedură sunt guvernate doar de legea în vigoare în momentul efectuării lor. Totuşi, neîndeplinirea obligaţiei de încunoştinţare a apărătorului lui A nu mai este ilegală la data de 01.09.2006, chiar dacă a fost în temeiul art. 172, întrucât intervine o ipoteză de retroactivitate: actul anulabil sub legea veche devine valabil sub legea nouă dacă aceasta nu mai conţine condiţia neîndeplinită cu ocazia efectuării acestui act (art. 2 alin. 2 din Legea nr. 31/1968).

(sursa speţei: Diana Ionescu, Procedură penală. Partea generală. Sinteze şi speţe, Editura Sfera Juridică, 2007)

Întrebări contracte speciale (XVIII)

01. Definiţi schimbul

Răspuns: Codul civil defineşte schimbul ca fiind „un contract prin care părţile îşi dau respectiv un lucru pentru altul” (art. 1405). Părţile contractului de schimb se numesc „coschimbaşi” sau „copermutanţi”.

02. Există o deosebire esenţială între schimb şi vânzare?

Răspuns: Nu.

03. Ce este schimbul cu sultă?

Răspuns: Când între cele două bunuri nu există echivalenţă valorică, părţile pot stabili compensarea acesteia prin plata unei sume de bani în completare, numită sultă, de către partea a cărui bun este de valoare mai mică.

04. Cum se poate şti dacă schimbul cu sultă este cu adevărat un schimb sau o vânzare-cumpărare?

Răspuns: Potrivit principiului accessorium sequitur principale, dacă sulta este superioară valorii bunului, contractul este de vânzare, iar dacă este inferioară, contractul este de schimb.

05. Care sunt caracterele juridice ale contractului de schimb?

Răspuns:
a) consensual;
b) translativ de proprietate;
c) sinalagmatic;
d) comutativ;
e) oneros.

06. Care este regimul juridic al contractului de schimb?

Răspuns: În principiu, schimbul este guvernat de aceleaşi reguli ca şi contractul de vânzare (art. 1409 C. civ.). Ca atare, fiind vorba despre un dublu transfer de drepturi, fiecare copermutatnt va beneficia faţă de celălalt de garanţia pentru evicţiune şi de garanţia pentru vicii ascunse.

07. Care sunt regulile vânzării inaplicabile schimbului?

Răspuns: În materie de vânzare, cheltuielile contractului sunt puse de lege în sarcina cumpărătorului (art. 1305 C. civ.), pe când în materie de schimb, unde nu există un cumpărător, ci fiecare parte dă celeilalte un bun pentru ceea ce primeşte, nu o sumă de bani, cheltuielile contractului, în lipsă de stipulaţie contractuală, vor fi suportate de ambele părţi în mod egal.

De asemenea, dispoziţiile art. 1312 C. civ. aplicabile în materie de vânzare, portivit cărora orice clauză obscură a contractului se interpretează în contra vânzătorului, nu îşi găsesc locul în materie de schimb, în cazul căruia vor fi incidente dispoziţiile dreptului comun, conform cărora „când este îndoială, convenţia se interpretează în favoarea celui ce se obligă” (art. 983 C. civ.).

Întrebări contracte speciale (XVII)

01. În ce constă obligaţia de securitate?

Răspuns: Este reglementarea unei obligaţii distincte de securitate puse în sarcina tuturor producătorilor şi vânzătorilor profesionişti care s-a concretizat în Directiva nr. 85/374 CEE cu privire la răspunderea pentru produse defectuoase, conform căreia „produsele şi serviciile, în condiţii normale de utilizare sau în alte condiţii rezonabil previzibile pentru un profesionist, trebuie săprezinte securitatea la care poate în mod legitim să se aştepte oricine şi a nu aduce atingere sănătăţii persoanelor” (art. 1).

02. Care sunt condiţiile pentru angajarea răspunderii pentru nerespectarea obligaţiei de securitate?

Răspuns:
a) să se facă dovada existenţei unui prejudiciu;
b) să existe un defect al produsului;
c) să există o legătură de cauzalitate între prejudiciu şi defect.

03. În ce condiţii producătorul este exonerat de răspundere?

Răspuns:
a) nu el este cel care a pus produsul în circulaţie;
b) defectul a apărut ulterior punerii în circulaţie;
c) produsul nu a fost destinat vânzării sau oricărei alte forme de distribuţie;
d) defectul se datoreşte obligaţiilor impuse de autorităţi;
e) defectul se datoreşte riscului de dezvoltare;
f) prejudiciul se datoreşte unei cauze străine.

04. Ce se întâmplă cu clauzele contractuale de limitare sau exonerare de răspundere a producătorului?

Răspuns: Sunt lovite de nulitate absolută.

05. Când trebuie făcută plata?

Răspuns: Plata trebuie făcută la termenul stipulat în contract, iar în cazul în care părţile nu au stipulat un aemenea termen, „la timpul în care se face predarea lucrului”. Aşadar, fiind vorba despre un contract sinalagmatic, în aplicarea principiului executării simultane a obligaţiilor, scadenţa supletivă a plăţii preţului este la momentul predării lucrului vândut de către vânzător, nu la acela al transferului de proprietate.

06. Care este sancţiunea neexecutării obligaţiei de plată a preţului?

Răspuns: Vânzătorul poate să opteze între:
a) să ceară executarea silită;
b) să ceară rezoluţiunea vânzării.

07. Cine are obligaţia de a plăti cheltuielile vânzării?

Răspuns: Potrivit dispoziţiilor art. 1305 C. civ., cheltuielile vânzării „sunt în sarcina cumpărătorului, în lipsă de stipulaţie contrară”.

Întrebări contracte speciale (XVI)

01. Ce răspundere poartă vânzătorul în raport cu cumpărătorul?

Răspuns:
a) de liniştita posesiune a lucrului (răspunderea de evicţiune);
b) de viciile lucrului.

02. Cine datorează garanţia pentru evicţiune?

Răspuns: Este de principiu că garanţia pentru evicţiune este datorată de orice vânzător (sau de succesorii săi universali sau cu titlu universal), indiferent dacă este vorba despre o vânzare obişnuită sau despre o vânzare silită.

03. În ce constă principiul “cine datorează garanţia nu poate evinge”?

Răspuns: Vânzarea transmiţând cumpărătorului proprietatea lucrului vândut, rezultă implicit că vânzătorul, pentru a nu ajunge în situaţia de a „relua cu o mână ce a dat cu cealaltă”, trebuie să se abţină de la orice act, material sau juridic, comis înaintea sau după încheierea contractului, prin care ar putea leza pe cumpărător fie în privinţa dreptului de proprietate. Garanţia pentru fapta personală a vânzătorului este perpetuă, nestingându-se prin prescripţie extinctivă.

04. Ce se întâmplă dacă cumpărătorul este tulburat printr-o faptă personală a vânzătorului, cum ar fi cea de a vinde lucrul a doua oară unui terţ?

Răspuns: Cumpărătorul are dreptul la restituirea preţului şi la despăgubiri.

05. Ce se întâmplă dacă vânzătorul invocă un drept asupra lucrului vândut, al cărui titular se pretinde?

Răspuns: Dată fiind obligaţia de garanţie a cumpărătorul pentru orice evicţiune, inclusiv prin invocarea unui drept neprevăzut în contract, practic, vânzătorul nu va putea niciodată să-şi valorifice un asemenea drept în justiţie, chiar dacă ar fi titularul lui în realitate, întrucât orice acţiune a sa va fi respinsă de instanţă din capul locului ca inadmisibilă în temeiul excepţiei potrivit căreai „cine datorează garanţia nu poate evinge”, fără a se putea trece la judecarea fondului dreptului pretins, excepţia fiind imprescriptibilă extinctiv.

06. În ce constă garanţia pe care vânzătorul trebuie s-o asigure cumpărătorului?

Răspuns: Garanţia pentru fapta terţilor se rezumă exclusiv la tulburările de drept, care constau în afirmarea unei pretenţii întemeiate pe un drept.

07. Care sunt cele trei condiţii pentru a se angaja garanţia pentru evicţiune?

Răspuns:
a) să existe o evicţiune sau o ameninţare cu evicţiunea;
b) originea evicţiunii să fie anterioară vânzării;
c) cumpărătorul trebuie să fi ignorat cauza de evicţiune.

08. Care sunt restricţiile legale ale libertăţii părţilor de a restrânge sau înlătura garanţia pentru evicţiune?

Răspuns:
a) sub sancţiunea nulităţii, sunt interzise clauzele prin care se restrînge sau se înlătură garanţia de evicţiune pentru fapta personală a vânzătorului (art. 1339 C. civ.).
b) sub sancţiunea nulităţii, sunt interzise clauzele prin care profesioniştii îşi limitează răspunderea faţă de consumatori, aşadar inclusiv pentru evicţiune (de exemplu, art. 22 alin. 1 din Legea nr. 449/2003);
c) în cazul evicţiunii pentru fapta terţilor, clauza de negaranţie stipulată în favoarea vânzătorului nu îl scuteşte pe acesta de obligaţia de a restitui preţul, afară de cazul în care cumpărătorul a cunoscut cauza de evicţiune sau a cumpărat pe riscul său (art. 1340 C. civ.).
d) clauza de negaranţie este lipsită de efecte în cazul în care vânzătorul a fost de rea-credinţă la încheierea contractului, cunoscând cauza de evicţiune şi necomunicând-o cumpărătorului.

09. Ce sunt viciile ascunse?

Răspuns: Viciile constau în deficienţele (lipsurile, neajunsurile) care fac lucrul impropriu utilizării lui conform destinaţiei sale sau aşteptărilor cumpărătorului.

10. În ce constă garanţia pentru vicii ascunse?

Răspuns: Garanţia pentru vicii ascunse asigură cumpărătorului repararea prejudiciilor decurgând din deficienţele legate de utilitatea practică (economică, concretă) a lucrului vândut, adică cele din cauza cărora „lucrul nu este bun de întrebuinţat, după destinaţia sa, sau întrebuinţarea sa e atât de micşorată, încât se poate presupune că cumpărătorul nu l-ar fi cumpărat, sau n-ar fi dat pe dânsul ceea ce a dat, de i-ar fi cunoscut viciile” (art. 1352 C. civ.).

11. Enumeraţi condiţiile pentru ca garanţia de vicii ascunse să intre în funcţiune

Răspuns:
a) să existe un viciu;
b) viciul să fie ascuns;
c) viciul să fie de o anumită gravitate;
d) viciul să fie anterior sau contemporan vânzării.

12. Care sunt efectele garanţiei pentru vicii ascunse?

Răspuns: Dacă un viciu ascuns afectează lucrul vândut, potrivit dispoziţiilor art. 1355 C. civ., „cumpărătorul poate sau a întoarce lucrul şi a-şi primi preţul, sau a opri lucrul şi a cere înapoierea unei părţi din preţ arbitrate prin experţi”.

13. Care sunt acţiunile de care dispune cumpărătorul care vrea să invoce garanţia pentru vicii ascunse?

Răspuns:
a) acţiunea redhibitorie;
b) acţiunea estimatorie (quanti minoris).

14. Ce este acţiunea redhibitorie?

Răspuns: Acţiunea redhibitorie este în esenţă o acţiune în rezoluţiune. Spre deosebire însă de rezoluţiunea de drept comun, care este condiţionată de culpa debitorului (art. 1020 şi 1021 C. civ.), desfiinţarea vânzării pentru vicii ascunse nu este condiţionată în nici un fel de culpa vânzătorului, buna sau reaua-credinţă a acestuia (cunoaşterea sau necunoaşterea existenţei viciilor la data vânzării) fiind indiferentă.

15. Ce este acţiunea estimatorie?

Răspuns: Această acţiune permite cumpărătorului să menţină vânzarea şi să păstreze lucrul, dar cu o reducere a preţului arbitrată prin experţi (art. 1355 C. civ.). Reducerea va fi stabilită de instanţa de judecată, având în vedere pierderea de valoare a lucrului datorită
viciilor ascunse care au apărut între timp.

16. În ce condiţii are cumpărătorul dreptul la daune-interese?

Răspuns: Cumpărătorul unui bun afectat de vicii ascunse are dreptul de a obţine de la vânzătorul de rea-credinţă (care a cunoscut existenţa viciilor la data încheierii contractului şi nu le-a adus la cunoştinţa cocontractantlui său) şi daune-ineterese care să acopere prejudiciile care i-au fost cauzate de acestea (art. 1356 C. civ.). Acordarea daunelor-interese presupune dovada în condiţiile dreptului comun a existenţei unui prejudiciu şi a legăturii de cauzalitate dintre acesta şi viciile ascunse.

Întrebări contracte speciale (XV)

01. Definiţi predarea

Răspuns: Predarea constă, în esenţă, în punerea lucrului vândut în materialitatea sa la dispoziţia cumpărătorului pentru a fi ridicat de acesta (obligaţie corelativă a cumpărătorului), iar întrucât obligaţia de predare este cherabilă (art. 1104 alin. 2 şi 3 C. civ.), cererea de executare a ei şi executarea propriu-zisă (plata) trebuind să fie făcute la domiciliul vânzătorului sau la locul unde lucrul vîndut se afla la data încheierii contractului.

02. La ce se referă predarea?

Răspuns:
a) lucrul convenit de părţi în contract;
b) accesoriile acestuia.

03. Se poate confunda predarea neconformă calitativ cu viciile ascunse ale lucrului vândut?

Răspuns: Nu.

04. Ce fel de obligaţie este aceea de a preda lucrul vândut?

Răspuns: Codul civil pare a privi predarea lucrului vândut ca pe o obligaţie pozitivă (de a face) din partea vânzătorului, statuând că în materie de imobile această obligaţie se îndeplineşte „prin remiterea cheilor, dacă este vorba despre o clădire” sau „prin remiterea titlului de proprietate” dacă este vorba despre un teren (art. 1315), iar în materie de mobile corporale „prin tradiţiune reală” sau „remiterea cheilor clădirii în care se află puse” (art. 1316). În realitate însă, obligaţia de predare este mai degrabă una de a nu face, de a abandona bunul, permiţând cumpărătorului să îl preia (direct sau prin interpuşi) în stăpânire şi să exercite prerogativele specifice proprietăţii asupra lui.

05. Care este locul predării?

Răspuns: Art. 1319 C. civ. precizează că „predarea trebuie să se facă la locul unde se afla lucrul vândut în timpul vânzării, dacă părţile nu s-au învoit altfel”, ceea ce înseamnă că este vorba despre o obligaţie cherabilă, iar nu portabilă.

06. Care este momentul predării?

Răspuns: Dacă părţile nu au convenit ceva anume în acest sens, obligaţia de predare este scadentă de îndată ce proprietatea lucrului vândut se transferă de la vânzător la cumpărător. Aceasta întrucât numai după ce devine proprietar cumpărătorul este în drept să i se pună la dispoziţie lucrul pentru a se putea bucura de el efectiv, uzând de atributele dreptului de proprietate.

07. Ce este recepţia?

Răspuns: În mod obişnuit, cumpărătorul preia bunul pus la dispoziţia sa de vânzător, ceea ce semnifică faptul că acesta (bunul) este conform cu stipulaţiile contractuale. Este vorba nu numai despre un simplu act de natură materială, ci despre recepţie care este un adevărat act juridic, dobânditorul care preia lucrul fără rezerve recunoscând implicit că este conform cu ceea ce s-a convenit, aşa încât, fiind astfel decăzut din acest drept, ulterior nu mai poate pune în discuţie predarea neconformă, fiind obligat la plata integrală a preţului.

08. Care sunt remediile pe care le are la îndemână cumpărătorul atunci când constată deficienţe de conformitate cu ocazia preluării lucrului vândut?

Răspuns:
a) să invoce excepţia de neexecutare;
b) să solicite executarea silită în natură;
c) să solicite rezoluţiunea contractului;
d) să solicite obligarea vânzătorului la daune-interese sau reducerea preţului.

Întrebări contracte speciale (XIV)

01. Cum se face opozabilitatea vânzării faţă de terţi atunci când obiectul ei este un bun imobil?

Răspuns: Atunci când obiectul vânzării îl constituie un imobil, opozabilitatea faţă de terţi a drepturilor reale transmise prin contract se face prin înscrierea acestuia în registrele de publicitate anume destinate acestui scop.

02. Care este condiţia esenţială pentru ca dobânditorul înscris în cartea funciară să beneficieze de prezumţia de existenţă a drepturilor evidenţiate de menţiunile pe care le conţine registrul de publicitate imobiliară?

Răspuns: Să fi achiziţionat cu bună-credinţă.

03. Cum poate fi răsturnată prezumţia de existenţă a drepturilor înscrise în registrul de publicitate imobiliară?

Răspuns: Prin acţiunea în rectificare.

04. Cine joacă rol de publicitate în privinţa mobilelor corporale?

Răspuns: Posesia, care asociată cu buna-credinţă a dobânditorului valorează titlu de proprietate. În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 972 C. civ., potrivit căruia „dacă lucrul ce cineva s-a obligat succesiv a da la două persoane este mobil, persoana pusă în posesie este preferită şi rămâne proprietară, chiar când titlul său este cu dată posterioară, numai posesiunea să fie de bună-credinţă”.

05. Cum se dovedeşte proprietatea în cazul mobilelor incorporale?

Răspuns: În cazul mobilelor incorporale, creanţelor, cesionarul (dobânditorul) nu poate să-şi facă opozabil dreptul decât după ce notifică debitorului cesiunea sau dacă acesta o acceptă printr-un act autentic.

06. Cine suportă riscul pieirii sau deteriorării fortuite a lucrului vândut între momentul încheierii contractului şi acela al preluării lui de către cumpărător?

Răspuns: Este de principiu că riscul pieirii fortuite a lucrului vândut ulterior încheierii contractului este al celui care este proprietar la momentul respectiv (res perit domino), indiferent dacă s-a predat sau nu cumpărătorului. În acest sens, art. 971 C. civ., după ce mai întâi enunţă regula efectului translativ solo consensu în contractele care au ca obiect transferul proprietăţii, precizează mai apoi că riscul pieirii fortuite a bunului trece la dobânditor „chiar dacă nu s-a făcut tradiţiunea lucrului”.

07. În ce caz legea derogă de la aplicarea principiului res perit domino?

Răspuns: Este cazul vânzătorului pus în întârziere în privinţa predării lucrului vândut (art. 1074 alin. 2 C. civ.), situaţie în care, după ce riscul se transmite de la vânzător la cumpărător odată cu transferul proprietăţii la încheierea contractului, din momentul în care vânzătorul este pus în întârziere, riscurile trec din nou asupra sa cu titlu de sancţiune, deşi proprietatea rămâne în continuare la cumpărător. Dacă însă vânzătorul demonstrează că lucrul ar fi pierit şi la cumpărător, scapă de rigoarea textului mai sus menţionat, riscul fiind suportat de cumpărător (art. 1156 alin. alin. 2 C. civ.).

Întrebări contracte speciale (XIII)

01. De unde pot rezulta constrângeri de ordin formal în cazul vânzării?

Răspuns: Din necesităţile de probaţiune sau de realizare a opozabilităţii vânzării faţă de terţi.

02. Care este excepţia ad validitatem de la regula consensualismului în cazul vânzării?

Răspuns: În dreptul nostru există norme legale care instituie necesitatea formei autentice (notariale) ad validitatem, prin excepţie de la regula consensualismului, acordul de voinţe nemaiputând duce la încheierea valabilă a contractului decât dacă este exprimat în formă autentică. Este cazul vânzării terenurilor cu şi fără construcţii.

03. Care este regula de drept comun în privinţa probaţiunii vânzării?

Răspuns: Atunci când valoarea contractului este mai mare de 250 lei dovada acestuia nu poate fi făcută decât prin înscris.

04. Care este regula de drept comun aplicabilă interpretării uneia sau mai multor clauze contractuale?

Răspuns: În caz de îndoială interpretarea se va face în favoarea celui care se obligă.

05. În ce constă regula transferului solo consensu a proprietăţii?

Răspuns: Regula supletivă în cazul vânzării este aceea a transferului instantaneu al proprietăţii de la vânzător la cumpărător chiar din momentul încheierii valabile a contractului, „deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat”.

06. Care este situaţia transferului proprietăţii în cazul bunurilor de gen?

Răspuns: În cazul bunurilor de gen, vânzarea este valabil formată încă de la data acordului de voinţe şi produce efecte (conform dispoziţiilor art. 1300 C. civ., în caz de neexecutare, cumpărătorul are dreptul de a cere „sau predarea lucrurilor vândute sau daune-interese, dacă se cuvine”), numai transferul proprietăţii fiind amânat până la momentul individualizării.

07. Care este situaţia transferului proprietăţii în cazul vânzării în bloc?

Răspuns: În cazul vânzării „cu grămada”, sau în bloc, vânzarea „este perfectă”, adică translativă de proprietate solo consensu, „deşi marfele n-au fost cântărite, numărate sau măsurate”. Este vorba de vânzarea unor bunuri care, deşi prin natura lor sunt bunuri de gen, totuşi, datorită faptului că sunt individualizate într-un mod oarecare transferul proprietăţii are loc chiar chiar la momentul acordului de voinţe.

08. Daţi exemplu de vânzare în bloc aleatorie

Răspuns: Vânzarea unei recolte viitoare pentru un preţ determinat pe riscul cumpărătorului. Ceea ce se vinde/cumpără este doar o simplă speranţă.

09. Când se transmite proprietatea în cazul vânzării de bunuri viitoare?

Răspuns: Dacă obiectul unei asemenea vânzări este un bun care trebuie confecţionat sau o recoltă viitoare, cumpărătorul va dobândi proprietatea la momentul terminării lui sau maturizării recoltei, iar nu pe măsura confecţionării bunului sau creşterii recoltei.

10. Ce este vânzarea alternativă?

Răspuns: Vânzarea este alternativă atunci când uneia dintre părţi i se acordă dreptul de a
alege în privinţa obiectului contractului între două sau mai multe lucruri.

11. Când se produce transferul proprietăţii în cazul vânzărilor alternative?

Răspuns: Transferul proprietăţii în cazul vânzărilor alternative nu se produce decât în momentul alegerii, până atunci obiectul contractului fiind doar determinabil, nu şi determinat.

12. Când se face transferul proprietăţii în cazul vânzării acţiunilor la purtător?

Răspuns: Este vorba despre acele acţiuni care nu indică numele titularului dreptului, fiind în genere identificate printr-un număr de ordine, şi a căror proprietate se transmite de la mână la mână prin simplă tradiţiune, dând dreptul posesorului la exercitarea drepturilor a căror existenţă ele o constată.

13. Cum are loc transferul proprietăţii în cazul vânzărilor afectate de un termen sau condiţie?

Răspuns: În temeiul principiului libertăţii contractuale, părţile pot amâna prin voinţa lor transferul proprietăţii fie prin stipularea unui termen suspensiv (eveniment viitor şi sigur în privinţa producerii sale), caz în care, până la împlinirea termenului proprietatea rămâne la vânzător, fie prin stipularea unei condiţii suspensive (art. 1296 alin. 1 C. civ.), caz în care pendente conditione proprietatea rămâne în patrimoniul vânzătorului.

14. Ce este pactul reservati dominii (vânzarea cu clauza rezervei proprietăţii)?

Răspuns: În vânzările pe credit, în care prestaţia principală a cumpărătorului, plata preţului, urmează a fi executată la o dată ulterioară încheierii contractului, în vreme ce transferul proprietăţii de la vânzător la cumpărător, conform dreptului comun, se realizează instantaneu la momentul acordului de voinţe, dacă părţile nu au stipulat altfel, se crează un dezechilibru între părţile contractante, cumpărătorul fiind într-o situaţie net favorabilă celei a vânzătorului. Tocmai pentru a se contracara asemenea consecinţe, s-a admis unanim în practică şi în doctrină ideea că, în temeiul principiului libertăţii contractuale, părţile pot conveni încheierea vânzării cu o clauză de rezervă a dreptului de proprietate (cunoscută şi sub denumirea de pact reservati dominii) în favoarea vânzătorului până la plata integrală a preţului.

Întrebări contracte speciale (XII)

01. În ce constă obligaţia vânzătorilor profesionişti de informare şi consiliere în faza formării vânzării?

Răspuns: Vânzătorii profesionişti sunt obligaţi prin lege să comunice consumatorilor informaţiile utile pe care le deţin în legătură cu bunurile vândute, sens în care trebuie să descrie produsele, să indice modalităţile lor de utilizare şi eventualele contraindicaţii sau pericole pe care le prezintă utilizarea lor, preţul de vânzare etc.

02. În ce constă formalismul informativ în cazul obligaţiilor de informare şi consiliere?

Răspuns: Profesioniştii au obligaţia redactării contractului în scris şi de a insera în acesta menţiuni destinate să informeze pe consumatori asupra drepturilor şi obligaţiilor izvorâte din contract sau asupra existenţei unor dispoziţii legale protectoare în favoarea lor.

03. Care sunt consecinţele neîndeplinirii obligaţiei de informare?

Răspuns: Încălcarea obligaţiei de informare fiind un fapt delictual, sancţiunea specifică este aceea a acordării de daune-interese creditorului pentru repararea prejudiciului suferit de el prin încheierea contractului în poziţie de parte slabă neinformată.

04. În ce constă vânzarea pe gustate?

Răspuns: În cazul anumitor bunuri, cum sunt vinul, uleiul sau alte care conform obiceiului locului se gustă înaintea achiziţionării, consimţământul cumpărătorului nu se consideră dat decât după ce acesta verifică direct sau printr-un intermediar desemnat de el produsul şi declară că îi convine, moment până la care „vinderea nu există”.

05. Când ia naştere vânzarea pe gustate?

Răspuns: Când este pe gustate, vânzarea nu ia naştere decât la momentul la care cel căruia i se adresează promisiunea (cumpărătorul) declară că bunul îi convine. Dacă cumpărătorul declară că nu agrează bunul, vânzarea nu ia naştere, iar vânzătorul nu are la îndemână, în principiu, nici un mijloc de a controla decizia luată, refuzul şi agreerea fiind la discreţia cumpărătorului.

06. În ce constă vânzarea după mostră?

Răspuns: Vânzarea după mostră este o vânzare în care obiectul este determinat prin referire la o mică parte prelevată dintr-o marfă anume, care defineşte caracteristicile acesteia, constituind elementul de referinţă pentru ceea ce trebuie predat la termenul stipulat în contract, fiind de regulă sigilată şi depozitată în mâinile unui terţ.

07. În ce constă vânzarea pe încercate?

Răspuns: Acordul de voinţe cu privire la încheierea vânzării este dat de la bun început, dar ea nu devine definitivă decât după ce cumpărătorul încearcă bunul şi constată că acesta corespunde celor convenite de el cu vânzătorul.

08. Cine deţine proprietatea lucrului în cazul vânzării pe încercate?

Răspuns: Deşi încercarea presupune preluarea bunului de către cumpărător şi utilizarea lui o perioadă de timp, cumpărătorul nu este pe durtata acestei perioade decât un detentor precar (comodatar sau locatar, după cum folosinţa îi este acordată gratuit sau oneros), iar nu proprietar.

09. În ce constă vânzarea cu pact de răscumpărare?

Răspuns: Pactul de răscumpărare sau retractul convenţional consta într-o clauză contractuală permiţând vânzătorului ca într-un termen de cel mult cinci ani de la data încheierii contractului, printr-o simplă manifestare de voinţă din partea sa, să obţină desfiinţarea acelei vânzări şi reluarea lucrului înstrăinat, cu obligaţia de a restitui cumpărătorului preţul, cheltuielile vânzării şi echivalentul sporului de valoare al lucrului vândut rezultată din cheltuielile utile făcute de cumpărător cu bunul între timp.

10. Care este utilitatea vânzării cu clauză de răscumpărare?

Răspuns: În mod tradiţinal, vânzarea cu pact de răscumpărare este un instrument de credit, permiţînd vânzătorului care are nevoie urgentă de lichidităţi băneşti să obţină imediat de la cumpărător sumele necesare (achitate de acesta cu titlu de preţ), restituirea împrumutului (preţul plătit de cumpărător plus dobânzile) fiind garantată cu proprietatea lucrului formând obiectul vânzării.

11. Ce este clauza de dezicere?

Răspuns: Principiul libertăţii contractuale îngăduie părţilor să convină bilateral asupra unei clauze unilaterale, care să fie la discreţia uneia sau alteia dintre ele, fără a mai necesita acordul celeilalte pentru punerea ei în lucru.

12. De câte feluri este arvuna?

Răspuns:
a) cu rol confirmatoriu;
b) cu rol de dezicere.

13. Ce este arvuna cu rol confirmatoriu?

Răspuns: Este un semn al încheierii contractului. Joacă rol de clauză penală.

14. Ce este arvuna cu rol de dezicere?

Răspuns: Aceasta permite părţii în favoarea căreia dezicerea a fost stipulată să denunţe unilateral contractul, arvuna stipulată în contract fiind preţul acestei deziceri.

15. Ce este arvuna?

Răspuns: Arvuna este clauza contractuală accesorie în temeiul căreia o parte contractantă remite celeilalte părţi la data încheierii contractului un bun (de regulă o sumă de bani) ca garanţie a îndeplinirii obligaţiilor asumate.

Întrebări contracte speciale (XI)

01. Care dintre erori este reţinută ca viciu de consimţământ?

Răspuns: Eroarea care priveşte “substanţa obiectului convenţiei”.

02. Ce este substanţa obiectului convenţiei?

Răspuns: Ceea ce părţile au convenit că este esenţial pentru fiecare dintre ele într-un contract anume şi deci aşteptat de la cealaltă în urma executprii obligaţiilor asumate.

03. Enumeraţi condiţiile erorii ca viciu de consimţământ

Răspuns:
a) să fie determinantă pentru consimţământul celui care invocă eroarea;
b) să poarte asupra unei calităţi convenite de părţi, fiind cunoscută de ambele;
c) să nu fie scuzabilă.

04. În ce tip de contracte eroarea purtând asupra persoanei cocontractantului atrage anularea convenţiei?

Răspuns: Contractele intuitu personae.

05. În a cui sarcină cade proba erorii viciu de consimţământ?

Răspuns: Sarcina probei erorii, element psihologic dificil de evidenţiat, revine celuicare pretinde că i-a fost viciat consimţământul, reclamantul fiind ţinut să dovedească nu numai faptul că a fost în eroare la data încheierii contractului, ci şi că aceasta a fost substanţială şi determinantă pentru consimţământul său.

06. Cum se sancţionează eroarea viciu de consimţământ?

Răspuns:
a) nulitatea relativă a contractului;
b) repararea prejudiciilor cauzate unei părţi de încheierea contractului din eroare;
c) anularea vânzării şi indemnizarea pe calea acţiunii de in rem verso a cumpărătorului care a contribuit prin eforturile sale la descoperirea identităţi pe temei delictual a prejudiciilor suferite de părţi.

07. Cine o poate invoca?

Răspuns: Partea care a căzut în eroare şi de succesorii universali sau cu titlu universal ai acesteia.

08. Definiţi dolul

Răspuns: În contracte (inclusiv cel de vânzare), dolul este orice mijloc neonest utilizat de una dintre părţi şi care este determinant pentru smulgerea consimţământului celeilalte părţi la încheierea contractului. Este vorba aşadar despre o eroare provocată, care nu mai este spontană, ci opera celeilalte părţi contractante, realizată prin mijloace înşelătoare (de inducere în eroare).

09. Care sunt elementele care ne indică faptul că ne aflăm în situaţia unui dol?

Răspuns:
a) un element material (manevre, minciuni, retincenţe);
b) un element intenţional;
c) dolul să provină de la un cocontractant.

10. În ce constă proba dolului?

Răspuns: Art. 960 alin. 2 C. civ precizează că „dolul nu se presupune”, ceea ce înseamnă că trebuie să fi dovedit de partea care îl alegă. Proba dolului include şi proba erorii în care a fost indusă victima acestuia, perspectivă din care o importanţă decisivă o vor avea aptitudinile (inaptitudinile) victimei faptelor dolosive legat de obiectul contractul încheiat.

11. Cum se sancţionează dolul?

Răspuns:
a) anularea contractului din cauză de nulitate relativă;
b) repararea prejudiciului folosit.

12. Definiţi violenţa

Răspuns: Violenţa este o ameninţare care insuflă unei persoane o temere căreia nu-i poate
rezista, fiind astfel constrânsă să contracteze.

13. În ce constă ambivalenţa violenţei?

Răspuns: Violenţa are o natură duală: pentru autorul ei este un delict civil, în vreme ce pentru victima sa este un viciu de consimţământ.

14. Care este conţinutul ameninţării?

Răspuns: Sub aspect obiectiv (material), violenţa constă în desfăşurarea unui arsenal de mijloace de presiune fizice sau morale care să insufle teamă uneia din părţile contractante, şi anume, teama că „va fi expusă… unui rău considerabil” (art. 956 alin. 1 C. civ.).

15. De câte tipuri pot fi ameninţările?

Răspuns:
a) de ordin fizic;
b) de ordin moral;
c) de ordin pecuniar.

16. Ce este temerea reverenţiară?

Răspuns: Temerea este reverenţiară atunci când decurge din dorinţa de a nu dezamăgi o persoană faţă de care există puternice sentimente de respect şi afecţiune, cum este cazul părinţilor. Autoritatea morală a celui care inspiră asemenea sentimente, singură, fără exercitarea altor mijloace de presiune, nu are nimic reprobabil în sine, astfel încât încheierea unui contract din asemenea considerente nu este sancţionabilă cu nulitatea.

17. Cum se sancţionează violenţa viciu de consimţământ?

Răspuns: Nulitate relativă.

Grila comentată 02, drept civil

Excepţia de neexecutare a contractului:

A. nu poate fi invocată atunci când cocontractantul şi-a executat obligaţia ce îi incumbă;
B. nu poate fi invocată în niciun caz de executare parţială a obligaţiei ce îi incumbă cocontractantului;
C. exclude posibilitatea formulării acţiunii în rezoluţiunea contractului de către partea care a invocat excepţia.

Soluţii şi comentarii:

A – adevărat. Scopul excepţiei de neexecutare a contractului constă tocmai în protejarea contractantului în situaţia în care cocontractantul nu şi-a executat obligaţia stabilită prin convenţie, şi poate fi exercitată în cadrul unui contract bilateral, sinalagmatic.

B – fals. Excepţia de neexecutare a contractului poate fi valorificată chiar în caz de neexecutare parţială a obligaţiei cocontractantului.

C – fals. Fără să existe o formulare explicită în Codul civil, excepţia de neexecutare a contractului este legată de rezoluţiunea contractului. Astfel, art. 1020 prevede: "Condiţia rezolutorie este subînţelească totdeauna în contractele sinalagmatice, în caz când una din părţi nu îndeplineşte angajamentul său.” Iar art. 1021 continuă: “Într-acest caz, contractul nu este desfiinţat de drept. Partea în privinţa căreia angajamentul nu s-a executat are alegerea sau să silească pe cealaltă a executa convenţia, când este posibil, sau să-i ceară desfiinţarea, cu daune-interese. Desfiinţarea trebuie să se ceară înaintea justiţiei, care, după circumstanţe, poate acorda un termen părţii acţionate." Aşadar, partea care şi-a îndeplinit datoria şi invocă excepţia de nexecutare a cotnractului poate cere rezoluţiunea contractului.

(sursa: admitere INM 2009)

Grila comentată 01, drept civil

Dolul, ca viciu de consimţământ:

A. nu se presupune;
B. este aplicabil doar în cazul actelor bilaterale;
C. poate proveni şi de la mandatarul cocontractantului.

Soluţie şi comentarii:

A – adevărat. Dacă dolul s-ar presupune ar trebui ca în cazul fiecărui contract părţile să facă în mod implicit dovada bunei-credinţe. Prezumţia favorizează tocmai contrariul: “Buna-credinţă se presupune întotdeauna şi sarcina probei cade asupra celui ce aleagă rea-credinţă.” (art. 1899 alin. 2 C.civ.) În plus, de lege lata este stipulat: "Dolul nu se presupune." (art. 960 alin. 2 C.civ.)

B – fals. Regula este stabilită prin art. 960 alin. 1 C.civ.: “Dolul este o cauză de nulitate a convenţiei când mijloacele viclene, întrebuinţate de una din părţi, sunt astfel, încât este evident că, fără aceste maşinaţii, cealaltă parte n-ar fi contractat.” În mod evident, aplicarea se fce pentru actele multilaterale, însă nu este exclusă excepţia: dolul poate proveni de la o terţă persoană, cu condiţia ca partea care beneficiază de înşelătorie să fi ştiut de manevrele terţului. În cazul actelor de formaţie unilaterală, dolul poate proveni de la un terţ, deoarece aici nu există un cocontractant căruia să i se poate imputa dolul.

C – adevărat. Nu există niciun impediment pentru ca mandatarul cocontractantului, în conivenţă cu mandantul cocontractant, să exercite dolul ca viciu de consimţământ.

(sursa: admitere INM 2009)

Procedură penală I, curs 2

Regula imediatei aplicări a legii de procedură penală.

Daca intre dezbateri şi momentul deliberării intervine o lege nouă de procedură care modifică numărul de judecători ce compun instanţa, instanţa nu va mai putea delibera ci e obligată să redeschidă dezbaterile judiciare conform legii noi.

Excepţiile de la aceast principiu:

Retroactivitatea: aplicarea legii de procedură penală pentru acte de procedură anterior intrării ei în vigoare.

Un singur caz de retroactivitate: atunci când legea nouă nu mai conţine condiţia sau formalitatea prevăzută de legea veche pentru îndeplinirea unui act. Dacă actul a fost îndeplinit în timpul ce legea veche era în vigoare cu încălcarea formalităţii prevăzute de acea lege deşi nu e valabil legii vechi, trebuie considerat ca valabil sub legea nouă. Ex: L356/2006 s-a abrogat teza ultima 362, apelul procurorului nu era admisibil în lipsa părţilor, în noua legislaţie e valabil. Legea de PP ar mai putea retroactiva doar dacă legea prevede în mod expres.

Ultraacticitatea legii de procedură: aplicarea legii de procedură cu privire la actele efectuate după ieşirea ei din vigoare.

În materia competenţei: în situaţia în care L nouă intervine după pronunţarea unei hot jud în primă instanţă, competenţa e cea prevăzută de legea în vigoare din momentul în care a fost pronunţată hotărârea în primă instanţă. Ex: înainte de 1997 traficul de droguri printr-o OUG era de competenţa judecătoriei, ulterior competenţa a fost tribunalul. Dacă prima hot dată de judecătorie, chiar dacă ulterior s-a modificat procedura, apelul se va judeca după legea veche.

În privinţa căilor de atac: căile de atac sunt cele prevăzute de legea în vigoare din momentul în care ele au fost declarate. Dacă ulterior, după declararea căii de atac, intervine o lege nouă care restrânge calea de atac sau care o modifică sub aspectul motivelor, se aplică legea veche. În privinţa căilor de atac are efect ultraactiv într-un singur sens: adică al accesului la căile de atac. Ex : au fost excluse de la apel sentinţele privind executarea, dacă apelul e declarat sub legea veche se aplică legea veche.

în privinţa termenelor : termenele sunt cele în vigoare în momentul în care au început să curgă.
Regulile de aplicare în timp sunt de actualitate datorită legilor succesive, în special de Noul cod de procedură penală.

TEORIA PROCESULUI PENAL

Procedura penală are ca obiect procesul penal. Dacă PP stabileşte reguli cu caracter abstract, general, privind procesul penal, situându-se la nivel doar de reglementare, procesul penal e o activitate concretă, coordonată şi progresivă care se îndreaptă spre o finalitate. În absenţa unei def legale a procesului penal, se poate considera că procesul penal este o activitate complexă, alcătuit dintr-o suită de acte succesive care se efectuează de organe judiciare în conformitate cu legea şi cu participarea activă a părţilor în scopul constatării la timp şi complete a faptelor ce constituie infracţiuni a.î. orice pesoană ce a comis o infracţiune să fie pedepsită şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Procesul penal prezintă următoarele trăsături specifice:

1. E o activitate care se realizează de organe judiciare, de aceea se poate spune că e o activitate judiciară. Organele judiciare sunt oragane de stat ce desfăşoară activitate judiciară, exercită atribuţii privind desfăşurarea procesului penal. Aceste atribuţii sunt prevăzute în legi de organizare şi funcţionare a organelor judiciare. Normele de organizare trebuie să asigure respectarea regulilor de procedură. Legi de organizare: L304/2004 privind organizarea judiciară, această lege conţine regulilor privind organiz/ funcţ parchetelor, a instanţelor judecătoreşti inclusiv a îCCJ. L364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare. Legi ce privesc organizarea unor organe de urmăriri penale speciale: OUG 43/2002 cu modificări şi completări ulterioare privind organizarea DNA, L508/2004 co modif+complet privind organizarea DIICOT.

Organele judiciare existente în sist nostru sunt de 2 feluri:

A) Organe de urmărire penală:

• Procurori: constituiţi în Parchete pe lângă instanţe şi sunt organiz şi funcţionează în cadrul Ministerului Public.

• Organe de cercetare penală:

Parchetele: sunt organizate de regulă pe lângă instanţele judecătoreşti. Acestea sunt Parchete obişnuite, comune. Există Parchete pe lângă judecătorii, tribunale, curţi de apel şi ICCJ.

Există şi parchete militare şi Parchete specializate: - >parchete specializate : Procurori DNA, competenţă naţională, nu teritorială, nu se subordonează şefilor ierarhici.

Procurori DIICOT, structură centrală şi una teritorială.

Organele de cercetare penală comun: Poliţi Judiciară şi organe de cercetare speciale, sunt în număr restrâns, competenţă specială, dublu criteriu -> al naturii şi gravităţii infracţiunii şi al calităţii persoanei.

B) instanţe judecătoreşti: Judecătorii, tribunale, tribunale specializate (tribunale pt minori şi familie), CAP şi secţia penală aI ICCJ, complet 9 judecăt, intermediar secţie şi secţii unite.

L177/2010, modifică şi completează L47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Consti, a CP si CPP. S-a abrogat expres art 29 (5) ce privea obligativitatea susp judecăţii ce urmării a invocării unei excepţii de neconstituţionalitate, s-a abrogat 303 CPP al 6 ce prevedea obligativit susp judecăţii ca urmare a sesizării C Consti cu privirea soluţ a unei excepţii de neconsti. Introdus art 408 indice 2 ce prevede un nou caz de revizuire a hot penale definitiv fundamentate pe declararea ca neconsti printr-o decizie a curtii consti a txt de lege pe care se bazeaza o soluţie definitivă de condamnare.

Instanţe militare ce corespund trib militare. Secţia penală a ICCJ are comp de a judeca cauzele militare.

2. Procesul penal se desfăşoară în conformitate cu legea penală. Trăsătură specifică proc penal datorită preemitenţei dr în desfăşurarea procesului penal. Respectarea legii penale condiţionează atât validitatea cât şi eficienţa PP. Regulile sunt imperative, datorită caracterului strict al reglementării, ceea ce pune în valoare interesul public de aceea se poate spune că procesul penal e întotdeauna o activitate de interes public. Interesul public stă la baza procesului penal indiferent de titularul acţiunii în justiţie (titularul principal e statul care exercită în procesul penal exerciţiul public prin procurori, sunt situaţii când titular e victima, pers vătămată, are vocaţie procedurală). Chiar în situaţia în care titular al acţiunii e persoana vătămată procesul penal are un interes public, acela al înfăptuirii justiţiei.

Consecinţe:
a) organele judiciare sunt cele prevazute de lege,
b) organele exercită doar atribuţiile prevăzute de lege, atribuţii ce formează competenţa funcţională,
c) org judiciare aplică procedura prevăzută de lege.

3. Procesul penal este o procedură ce se realizează cu participarea activă a partilor. Părţile sunt enumerate limitativ: inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Partile sunt denumite şi persoane interesate pentru că părţilor le revin drepturi si obligaţii născute din exercitarea acţiunilor în procesul penal (acţiunea penală şi acţiunea civilă)

4. Procesul penal are un scop multiplu care poate fi imediat şi mediat.

Scopul imediat: constatarea completă a faptelor ce constituie infracţiuni. Constatarea completă e cerută de necesitatea respectării unui principiu fundamental al procesului penal: stabilirea adevărului care se identifică cu însăşi justiţia în materie penală, presupune un sistem de probe deoarece stabilirea adevărului nu se poate realiza oricum sau în orice fel, numai pe baza probelor. Adevărul nu poate fi parţial ci trebuie să fie complet. Caracterul complet al adevărului e o condiţie pentru o bună justiţie. Priveşte însuşi obiectul procesului penal: fapta penală. Procesul are ca scop constatarea la timp a faptelor materiale, constatarea la timp e cerută de necesitatea respectării principiului rapidităţii procesului penal. Procesul penal trebuie să aibă o durată rezonabilă, e necesar să fie scurtat pe cât posibil intervalul de timp între momentul săvârşirii faptelor materiale şi momentul stabilirii acesora pe baza probelor, sarcina revine organelor judiciare, cu participarea părţilor. Procesul penal mai are ca scop ca persoana ce a comis fapta să fie pedepsită şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. Sub acest aspect e important de subliniat că procesul penal trebuie să dea satisfacţie ambelor interese procesuale care sunt contrare: -> interesul statului ce e satisfăcut atunci când persoana vinovată e pedepsită şi -> interesul particular al părţii implicate în materie penală a inculpatului care e satisfăcut atunci când procesul penal conţine suficiente garanţii că nici o pers vinovată nu e trasă la răspundere şi că persoana vinovată să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale.

Scopul mediat: apărarea oridinii de drept, a pers, a drepturilor şi libertăţii individului; prevenirea infracţiunilor şi educarea persoanelor în sensul respectării dispoziţiilor penale. Datorită acestor trăsături procesul penal are rol educativ, astfel el poate constitui un avertisment pt pers implicate şi poate da satisfacţie opiniei publice.

Pledoaria e mai importantă decât concluziile scrise sau dovezile. scopul e înfăptuirea justiţiei. Un rol important îl are opinia publica. Care în diverse modalităţi poate modifica opinia judecătorului.

Materialul procesului penal permite formarea dosarului penal. Constituirea unui dosar penal e posibilă datorită obligativitaţii consemnării tututror activităţilor procedurale în documente scrise (doc procedurale). Ele formează materialul: -> documente care privesc desfăşurarea procesului penal constând în efectuarea de acte procedurale şi procesuale de către organele judiciare şi ceilalţi participanţi la procesul penal. Aceste documente formează materialul procedural al procesului penal, servesc la constatarea legalităţii procesului penal.

Materialul probator (probele) serveste la constatarea temeiniciei procesului penal.

Procesul penal e unitar în pofida faptului că presupune o activitate progresivă care se realizează în trepte. Unitatea procesului penal e asigurată de scopul urmărit, de aceea stratificarea procesului penal, împărţirea acestuia în faze procesuale nu trebuie interpretată decât ca o expresie a desfăşurării procesului penal în mod gradual, în trepte din aproape în aproape până în momentul finalizării. Etapa procesuală e o diviziune a procesului penal ce e alcatuită din activităţi efectuate de o anumită categorie de organe judiciare având trăsături specifice care se finalizează în mod obligatoriu cu o soluţie.

Procesul penal nu se limitează doar la judecată ci e împărţit în 3 faze procesuale:

1. Urmarirea penală, e faza pregătitoare sau preliminară a procesului penal, e o faza prejurisdicţională, constând în efectuarea de activităţi de investigaţie precum şi restrângere de probe în vederea sesizării instanţei. Urmărirea penală se realizează între momentul începerii urmăririi penale sau a punerii în mişcare a acţiunii penale când persoana dobândeşte calitatea de învinuit sau inculpat care e momentul ad quoc al urmăririi şi altul în care ad quem se întocmeşte rechizitoriul şi se sesizează instanţa penală.

2. Faza de judecată e decizională, se finalizează cu o hotărâre jud. E jurisdicţională pentru că hotărârea aparţine instanţelor judiciare. Momentul în care instanţele primesc rechizitorul, momentul ad queam e momentul când se dă o soluţie definitivă. Judecata conţine activităţi de verificare şi cercetare a probelor. Mai conţine activităţi de evaluare, cercetare şi soluţionare a cauzei penale, acţiunilor exercitate în acest proces.

3. Executarea hotărârilor penale face parte din proces. Efectuarea tuturor activităţilor punerii în executare în vederea realizării scopului. Executare se realizează de judecătorul delegat cu executarea şi de organele competente.

Principiile directoare de procedură penală:

Decurg din scopul procesului penal şi prezintă importanţă pentru practica penală. “reguli de bază a procesului penal” art 2-8 C.prod.pen.

Întrebări contracte speciale (X)

01. Definiţi pactul de preferinţă

Răspuns: Pactul de preferinţă este un contract prin care o persoană, numită promitent, se angajează faţă de o altă persoană, numită beneficiar, care primeşte acest angajament, să o prefere faţă de oricine altcineva ca şi cumpărător în condiţii egale de preţ şi plată a acestuia, dacă în viitor se va decide să vândă bunul care îi aparţine şi formează obiectul pactului.

02. Care este durata pactului de preferinţă?

Răspuns: Poate fi nelimitat în timp. Nu se pune problema prescripţiei extinctive

03. Obligaţia de preferinţă excede cadrul vânzării?

Răspuns: Obligaţia de preferinţă funcţionează doar în cazul vânzării, nu şi al înstrăinărilor pe alte temeiuri juridice, cum ar fi cele făcute cu titlu de liberalitate (donaţie sau legat), întreţinere, schimb, aport în societate, dare în plată etc.

04. Există vreo obligaţie pentru beneficiarul pactului de preferinţă să accepte oferta promitentului?

Răspuns: Nu.

05. Se poate face transmisiunea pactului de preferinţă?

Răspuns: Pactul de preferinţă poate fi transmis pentru cauză de moarte la moştenitorii părţilor contractante atât activ, cât şi pasiv, afară de cazul în care are un caracter intuitu personae.

06. Definiţi promisiunea sinalagmatică

Răspuns: Promisiunea sinalagmatică de vânzare este contractul prin care ambele părţi se obligă ferm să încheie în viitor un contract de vânzare ale căror elemente esenţiale (lucru vândut şi preţ) sunt deja convenite.

07. Cum se mai numeşte promisiunea sinalagmatică?

Răspuns:
a) antecontract;
b) contract provizoriu;
c) precontract;
d) promisiune autonomă;
e) compromis de vânzare.

08. Care este utilitatea promisiunii sinalagmatice?

Răspuns: Promisiunea sinalagmatică de vânzare, ca instituţie autonomă, distinctă de vânzarea propriu-zisă, îşi găseşte raţiunea şi utilitatea în cazul în care precedă o vânzare solemnă în virtutea legii sau a unei stipulaţii contractuale neechivoce în acest sens.

09. Cu cine se aseamănă promisiunea sinalagmatică?

Răspuns:
a) vânzarea propriu-zisă;
b) proiectul neobligatoriu;
c) acordul de principiu;
d) promisiunea de porte-fort;
e) contractul cadru de concesiune şi distribuţie.

10. Care sunt normele juridice aplicabile în cazul promisiunii sinalagmatice?

Răspuns: Promisiunea sinalagmatică este un contact nenumit (nereglementat în mod expres de lege), fiind supusă normelor generale aplicabile în materie de contracte (art. 942-1206 C. civ.).

11. Care sunt condiţiile de fond necesare pentru valabilitatea promisiunii?

Răspuns:
a) să existe un consimţământ valabil exprimat;
b) părţile să aibă capacitatea de a contracta;
c) acordul să privească elementele esenţiale ale vânzării: lucrul vândut şi preţul;
d) cauza să existe, să fie licită şi morală

Se impune precizarea că pentru validitatea promisiunii:
a) nu este necesară autorizarea prealabilă cerută în cazul anumitor vânzări;
b) nici îndeplinirea formalităţilor de preempţiune la care este supusă vânzarea propriu-zisă.

12. Care sunt obligaţiile principale ale promitentului-vânzător?

Răspuns:
a) obligaţia de a nu înstrăina sau greva în folosul altei persoane lucrul promis,
b) obligaţia de a nu încheia cu terţii acte juridice susceptibile de a restrânge sau înlătura drepturile promitentului-vânzător,
c) obligaţia de a consimţi la autentificarea vânzării.

13. Care sunt obligaţiile secundare ale promitentului-vânzător?

Răspuns:
a) ocazional, dacă părţile convin astfel, obligaţia de a preda anticipat promitentului-cumpărător lucrul promis,
b) obligaţia de a permite promitentului-cumpărător să construiască pe terenul care formează obiectul promsiunii.

14. Care este obligaţia principală a promitentului-cumpărător?

Răspuns: Să autentifice contractul de vânzare.

15. Care este obligaţia accesorie a promitentului-cumpărător?

Răspuns: Să plătească anticipat, în tot sau în parte, preţul vânzării.

16. Care este durata în timp a promisiunii?

Răspuns: Promisiunea este un contract aparte, care prin esenţa sa are un caracter tranzitoriu, temporar. Situaţia juridică născută din promisiune este creată de părţi în scopul perfectării vânzării în formă autentică, fiind una de aşteptare. Dar ea nu se poate eterniza, adică perpetua la nesfârşit, căci ori se execută promisiunea şi se realizează vânzarea, ori, într-o formă sau alta, încetează efectele promisiunii.

17. Care sunt situaţiile în care încetează efectele promisiunii?

Răspuns:
a) acordul de voinţe al părţilor;
b) prescripţia extinctivă;
c) caducitatea.

Întrebări contracte speciale (IX)

01. De câte feluri sunt antecontractele:

Răspuns:
a) promisiunea unilaterală;
b) pactul de preferinţă;
c) promisiunea sinalagmatică.

02. Definiţi promisiunea unilaterală

Răspuns: Promisiunea unilaterală (pactul de opţiune) de a vinde este contractul prin care o persoană, numită promitent, se obligă ferm faţă de o altă persoană, numită beneficiar, să îi vândă un anumit bun pentru un preţ anume (determinat sau determinabil), dacă aceasta din urmă se va decide să cumpere în viitor, într-un termen determinat sau nedeterminat.

03. Care este specificul promisiunii unilaterale?

Răspuns: Originalitatea şi totodată specificul promisiunii unilaterale constă aşadar tocmai în faptul că, în principiu, pentru a se forma vânzarea este suficientă doar manifestarea de voinţă a beneficiarului în sensul ridicării opţiunii, voinţa promitentului de a vinde fiind deja exprimată şi pusă la dispoziţia celui dintâi.

04. Ce este indemnizaţia de imobilizare?

Răspuns: Denumirea de promisiune unilaterală ar putea conduce la concluzia că aceasta este întotdeauna cu titlu gratuit, idee care însă nu poate fi reţinută întrucât, din contra, de regulă, în schimbul imobilizării bunului promis la dispoziţia beneficiarului pentru un anumit termen, acesta trebuie să achite o sumă de bani (de regulă, zece la sută din preţul vânzării) numită indemnizaţie de imobilizare.

05. Care este soarta indemnizaţiei de imobilizare?

Răspuns: Dacă beneficiarul ridică opţiunea, indemnizaţia de imobilizare se va include în preţul vânzării, iar dacă nu, rămâne definitiv câştigată promitentului.

06. Ce se întâmplă cu indemnizaţia de imobilizare încasată în cazul nulităţii promisiunii de vânzare?

Răspuns: Promitentul este obligat s-o restituie.

07. Ce se întâmplă cu indemnizaţia de imobilizare în situaţia în care promisiune a fost contractată sub condiţia suspensivă a obţinerii unui împrumut de către beneficiar, iar această condiţie nu s-a realizat?

Răspuns: Indemnizaţia trebuie restituită.

08. Care este soarta indemnizaţiei de imobilizare în situaţia în care promitentul face imposibilă ridicarea opţiunii prin modificarea substanţială sau distrugerea voluntară a bunului după data încheierii promisiunii, ori prin înstrăinarea bunului promis unui terţ?

Răspuns: Indemnizaţia trebuie restituită.

09. Care sunt condiţiile de fond de validitate a promisiunii?

Răspuns: Fiind un contract, promisiunea unilaterală de vânzare este valabil formată la
momentul acordului de voinţe între promitent şi beneficiar. Acest acord trebuie să poarte asupra lucrului şi preţului, întocmai ca în cazul vânzării, dat fiind că pentru naşterea acesteia (a vânzării) este suficient ca beneficiarul să ridice opţiunea. Pentru acelaşi motiv, promitentul trebuie să aibă capacitatea de a vinde la momentul promisiunii, în timp ce beneficiarul, dacă părţile au stipulat o indemnizaţie de imobilizare, trebuie să aibă doar capacitatea de a se obliga la data promisiunii, iar capacitatea de a cumpăra numai la momentul ridicării opţiunii (când se formează vânzarea).

10. Care sunt condiţiile de formă de validitate a promisiunii?

Răspuns: În principiu, promisiunea este consensuală, afară de cazul în care legea impune forma autentică ad validitatem vânzării în considerarea obiectului acesteia (cazul terenurilor), situaţie în care, dat fiind că din punctul de vedere al promitentului consimţământul la promisiune este unul şi acelaşi cu cel la vânzare, iar acesta nu este valabil decât dacă este dat în formă autentică, trebuie să fie dat în formă autentică.

11. Care sunt modalităţile care pot afecta promisiunea?

Răspuns: Promisiunea, prin natura lucrurilor, întrucât dreptul de opţiune poate fi execitat o anumită perioadă de timp, determinată sau nedeterminată, este întotdeauna afectată de un termen (a), putând fi în acelaşi timp afectată şi de o condiţie (b).

12. În ce constă termenul extinctiv al promisiunii?

Răspuns: Dreptul beneficiarului de a ridica opţiunea poate fi conferit pe o anumită durată de timp începând de la data încheierii promisiunii, fiind deci afectat de un termen extinctiv. Termenul poate fi determinat, stabilindu-se o anumită dată a expirării promisiunii, sau nedeterminat, dar nu nelimitat în timp, dat fiind că orice drept patrimonial (şi dreptul de opţiune este neîndoilenic un asemenea drept) se prescrie în termen de trei ani de la data naşterii raportului juridic.

13. În ce constă termenul suspensiv al promisiunii?

Răspuns: Promisiunea poate fi stipulată şi sub un termen suspensiv, prevăzându-se că opţiunea poate fi ridicată doar cu începere de la o anumită dată de la încheierea promisiunii, iar nu imediat.

14. În ce constă promisiunea post mortem?

Răspuns: Beneficiarul poate ridica opţiunea doar după moartea promitentului.

15. Poate avea transmisiunea mortis causa a promisiunii?

Răspuns: Promisunea unilaterală de vânzare este transmisibilă pentru cauză de moarte atât activ, cât şi pasiv în caz de deces al uneia sau alteia din părţile contractante. Aşadar, în caz de moarte a promitentului sa beneficiarului, drepturile şi obligaţiile se transmit la moştenitorii acestora, care vor beneficia, repectiv, vor fi ţinuţi la executare, ca şi autorii (antecesorii) lor.

16. În ce constă cesiunea prin acte între vii a dreptului de opţiune (substituirea beneficiarului)?

Răspuns: Dreptul de opţiune născut în favoarea beneficiarului fiind unul de natură patrimonială, poate fi cedat unui terţ cu titlu gratuit sau oneros, afară de cazul unei convenţii contrare, care face ca dreptul în discuţie să aibă un caracter intuitu personae. Cu atât mai mult, dreptul de opţiune poate fi cedat când există o clauză expresă în acest sens, denumită în parctică „clauză de substituire”.

17. În ce situaţii promisiunea devine caducă?

Răspuns:
a) expirarea termenului de opţiune, caz în care ridicarea opţiunii este ineficace, afară de cazul în care promitentul consimte la prorogarea termenului;
b) pieirea fortuită totală sau exprorierea lucrului promis;
c) exercitarea dreptului de preempţiune de către un terţ.

Întrebări contracte speciale (VIII)

01. Ce este acceptarea?

Răspuns: Acceptarea este manifestarea de voinţă a destinatarului în sensul primirii propunerii de contract venite din partea ofertantului. Ea trebuie să concorde întocmai ofertei, fiind necondiţionată şi integrală, ducând la realizarea consimţământului (acordului de voinţe), aşadar la naşterea contractului, printr-un simplu „da”.

02. Care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească acceptarea?

Răspuns: Aceleaşi ca şi oferta.

03. În ce constă acceptarea expresă a ofertei?

Răspuns: Acceptarea este expresă atunci când voinţa destinatarului ofertei de a primi
propunerea ofertantului este exteriorizată şi adusă la cunoştinţa acestuia fie prin viu grai,
fie în scris, fie prin anumite gesturi sau semne care, conform uzanţelor, relevă voinţa de a
accepta oferta.

04. În ce constă acceptarea tacită a ofertei?

Răspuns: Spre deosebire de acceptarea expresă, acceptarea tacită nu implică o manifestare de voinţă făcută în scopul de a fi adusă la cunoştinţa ofertantului, ci doar îndeplinirea unei acţiuni din care se poate desprinde implicit voinţa destinatarului de a primi propunerea ofertantului.

05. Poate fi echivalat consimţământul cu acceptarea tacită a oferte?

Răspuns: Nu, tăcerea este considerată ca indiferentă din punct de vedere juridic.

06. Enumeraţi excepţiile de la regula potrivit căreia tăcerea nu echivalează cu acceptarea implicită a ofertei

Răspuns:
a) tăcerea valorează acceptare dacă legea sau uzanţele (specifice unui loc, profesii sau comerţului) prevăd aceasta;
b) tăcerea valorează acceptare când părţile au convenit anterior expres că tăcerea uneia dintre ele la propunerea provenind de la cealaltă valorează acceptare a acelei promisiuni;
c) tăcerea valorează acceptare când între părţi au existat relaţii de afaceri anterioare care s-au concretizat în încheierea repetată a unor contracte de aceeaşi natură, prin oferte periodice nerefuzate niciodată până la momentul respectiv, caz în care, în lipsa unui refuz, ofertantul poate conta pe încheierea contractului;
d) se consideră că tăcerea constituie acceptare în cazul în care oferta este făcută în interesul exclusiv al destinatarului.

07. Care este în principiu momentul formării contractului?

Răspuns: Acela al întâlnirii celor două voinţe – oferta şi acceptarea.

08. În ce constă teoria emisiunii acceptării?

Răspuns: Conform teoriei emisiunii acceptării, (cunoscută şi sub denumirea de teoria declaraţiei sau expedierii), locul încheierii contractului fiind cel unde acceptantul se află la momentul la care, într-un fel sau altul, acceptă oferta.

09. În ce constă teoria recepţiei?

Răspuns: Teoria recepţiei (cunoscută şi sub denumirea de teoria informaţiei), considera contractul încheiat doar la momentul recepţionării acceptării ofertei, contractul fiind considerat încheiat la primirea de către policitant a acceptarii, locul încheierii contractului fiind acela unde acesta se află la momentul respectiv.

Codul comercial consacră teoria recepţiei ca reglă, precizând că pentru a fi perfect contractul este necesar ca acceptarea să ajungă „la cunoştinţa propuitorului în termenul hotărât de dânsul sau în termenul necesar schimbului propunerii şi acceptării, după natura contractului” (art. 35 alin.1), prin excepţie, conform teoriei emisiunii, admiţându-se însă că atunci când ofertantul cere executarea imediată a contractului, iar acceptarea nu a fost cerută, „contractul este perfect îndată ce cealaltă parte a întreprins executarea lui”.

Bancul zilei

Un miliardar merge sa joace golf fiindca era la moda in randul celor instariti. Si cand merge la prima gaura ia bogatasul crosa cu numarul 5 si cand sa loveasca mingea aude o voce care ii spune sa loveasca cu crosa numarul 9, se uita omul in jur si nu vede nimic si ia crosa numarul 9 si
puncteaza. Merge omul nostru la urmatoarea gaura si ia crosa cu numarul 7 si aude iar o voce care ii spune sa dea cu numarul 2 se uita in jur si vede o broasca, se uita ciudat si spune:

- Tu mi-ai spus crosele?

Broasca:

- Da, eu ti-am spus si acum am sa-ti indeplinesc o dorinta care vrei tu.

- Vreau sa fiu cel mai bogat om din lume si sa fiu la LAS VEGAS sa castig in continuare toti banii din lume.

Ca prin minune broasca apare cu miliardarul in orasul luminilor merg acestia la cel mai scump cazino si castiga. Cand ajung la camera de la hotel broasca ii spune miliardarului sa o sarute
si bogatasul o saruta si se transforma int-o tipa de 16 ani super.

SI ASA, DOMNULE JUDECATOR, A AJUNS MINORA LA MINE IN CAMERA.

Întrebări contracte speciale (VII)

01. Ce sunt clauzele de agrement?

Răspuns: Sunt acele clauze contractuale care subordonează perfectarea valabilă a unor vânzări agrementului cumpărătorului ales de vânzător de către un terţ.

02. Care este sancţiunea nesocotirii agrementului?

Răspuns: Sancţiunea nesocotirii agrementului impus în mod valabil este inopozabilitatea vânzării (cesiunii) faţă de beneficiarul clauzei, ceea ce înseamnă că în discuţie nu se pune valabilitatea vânzării, care între părţile contractante rămâne să producă efecte, fiind obligatorie, ci doar lipsa acesteia de efecte în raport cu beneficiarul clauzei, ca şi când nu s-ar fi încheiat.

03. Enumeraţi incapacităţile de a cumpăra

Răspuns:
a) incapacitatea străinilor şi apatrizilor, precum şi a persoanelor juridice străine de a cumpăra terenuri în România;
b) incapacitatea tutorilor, mandatarilor, administratorilor şi funcţionarilor publici de a cumpăra bunurile care se vând prin intermediul lor;
c) incapacitatea judecătorilor, procurorilor, avocaţilor de a fi cesionari de drepturi litigioase de competenţa instanţei în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea.

04. Definiţi consimţământul

Răspuns: În materie contractuală, noţiunea de consimţământ are două semnificaţii: una care se referă la manifestarea de voinţă a fiecăreia dintre părţi, adică la exteriorizarea acesteia, iar cealaltă care are în vedere acordul de voinţe între cele două părţi, din care se naşte contractul, lucru ce rezultă „nu din juxtapunerea a două declaraţii din care fiecare ar fi obligatorie izolat una de cealaltă, ci din întâlnirea voinţelor care face să se nască o voinţă nouă, aceea de a realiza o operaţie comună care este obiectul contractului”.

05. Ce înseamnă formarea vânzării?

Răspuns: Formarea valabilă a vânzării implică în mod necesar întâlnirea ofertei ─ fie de a vinde, fie de a cumpăra, iniţiativa încheierii contractului putând proveni de la oricare dintre părţi.

06. Ce se înţelege în sens juridic prin ofertă?

Răspuns: În sens juridic prin ofertă, cunoscută şi sub denumirea de policitaţie, se înţelege propunerea fermă de a încheia un contract, în condiţii determinate, astfel încât acceptarea acesteia este suficientă pentru a lua naştere vânzarea.

07. Care sunt condiţiile de valabilitate ale ofertei?

Răspuns: Să fie:
a) declarată (exprimată);
b) precisă si completă;
c) fermă;
d) să exprime un consimţământ neviciat.

08. Se consideră că oferta este un angajament unilateral obligatoriu pentru ofertant chiar şi înaintea acceptării?

Răspuns: Da.

09. Când devine oferta caducă?

Răspuns: Oferta devine caducă (lipsită de efecte) de drept la expirarea termenului expres sau tacit pentru care a fost asumată. Aşadar, dacă acceptarea nu survine în interiorul termenului, contractul nu mai poate fi valabil format, afară de cazul în care ofertantul se declară de acord cu aceasta.

10. În ce situaţii oferta devine caducă înaintea expirării termenului de acceptare?

Răspuns: În cazul în care beneficiarul declară că nu o acceptă sau face o contrapropunere (o altă ofertă), ceea ce, implicit, echivalează cu neacceptarea ofertei dintâi, precum şi în cazul în care bunul care formează obiectul ofertei este individual determinat şi pirere fortuit înaintea acceptării.

Întrebări contracte speciale (VI)

01. În ce constă obligaţia legală a comercianţilor de a vinde?

Răspuns: În raporturile juridice dintre comercianţi sau dintre comercianţi şi consumatori există o obligaţie legală de a contracta cu orice solicitant, esenţa activităţii comerciale fiind tocmai aceea de a oferi bunuri spre vânzare publicului.

02. Ce este dreptul de preempţiune?

Răspuns: Preempţiunea este un drept de sorginte legală care, la preţ egal, conferă preferinţă anumitor persoane faţă de altele la dobândirea unui bun atunci când proprietarul acestuia se decide să-l vândă.

03. Care este natura juridică a preempţiunii?

Răspuns: Este un drept potestativ care are ca obiect o abstracţiune ─ situaţia juridică născută ca urmare a înstrăinării bunului unui terţ (altul decât titularul dreptului de preempţiune), pe care preemptorul, printr-un act unilateral, după cum doreşte, fie o poate lăsa aşa cum este, neexercitând dreptul său de preferinţă, fie o poate desfiinţa, solicitând instanţei anularea actului care i-a nesocotit dreptul, ori, după caz, modifica, substituindu-se în locul terţului cumpărător, eliminându-l din contract şi devenind proprietar al bunului vândut în locul acestuia, părţile contractante (vânzătorul şi cumpărătorul) fiind obligate să se supună oricăreia din aceste opţiuni.

04. Care este regimul juridic al dreptului de preempţiune?

Răspuns: Dreptul de preempţiune are un caracter de ordine publică, în sensul că nu se poate renunţa la el anticipat, adică înainte de a se naşte prin manifestarea de voinţă a proprietarului de a vinde, ci numai după acest moment.

05. Care sunt consecinţele nerespectării dreptului de preempţiune?

Răspuns: Fie anularea (nulitatea relativă) a actului de înstrăinare încheiat de proprietar cu un terţ la cererea celui îndreptăţit (titularul dreptului de prempţiune), fie substituirea (subrogarea) acestuia în drepturile cumpărătorului, cu despăgubirea cumpărătorului cu echivalentul preţului pe care l-a plătit vânzătorului. juridic civil.

06. Definiţi retractul litigios

Răspuns: Conform art. 1402 C. civ., dacă un drept litigios este vândut, cel contra căruia acesta subzistă „se poate libera de cesionar numărându-i preţul real al cesiunii, spezele contractului şi dobânda din ziua când cesionarul a plătit preţul cesiunii”.

07. Care sunt părţile retractului litigios?

Răspuns: Persoana contra căreia subzistă dreptul litigios (pârâtul) şi care este singura care poate exercita retractul se numeşte retractant (retrăgător), iar cesionarul (dobânditorul dreptului litigios) retractat (retras).

08. Care este scopul retractului litigios?

Răspuns: Menirea retractului este aceea de a pune la dispoziţia celui contra căruia subzistă dreptul litigios un instrument juridic eficient de ţinere în frâu a eventualelor tendinţe speculative ce i-ar putea anima pe cesionarii de drepturi litigioase, care ar cumpăra pe un preţ inferior celui real în ideea de a obţine un profit din diferenţă în caz de câştigare a procesului.

09. Enumeraţi condiţiile retractului:

Răspuns:
a) să existe un drept litigios;
b) dreptul să fie concesionat de reclamant unui terţ contra unui preţ;
c) cesiunea să se facă la un moment în care procesul asupra dreptului litigios.

10. În ce constă condiţia existenţei dreptului litigios?

Răspuns: Conform dispoziţiilor art. 1403 C. civ., „lucrul se socoteşte litigios când există proces sau contestaţie asupra fondului dreptului”. Pentru ca un drept să fie considerat litigios în sensul dispoziţiilor textului de lege menţionat, nu este suficient doar să existe un proces în privinţa unui drept, ci se cere ca, pe de o parte, procesul să poarte asupra fondului dreptului, adică asupra însăşi existenţei sau întinderii sale, iar pe de altă parte să existe contestaţie asupra acestui drept, fiind necesar ca, într-un fel oarecare, „pârâtul să-şi fi manifestat voinţa de a rezista pretenţiilor reclamantului”.

11. Ce fel de prerogativă este aceea a exercitării retractului?

Răspuns: Drept potestativ.

12. Care este consecinţa principală a exercitării retractului?

Răspuns: Prin exercitarea retractului, aşa cum precizează art. 1402 C. civ., retractantul „se va putea libera de cesionar”. Cu alte cuvinte, efectul principal este stingerea litigiului, cesioanarul (retractatul) nemaiputând continua acţiunea începută de cedent contra retractantului. Retractul este aşadar un mijloc de liberare a retractantului (pârâtului) prin stingerea dreptului litigios.

Prin retract nu are loc o tranşare a procesului, neajungându-se la o „pronunţare a dreptului”, ci, aşa cum am văzut, doar stingerea acţiunii care l-a ameninţat pe retractant, acesta reunind în persoana sa calităţile incompatibile de reclamant şi pârât.

13. Care sunt cauzele în care retractul nu se poate exercita?

Răspuns:
a) cesiunea s-a făcut unui comoştenitor sau coproprietar al dreptului cedat;
b) cesiunea s-a făcut unui creditor pentru plata creanţei sale;
c) cesiunea s-a făcut posesorului fondului asupra căruia există dreptul litigios.