Întrebări drept penal, partea generală I, 18
1. Care sunt elementele pe baza cărora se poate decide că o faptă nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni?
Răspuns:
Pericolul social există atunci când fapta aduce atingere uneia dintre valorile arătate în art. 1 C.pen. (România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea precum şi întreaga ordine de drept).
Rezultă că o faptă nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni atunci când valorile încălcate sunt altele decât cele arătate în art. 1 C.pen.
2. Care este diferenţa între infracţiune şi faptă prevăzută de legea penală?
Răspuns:
Noţiunile de infracţiune şi faptă prevăzută de legea penală nu sunt sinonime. Este adevărat că orice infracţiune trebuie să fie prevăzută de legea penală, nu orice faptă prevăzută de legea penală constituie infracţiune.
Pentru aceasta, fapta prevăzută de legea penală trebuie să răspundă şi celorlalte condiţii: respectiv de a prezenta pericol social şi de a fi comisă cu vinovăţie.
3. Care este diferenţa între tipicitate şi antijuridicitate?
Răspuns:
Legiuitorul elaborează norma de incriminare, ca model abstract al faptei sancţionabile, cu care urmează a fi ulterior comparate faptele concrete, pentru a stabili dacă acestea pot fi sancţionate. Fapta concretă devine infracţiune numai în măsura în care ea se regăseşte în conţinutul unei norme de incriminare, cu alte cuvinte, în măsura în care corespunde trăsăturilor stabilite de legiuitor în modelul “tip” prevăzut de norma penală.
Tipicitatea este corespondenţa dintre trăsăturile faptei concrete şi modelul abstract prevăzut în norma de incriminare.
Antijuridicitatea presupune lipsa unei cauze justificative (de exemplu: legitima apărare). Altfel spus, tipicitatea faptei se întâlneşte cu situaţia în care o altă normă juridică – penală sau extrapenală – o autorizează.
4. O infracţiune poate fi în acelaşi timp cu conţinut alternativ şi cu conţinuturi
alternative? De ce?
Răspuns:
Infracţiunile cu conţinut alternativ sunt acele infracţiuni pentru care legea prevede variante alternative ale principalelor elemente constitutive, variante echivalente sub aspectul semnificaţiei lor penale.
Infracţiunile cu conţinuturi alternative sunt acele infracţiuni în cazul cărora legiuitorul regrupează sub aceeaşi denumire două sau mai multe infracţiuni de sine stătătoare.
O infracţiune nu poate fi în acelaşi timp cu conţinut alternativ şi cu conţinuturi alternative. Şi aceasta pentru că, în cazul infracţiunilor cu conţinut alternativ, diferitele modalităţi prevăzute de norma de incriminare sunt echivalente din punctul de vedere al semnificaţiei penale, astfel că realizarea mai multora dintre ele nu afectează unitatea infracţiunii. În contrapartidă, în cazul infracţiunilor cu conţinuturi alternative, realizarea mai multora dintre aceste conţinuturi duce la mai multe infracţiuni.
Răspuns:
Pericolul social există atunci când fapta aduce atingere uneia dintre valorile arătate în art. 1 C.pen. (România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea precum şi întreaga ordine de drept).
Rezultă că o faptă nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni atunci când valorile încălcate sunt altele decât cele arătate în art. 1 C.pen.
2. Care este diferenţa între infracţiune şi faptă prevăzută de legea penală?
Răspuns:
Noţiunile de infracţiune şi faptă prevăzută de legea penală nu sunt sinonime. Este adevărat că orice infracţiune trebuie să fie prevăzută de legea penală, nu orice faptă prevăzută de legea penală constituie infracţiune.
Pentru aceasta, fapta prevăzută de legea penală trebuie să răspundă şi celorlalte condiţii: respectiv de a prezenta pericol social şi de a fi comisă cu vinovăţie.
3. Care este diferenţa între tipicitate şi antijuridicitate?
Răspuns:
Legiuitorul elaborează norma de incriminare, ca model abstract al faptei sancţionabile, cu care urmează a fi ulterior comparate faptele concrete, pentru a stabili dacă acestea pot fi sancţionate. Fapta concretă devine infracţiune numai în măsura în care ea se regăseşte în conţinutul unei norme de incriminare, cu alte cuvinte, în măsura în care corespunde trăsăturilor stabilite de legiuitor în modelul “tip” prevăzut de norma penală.
Tipicitatea este corespondenţa dintre trăsăturile faptei concrete şi modelul abstract prevăzut în norma de incriminare.
Antijuridicitatea presupune lipsa unei cauze justificative (de exemplu: legitima apărare). Altfel spus, tipicitatea faptei se întâlneşte cu situaţia în care o altă normă juridică – penală sau extrapenală – o autorizează.
4. O infracţiune poate fi în acelaşi timp cu conţinut alternativ şi cu conţinuturi
alternative? De ce?
Răspuns:
Infracţiunile cu conţinut alternativ sunt acele infracţiuni pentru care legea prevede variante alternative ale principalelor elemente constitutive, variante echivalente sub aspectul semnificaţiei lor penale.
Infracţiunile cu conţinuturi alternative sunt acele infracţiuni în cazul cărora legiuitorul regrupează sub aceeaşi denumire două sau mai multe infracţiuni de sine stătătoare.
O infracţiune nu poate fi în acelaşi timp cu conţinut alternativ şi cu conţinuturi alternative. Şi aceasta pentru că, în cazul infracţiunilor cu conţinut alternativ, diferitele modalităţi prevăzute de norma de incriminare sunt echivalente din punctul de vedere al semnificaţiei penale, astfel că realizarea mai multora dintre ele nu afectează unitatea infracţiunii. În contrapartidă, în cazul infracţiunilor cu conţinuturi alternative, realizarea mai multora dintre aceste conţinuturi duce la mai multe infracţiuni.
Trimiteți un comentariu