Liviu Pop şi Liviu-Marius Harosa, Drept civil. Drepturile reale principale VII (note de lectura)
Capitolul VII. Dezmembrămintele dreptului de proprietate
1. Consideraţii generale
Atunci când unele atribute ale proprietăţii se exercită cu titlu de drept real principa şi distinct asupra unui bun de către o altă persoană decât proprietarul, se realizează ceea ce numim dezmembrarea dreptului de proprietate.
Dezmembrămintele proprietăţii sunt acele drepturi reale principale derivate asupra bunurilor altuia, opozabile tuturor, inclusiv proprietarului, care se constituie sau dobândesc prin despreinderea ori limitarea unor atribute din conţinutul juridic al dreptului de proprietate.
Revocarea acestor drepturi poate avea loc numai cu titlu de sancţiune şi trebuie dispusă obligatoriu, în cadrul unui proces, de către instanţele de judecată.
Dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt:
a) dreptul de uzufruct
b) dreptul de uz
c) dreptul de abitaţie
d) dreptul de servitute
e) dreptul de superficie.
Dreptul de proprietate publică nu poate fi dezmembrat prin constituirea unor asemenea drepturi.
2. Dreptul de uzufruct
Dreptul de uzufruct este acel drept real principal derivat, esenţialmente temporar, asupra bunului sau bunurilor ce aparţin în proprietatea altei persoane, care conferă titularului său, numit uzufructuar, atributele de posesie şi folosinţă, cu obligaţia de a le conserva substanţa şi de a le restitui proprietarului la încetarea uzufructului.
Conţinutul juridic al dreptului de uzufruct este alcătuit din atributele de posesie şi folosinţă, uzufructuarul având şi dreptul de a culege sau percepe, în proprietate, fructele bunului respectiv.
Proprietarul care a cedat uzufructul păstrează nuda proprietate, numindu-se nud proprietar.
Caracterele dreptului de uzufruct:
a) este un drept asupra bunului sau bunurilor aflate în proprietatea altuia.
b) este un drept real, fiind opozabil tuturor.
c) în aparenţă, dreptul uzufructuarului este asemănător dreptului unui chiriaş, dar deosebirile sunt majore.
d) uzufructul este un drept esenţialmente temporar.
e) este un drept inaccesibil.
Uzufructul asupra imobilelor şi ale accesoriilor acestora poate fi ipotecat, pe cale de consecinţă putând fi scos la vânzare silită.
Uzufructul se poate stabili pe tot felul de bunuri, mobile şi imobile.
Uzufructul are ca obiect, de regulă, numai bunuri neconsumptibile.
Uzufructul poate avea ca obiect unul sau mai multe bunuri individuale, determinate, ori o fracţiune dintr-o universalitate sau chiar o întreagă universalitate. De aceea, după caz, el este cu titlu particular, cu titlu universal sau universal.
Uzufructuarul cu titlu particular nu este ţinut niciodată de datoriile patrimoniului din care bunul obiect al dreptului de uzufruct face parte, în timp ce uzufructuarul universal sau cu titlu universal sunt sunt obligaţi să contribuie la pasivul succesoral.
Dreptul de uzufruct poate fi constituit numai asupra bunurilor de orice fel aflate în proprietate privată, adică în circuitul civil, indiferent de titular.
Uzufructul se dobândeşte prin voinţa omului (prin convenţie şi testament), la care se adaugă uzucapiunea.
Dreptul de uzufruct nu poate rezulta dintr-un partaj judiciar, deoarece instanţele nu pot, împotriva voinţei coproprietarilor, să decidă naşterea altor drepturi reale decât cele existente.
Uzufructuarului îi sunt recunoscute următoarele drepturi:
a) dreptul de a obţine posesia bunului şi de a o exercita paşnic şi nestingherit;
b) dreptul de a folosi bunul şi de a-i culege fructele în deplină proprietate, în limitele şi cu respectarea destinaţiei bunului;
c) uzufructuarul poate exercita drepturile sau atributele recunoscute numai lui în mod direct, personal şi nemijlocit, fie prin altul, pe temeiul unui contract de închiriere ori de arendă sau cedând exerciţiul fructului.
Uzufructuarul are următoarele obligaţii:
a) înainte de a intra în exerciţiul dreptului său, uzufructuarul are obligaţia de a proceda la inventarierea bunurilor mobile şi la constatarea stării materiale în care se află imobilele;
b) de a se folosi de lucru ca un bun proprietar;
c) de a face acte de conservare şi întreţinere a lucrului (reparaţii mici şi chiar unele reparaţii mari dacă facerea lor rezultă din lipsă de întreţinere, adică din neefectuarea reparaţiilor mici care cad în sarcina sa);
d) de a aduce la cunoştinţa proprietarului orice tulburare şi uzurpare a dreptului de proprietate;
e) de a suporta o parte din sarcinile lucrului care face obiectul uzufructului.
Drepturile nudului proprietar:
a) dreptul de a înstrăina bunul, dobânditorul fiind obligat să respecte dreptul de uzufruct până la stingerea lui;
b) dreptul de a greva bunul cu o ipotecă sau alte sarcini reale;
c) dreptul de a percepe în proprietate productele bunului, fără a împiedica sau limita exerciţiul dreptului de uzufruct de către uzufructuar;
d) dreptul de a exercita toate acţiunile prin care se apără dreptul de proprietate.
Obligaţiile nudului proprietar:
a) de a se abţine de la orice act juridic sau fapt manterial prin care ar împiedica sau tulbura pe uzufructuar în exerciţiul liber şi deplin al dreptului său;
b) de a-l despăgubi pe uzufructuar în cazul în care, prin fapta sa, a micşorat valoarea uzufructului;
c) de a efectua reparaţiile mari ale bunului;
d) de a-l garanta pe uzufructuar contra evicţiunii.
Stingerea uzufructului are loc:
a) prin moartea uzufructuarului;
b) prin expirarea termenului pe durata căruia a fost constituit;
c) prin consolidare sau întrunirea în aceeaşi persoană a calităţilor de proprietar şi de uzufructuar;
d) prin neexercitarea uzufructului timp de 30 de ani sau prescripţia extinctivă;
e) prin pieirea totală a bunului;
f) prin renunţarea uzufructuarului la dreptul său;
g) prin decăderea din dreptul de uzufruct, pronunţată de instanţa de judecată la cererea nudului proprietar;
h) prin rezoluţiunea sau nulitatea titlului prin care cel ce a constituit uzufructul a dobândit dreptul de proprietate;
i) prin prescripţia achizitivă, atunci când un terţ dobândeşte pe această cale dreptul de proprietate asupra bunului.
Bunul trebuie restituit de bună voie în starea în care uzufructuarul l-a primit.
3. Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie
Sunt varietăţi ale dreptului de uzufruct, care se particularizează prin aceea că titularul are recunoscute atributele de posesie şi folosinţă asupra bunului altuia, dar numai în limitele satisfacerii nevoilor lui şi ale membrilor familiei sale.
Atunci când dreptul de uz are ca obiect o casă de locuit sau o locuinţă se numeşte drept de abitaţie.
Sunt drepturi de uzufruct restrânse.
Dreptul de uz este acel drept real principal, esenţialmente temporar, dezmembrământ al dreptului de proprietate, care conferă titularului său atributele de posesie şi folosinţă asupra unui bun aflat în proprietatea altuia, dar numai în limitele necesare satisfacerii trebuinţelor lui şi ale familiei sale.
Fructele care depăşesc trebuinţele titularului dreptului şi ale familiei sale sunt inalienabile.
Dreptul de abitaţie este un drept de uz care are ca obiect o locuinţă. El conferă titularului său dreptul de a poseda şi folosi acea locuinţă proprietatea altei persoane, pentru satisfacerea trebuinţelor de locuit ale lui şi ale familiei sale.
I se aplică regulile de la uzufruct.
Dreptul de abitaţie este inalienabil, insesizabil şi nu poate fi închiriat.
4. Dreptul de servitute
Este un drept real principal derivat, perpetuu şi indivizibil, constituit asupra unui imobil, numit fond aservit sau dominat, pentru uzul şi utilitatea altui imobil, numit fond dominant, imobile care aparţin la proprietari diferiţi.
Caracteristici:
a) servitutea este un drept imobiliar;
b) servitutea este un drept perpetuu;
c) servitutea este indivizibilă
Clasificarea servituţilor:
a) după modul lor de exercitare, servituţile pot fi continue şi necontine;
b) după felul în care se manifestă, servituţile sunt aparente şi neaparente;
c) după obiectul lor, servituţile sunt: pozitive şi negative; urbane şi rurale.
d) după modul lor de constituire, servituţile sunt: naturale, legale şi stabilite prin fapta omului.
În accepţiunea proprie acestei noţiuni, sunt servituţi veritabile numai acelea care se stabilesc prin fapta omului, adică prin act juridic, uzucapiune şi prin destinaţia proprietarului.
Servituţile naturale şi servituţile legale sunt simple îngrădiri sau limitări normale ale atributelor, de regulă a celui de folosinţă, din conţinutul juridic al dreptului de proprietate. Servituţile naturale sunt în realitate tot servituţi legale, fiind de asemenea prevăzute de lege.
Acestea pot fi:
a) servituţi reciproce sau bilaterale
b) servituţi nereciproce sau unilaterale.
Servituţile reciproce sau bilaterale sunt acele îngrădiri sau limitări legale ale dreptului de proprietate prevăzute de lege în folosul şi, respectiv, sarcina a două imobile, fiecare fiind, în raport cu celălalt, în acelaşi timp, atât fond dominant, cât şi fond aservit sau dominat.
Dimpotrivă, servituţile nereciproce sau unilaterale sunt acelea care se stabilesc exclusiv în folosul unuia dintre imobile şi în sarcina celuilalt imobil, în aşă fel încât unul este numai fond dominant, iar altul numai fond aservit sau dominat.
A. Servituţile reciproce sau bilaterale
a) servitutea sau dreptul de grăniţuire;
b) servitutea distanţei plantaţiilor;
c) servitutea picăturilor din streaşină;
d) servitutea privind distanţa şi lucrările intermediare;
e) servitutea negativă de vedere.
B. Servituţile nereciproce sau unilaterale
a) servitutea de scurgere a apelor naturale;
b) servitutea izvoarelor;
c) servitutea de trecere sau a locului înfundat;
Servituţile stabilite prin fapta omului sunt singurele servituţi veritabile.
Servituţile propriu-zise pot fi stabilite în trei moduri:
a) prin titlu;
b) prin uzucapiune;
c) prin destinaţia proprietarului.
Prin titlu se înţelege un act juridic: contractul cu titlu oneros, contractul cu titlu gratuit, testamentul.
În principiu, orice servitute poate fi stabilită prin titlu.
Pot fi dobândite prin uzucapiune numai servituţile propriu-zise şi aparente.
Se constituie prin destinaţia proprietarului o servitute atunci când unul şi acelaşi proprietar a două imobile vecine stabileşte între ele o stare de fapt care ar fi o servitute dacă ar aparţine la proprietari diferiţi.
Pentru apărarea dreptului de servitute, titularul său are la dispoziţie o acţiune petitorie, numită confesorie de servitute.
5. Dreptul de superficie
Nu este reglementat direct şi expres în Codul civil.
Este acel drept real principal, dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra unui teren, care constă în dreptul de proprietate al unei persoane, numită superficiar, privitor la construcţiile, plantaţiile sau alte lucrări ce se află pe un teren proprietatea altuia, teren asupra căruia superficiarul are un drept de folosinţă, accesoriu dreptului de propriette asupra construcţiilor, plantaţiilor etc.
În sens strict, dreptul de superficie este antiteza instituţiei accesiunii imobiliare artificiale.
Dreptul de superficie este un dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra unui teren, dar apare doar în cazul construcţiilor, plantaţiilor ori a altor lucrări ridicate pe suprafaţa solului sau făcute în pământ.
Caractere juridice:
a) este un drept real imobiliar;
b) este un drept perpetuu;
c) este un drept imprescriptibil extinctiv.
Dreptul de superficie poate fi dobândit prin titlu, uzucapiune sau direct prin lege.
Teoretic, şi uzucapiunea de 30 de ani reglementată de codul civil poate duce la superficie numai că, într-un asemenea caz, posesorul preferă dobândirea a însuşi dreptului de proprietate asupra terenului.
Prin titlu înţelegem un act juridic, care poate fi: o convenţie, testamentul sau un act de concesiune.
Toate construcţiile ridicate în timpul căsătoriei pe terenul bun propriu al unuia dintre soţi sunt bunuri comune. Soţul neproprietar al terenului devine titularul unui drept de superficie.
Dreptul de superficie conferă titularului său atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie.
Dreptul de superficie este transmisibil prin acte juridice între vii sau pentru cauză de moarte, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. Poate fi grevat de sarcini reale.
1. Consideraţii generale
Atunci când unele atribute ale proprietăţii se exercită cu titlu de drept real principa şi distinct asupra unui bun de către o altă persoană decât proprietarul, se realizează ceea ce numim dezmembrarea dreptului de proprietate.
Dezmembrămintele proprietăţii sunt acele drepturi reale principale derivate asupra bunurilor altuia, opozabile tuturor, inclusiv proprietarului, care se constituie sau dobândesc prin despreinderea ori limitarea unor atribute din conţinutul juridic al dreptului de proprietate.
Revocarea acestor drepturi poate avea loc numai cu titlu de sancţiune şi trebuie dispusă obligatoriu, în cadrul unui proces, de către instanţele de judecată.
Dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt:
a) dreptul de uzufruct
b) dreptul de uz
c) dreptul de abitaţie
d) dreptul de servitute
e) dreptul de superficie.
Dreptul de proprietate publică nu poate fi dezmembrat prin constituirea unor asemenea drepturi.
2. Dreptul de uzufruct
Dreptul de uzufruct este acel drept real principal derivat, esenţialmente temporar, asupra bunului sau bunurilor ce aparţin în proprietatea altei persoane, care conferă titularului său, numit uzufructuar, atributele de posesie şi folosinţă, cu obligaţia de a le conserva substanţa şi de a le restitui proprietarului la încetarea uzufructului.
Conţinutul juridic al dreptului de uzufruct este alcătuit din atributele de posesie şi folosinţă, uzufructuarul având şi dreptul de a culege sau percepe, în proprietate, fructele bunului respectiv.
Proprietarul care a cedat uzufructul păstrează nuda proprietate, numindu-se nud proprietar.
Caracterele dreptului de uzufruct:
a) este un drept asupra bunului sau bunurilor aflate în proprietatea altuia.
b) este un drept real, fiind opozabil tuturor.
c) în aparenţă, dreptul uzufructuarului este asemănător dreptului unui chiriaş, dar deosebirile sunt majore.
d) uzufructul este un drept esenţialmente temporar.
e) este un drept inaccesibil.
Uzufructul asupra imobilelor şi ale accesoriilor acestora poate fi ipotecat, pe cale de consecinţă putând fi scos la vânzare silită.
Uzufructul se poate stabili pe tot felul de bunuri, mobile şi imobile.
Uzufructul are ca obiect, de regulă, numai bunuri neconsumptibile.
Uzufructul poate avea ca obiect unul sau mai multe bunuri individuale, determinate, ori o fracţiune dintr-o universalitate sau chiar o întreagă universalitate. De aceea, după caz, el este cu titlu particular, cu titlu universal sau universal.
Uzufructuarul cu titlu particular nu este ţinut niciodată de datoriile patrimoniului din care bunul obiect al dreptului de uzufruct face parte, în timp ce uzufructuarul universal sau cu titlu universal sunt sunt obligaţi să contribuie la pasivul succesoral.
Dreptul de uzufruct poate fi constituit numai asupra bunurilor de orice fel aflate în proprietate privată, adică în circuitul civil, indiferent de titular.
Uzufructul se dobândeşte prin voinţa omului (prin convenţie şi testament), la care se adaugă uzucapiunea.
Dreptul de uzufruct nu poate rezulta dintr-un partaj judiciar, deoarece instanţele nu pot, împotriva voinţei coproprietarilor, să decidă naşterea altor drepturi reale decât cele existente.
Uzufructuarului îi sunt recunoscute următoarele drepturi:
a) dreptul de a obţine posesia bunului şi de a o exercita paşnic şi nestingherit;
b) dreptul de a folosi bunul şi de a-i culege fructele în deplină proprietate, în limitele şi cu respectarea destinaţiei bunului;
c) uzufructuarul poate exercita drepturile sau atributele recunoscute numai lui în mod direct, personal şi nemijlocit, fie prin altul, pe temeiul unui contract de închiriere ori de arendă sau cedând exerciţiul fructului.
Uzufructuarul are următoarele obligaţii:
a) înainte de a intra în exerciţiul dreptului său, uzufructuarul are obligaţia de a proceda la inventarierea bunurilor mobile şi la constatarea stării materiale în care se află imobilele;
b) de a se folosi de lucru ca un bun proprietar;
c) de a face acte de conservare şi întreţinere a lucrului (reparaţii mici şi chiar unele reparaţii mari dacă facerea lor rezultă din lipsă de întreţinere, adică din neefectuarea reparaţiilor mici care cad în sarcina sa);
d) de a aduce la cunoştinţa proprietarului orice tulburare şi uzurpare a dreptului de proprietate;
e) de a suporta o parte din sarcinile lucrului care face obiectul uzufructului.
Drepturile nudului proprietar:
a) dreptul de a înstrăina bunul, dobânditorul fiind obligat să respecte dreptul de uzufruct până la stingerea lui;
b) dreptul de a greva bunul cu o ipotecă sau alte sarcini reale;
c) dreptul de a percepe în proprietate productele bunului, fără a împiedica sau limita exerciţiul dreptului de uzufruct de către uzufructuar;
d) dreptul de a exercita toate acţiunile prin care se apără dreptul de proprietate.
Obligaţiile nudului proprietar:
a) de a se abţine de la orice act juridic sau fapt manterial prin care ar împiedica sau tulbura pe uzufructuar în exerciţiul liber şi deplin al dreptului său;
b) de a-l despăgubi pe uzufructuar în cazul în care, prin fapta sa, a micşorat valoarea uzufructului;
c) de a efectua reparaţiile mari ale bunului;
d) de a-l garanta pe uzufructuar contra evicţiunii.
Stingerea uzufructului are loc:
a) prin moartea uzufructuarului;
b) prin expirarea termenului pe durata căruia a fost constituit;
c) prin consolidare sau întrunirea în aceeaşi persoană a calităţilor de proprietar şi de uzufructuar;
d) prin neexercitarea uzufructului timp de 30 de ani sau prescripţia extinctivă;
e) prin pieirea totală a bunului;
f) prin renunţarea uzufructuarului la dreptul său;
g) prin decăderea din dreptul de uzufruct, pronunţată de instanţa de judecată la cererea nudului proprietar;
h) prin rezoluţiunea sau nulitatea titlului prin care cel ce a constituit uzufructul a dobândit dreptul de proprietate;
i) prin prescripţia achizitivă, atunci când un terţ dobândeşte pe această cale dreptul de proprietate asupra bunului.
Bunul trebuie restituit de bună voie în starea în care uzufructuarul l-a primit.
3. Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie
Sunt varietăţi ale dreptului de uzufruct, care se particularizează prin aceea că titularul are recunoscute atributele de posesie şi folosinţă asupra bunului altuia, dar numai în limitele satisfacerii nevoilor lui şi ale membrilor familiei sale.
Atunci când dreptul de uz are ca obiect o casă de locuit sau o locuinţă se numeşte drept de abitaţie.
Sunt drepturi de uzufruct restrânse.
Dreptul de uz este acel drept real principal, esenţialmente temporar, dezmembrământ al dreptului de proprietate, care conferă titularului său atributele de posesie şi folosinţă asupra unui bun aflat în proprietatea altuia, dar numai în limitele necesare satisfacerii trebuinţelor lui şi ale familiei sale.
Fructele care depăşesc trebuinţele titularului dreptului şi ale familiei sale sunt inalienabile.
Dreptul de abitaţie este un drept de uz care are ca obiect o locuinţă. El conferă titularului său dreptul de a poseda şi folosi acea locuinţă proprietatea altei persoane, pentru satisfacerea trebuinţelor de locuit ale lui şi ale familiei sale.
I se aplică regulile de la uzufruct.
Dreptul de abitaţie este inalienabil, insesizabil şi nu poate fi închiriat.
4. Dreptul de servitute
Este un drept real principal derivat, perpetuu şi indivizibil, constituit asupra unui imobil, numit fond aservit sau dominat, pentru uzul şi utilitatea altui imobil, numit fond dominant, imobile care aparţin la proprietari diferiţi.
Caracteristici:
a) servitutea este un drept imobiliar;
b) servitutea este un drept perpetuu;
c) servitutea este indivizibilă
Clasificarea servituţilor:
a) după modul lor de exercitare, servituţile pot fi continue şi necontine;
b) după felul în care se manifestă, servituţile sunt aparente şi neaparente;
c) după obiectul lor, servituţile sunt: pozitive şi negative; urbane şi rurale.
d) după modul lor de constituire, servituţile sunt: naturale, legale şi stabilite prin fapta omului.
În accepţiunea proprie acestei noţiuni, sunt servituţi veritabile numai acelea care se stabilesc prin fapta omului, adică prin act juridic, uzucapiune şi prin destinaţia proprietarului.
Servituţile naturale şi servituţile legale sunt simple îngrădiri sau limitări normale ale atributelor, de regulă a celui de folosinţă, din conţinutul juridic al dreptului de proprietate. Servituţile naturale sunt în realitate tot servituţi legale, fiind de asemenea prevăzute de lege.
Acestea pot fi:
a) servituţi reciproce sau bilaterale
b) servituţi nereciproce sau unilaterale.
Servituţile reciproce sau bilaterale sunt acele îngrădiri sau limitări legale ale dreptului de proprietate prevăzute de lege în folosul şi, respectiv, sarcina a două imobile, fiecare fiind, în raport cu celălalt, în acelaşi timp, atât fond dominant, cât şi fond aservit sau dominat.
Dimpotrivă, servituţile nereciproce sau unilaterale sunt acelea care se stabilesc exclusiv în folosul unuia dintre imobile şi în sarcina celuilalt imobil, în aşă fel încât unul este numai fond dominant, iar altul numai fond aservit sau dominat.
A. Servituţile reciproce sau bilaterale
a) servitutea sau dreptul de grăniţuire;
b) servitutea distanţei plantaţiilor;
c) servitutea picăturilor din streaşină;
d) servitutea privind distanţa şi lucrările intermediare;
e) servitutea negativă de vedere.
B. Servituţile nereciproce sau unilaterale
a) servitutea de scurgere a apelor naturale;
b) servitutea izvoarelor;
c) servitutea de trecere sau a locului înfundat;
Servituţile stabilite prin fapta omului sunt singurele servituţi veritabile.
Servituţile propriu-zise pot fi stabilite în trei moduri:
a) prin titlu;
b) prin uzucapiune;
c) prin destinaţia proprietarului.
Prin titlu se înţelege un act juridic: contractul cu titlu oneros, contractul cu titlu gratuit, testamentul.
În principiu, orice servitute poate fi stabilită prin titlu.
Pot fi dobândite prin uzucapiune numai servituţile propriu-zise şi aparente.
Se constituie prin destinaţia proprietarului o servitute atunci când unul şi acelaşi proprietar a două imobile vecine stabileşte între ele o stare de fapt care ar fi o servitute dacă ar aparţine la proprietari diferiţi.
Pentru apărarea dreptului de servitute, titularul său are la dispoziţie o acţiune petitorie, numită confesorie de servitute.
5. Dreptul de superficie
Nu este reglementat direct şi expres în Codul civil.
Este acel drept real principal, dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra unui teren, care constă în dreptul de proprietate al unei persoane, numită superficiar, privitor la construcţiile, plantaţiile sau alte lucrări ce se află pe un teren proprietatea altuia, teren asupra căruia superficiarul are un drept de folosinţă, accesoriu dreptului de propriette asupra construcţiilor, plantaţiilor etc.
În sens strict, dreptul de superficie este antiteza instituţiei accesiunii imobiliare artificiale.
Dreptul de superficie este un dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra unui teren, dar apare doar în cazul construcţiilor, plantaţiilor ori a altor lucrări ridicate pe suprafaţa solului sau făcute în pământ.
Caractere juridice:
a) este un drept real imobiliar;
b) este un drept perpetuu;
c) este un drept imprescriptibil extinctiv.
Dreptul de superficie poate fi dobândit prin titlu, uzucapiune sau direct prin lege.
Teoretic, şi uzucapiunea de 30 de ani reglementată de codul civil poate duce la superficie numai că, într-un asemenea caz, posesorul preferă dobândirea a însuşi dreptului de proprietate asupra terenului.
Prin titlu înţelegem un act juridic, care poate fi: o convenţie, testamentul sau un act de concesiune.
Toate construcţiile ridicate în timpul căsătoriei pe terenul bun propriu al unuia dintre soţi sunt bunuri comune. Soţul neproprietar al terenului devine titularul unui drept de superficie.
Dreptul de superficie conferă titularului său atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie.
Dreptul de superficie este transmisibil prin acte juridice între vii sau pentru cauză de moarte, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. Poate fi grevat de sarcini reale.
Trimiteți un comentariu