Întrebări drept penal, partea generală I, 30
1. În ce ipoteze actele de pregătire pot fi sancţionate?
Răspuns:
Actele de pregătire pot reprezenta fapte licite sau pot constitui fapte prevăzute de legea penală. Actele de pregătire atrag răspunderea penală atunci când legiuitorul, printr-o dispoziţie expresă le asimilează tentativei şi le sancţionează, deci, ca acte de executare, respectiv atunci când ele sunt incriminate ca infracţiuni de sine stătătoare.
2. Cum se face delimitarea actelor de pregătire faţă de actele de executare?
Răspuns:
În demersul de delimitare a actelor de pregătire faţă de actele de executare trebuie pornit de la criteriul formal, care urmează apoi a fi completat cu elemente preluate din celelalte criterii. Acestea sunt criterii obligatorii, care exclud din sefera actelor de executare actele care:
a) nu se află în vecinătatea consumării (prin raportare la planul autorului);
b) constituie comportamente obişnuite sau forme de exercitare a unui drept.
La care se adaugă criteriile variabile, incidente de la caz la caz:
a) o anumită vecinătate temporală, în sensul că actul analizat este în mod necesar legat de acţiunea tipică, formând o unitate naturală cu aceasta;
b) introducerea autorului în sfera de protecţie a victimei sau o acţiune asupra obiectului protecţiei penale.
3. Cum se sancţionează tentativa?
Răspuns:
Legiuitorul român de la 1968, în condiţiile renunţării la orice clasificare legală a infracţiunilor, a optat pentru un sistem sancţionator unic în materia tentativei, bazat pe incriminarea limitată şi pe diversificarea pedepsei. Cu alte cuvinte, tentativa se sancţionează doar atunci când legea prevedere în mod explicit acest lucru iar pedeapsa se aplică în limite mai reduse faţă de cele prevăzute pentru infracţiunea consumată.
Tentativa se sancţionează cu pedeapsa cuprinsă între jumătatea minimului şi jumătatea maximului prevăzut de lege pentru infracţiunea consumată, fără ca minimul să fie mai mic decât minimul general al pedepsei.
4. Ce este desistarea?
Răspuns:
Desistarea presupune întreruperea voluntară a actului de execuţie. Dacă ne raportăm la formele tentativei, desistarea nu este de conceput decât în cazul tentativei întrerupte, căci în cazul tentativei perfecte nu se mai poate pune problema unei întreruperi a actului de executare, acesta fiind, prin definiţie, încheiat.
5. Care este diferenţa dintre consumarea şi epuizarea infracţiunii?
Răspuns:
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care sunt întrunite toate elementele constitutive ale acesteia, cu alte cuvinte atunci când se realizează o perfectă coincidenţă între fapta concret săvârşită de autor şi modelul-tip descris în norma de incriminare.
Consumarea infracţiunii nu trebuie confundată cu epuizarea ei. Aceasta deoarece, în anumite situaţii, deşi la momentul consumării fapta corespunde modelului-tip creat de legiuitor, ea nu şi-a dobândit încă fizionomia definitivă. Uneori, după momentul consumării se pot produce noi urmări, fie prin amplificarea urmării iniţiale, fie prin continuarea activităţii.
Răspuns:
Actele de pregătire pot reprezenta fapte licite sau pot constitui fapte prevăzute de legea penală. Actele de pregătire atrag răspunderea penală atunci când legiuitorul, printr-o dispoziţie expresă le asimilează tentativei şi le sancţionează, deci, ca acte de executare, respectiv atunci când ele sunt incriminate ca infracţiuni de sine stătătoare.
2. Cum se face delimitarea actelor de pregătire faţă de actele de executare?
Răspuns:
În demersul de delimitare a actelor de pregătire faţă de actele de executare trebuie pornit de la criteriul formal, care urmează apoi a fi completat cu elemente preluate din celelalte criterii. Acestea sunt criterii obligatorii, care exclud din sefera actelor de executare actele care:
a) nu se află în vecinătatea consumării (prin raportare la planul autorului);
b) constituie comportamente obişnuite sau forme de exercitare a unui drept.
La care se adaugă criteriile variabile, incidente de la caz la caz:
a) o anumită vecinătate temporală, în sensul că actul analizat este în mod necesar legat de acţiunea tipică, formând o unitate naturală cu aceasta;
b) introducerea autorului în sfera de protecţie a victimei sau o acţiune asupra obiectului protecţiei penale.
3. Cum se sancţionează tentativa?
Răspuns:
Legiuitorul român de la 1968, în condiţiile renunţării la orice clasificare legală a infracţiunilor, a optat pentru un sistem sancţionator unic în materia tentativei, bazat pe incriminarea limitată şi pe diversificarea pedepsei. Cu alte cuvinte, tentativa se sancţionează doar atunci când legea prevedere în mod explicit acest lucru iar pedeapsa se aplică în limite mai reduse faţă de cele prevăzute pentru infracţiunea consumată.
Tentativa se sancţionează cu pedeapsa cuprinsă între jumătatea minimului şi jumătatea maximului prevăzut de lege pentru infracţiunea consumată, fără ca minimul să fie mai mic decât minimul general al pedepsei.
4. Ce este desistarea?
Răspuns:
Desistarea presupune întreruperea voluntară a actului de execuţie. Dacă ne raportăm la formele tentativei, desistarea nu este de conceput decât în cazul tentativei întrerupte, căci în cazul tentativei perfecte nu se mai poate pune problema unei întreruperi a actului de executare, acesta fiind, prin definiţie, încheiat.
5. Care este diferenţa dintre consumarea şi epuizarea infracţiunii?
Răspuns:
Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care sunt întrunite toate elementele constitutive ale acesteia, cu alte cuvinte atunci când se realizează o perfectă coincidenţă între fapta concret săvârşită de autor şi modelul-tip descris în norma de incriminare.
Consumarea infracţiunii nu trebuie confundată cu epuizarea ei. Aceasta deoarece, în anumite situaţii, deşi la momentul consumării fapta corespunde modelului-tip creat de legiuitor, ea nu şi-a dobândit încă fizionomia definitivă. Uneori, după momentul consumării se pot produce noi urmări, fie prin amplificarea urmării iniţiale, fie prin continuarea activităţii.
Trimiteți un comentariu