Liviu Pop şi Liviu-Marius Harosa, Drept civil. Drepturile reale principale II (note de lectura)
Capitolul II. Posesia şi efectele sale
1. Noţiunea şi elementele posesiei
Def. Posesia poate fi definită ca fiind o stare de fapt generatoare de efecte juridice care constă în stăpânirea materială sau exercitarea unei puteri de fapt, de către o persoană asupra unui bun, cu intenţia şi voinţa de a se comporta, faţă de toţi ceilalţi, ca proprietar sau titular al altui drept real.
Elementele constitutive ale posesie sunt: unul material (corpus) şi altul psihologic intenţional (animus).
Elementul material constă în totalitatea faptelor materiale de stăpânire, transformare şi folosinţă exercitate direct asupra lucrului.
Elementul intenţional constă în intenţia sau voinţa celui care posedă de a exercita stăpânirea lucrului pentru sine, adică sub nume de proprietar ori în calitate de titular al unui alt drept real.
Atât detentorul precar cât şi posesorul exercită, deopotrivă, o putere fizică asupra unui lucru, fiecare având elementul corpus. În schimb, detentorul precar se deosebeşte de posesor, sub aspectul elementului psihologic, deoarece el nu deţine lucrul cu intenţia de a se comporta ca proprietar sau titular al unui alt drept real, ci animus detinendi.
Detenţia, prin opoziţie cu posesia, nu este o stare de fapt, ci o stare de drept sau o situaţie juridică bine definită. Ea rezultă întotdeauna dintr-un titlu -convenţional, legal sau judiciar – în temeiul căruia detentorul este îndreptăţit să exercite puterea asupra unui lucru.
Specificul detenţiei precare constă în faptul că stăpânirea lucrului este lipsită de elementul intenţional, psihologic al posesiei.
Posesia este un fapt al cărui izvor poate fi un titlu sau un fapt juridic.
În ceea ce priveşte efectele detenţiei precare, aceasta poate fi apărată atât prin acţiuni posesorii, cât şi prin acţiuni derivând din actul juridic constitutiv al detenţiei. Detentorului precar îi este însă prohibit efectul achizitiv al posesiei.
În mod normal, detenţia precară nu poate fi intervertită în posesie. Se cunosc 4 excepţii:
a) când deţinătorul unui bun dobândeşte cu bună credinţă, de la o terţă persoană, alta decât adevăratul proprietar, un titlu translativ de proprietate cu privire la acest bun;
b) când deţinătorul bunului neagă, prin acte de rezistenţă, existenţa raportului obligaţional în temeiul căreia era obligat a stăpâni bunul pentru altul şi nu pentru sine;
c) când deţinătorul strămută posesia bunului printr-un act cu titlu particular translativ de proprietate, la altul care este de bună-credinţă;
d) când deţinătorul transmite posesia la altul printr-un act cu titlu universal, dacă succesorul universal este de bună-credinţă.
2. Dobândirea şi pierderea posesiei
Posesia se dobândeşte prin întrunirea cumulată a celor două elemente: corpus şi animus. Dovedirea existenţei ei revine la dovedirea existenţei celor două elemente. Elementul material se dovedeşte prin orice mijloc de probă. Elementul psihologic beneficiază de o prezumţie legală.
Posesia se pierde prin dispariţia celor două elemente ale sale, ceea ce are loc în caz de înstrăinare a posesiei sau în caz de abandon, când posesorul părăseşte bunul cu intenţia de a renunţa la posesia lui.
3. Calităţile şi viciile posesiei
Ca să fie utilă, posesia trebuie să fie:
a) continuă
b) netulburată
c) publică
d) neechivocă.
Viciile posesiei sunt reversul calităţilor:
a) discontinuă
b) violentă
c) clandestină
d) echivocă.
4. Efectele posesiei
Sunt:
a) posesia creează o prezumţie de proprietate în favoarea posesorului;
b) posesorul de bună credinţă a unui bun frugifer dobândeşte în proprietate fructele bunului pe care îl posedă;
c) posesia imobiliară este apărată prin acţiunile posesorii;
d) uzucapiunea sau prescripţia achizitivă.
Orice posesor al unui bun este în aparenţă proprietarul său. Prezumţia de proprietate încetează să opereze în toate situaţiile în care se face dovada că posesorul este de rea-credinţă.
Posesorul de bună-credinţă dobândeşte în proprietate fructele produse de bunul pe care-l posedă. Posesorul încetează de a fi cu bună-credinţă din momentul în care aceste vicii îi sunt cunoscute.
Posesia de bună-credinţă nu poate paraliza acţiunea în revendicare a dreptului de proprietate publică, care este absolut imprescriptibilă.
Apărarea posesiei prin acţiuni posesorii
Acţiunile posesorii sunt acele acţiuni în justiţie prin care posesorul urmăreşte să-şi apere posesia împotriva oricăror tulburări sau să redobândească posesia atunci când a pierdut-o.
Posesia, fiind o stare de fapt, este foarte uşor de dovedit prin orice mijloc de probă.
Apărarea posesiei împotriva oricărei tulburări, chiar din partea adevăratului proprietar, se justifică şi prin aceea că într-o ordine juridică ca a noastră niciunei persoane nu-i este permis, indiferent de motive, să-şi facă dreptate singură.
Acţiunile posesorii sunt acţiuni reale şi imobiliare.
Există două acţiuni posesorii:
a) acţiunea posesorie generală (sau acţiunea în complângere)
b) acţiunea posesorie specială (sau acţiunea în reintegrare).
Acţiunea posesorie generală sau în complângere poate fi denumită de drept comun, deoarece este folosită pentru a face să înceteze orice tulburare a posesiei, cu excepţia cazului când posesorul este deposedat prin violenţă.
Pentru a o putea formula, posesorul trebuie să probeze îndeplinirea a trei condiţii:
a) să nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare;
b) reclamantul să fi posedat bunul del puţin un an înainte de data tulburării sau deposedării;
c) posesia reclamantului să fie utilă (neviciată).
Acţiunea posesorie specială sau în reintegrare poate fi utilizată pentru apărarea posesiei numai atunci când tulburarea sau deposedarea are loc prin violenţă.
Faptele care justifică introducerea acţiunii în reintegrare sunt:
a) acte de ocupare a unui imobil fără permisiunea posesorului;
b) acte de obstrucţie, prin care o persoană îl împiedică pe posesor să stăpânească imobilul;
c) acte de distrugere.
Acţiunile posesorii se exercită de către posesorul unui bun imobil. Ele pot fi introduse, de regulă, şi de către detentorii precari. Sunt utilizate şi de către proprietari.
1. Noţiunea şi elementele posesiei
Def. Posesia poate fi definită ca fiind o stare de fapt generatoare de efecte juridice care constă în stăpânirea materială sau exercitarea unei puteri de fapt, de către o persoană asupra unui bun, cu intenţia şi voinţa de a se comporta, faţă de toţi ceilalţi, ca proprietar sau titular al altui drept real.
Elementele constitutive ale posesie sunt: unul material (corpus) şi altul psihologic intenţional (animus).
Elementul material constă în totalitatea faptelor materiale de stăpânire, transformare şi folosinţă exercitate direct asupra lucrului.
Elementul intenţional constă în intenţia sau voinţa celui care posedă de a exercita stăpânirea lucrului pentru sine, adică sub nume de proprietar ori în calitate de titular al unui alt drept real.
Atât detentorul precar cât şi posesorul exercită, deopotrivă, o putere fizică asupra unui lucru, fiecare având elementul corpus. În schimb, detentorul precar se deosebeşte de posesor, sub aspectul elementului psihologic, deoarece el nu deţine lucrul cu intenţia de a se comporta ca proprietar sau titular al unui alt drept real, ci animus detinendi.
Detenţia, prin opoziţie cu posesia, nu este o stare de fapt, ci o stare de drept sau o situaţie juridică bine definită. Ea rezultă întotdeauna dintr-un titlu -convenţional, legal sau judiciar – în temeiul căruia detentorul este îndreptăţit să exercite puterea asupra unui lucru.
Specificul detenţiei precare constă în faptul că stăpânirea lucrului este lipsită de elementul intenţional, psihologic al posesiei.
Posesia este un fapt al cărui izvor poate fi un titlu sau un fapt juridic.
În ceea ce priveşte efectele detenţiei precare, aceasta poate fi apărată atât prin acţiuni posesorii, cât şi prin acţiuni derivând din actul juridic constitutiv al detenţiei. Detentorului precar îi este însă prohibit efectul achizitiv al posesiei.
În mod normal, detenţia precară nu poate fi intervertită în posesie. Se cunosc 4 excepţii:
a) când deţinătorul unui bun dobândeşte cu bună credinţă, de la o terţă persoană, alta decât adevăratul proprietar, un titlu translativ de proprietate cu privire la acest bun;
b) când deţinătorul bunului neagă, prin acte de rezistenţă, existenţa raportului obligaţional în temeiul căreia era obligat a stăpâni bunul pentru altul şi nu pentru sine;
c) când deţinătorul strămută posesia bunului printr-un act cu titlu particular translativ de proprietate, la altul care este de bună-credinţă;
d) când deţinătorul transmite posesia la altul printr-un act cu titlu universal, dacă succesorul universal este de bună-credinţă.
2. Dobândirea şi pierderea posesiei
Posesia se dobândeşte prin întrunirea cumulată a celor două elemente: corpus şi animus. Dovedirea existenţei ei revine la dovedirea existenţei celor două elemente. Elementul material se dovedeşte prin orice mijloc de probă. Elementul psihologic beneficiază de o prezumţie legală.
Posesia se pierde prin dispariţia celor două elemente ale sale, ceea ce are loc în caz de înstrăinare a posesiei sau în caz de abandon, când posesorul părăseşte bunul cu intenţia de a renunţa la posesia lui.
3. Calităţile şi viciile posesiei
Ca să fie utilă, posesia trebuie să fie:
a) continuă
b) netulburată
c) publică
d) neechivocă.
Viciile posesiei sunt reversul calităţilor:
a) discontinuă
b) violentă
c) clandestină
d) echivocă.
4. Efectele posesiei
Sunt:
a) posesia creează o prezumţie de proprietate în favoarea posesorului;
b) posesorul de bună credinţă a unui bun frugifer dobândeşte în proprietate fructele bunului pe care îl posedă;
c) posesia imobiliară este apărată prin acţiunile posesorii;
d) uzucapiunea sau prescripţia achizitivă.
Orice posesor al unui bun este în aparenţă proprietarul său. Prezumţia de proprietate încetează să opereze în toate situaţiile în care se face dovada că posesorul este de rea-credinţă.
Posesorul de bună-credinţă dobândeşte în proprietate fructele produse de bunul pe care-l posedă. Posesorul încetează de a fi cu bună-credinţă din momentul în care aceste vicii îi sunt cunoscute.
Posesia de bună-credinţă nu poate paraliza acţiunea în revendicare a dreptului de proprietate publică, care este absolut imprescriptibilă.
Apărarea posesiei prin acţiuni posesorii
Acţiunile posesorii sunt acele acţiuni în justiţie prin care posesorul urmăreşte să-şi apere posesia împotriva oricăror tulburări sau să redobândească posesia atunci când a pierdut-o.
Posesia, fiind o stare de fapt, este foarte uşor de dovedit prin orice mijloc de probă.
Apărarea posesiei împotriva oricărei tulburări, chiar din partea adevăratului proprietar, se justifică şi prin aceea că într-o ordine juridică ca a noastră niciunei persoane nu-i este permis, indiferent de motive, să-şi facă dreptate singură.
Acţiunile posesorii sunt acţiuni reale şi imobiliare.
Există două acţiuni posesorii:
a) acţiunea posesorie generală (sau acţiunea în complângere)
b) acţiunea posesorie specială (sau acţiunea în reintegrare).
Acţiunea posesorie generală sau în complângere poate fi denumită de drept comun, deoarece este folosită pentru a face să înceteze orice tulburare a posesiei, cu excepţia cazului când posesorul este deposedat prin violenţă.
Pentru a o putea formula, posesorul trebuie să probeze îndeplinirea a trei condiţii:
a) să nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare;
b) reclamantul să fi posedat bunul del puţin un an înainte de data tulburării sau deposedării;
c) posesia reclamantului să fie utilă (neviciată).
Acţiunea posesorie specială sau în reintegrare poate fi utilizată pentru apărarea posesiei numai atunci când tulburarea sau deposedarea are loc prin violenţă.
Faptele care justifică introducerea acţiunii în reintegrare sunt:
a) acte de ocupare a unui imobil fără permisiunea posesorului;
b) acte de obstrucţie, prin care o persoană îl împiedică pe posesor să stăpânească imobilul;
c) acte de distrugere.
Acţiunile posesorii se exercită de către posesorul unui bun imobil. Ele pot fi introduse, de regulă, şi de către detentorii precari. Sunt utilizate şi de către proprietari.
Trimiteți un comentariu