Liviu Pop şi Liviu-Marius Harosa, Drept civil. Drepturile reale principale IV (note de lectura)
Capitolul IV. Dreptul de proprietate publică
Secţiunea I. Reglementare. Titulari. Definiţie. Caractere. Determinarea domeniului public
1. Reglementări. Titulari
Bunurile care alcătuiesc obiectul exclusiv al dreptului de proprietate publică sunt: bogaţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică.
Proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.
2. Definiţia şi caracterele dreptului de proprietate publică
Dreptul de proprietate publică este dreptul de proprietate al statului şi unităţilor administrativ-teritoriale asupra bunurilor din domeniul public, care se exercită în regim de drept public, fiind alienabil, imprescriptibil şi insesizabil.
Prin caracterul inalienabil al dreptului de proprietate publică se înţelege că bunurile care fac obiectul său sunt scoase din circuitul civil general, adică nu pot fi înstrăinate pe cale voluntară, prin acte juridice civile şi nici pe cale forţată, prin expropriere.
Este interzisă chiar şi dezmembrarea dreptului de proprietate prin constituirea de drepturi reale derivate cum sunt: uzufructul, uzul, abitaţia, servituţile şi superficia.
Aceste bunuri nu pot fi gajate sau ipotecate.
Bunurile proprietate publică, în principiu, nu pot face obiectul privatizării.
Dreptul de proprietate publică este imprescriptibil extinctiv, cât şi achizitiv.
Fiind alienabile, bunurile aflate în proprietatea publică sunt şi insesizabile, în sensul că nu pot fi urmărite de creditorii proprietarului sau ai persoanelor care le posedă cu orice titlu.
3. Domeniul public. Noţiune. Determinarea bunurilor care sunt obiecte ale dreptului de proprietate publică
Prin domeniul public, lato sensu, înţelegem toate bunurile care sunt obiecte ale dreptului de proprietate publică, precum şi bunurile proprietate privată care prin natura lor ori în temeiul unei dispoziţii exprese a legii, trebuie păstrate şi transmise generaţiilor viitoare, reprezentând valori destinate uzului public sau folosirii lor în interes public.
Prin domeniul public, stricto sensu, înţelegem numai bunurile care sunt obiecte ale dreptului de proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale. La aceste bunuri se mai adaugă şi serviciile publice.
Bunurile de “uz public” sunt acele bunuri care prin natura lor sunt de folosinţă generală. (ex: pieţe, poduri, drumuri, grupuri statuare, monumente publice etc.)
Bunurile de “interes public” sunt acele bunuri care prin natura lor sunt destinate a fi folosite sau exploatate în cadrul unui serviciu public, pentru desfăşurarea unor activităţi care interesează întreaga societate sau o anumită colectivitate, fără a avea acces la folosinţa lor concretă şi nemijlocită orice persoană sau toate persoanele. (ex: dotările tehnico-edilitare, clădirile şcolilor şi spitalelor, teatrele, muzeele satului etc.)
Sfera obiectului dreptului de proprietate publică poate suferi modificări prin lărgirea sau restrângerea ei.
Secţiunea a II-a. Exercitarea dreptului de proprietate publică
1. Organizarea exercitării dreptului de proprietate publică
Autorităţile centrale ale puterii executive, autorităţile publice judeţene şi locale, acţionează exclusiv în calitatea lor de autorităţi publice, adică subiecte de drept administrativ sau public. Aşadar, respectivele autorităţi nu participă la această activitate în calitate de subiecte de drept civil.
În vederea exercitării prin altul a dreptului de proprietate publică, marea majoritate a bunurilor proprietate publică sunt încredinţate, prin acte de putere sau prin norme juridice, unor persoane juridice înfiinţate în acest scop, tot prin acte de putere. Unele bunuri sunt atribuite prin contract, persoanelor juridice de drept privat şi persoanelor fizice. Alteori sunt încredinţate spre folosinţă persoanelor juridice fără scop lucrativ sau închiriate.
Bunurile proprietate publică pot fi date în administrare, în concesiune, folosinţă gratuită şi închiriate.
Aşadar, asupra bunurilor proprietate publică se pot constitui trei drepturi reale principale derivate:
a) dreptul de administrare al regiilor autonome sau instituţiilor publice;
b) dreptul de concesiune;
c) dreptul de folosinţă asupra unor bunuri imobile.
2. Dreptul de administrare al regiilor autonome şi instituţiilor publice asupra bunurilor proprietate publică
Bunurile din domeniul public pot fi date, după caz, în administrarea regiilor autonome, a prefecturilor, a autorităţilor publice centrale şi locale, a altor instituţii publice de interes naţional, judeţean şi local.
Regiile autonome sunt întreprinderi ale statului sau, după caz, judeţului ori municipiului, fiind persoane juridice de natură mixtă, de drept public şi de drept privat.
Instituţiile publice sunt persoane juridice înfiinţate prin acte de putere ale autorităţilor publice centrale sau locale în scopul realizării unor activităţi fără caracter comercial sau pentru îndeplinirea unui serviciu public nepatrimonial.
Instituţiile publice sunt dotate şi cu bunuri, mai ales imobile, aflate în proprietatea publică.
Dreptul de administrare este un drept real principal derivat din dreptul de proprietate publică. Dreptul de proprietate publică poate fi exercitat practic, de regulă, prin regiile autonome şi instituţiile publice, numai pe temeiul dreptului de administrare.
Dreptul real de administrare este inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil.
Dreptul juridic de administrare are trei caracteristici:
a) posesia
b) folosinţa
c) dispoziţia
Atributul de posesie din conţinutul oricărui drept real este format din două elemente: corpus – stăpânirea materială a bunului – şi animus – intenţia sau voinţa titularului dreptului de a stăpâni bunul pentru sine şi de a se comporta faţă de toţi ceilalţi ca titular al acelui drept real.
Atributul de folosinţă conferă titularului dreptului de administrare posibilitatea şi obligaţia de a utiliza bunurile proprietate publică în scopul îndeplinirii obiectului său de activitate.
Dreptul de administrare nu poate conferi titularului său mai multe atribute decât are proprietarul. Dreptul de proprietate publică este inalienabil. Urmează că şi dreptul de administrare este, în principiu, inalienabil, inclusiv nedezmembrabil.
3. Dreptul de concesiune asupra bunurilor proprietate publică
Concesiunea este de trei feluri:
a) concesiunea de bunuri
b) concesiunea de servicii publice
c) concesiunea de activităţi economice
A. Concesiunea de bunuri
Pot fi concesionate bunuri proprietate publică ori privată a statului.
B. Concesiunea de servicii publice
În sens material sau funcţional, prin serviciu public se înţeleg activităţile care se îndeplinesc în vederea satisfacerii unui interes public.
C. Concesiunea de activităţi economice
Pot fi obiect al concesionării unele activităţi economice care sunt declarate, prin lege, de interes naţional sau local.
Prin contractul de concesiune o parte, numită concedent, transmite pentru o perioadă determinată, de cel mult 49 de ani, celeilalte părţi, numită concesionar, dreptul şi obligaţia de exploatare a unui bun, pe riscul şi pe răspunderea sa, în schimbul unei redevenţe.
Contractul de concesiune este un contract administrativ.
Contractul de concesiune este un contract solemn, forma scrisă fiind obligatorie sub sancţiunea nulităţii absolute, sinalagmatic, oneros, comutativ, cu executare succesivă şi intuitu personae, subconcesionarea fiind interzisă.
Asupra bunurilor aflate în concesiune, concesionarul are un drept real principal, derivat din dreptul de proprietate publică.
Dreptul de concesiune este opozabil tuturor, cu excepţia proprietarului.
Dreptul de concesiune nu dezmembrează dreptul de proprietate publică.
Titularul dreptului real de concesiune are recunoscute atributele de posesie şi folosinţă asupra bunurilor respective, inclusiv dreptul de a culege sau percepe în proprietate fructele produse de acestea. Poate avea recunoscut şi atributul de dispoziţie materială asupra bunurilor, cum ar fi dobândirea în proprietate a productelor.
4. Dreptul real de folosinţă asupra unor bunuri din domeniul public
Statul şi unităţile administrativ-teritoriale pot da imobile din patrimoniul lor, în folosinţă gratuită, pe termen limitat, persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfăşoară activitate de binefacere sau de utilitate publică ori serviciilor publice.
Dreptul de folosinţă este acel drept real principal, esenţialmente temporar, asupra unor bunuri imobile proprietate publică, constituit prin acte administrative individuale, cu titlu gratuit, în favoarea unor persoane juridice fără scop lucrativ.
Dreptul de folosinţă are următoarele caractere:
a) este un drept real principal derivat din dreptul de proprietate publică;
b) este un drept real intuitu personae;
c) este un drept real imobiliar;
d) este un drept cu titlu gratuit;
e) este un drept revocabil;
f) este un drept esenţialmente temporar.
Secţiunea I. Reglementare. Titulari. Definiţie. Caractere. Determinarea domeniului public
1. Reglementări. Titulari
Bunurile care alcătuiesc obiectul exclusiv al dreptului de proprietate publică sunt: bogaţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică.
Proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.
2. Definiţia şi caracterele dreptului de proprietate publică
Dreptul de proprietate publică este dreptul de proprietate al statului şi unităţilor administrativ-teritoriale asupra bunurilor din domeniul public, care se exercită în regim de drept public, fiind alienabil, imprescriptibil şi insesizabil.
Prin caracterul inalienabil al dreptului de proprietate publică se înţelege că bunurile care fac obiectul său sunt scoase din circuitul civil general, adică nu pot fi înstrăinate pe cale voluntară, prin acte juridice civile şi nici pe cale forţată, prin expropriere.
Este interzisă chiar şi dezmembrarea dreptului de proprietate prin constituirea de drepturi reale derivate cum sunt: uzufructul, uzul, abitaţia, servituţile şi superficia.
Aceste bunuri nu pot fi gajate sau ipotecate.
Bunurile proprietate publică, în principiu, nu pot face obiectul privatizării.
Dreptul de proprietate publică este imprescriptibil extinctiv, cât şi achizitiv.
Fiind alienabile, bunurile aflate în proprietatea publică sunt şi insesizabile, în sensul că nu pot fi urmărite de creditorii proprietarului sau ai persoanelor care le posedă cu orice titlu.
3. Domeniul public. Noţiune. Determinarea bunurilor care sunt obiecte ale dreptului de proprietate publică
Prin domeniul public, lato sensu, înţelegem toate bunurile care sunt obiecte ale dreptului de proprietate publică, precum şi bunurile proprietate privată care prin natura lor ori în temeiul unei dispoziţii exprese a legii, trebuie păstrate şi transmise generaţiilor viitoare, reprezentând valori destinate uzului public sau folosirii lor în interes public.
Prin domeniul public, stricto sensu, înţelegem numai bunurile care sunt obiecte ale dreptului de proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale. La aceste bunuri se mai adaugă şi serviciile publice.
Bunurile de “uz public” sunt acele bunuri care prin natura lor sunt de folosinţă generală. (ex: pieţe, poduri, drumuri, grupuri statuare, monumente publice etc.)
Bunurile de “interes public” sunt acele bunuri care prin natura lor sunt destinate a fi folosite sau exploatate în cadrul unui serviciu public, pentru desfăşurarea unor activităţi care interesează întreaga societate sau o anumită colectivitate, fără a avea acces la folosinţa lor concretă şi nemijlocită orice persoană sau toate persoanele. (ex: dotările tehnico-edilitare, clădirile şcolilor şi spitalelor, teatrele, muzeele satului etc.)
Sfera obiectului dreptului de proprietate publică poate suferi modificări prin lărgirea sau restrângerea ei.
Secţiunea a II-a. Exercitarea dreptului de proprietate publică
1. Organizarea exercitării dreptului de proprietate publică
Autorităţile centrale ale puterii executive, autorităţile publice judeţene şi locale, acţionează exclusiv în calitatea lor de autorităţi publice, adică subiecte de drept administrativ sau public. Aşadar, respectivele autorităţi nu participă la această activitate în calitate de subiecte de drept civil.
În vederea exercitării prin altul a dreptului de proprietate publică, marea majoritate a bunurilor proprietate publică sunt încredinţate, prin acte de putere sau prin norme juridice, unor persoane juridice înfiinţate în acest scop, tot prin acte de putere. Unele bunuri sunt atribuite prin contract, persoanelor juridice de drept privat şi persoanelor fizice. Alteori sunt încredinţate spre folosinţă persoanelor juridice fără scop lucrativ sau închiriate.
Bunurile proprietate publică pot fi date în administrare, în concesiune, folosinţă gratuită şi închiriate.
Aşadar, asupra bunurilor proprietate publică se pot constitui trei drepturi reale principale derivate:
a) dreptul de administrare al regiilor autonome sau instituţiilor publice;
b) dreptul de concesiune;
c) dreptul de folosinţă asupra unor bunuri imobile.
2. Dreptul de administrare al regiilor autonome şi instituţiilor publice asupra bunurilor proprietate publică
Bunurile din domeniul public pot fi date, după caz, în administrarea regiilor autonome, a prefecturilor, a autorităţilor publice centrale şi locale, a altor instituţii publice de interes naţional, judeţean şi local.
Regiile autonome sunt întreprinderi ale statului sau, după caz, judeţului ori municipiului, fiind persoane juridice de natură mixtă, de drept public şi de drept privat.
Instituţiile publice sunt persoane juridice înfiinţate prin acte de putere ale autorităţilor publice centrale sau locale în scopul realizării unor activităţi fără caracter comercial sau pentru îndeplinirea unui serviciu public nepatrimonial.
Instituţiile publice sunt dotate şi cu bunuri, mai ales imobile, aflate în proprietatea publică.
Dreptul de administrare este un drept real principal derivat din dreptul de proprietate publică. Dreptul de proprietate publică poate fi exercitat practic, de regulă, prin regiile autonome şi instituţiile publice, numai pe temeiul dreptului de administrare.
Dreptul real de administrare este inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil.
Dreptul juridic de administrare are trei caracteristici:
a) posesia
b) folosinţa
c) dispoziţia
Atributul de posesie din conţinutul oricărui drept real este format din două elemente: corpus – stăpânirea materială a bunului – şi animus – intenţia sau voinţa titularului dreptului de a stăpâni bunul pentru sine şi de a se comporta faţă de toţi ceilalţi ca titular al acelui drept real.
Atributul de folosinţă conferă titularului dreptului de administrare posibilitatea şi obligaţia de a utiliza bunurile proprietate publică în scopul îndeplinirii obiectului său de activitate.
Dreptul de administrare nu poate conferi titularului său mai multe atribute decât are proprietarul. Dreptul de proprietate publică este inalienabil. Urmează că şi dreptul de administrare este, în principiu, inalienabil, inclusiv nedezmembrabil.
3. Dreptul de concesiune asupra bunurilor proprietate publică
Concesiunea este de trei feluri:
a) concesiunea de bunuri
b) concesiunea de servicii publice
c) concesiunea de activităţi economice
A. Concesiunea de bunuri
Pot fi concesionate bunuri proprietate publică ori privată a statului.
B. Concesiunea de servicii publice
În sens material sau funcţional, prin serviciu public se înţeleg activităţile care se îndeplinesc în vederea satisfacerii unui interes public.
C. Concesiunea de activităţi economice
Pot fi obiect al concesionării unele activităţi economice care sunt declarate, prin lege, de interes naţional sau local.
Prin contractul de concesiune o parte, numită concedent, transmite pentru o perioadă determinată, de cel mult 49 de ani, celeilalte părţi, numită concesionar, dreptul şi obligaţia de exploatare a unui bun, pe riscul şi pe răspunderea sa, în schimbul unei redevenţe.
Contractul de concesiune este un contract administrativ.
Contractul de concesiune este un contract solemn, forma scrisă fiind obligatorie sub sancţiunea nulităţii absolute, sinalagmatic, oneros, comutativ, cu executare succesivă şi intuitu personae, subconcesionarea fiind interzisă.
Asupra bunurilor aflate în concesiune, concesionarul are un drept real principal, derivat din dreptul de proprietate publică.
Dreptul de concesiune este opozabil tuturor, cu excepţia proprietarului.
Dreptul de concesiune nu dezmembrează dreptul de proprietate publică.
Titularul dreptului real de concesiune are recunoscute atributele de posesie şi folosinţă asupra bunurilor respective, inclusiv dreptul de a culege sau percepe în proprietate fructele produse de acestea. Poate avea recunoscut şi atributul de dispoziţie materială asupra bunurilor, cum ar fi dobândirea în proprietate a productelor.
4. Dreptul real de folosinţă asupra unor bunuri din domeniul public
Statul şi unităţile administrativ-teritoriale pot da imobile din patrimoniul lor, în folosinţă gratuită, pe termen limitat, persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfăşoară activitate de binefacere sau de utilitate publică ori serviciilor publice.
Dreptul de folosinţă este acel drept real principal, esenţialmente temporar, asupra unor bunuri imobile proprietate publică, constituit prin acte administrative individuale, cu titlu gratuit, în favoarea unor persoane juridice fără scop lucrativ.
Dreptul de folosinţă are următoarele caractere:
a) este un drept real principal derivat din dreptul de proprietate publică;
b) este un drept real intuitu personae;
c) este un drept real imobiliar;
d) este un drept cu titlu gratuit;
e) este un drept revocabil;
f) este un drept esenţialmente temporar.
Trimiteți un comentariu