Drept penal, speţa 1

În fapt s-a reţinut că în 1999 inculpatul X, cetăţean marocan rezident în România, a comis în Franţa o infracţiune de înşelăciune împotriva unui cetăţean spaniol după care s-a întors în România. La două săptămâni după comiterea faptei, autorităţile române au aprobat cererea inculpatului, formulată cu un an în urmă, de acordare a cetăţeniei române. Câteva zile mai târziu, X s-a deplasat în Maroc, unde a renunţat la cetăţenia marocană. Au formulat cereri de extrădare România, Maroc, Spania şi Franţa către autorităţile engleze, unde se găseşte inculpatul actualmente. Arătaţi care sunt temeiurile pe baza cărora îşi pot întemeia cererile cele 4 state, precum şi cărui stat îi va fi acordată extrădarea, presupunând că legislaţia din toate statele străine este similară celei române.

Soluţie propusă:

România nu poate să-şi formuleze cererea de extrădare pe baza principiului personalităţii, pentru că la data comiterii infracţiunii de înşelăciune X nu era încă cetăţean român. Totuşi, se poate prevala de principiul universalităţii.

Marocul nu poate invoca nici el principiul personalităţii, pentru că deşi la data comiterii infracţiunii X era cetăţean marocan, obţinând cetăţenia română înainte de pronunţarea unei sentinţe judecătoreşti definitive acest temei dispare. Rămâne şi în acest caz posibilitatea recurgerii la principiul universalităţii.

Dat fiind faptul că subiectul pasiv este cetăţean spaniol, principiul realităţii intră în apanajul Spaniei.

Franţa face apel la cel mai pregnant argument, principiul teritorialităţii, dat fiind faptul că infracţiunea are loc pe teritoriul francez, şi obţine extrădarea inculpatului.

Întrebări de control (7) – psihologie judiciară

1. Precizaţi cauzele suicidului.

Răspuns:

Suicidul este forma culminantă a forţei agresive acumulate în interior care se orientează spre persoana care a produs-o (autoagresivitate). Cel care se sinucide o face din cauza cuiva sau ceva, cu care nu a reuşit să comunice. Cauzele sinuciderii sunt biopsiholociale.

2. Motivaţi conduitele autoagresive la adolescenţi.

Răspuns:

Frecvenţa sinuciderii cunoaşte o curbă ascendentă de la vârsta de 14-15 ani până la vârsta de 50 de ani, cu două creşteri foarte accentuate: la adolescenţă şi la vârsta a treia. Reiese că cei mai expuşi la acest risc sunt cei foarte tineri şi cei bătrâni.

Sindromul presuicidar la adolescenţi se manifestă prin:
a) depresie;
b) anxietate;
c) agitaţie;
d) perturbări ale somnului;
e) manifestări psihosomatice;
f) pierdere a umorului;
g) pierdere a performanţelor şcolare;
h) pierdere a iniţiativelor;
i) pierdere a preţuirii de sine.

3. Care sunt măsurile de protecţia împotriva victimizării?

Răspuns:

Măsurile de protecţie împotriva victimizării vizează consolidarea sentimentului de securitate, care este expresia unui cadru social stabil şi echilibrat.

Obiectivele acţiunii preventive în domeniul social sunt:
a) educarea moral juridică a cetăţenilor pe baza cunoaşterii legilor;
b) pregătirea antiinfracţională a populaţiei;
c) consilierea cetăţenilor cu privire la conduita ce trebuie urmată pentru a împiedica ajungerea lor în poziţia de victime;
d) identificarea din timp a unor victime potenţiale.

Măsurile de protecţie împotriva victimizării trebuie să pună accent pe următoarele speţe:
a) evitarea persoanelor cunoscute ca având manifestări violente;
b) acordarea unei atenţii sporite selecţiei persoanelor cunoscute ocazional;
c) evitarea frecventării locurilor şi mediilor unde se adună elemente dubioase pentru consum de băuturi alcoolice, practicarea jocurilor de noroc etc.;
d) îndrumarea minorilor rămaşi singuri la domiciliu;
e) neacceptarea de către tineri a unor invitaţii tentante din partea unor necunoscuţi;
f) cei care vor să vândă, să nu apeleze la anunţurile de mica publicitate;
g) cei care au maşini, să nu lase în interior obiecte;
h) unităţile de colectare a valorilor monetare trebuie să ia măsuri ferme de asigurare.

Întrebări de control (6) – psihologie judiciară

1. Factorii care influenţează vulnerabilitatea victimală.

Răspuns:

Gradul de vulnerabilitate victimală depinde de 2 categorii de factori:

a) factori personali:
- vârstă;
- sex;
- pregătire socio-culturală;
- inteligenţă;
- aspect bio-constituţional;
- caracteristici psiho-comportamentale;
- calităţi morale;
- atitudini, etc.

b) factori situaţionali:
- medii;
- locuri frecventate;
- izolare socială;
- consum de băuturi alcoolice;
- jocuri de noroc;
- relaţii extraconjugale;
- perversiuni sexuale, etc.

Timpul ca factor victimogen: în zilele de sâmbătă şi duminică sunt mai multe victime ca în restul săptămânii.

2. Categorii de persoane cu risc victimal crescut.

Răspuns:

Un numar însemnat de victime provin din rândul:
a) copiilor;
b) femeilor;
c) vârstnicilor.

Profesii cu vulnerabilitate ridicată:
a) factor poştal;
b) vânzător;
c) casier;
d) taximetrist;
e) reporter;
f) om politic.

3. Distorsiuni ale depoziţiei victimei după comiterea faptei.

Răspuns:

Depoziţia victimei după evenimentul la care a participat depinde de mai mulţi factori:
a) de modul în care a perceput evenimentul;
b) de modul în care l-a păstrat în memorie;
c) de modul în care poate să şi-l amintească;
d) de modul în care poate să-l exprime;
e) de modul în care vrea sau este interesată să-l exprime.

Cauze care distornionează memoria victimei:
a) schemele cognitive la care victima raportează evenimentul;
b) trăirea afectivă asociată evenimentului respectiv;
c) informaţiile posteveniment;
d) modul de reactualizare a informaţiei despre eveniment.

Întrebări de control (5) – psihologie judiciară

1. Care sunt particularităţile psihologice ale cerşetorului?

Răspuns:

Cerşetorul are personalitate histrionică. Îşi valorizează defectele fizice astfel încât să sensibilizeze. Dispune de inteligenţă emoţională. Este abil, subtil, ingenios, speculativ. Preferă locurile cu afluenţă mare de public, sau cele care prin specificul activităţii generează compasiune.

Lumea cerşetorilor este organizată în reţele, structurate ierarhic,

2. Care este modul de operare al hoţului din buzunare?

Răspuns:

Şuţul acţionează cu predilecţie în locurile aglomerate, sau fură din locurile în care se păstrează valori. Anotimpurile preferate ale sale sunt cele călduroase. Hoţii din această categorie îi sesizează pe cei distraţi, neglijenţi sau naivi, şi când se apropie de potenţialele victime speculează toate situaţiile de care pot profita.

În general, pentru a-şi masca mâna pe care o introduc în buzunare, o acoperă cu un obiect pe care îl ţin în cealaltă mână. După ce îşi alege victima, şuţul începe să facă mişcări de încălzire a tendoanelor mâinii. De regulă operează în echipă, în cadrul căreia comunică în argou.

3. Algoritmul întocmirii profilului psihologic al criminalului în serie.

Răspuns:

Criminalul în serie trebuie să comită cel puţin 3 crime, disparate în timp, având o anumită periodicitate. Ca profil, este vorba în special de bărbaţi (80%), relativ tineri (30-40 de ani), sadici, cu intelect relativ normal, acţionează de obicei singuri şi sunt dinamici (parcurg distanţe mari în căutarea victimei).

Victimele criminalilor în serie sunt mai ales:
a) femei;
b) copii;
c) homosexuali;
d) vagabonzi;
e) prostituate.

În activitatea criminalului în serie, “zona de comfort” este locul în care acesta îşi controlează victima.

Majoritatea criminalilor în serie au fost privaţi în copilărie de afecţiune, fiind supuşi unor violenţe fizice sau sexuale. Sunt psihopaţi, marcaţi de un puternic sentiment de inferioritate.

Mulţi dintre criminalii în serie au fost depistaţi şi identificaţi accidental. În eforturile de a-i prinde, s-a născut specialitatea profiler, adică acei specialişti în psihologie juridică care încearcă să dea răspunsuri următoarelor probleme:
a) cărei categorii îi aparţine criminalul?
b) care este modul de operare?
c) care este “semnătura” criminalului (adică indiciile relevante în privinţa disfuncţiei personalităţii autorului).

Odată stabilită tipologia asasinului şi mecanismele intime care îl determină să procedeze la actul ucigaş, se poate stabili atât cercul bănuiţilor, cât şi cel al prezumtivelor victime.

Întrebări de control (4) – psihologie judiciară

1. Care este importanţa teoretică şi practică a întocmirii profilului psihologic al infractorului?

Răspuns:

Este important să se întocmească profilul psihologic al infractorului pentru că cele mai multe dintre componentele personalităţii criminale se pot întâlni şi la persoanele obişnuite, însă la acestea nu sunt elemente dominante ale personalităţii. Diferenţa dintre delincvenţi şi non-delincvenţi rezidă în pragul delincvenţial.

2. La ce se referă imaturitatea intelectuală a infractorului?

Răspuns:

Imaturitatea intelectuală a infractorului este incapacitatea de a prevedea pe termen lung consecinţele acţiunii sale antisociale. Există ipoteza că infractorul este strict limitat la prezent, fiind incapabil să se proiecteze în viitor, sau să înveţe din trecut.

Nu este vorba de un QI redus, ci despre o capacitate redusă de a stabili un raport raţional între pierderi şi câştiguri în proiectarea şi efectuarea unui act infracţional.

Întrebări de control (3) – psihologie judiciară

1. De ce este importantă conturarea unei tipologii a infractorilor?

Răspuns:

Conturarea unei tipologii a infractorilor este menită să-i ajute pe practicienii aflaţi în contact cu această categorie socială aparte. Totuşi, propunerea unei astfel de tipologii este foarte dificilă, dat fiind diversitatea infractorilor.

2. Care este diferenţa dintre infractorul profesional activ şi cel pasiv?

Răspuns:

Infractorul profesional pasiv practică ocupaţii de genul: cerşetorie, vagabondaj, prostituţie, jocurile de noroc. Se caracterizează prin:
a) nivel scăzut al inteligenţei;
b) capacitatea redusă de rezolvare a dificultăţilor zilnice;
c) structură caracterială labilă;
d) sugestibilitate;
e) tendinţă de supunere;
f) motivaţie scăzută;
g) autocontrol comportamental oscilant.

Infractorul profesional activ este dinamic şi organizat, şi practică infracţiuni mai complexe: furt din buzunare, fals şi uz de fals, proxenetism. Se caracterizează prin:
a) nivel de inteligenţă mediu sau ridicat;
b) insensibil;
c) indiferent afectiv;
d) lipsit de simpatie şi compasiune;
e) impulsiv;
f) egocentric;
g) tupeist;
h) pervers;
i) răzbunător;
j) autocontrol general scăzut;
i) intoleranţă la frustrare.

3. De ce nu răspunde penal infractorul alienat mintal?

Răspuns:

Infractorul alienat mintal nu răspunde penal pentru că alienaţia mintală este considerată iresponsabilitate, acest tip de infractor neputându-şi da seama de acţiunile sau inacţiunile sale.

Întrebări de control (2) – psihologie judiciară

1. Pe ce se axează problematica psihologică a infractorului în faza preinfracţională?

Răspuns:

Faza preinfracţională este un ansamblu de circumstanţe exterioare personalităţii infractorului, care precede actul infracţional.

Două evenimente-cheie au loc:
a) evenimentul (implică apariţia ideii infracţionale);
b) circumstanţele (infracţiunea se pregăteşte şi se realizează).

Până la luarea hotărârii de a comite infracţiunea, psihicul infractorului este dominat de perceperea şi prelucrarea informaţiilor declanşatoare de motivaţii. Trebuinţele se manifestă în conştiinţa individului ca mobil al comportamentului posibil. Planul de acţiune este iniţial reprezentat mental. Ulterior se trece la acţiune cu paşi concreţi cu caracter pregătitor.

2. Strategii abordate de infractor în faza postinfracţională.

Răspuns:

După săvârşirea faptei, există tendinţa de a se apăra şi de a se sustrage identificării, învinuirii şi sancţiunii. Infractorii nu ezită în a întrebuinţa orice mijloace care i-ar putea ajuta.

Infractorul are o atitudine defensivă atât în timpul săvârşirii infracţiunii, cât şi după arestare, în timpul cercetărilor şi a procesului, uneori chiar şi în timpul executării pedepsei. Cei mai mulţi infractori sunt inconstanţi în depoziţii.

Întrebări de control (1) – psihologie judiciară

1. Definiţia psihologiei judiciare.

Răspuns:

Psihologia judiciară ca ştiinţă şi practică se adresează tuturor categoriilor de specialişti care într-un fel sau altul participă la înfăptuirea actului de justiţie şi ale căror decizii au influenţă asupra vieţii celor aflaţi sub incidenţă.

2. Specificaţi relaţia dintre devianţă şi infracţionalitate.

Răspuns:

Devianţa desemnează nonconformitatea, încălcarea normelor şi regulilor sociale. Sfera devianţei e mai mare decât cea a delincvenţei.

Din punct de vedere psihologic, infracţiunea reprezintă o manifestare comportamentală deviantă, ce constă în încălcarea unor norme codificate de către societate, manifestare cu conţinut antisocial, faţă de care se iau anumite atitudini, prin aplicare de sancţiuni penale.

3. Precizaţi cele mai importante deziderate etice şi deontologice ale psihologiei judiciare.

Răspuns:

Condul deontologic al psihologiei judiciare cuprinde:
a) constrângeri de conduită morală;
b) precizări referitoare la păstrarea secretului profesional;
c) recomandări cu privire la respectul faţă de celălalt;
d) recomandări vizând perfecţionarea pregătirii profesionale;
e) norme referitoare la independenţa personală;
f) reguli de etică.

Deziderate etice ale psihologiei judiciare:
a) umanizează norma juridică;
b) dezvăluie magistratului omul real, concret, unic;
c) orientează justiţia către înţelegerea fiinţei umane d.p.d.v. psihocomportamental;
d) oferă justiţiei date utile cu privire la reeducarea şi reinserţia socială a persoanelor private de libertate.

Întrebări drept penal, partea generală I, 30

1. În ce ipoteze actele de pregătire pot fi sancţionate?

Răspuns:

Actele de pregătire pot reprezenta fapte licite sau pot constitui fapte prevăzute de legea penală. Actele de pregătire atrag răspunderea penală atunci când legiuitorul, printr-o dispoziţie expresă le asimilează tentativei şi le sancţionează, deci, ca acte de executare, respectiv atunci când ele sunt incriminate ca infracţiuni de sine stătătoare.

2. Cum se face delimitarea actelor de pregătire faţă de actele de executare?

Răspuns:

În demersul de delimitare a actelor de pregătire faţă de actele de executare trebuie pornit de la criteriul formal, care urmează apoi a fi completat cu elemente preluate din celelalte criterii. Acestea sunt criterii obligatorii, care exclud din sefera actelor de executare actele care:
a) nu se află în vecinătatea consumării (prin raportare la planul autorului);
b) constituie comportamente obişnuite sau forme de exercitare a unui drept.

La care se adaugă criteriile variabile, incidente de la caz la caz:
a) o anumită vecinătate temporală, în sensul că actul analizat este în mod necesar legat de acţiunea tipică, formând o unitate naturală cu aceasta;
b) introducerea autorului în sfera de protecţie a victimei sau o acţiune asupra obiectului protecţiei penale.

3. Cum se sancţionează tentativa?

Răspuns:

Legiuitorul român de la 1968, în condiţiile renunţării la orice clasificare legală a infracţiunilor, a optat pentru un sistem sancţionator unic în materia tentativei, bazat pe incriminarea limitată şi pe diversificarea pedepsei. Cu alte cuvinte, tentativa se sancţionează doar atunci când legea prevedere în mod explicit acest lucru iar pedeapsa se aplică în limite mai reduse faţă de cele prevăzute pentru infracţiunea consumată.

Tentativa se sancţionează cu pedeapsa cuprinsă între jumătatea minimului şi jumătatea maximului prevăzut de lege pentru infracţiunea consumată, fără ca minimul să fie mai mic decât minimul general al pedepsei.

4. Ce este desistarea?

Răspuns:

Desistarea presupune întreruperea voluntară a actului de execuţie. Dacă ne raportăm la formele tentativei, desistarea nu este de conceput decât în cazul tentativei întrerupte, căci în cazul tentativei perfecte nu se mai poate pune problema unei întreruperi a actului de executare, acesta fiind, prin definiţie, încheiat.

5. Care este diferenţa dintre consumarea şi epuizarea infracţiunii?

Răspuns:

Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care sunt întrunite toate elementele constitutive ale acesteia, cu alte cuvinte atunci când se realizează o perfectă coincidenţă între fapta concret săvârşită de autor şi modelul-tip descris în norma de incriminare.

Consumarea infracţiunii nu trebuie confundată cu epuizarea ei. Aceasta deoarece, în anumite situaţii, deşi la momentul consumării fapta corespunde modelului-tip creat de legiuitor, ea nu şi-a dobândit încă fizionomia definitivă. Uneori, după momentul consumării se pot produce noi urmări, fie prin amplificarea urmării iniţiale, fie prin continuarea activităţii.

Întrebări drept penal, partea generală I, 29

1. Când actele de violenţă exercitate asupra unei persoane au semnificaţia unei
constrângeri fizice şi când au semnificaţia unei constrângeri morale?

Răspuns:

Constrângerea fizică reprezintă presiunea de natură fizică pe care o forţă exterioară, irezistibilă, o exercită asupra unui individ, înlăturându-i posibilitatea de control asupra acţiunilor sale şi determinând astfel comiterea unei fapte prevăzute de legea penală.

Spre deosebire de constrângerea fizică, în situaţia constrângerii morale nu este afectată libertatea de acţiune a celui constrâns, ci libertatea sa de voinţă.

Pentru a exonera de răspundere, constrângerea fizică trebuie în primul rând să fie irezistibilă, cu alte cuvinte să nu poată să i se opună. Pentru a fi în prezenţa constrângerii morale, este necesar ca pericolul cu care este ameninţată persoana să fie grav, iminent, inevitabil şî injust. Răul poate privi atât persoana celui direct ameninţat cât şi o altă persoană.

2. Ce origine poate avea constrângerea fizică?

Răspuns:

Constrângerea fizică poate avea diverse surse:
a) acţiunea unei persoane;
b) actul unui animal;
c) un fenoment natural;
d) o energie mecanică.

3. Ce poate determina apariţia cazului fortuit?

Răspuns:

Pentru a fi în prezenţa cazului fortuit este necesară o împrejurare exterioară care se suprapune peste acţiunea desfăşurată de către autor, ducând la producerea altui rezultat, care nu putea fi prevăzut.

4. Ce implicaţii are cazul fortuit asupra raportului de cauzalitate?

Răspuns:

Cazul fortuit înlătură atât existenţa culpei ca element constitutiv al infracţiunii, cât şi existenţa vinovăţiei ca trăsătură generală a acesteia.

Întrebări drept penal, partea generală I, 28

1. Care este relaţia între clasificarea eroare de drept – eroare de fapt şi respectiv eroare asupra elementelor constitutive – eroare asupra interdicţiei?

Răspuns:

Eroarea de fapt există atunci când necunoaşterea sau cunoaşterea greşită poartă asupra unor date ale realităţii.

Eroarea de drept constă în necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unei norme juridice.

Eroarea asupra elementelor constitutive (tipicităţii) poartă asupra unui element constitutiv al infracţiunii şi ea are ca efect, în măsura în care este invincibilă, înlăturarea elementului subiectiv din conţinutul tipicităţii. Eroarea lasă de regulă să subziste răspunderea pentru o faptă din culpă, în măsura în care această modalitate este incriminată.

Eroarea asupra interdicţiei (antijuridicităţii) poartă asupra caracterului interzis al comportamentului în cauză, asupra caracterului său ilegal. Eroarea asupra antijuridicităţii nu afectează elementul subiectiv al tipicităţii, ci îşi produce efectele în planul vinovăţiei ca trăsătură generală a infracţiunii. Aşa fiind, eroarea asupra antijuridicităţii înlătură vinovăţia doar atunci când este invincibilă, air în situaţia în care se datorează culpei făptuitorului, acesta va continua să răspundă pentru o faptă intenţionată, însă se va putea reţine o circumstantă atenuantă.

2. Ce este şi ce efecte produce aberratio delicti?

Răspuns:

Aberratio delicti reprezintă o ipoteză de executare defectuoasă a acţiunii, caracterizată de producerea unui alt rezultat decât cel aflat în reprezentarea agentului, rezultat care întruneşte cerinţele unei alte norme de incriminare decât cea operantă în raport cu rezultatul dorit.

Sub aspectul încadrării juridice, se va reţine un concurs de infracţiuni între tentativa la infracţiunea prevăzută a se comite şi fapta din culpă efectiv comisă.

3. De ce este criticabilă soluţia legii române care respinge admisibilitatea erorii de drept penal?

Răspuns:

Majoritatea sistemelor de drept europene au abandonat concepţia potrivit căreia în privinţa legii trebuie să opereze o prezumţie absolută de cunoaştere. Această prezumţie reprezintă o simplă ficţiune, greu de conciliat cu principiul răspunderii penale subiective.

4. Ce efecte produce eroarea de fapt culpabilă?

Răspuns:

Eroarea de fapt poate fi invincibilă sau culpabilă (vincibilă).

Dacă eroarea s-a datorat culpei autorului, ea va înlătura posibilitatea reţinerii în sarcina inculpatului a unei infracţiuni intenţionate, dar lasă deschisă calea angajării răspunderii lui pentru o faptă din culpă, în măsura în care fapta săvârşită este incriminată şi în această modalitate.

Întrebări drept penal, partea generală I, 27

1. Ce cauze poate avea iresponsabilitatea?

Răspuns:

Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze, nu putea să îşi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele.

Nu este suficientă constatarea existenţei unei afecţiuni psihice pentru a concluziona în favoarea iresponsabilităţii, ci este în plus necesar să se constate că respectiva afecţiune a înlăturat în concret capacitatea de înţelegere şi voinţă.

Starea de iresponsabilitate se poate datora şi altor cauze decât alienaţia mintală. În categoria acestor cauze se includ, de pildă, somnul, somnambulismul, stările hipnotice etc.

Tot în categoria altor cauze, trebuie incluse şi aşa-numitele anomalii ale instinctelor: hipersexualitatea, deviaţiile sexuale, cleptomania, atunci când gravitatea şi intensitatea lor ajung în concret să înlăture capacitatea de autocontrol.

2. Ce semnificaţie juridică poate avea beţia voluntară?

Răspuns:

Beţia voluntară există atunci când consumul substanţelor care au determinat-o a fost voluntar, chiar dacă subiectul nu a dorit să ajungă în starea de beţie. Nici forma completă, nici forma incompletă nu înlătură vinovăţia, ci constituie o circumstanţă atenuantă sau agravantă, după caz.

3. De unde provine denumirea de actio libera in causa?

Răspuns:

Sintagma actio libera in causa este utilizată pentru a desemna situaţia în care, la momentul comiterii acţiunii autorul nu era responsabil, dar la un moment anterior, când a fost responsabil, a provocat în mod intenţionat sau din culpă cauza viitoarei sale iresponsabilităţi.

4. Care sunt prezumţiile care operează cu privire la discernământul minorului în raport de vârsta acestuia?

Răspuns:

Capacitatea penală a minorului se determină în mod diferit, în funcţie de vârsta acestuia. Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal, minorul cu vârsta cuprinsă între 14 ani şi 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a lucrat cu discernământ, iar minorul care a împlinit 16 ani răspunde penal.

Întrebări drept penal, partea generală I, 26

1. Ce semnificaţie juridică poate avea consimţământul victimei?

Răspuns:

Consimţământul victimei apare ca o cauză justificativă în cazul acelor infracţiuni prin care se protejează o valoare al cărei purtător este persoana fizică sau juridică subiect pasiv şi de care acest subiect poate dispune.

2. Este legată capacitatea de a consimţi de capacitatea de exerciţiu din dreptul civil?

Răspuns:

Valabilitatea consimţământului nu este condiţionată de existenţa capacităţii de exerciţiu din dreptul civil. Titularul valorii sociale ocrotite trebuie să fie o persoană care înţelege semnificaţia actului său de dispoziţie şi îl face în cunoştinţă de cauză.

3. De ce consimţământul unui soţ nu are valoare de cauză justificativă în cazul
infracţiunii de bigamie comisă de celălalt soţ?

Răspuns:

Consimţământul unui soţ nu are valoare de cauză justificativă în cazul infracţiunii de bigamie comisă de celălalt soţ pentru că nu priveşte o valoare socială de care titularul să poată dispune. Se consideră ca fiind disponibile acele drepturi care nu prezintă o imediată utilitate socială şi care sunt recunoscute de stat în primul rând pentru a asigura confortul individului.

Întrebări drept penal, partea generală I, 25

1. Prin ce se deosebeşte starea de necesitate de legitima apărare?

Răspuns:

Este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obştesc şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc.

Este în stare de necesitate acela care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes obştesc.

Cauza care determină (pericolul) starea de necesitate poate proveni nu doar din partea unei persoane, aşa cum se întâmplă în cazul legitimei apărări, ci şi din partea unui animal, fenomen natural etc. Pe de altă parte, cel care suferă urmările faptei comise în stare de necesitate nu este, de regulă, cel care a cauzat pericolul, ci o terţă persoană, în sarcina căreia nu se poate reţine nicio acţiune antijuridică.

Spre deosebire de legitima apărare, acţiunea de salvare din starea de necesitate trebuie să fie unica posibilitate de a înlătura pericolul. Pe de altă parte, efectele justificative ale stării de necesitate sunt mai restrânse decât ale legitimei apărări, starea de necesitate neînlăturând răspunderea civilă.

În cazul legitimei apărări prejudiciul era produs în dauna atacatorului, adică a celui care a comis o faptă antijuridică. În situaţia stării de necesitate, prejudiciul se produce de cele mai multe ori în dauna unui terţ care nu are nimic comun cu pericolul creat.

2. Acţiunea de salvare poate fi şi o faptă din culpă?

Răspuns:

Da, fapta comisă în stare de necesitate poate fi atât o faptă intenţionată, cât şi o faptă comisă din culpă sau cu praeterintenţie.

3. Cum se soluţionează latura civilă în cazul stării de necesitate?

Răspuns:

Starea de necesitate nu înlătură răspunderea civilă.

4. În ce condiţii pot invoca starea de necesitate persoanele care au obligaţia de a se sacrifica?

Răspuns:

Persoanele care au obligaţia de a se sacrifica pot invoca starea de necesitate atunci când intervin pentru salvarea unui terţ.

Întrebări drept penal, partea generală I, 24

1. Enumeraţi condiţiile de existenţă ale atacului.

Răspuns:

Atacul trebuie să fie material, direct, imediat, injust şi să pună în pericol grav valorile sociale arătate de art. 44 (propria persoană, drepturile celui atacat sau un interes obştesc).

2. Un atac provenit din partea unui iresponsabil poate determina o legitimă apărare?

Răspuns:

Da, o opersoană atacată de un iresponsabil poate riposta cu apărare legitimă, fiindcă legea nu cere ca atacul să fie şi imputabil, ci doar să fie injust, astfel că absenţa vinovăţiei nu înlătură aptitudinea atacului de a legitima o apărare.

3. Atacul poate consta într-o omisiune? Dar într-o faptă prevăzută de legea penală?

Răspuns:

Atacul poate consta şi într-o omisiune, de exemplu în situaţia în care mama omite să-şi mai hrănească pruncul, în cazul infracţiunii de pruncucidere.

Atacul poate consta şi într-o faptă prevăzută de legea penală, cum se întâmplă în cazul tentativei de pruncucidere comisă de mama aflată în starea de tulburare pricinuită de naştere

4. Apărarea poate fi o faptă comisă din culpă?

Răspuns:

Da, fapta comisă în apărare poate fi săvârşită cu oricare dintre formele de vinovăţie: intenţie, culpă praeterintenţie.

5. Cum se apreciază existenţa proporţionalităţii între atac şi apărare?

Răspuns:

Fapta tipică săvârşită în apărare trebuie să prezinte o gravitate mai mică sau aproximativ egală cu cea a atacului. Desigur că nu este vorba aici de un calcul matematic, ci de o apreciere globală, aşa cum se putea ea realiza în condiţiile atacului.

6. În ce acte poate consta atacul specific legitimei apărări prezumate?

Răspuns:

Pentru a opera această prezumţie, este necesar ca atacul să îmbrace forma prevăzută în art. 44 alin. (2) C.pen., cu alte cuvinte să constea într-o pătrundere fără drept într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ori delimitat prin semne de marcare, prin violenţă, viclenie, efracţie sau alte asemenea mijloace (spre exemplu escaladare).

Întrebări drept penal, partea generală I, 23

1. Care este structura praeterintenţiei?

Răspuns:

Praeterintenţia reprezintă cea de-a treia formă a vinovăţiei, o formă mixtă, creată prin combinarea unor elemente aparţinând intenţiei şi culpei.

În structura praeterintenţiei vom avea două forme de vinovăţie suprapuse: o intenţie, cu privire la rezultatul dorit, şi o culpă cu privire la rezultatul mai grav, efectiv produs. Pentru a fi în prezenţa praeterintenţiei, este suficient ca acţiunea de bază să fie prevăzută de legea penală, indiferent de gravitatea ei.

2. Cum se face delimitarea praeterintenţiei faţă de intenţia eventuală şi faţă de culpă?

Răspuns:

În ceea ce priveşte delimitarea praeterintenţiei faţă de intenţia eventuală, vor fi folosite criteriile generale de delimitare între intenţie şi culpă. Astfel, în măsuraîn care rezultatul mai grav apare ca fiind prevăzut şi acceptat de autor, vom fi în prezenţa unei intenţii eventuale şi nu a unei praeterintenţii.

În ceea ce priveşte delimitarea faţă de culpă, trebuie verificat dacă la baza rezultatului mai grav s-a aflat sau nu o faptă prevăzută de legea penală. În măsura în care o astfel de faptă nu există, vom fi în prezenţa unei culpe şi nu a praeterintenţiei. Dacă producerea rezultatului a fost precedată de o faptă prevăzută de legea penală, trebuie analizat dacă rezultatul mai grav apare ca o consecintă tipică a urmării dorite de făptuitor, cu alte cuvinte dacă urmarea dorită apare în norma-tip ca o premisă pentru urmarea praeterintenţionată. În caz afirmativ avem o praeterintenţie, în cazul unui răspuns negativ vom fi în prezenţa culpei, ce va caracteriza o infracţiune reţinută în concurs cu cea intenţionată.

3. Sub aspectul periculozităţii, care credeţi că este ierarhia între praeterinteţie, intenţie şi
culpă?

Răspuns:

Fiind caracterizată ca o formă de vinovăţie mixtă, fapta praeterintenţionată se situează, sub aspectul periculozităţii, pe o poziţie intermediară între fapta comisă cu intenţie şi cea săvârşită din culpă.

Întrebări drept penal, partea generală I, 22

1. Ce forme poate îmbrăca încălcarea obligaţiei de diligenţă în cazul culpei?

Răspuns:

Obligaţiile de diligenţă sau prudenţă servesc în primul rând la stabilirea unui echilibru între caracterul necesar al unei activităţi generatoare de risc pentru valorile sociale ocrotite şi interesul protejării acestor valori.

Formele încălcării obligaţiei de diligenţă în cazul culpei sunt:
a) încălcarea normelor de securitate într-un numit domeniu;
b) crearea de către autor a unui risc excesiv pentru o altă persoană;
c) neconformarea de către autor a regulilor de prudenţă uzuale în efectuarea unei activităţi;
d) faptul că autorul a acţionat fără a dispune de mijloacele potrivite pentru efectuarea fără riscuri a activităţii.

2. Cum se face delimitarea intenţiei eventuale faţă de culpa cu prevedere?

Răspuns:

Intenţia eventuală există atunci când autorul prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui. Autorul prevede de fapt cel puţin două urmări: o urmare pe care o doreşte şi care poate să fie sau să nu fie prevăzută de legea penală, şi o urmare prevăzută de legea penală, pe care nu o doreşte, dar a cărei realizare apare ca fiind posibilă şi este acceptată de autor.

Există culpă cu prevedere atunci când autorul, realizând conduita contrară obligaţiei de diligenţă, prevede ca o posibilă urmare a faptei sale producerea unei urmări vătămătoare pentru valoarea socială ocrotită, dar consideră că această urmare nu se va produce în concret.

Şi în cazul culpei cu prevedere, la fel ca în situaţia intenţiei eventuale, autorul prevede două urmări: o urmare dorită, care poate fi licită sau ilicită şi o a doua urmare, pe care nu o doreşte, considerând că ea nu se va produce.

Culpa cu prevedere se apropie mult de intenţia eventuală, căci în ambele cazuri este prezentă prevederea urmării tipice, care nu este însă urmărită de făptuitor. Mai mult, în ambele situaţii autorul prevede două urmări.

Diferenţa constă în faptul că, în vreme ce în cazul intenţiei eventuale autorul acceptă rezultatul, fiindu-i indiferent dacă acesta se va produce, în ipoteza culpei cu prevedere nu se acceptă posibilitatea producerii în concret a rezultatului prevăzut. În plus, în cazul culpei cu prevedere, convingerea autorului că rezultatul nu se va produce se bazează pe anumite împrejurări obiective, pe care însă în concret le evaluează în mod eronat.

3. Pe ce bază se face aprecierea posibilităţii de prevedere în cazul culpei fără prevedere?

Răspuns:

Există culpă fără prevedere atunci când autorul nu a prevăzut rezultatul faptei sale, cu toate că trebuia şi putea să îl prevadă.

Aprecierea posibilităţii de prevedere în cazul culpei fără prevedere se face prin raportare la împrejurările concrete în care s-a desfăşurat acţiunea dar şi la caracteristicile subiective ale autorului.

Întrebări drept penal, partea generală I, 21

1. Ce este factorul intelectiv în structura intenţiei?

Răspuns:

Elementul intelectiv presupune cunoaşterea de către autor a tuturor elementelor ce caracterizează fapta tipică, mai exact a tuturor elementelor de factură obiectivă de a căror întrunire depinde existenţa infracţiunii.

2. Prin ce se deosebeşte intenţia directă de gradul II de intenţia eventuală?

Răspuns:

Intenţia directă de gradul II se realizează atunci când autorul nu-şi propune producerea rezultatului ca un scop în sine sau ca un mijloc pentru realizarea altui scop, ci rezultatul apare ca o consecinţă necesară a modului sau a mijloacelor de comitere a infracţiunii.

Intenţia eventuală există atunci când autorul prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui. Autorul prevede de fapt cel puţin două urmări: o urmare pe care o doreşte şi care poate să fie sau să nu fie prevăzută de legea penală, şi o urmare prevăzută de legea penală, pe care nu o doreşte, dar a cărei realizare apare ca fiind posibilă şi este acceptată de autor.

Spre deosebire de intenţia directă d gradul doi, în cazul intenţiei indirecte cea de-a doua urmare apare doar ca o simplă eventualitate, nefiind în mod necesar legată de realizarea urmării principale.

3. Prin ce se deosebeşte intenţia premeditată de intenţia repentină?

Răspuns:

Intenţia repentină (spontană) se caracterizează prin două elemente principale: hotărârea este luată într-o stare de tulburare sau emoţie şi ea este pusă imediat în executare.

Intenţia premeditată se situează pe o poziţie diametral opusă faţă de intenţia repentină. Astfel, în cazul intenţie premeditate, autorul ia hotărârea în stare de relativ calm, iar până la momentul punerii ei în executare se scurge un timp mai îndelungat.

Întrebări drept penal, partea generală I, 20

1. Care este diferenţa între infracţiunile de pericol şi cele de rezultat?

Răspuns:

Infracţiunile de rezultat sunt cele care produc un rezultat material, o modificare fizică, perceptibilă în realitatea înconjurătoare.

Infracţiunile de pericol sunt acelea care nu presupun o urmare materială, urmarea lor concretizându-se într-o stare de pericol pentru valoarea protejată prin norma de incriminare.

Aşadar, după cum reiese şi din definiţii, diferenţa dintre infracţiunile de pericol şi cele de rezultat este aceea că primele nu au urmare materială, în vreme ce a doua categorie are.

2. Care este diferenţa între infracţiunile de pericol concret şi cele de pericol abstract?

Răspuns:

Infracţiunea de pericol concret se caracterizează prin prevederea în norma de incriminare a cerinţei ca fapta să creeze o stare de pericol pentru valoarea ocrotită. Suntem în prezenţa unui pericol concret atunci când numai datorită unei întâmplări rezultatul vătămător nu a survenit.

Infracţiunea de pericol abstract nu necesită dovedirea existenţei unui pericol, acesta fiind prezumat de legiuitor prin chiar incriminarea faptei, motiv pentru care se mai numesc şi infracţiuni de pericol prezumat.

3. Care sunt criticile formulate la adresa teoriei echivalenţei condiţiilor?

Răspuns:

Potrivit teoriei echivalenţei condiţiilor are valoare de cauză orice acţiune sau inacţiune anterioară, în absenţa căreia rezultatul nu s-ar fi produs, cu alte cuvinte orice condiţie sine qua non.

Doctrina a formulat numeroase critici:
a) potrivit teoriei, identificarea cauzelor poate ajunge până la infinit;
b) teoria nu funcţionează atunci când nu se cunoaşte potenţialul efect al unei anumite cauze;
c) aplicarea teoriei poate duce la negarea existenţei raportului de cauzalitate în ipoteze în care acesta există cu certitudine;
d) teoria echivalenţei condiţiilor consideră drept cauze numeroase împrejurări cărora nu li se poate recunoaşte în realitate această calitate.

4. Ce este teoria imputării obiective a rezultatului?

Răspuns:

Teoria imputării obiective a rezultatului este o teorie menită să conducă la determinarea situaţiilor în care un anumit rezultat poate fi imputat autorului unei acţiuni. Ea presupune un examen în două etape: mai întâi se verifică dacă acţiunea a creat un pericol relevant din punct de vedere juridic pentru valoarea socială ocrotită, iar apoi se constată dacă rezultatul produs este o consecinţă a stării de pericol creată prin acţiune.

5. Ce este poziţia de garant şi cum opereză aceasta în materia infracţiunilor omisive
improprii?

Răspuns:

În ipoteza infracţiunilor omisive improprii nu mai este suficient să se constate că inculpatul ar fi putut împiedica producerea unui rezultat, fiind, în plus, necesar a se stabili că el avea şi obligaţia de a-l împiedica. Aşa s-a ajuns la definirea poziţiei de garant ca o relaţie specială de protecţie între un subiect garant şi o valoare socială ocrotită, relaţie determinată de incapacitatea (totală sau parţială) a titularului valorii de a o proteja în mod autonom.

Întrebări drept penal, partea generală I, 19

1. Prin ce se deosebeşte obiectul juridic de obiectul material?

Răspuns:

Prin obiectul juridic al infracţiunii vom înţelege valoarea socială protejată de norma juridică penală şi căreia i se aduce atingere prin comiterea infracţiunii.

Obiectul material reprezintă lucrul sau fiinţa împotriva căruia se îndreaptă nemijlocit acţiunea sau inacţiunea ce aduce atingere obiectului juridic şi care este vătămat în integritatea sa ori periclitat ca urmare a acestei acţiuni.

Un lucru devine obiect material al infracţiunii atunci când proiectarea acţiunii asupra sa şi lezarea lui determină lezarea sau punerea în pericol a valorii sociale ocrotite.

Obiectul juridic trebuie să existe în cazul oricărei infracţiuni, nu acelaşi lucru se poate spune despre obiectul material.

2. Ce sunt infracţiunile cu subiect activ special?

Răspuns:

Infracţiunile cu subiect activ special sunt însă infracţiuni care nu pot fi comise decât de o persoană ce deţine calitatea prevăzută în norma de incriminare.

3. Care sunt argumentele doctrinei în favoarea recunoaşterii calităţii de subiect activ persoanelor juridice?

Răspuns:

Argumentele doctrinei în favoarea recunoaşterii calităţii de subiect activ persoanelor juridice sunt următoarele:
a) existenţa persoanelor juridice este o realitate atât în plan social, cât şi în plan juridic;
b) acţiunea sau inacţiunea comisă în concret de către un organ sau reprezentant al acesteia este imputabilă persoanei juridice;
c) principiul specialităţii capacităţii de folosinţă nu poate constitui un impediment insurmontabil în calea consacrării răspunderii penale a persoanelor juridice;
d) doctrina recunoaşte o voinţă colectivă, proprie persoanei juridice;
e) principiul caracterului personal al răspunderii penale presupune că numai infractorul trebuie să suporte consecinţele directe şi imediate ale comiterii infracţiunii, ceea ce nu exclude existenţa unor efecte prin ricoşeu în dauna altor persoane;
f) atunci când o sancţiune pecuniară este aplicată unei persoane juridice, efectul acesteia asupra altor persoane juridice este similar cu cel pe care amenda aplicată unui individ îl are asupra altor persoane fizice;
g) persoanele fizice care deţin calitatea de organe ale persoanei juridice se tem de condamnările care ar putea fi aplicate acesteia şi care, prin publicitatea negativă creată, ar aduce atingere imaginii firmei;

4. Există infracţiuni fără obiect material? Dar infracţiuni fără subiect pasiv?

Răspuns:

Există infracţiuni fără obiect material, pentru că nu putem vorbi despre un obiect material în cazul unor valori sociale care nu sunt susceptibile de materializare sau a căror lezare ori punere în pericol nu presupune o acţiune îndreptată nemijlocit asupra unui bun.

Subiectul pasiv al infracţiunii este persoana titulară a valorii sociale care constituie obiectul juridic al infracţiunii. Orice infracţiune presupune un subiect pasiv, chiar şi acolo unde acesta este societatea (vezi infracţiunea profanare de morminte şi infracţiune de maltratare a animalelor).

Întrebări drept penal, partea generală I, 18

1. Care sunt elementele pe baza cărora se poate decide că o faptă nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni?

Răspuns:

Pericolul social există atunci când fapta aduce atingere uneia dintre valorile arătate în art. 1 C.pen. (România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea precum şi întreaga ordine de drept).

Rezultă că o faptă nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni atunci când valorile încălcate sunt altele decât cele arătate în art. 1 C.pen.

2. Care este diferenţa între infracţiune şi faptă prevăzută de legea penală?

Răspuns:

Noţiunile de infracţiune şi faptă prevăzută de legea penală nu sunt sinonime. Este adevărat că orice infracţiune trebuie să fie prevăzută de legea penală, nu orice faptă prevăzută de legea penală constituie infracţiune.

Pentru aceasta, fapta prevăzută de legea penală trebuie să răspundă şi celorlalte condiţii: respectiv de a prezenta pericol social şi de a fi comisă cu vinovăţie.

3. Care este diferenţa între tipicitate şi antijuridicitate?

Răspuns:

Legiuitorul elaborează norma de incriminare, ca model abstract al faptei sancţionabile, cu care urmează a fi ulterior comparate faptele concrete, pentru a stabili dacă acestea pot fi sancţionate. Fapta concretă devine infracţiune numai în măsura în care ea se regăseşte în conţinutul unei norme de incriminare, cu alte cuvinte, în măsura în care corespunde trăsăturilor stabilite de legiuitor în modelul “tip” prevăzut de norma penală.

Tipicitatea este corespondenţa dintre trăsăturile faptei concrete şi modelul abstract prevăzut în norma de incriminare.

Antijuridicitatea presupune lipsa unei cauze justificative (de exemplu: legitima apărare). Altfel spus, tipicitatea faptei se întâlneşte cu situaţia în care o altă normă juridică – penală sau extrapenală – o autorizează.

4. O infracţiune poate fi în acelaşi timp cu conţinut alternativ şi cu conţinuturi
alternative? De ce?

Răspuns:

Infracţiunile cu conţinut alternativ sunt acele infracţiuni pentru care legea prevede variante alternative ale principalelor elemente constitutive, variante echivalente sub aspectul semnificaţiei lor penale.

Infracţiunile cu conţinuturi alternative sunt acele infracţiuni în cazul cărora legiuitorul regrupează sub aceeaşi denumire două sau mai multe infracţiuni de sine stătătoare.

O infracţiune nu poate fi în acelaşi timp cu conţinut alternativ şi cu conţinuturi alternative. Şi aceasta pentru că, în cazul infracţiunilor cu conţinut alternativ, diferitele modalităţi prevăzute de norma de incriminare sunt echivalente din punctul de vedere al semnificaţiei penale, astfel că realizarea mai multora dintre ele nu afectează unitatea infracţiunii. În contrapartidă, în cazul infracţiunilor cu conţinuturi alternative, realizarea mai multora dintre aceste conţinuturi duce la mai multe infracţiuni.

Întrebări drept penal, partea generală I, 17

1. Ce sunt calificările alternative?

Răspuns:

Suntem în prezenţa unor calificări alternative în situaţia în care între conţinuturile legale ale infracţiunilor susceptibile de a fi reţinute există o opoziţie esenţială, astfel încât alegerea unei calificări o exclude în mod necesar pe cealaltă. În acest caz (numit şi concurs aparent de calificări) există doar în aparenţă un concurs de calificări, căci la o analiză atentă doar una dintre calificări are vocaţie de aplicare în cazul faptei comise.

2. Prin ce se deosebesc calificările incompatibile de cele alternative?

Răspuns:

Există calificări incompatibile atunci când o infracţiune este consecinţa logică şi întrucâtva naturală a alteia cu care se confundă intim, căci ele tind să protejeze acelaşi interes colectiv sau individual şi au la bază o rezoluţie infracţională unică. În acest caz se va reţine doar calificarea principală, cea subsidiară fiind înlăturată.

În situaţia calificărilor alternative, infracţiunile sunt în stadiul de excludere reciprocă. În situaţia calificărilor incompatibile, una dintre infracţiuni o include pe cealaltă.

3. Prin ce se deosebesc calificările redundante de cele echivalente?

Răspuns:

O calificare apare ca redundantă atunci când acoperă exact faptele deja incluse într-o altă calificare. În practică, această situaţie apare în două ipoteze:
a) conflictul dintre o calificare generală şi una specială;
b) o calificare se regăseşte ca element sau circumstanţă în structura altei calificări.

Suntem în prezenţa unor calificări echivalente în cazul în care aceeaşi activitate materială intră sub incidenţa a două calificări ce o acoperă în întregime.

Atât calificările redundante cât şi calificările echivalente presupun două norme care reglementează aceeaşi materie. Diferenţa constă însă în faptul că toate calificările echivalente conţin aceleaşi elemente, neexistând între acestea diferenţe de conţinut care să fundamenteze concluzia că una ar fi specială şi alta generală. Cele două norme în concurs, conţinând aceleaşi elemente de incriminare, nu pot fi niciodată aplicate cumulativ, ci doar alternativ.

Întrebări drept penal, partea generală I, 16

1. Ce efecte produce aprobarea cu modificări a unei ordonanţe de urgenţă care a modificat la rândul ei o incriminare?

Răspuns:

Modificarea ordonanţei de urgenţă determină o succesiune de legi penale. În situaţia în care ordonanţa de urgenţă modifică o incriminare existentă şi este, la rândul ei, aprobată cu modificări de către Parlament, vom avea o succesiune de legi, care va intra sub incidenţa prevederilor Codului penal referitoare la legea mai favorabilă.

2. Pe ce argumente se bazează teza reintrării în vigoare a reglementării anterioare în ipoteza declarării neconstituţionalităţii unei norme penale?

Răspuns:

Dacă prin declararea neconstituţională a unei norme penale nu ar reintra în vigoare automat reglementarea anterioară, s-ar ajunge la o situaţie absurdă. Să ne imaginăm că pe calea unei ordonanţe de urgenţă s-ar aduce o reglementare diferită infracţiunii de omor, abrogându-se explicit textul din Codul penal care incrimina această faptă. Ulterior ordonanţa este declarată neconstituţională şi ea nu este modificată în termen de 45 de zile. În acest caz textul de incriminare a omorului din ordonanţă îşi încetează aplicabilitatea, fără însă ca textul din Codul penal incident în materie să reintre în vigoare. Suntem în acest caz în prezenţa unei dezincriminări a omorului? Absurd.

Întrebări drept penal, partea generală I, 15

1. Cum se determină legea penală mai favorabilă în cazul legilor complexe?

Răspuns:

O regulă de bază în aplicarea legii penale mai favorabile în cazul legilor complexe o constituie interdicţia creării pe cale juridiciară a unei lex tertia prin combinarea unor dispoziţii mai favorabile din mai multe legi.

Este cvasiunanim admis de doctrina şi practica majoritară faptul că, în cazul concursului de infracţiuni, spre exemplu, se va alege legea mai favorabilă pentru fiecare infracţiune în parte, iar apoi se va alege acel tratament sancţionator pentru concurs prevăzut de legile succesive care este mai favorabil.

Aceeaşi soluţie se impune a fi promovată şi în cazul recidivei, respectiv al pluralităţii intermediare.

Printre criteriile de determinare a legii penale mai favorabile, menţionăm:
a) criteriul dispoziţiei principale;
b) criteriul aprecierii globale.

Atunci când legea nouă modifică atât pedeapsa principală cât şi pedeapsa complementară, legea mai favorabilă se va determina în funcţie de pedeapsa principală.

Atunci când pedeapsa principală a fost stabilită potrivit legii vechi, aplicarea pedepselor complementare se va face după cum urmează:
- pedepsele complementare care au corespondent în legea penală nouă se vor aplica în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta, în măsura în care sunt mai favorabile;
- pedepsele complementare prevăzute de legea veche care nu au corespondent în legea nouă nu se mai execută;
- pedepsele complementare introduse prin legea nouă care nu se regăseau în legea veche nu pot fi dispuse.

2. De ce reducerea pedepsei în cazul aplicării legii mai favorabile în ipoteza faptelor definitiv judecate (art.14-15) operează şi cu privire la pedepsele deja executate?

Răspuns:

Ipoteza reducerii pedepsei în cazul aplicării legii mai favorabile în ipoteza faptelor definitiv judecate are ca premisă faptul că legea nouă, intervenită după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, prevede pentru fapta comisă o specie de pedeapsă mai uşoară decât cea aplicată de instanţă sau, deşi prevede o pedeapsă din aceeaşi specie, aceasta are un maxim special mai redus decât pedeapsa concret aplicată de către instanţă. S-a considerat în această situaţie că trebuie înlăturată diferenţa de pedeapsă care nu se mai regăseşte în legea nouă.

3. Care sunt deosebirile între aplicarea facultativă şi aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile?

Răspuns:

Există mai multe situaţii în care legea mai favorabilă se aplică în mod obligatoriu:
a) după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa închisorii sau amenzii, intervine o lege nouă care prevede un maxim special mai redus decât pedeapsa concret aplicată;
b) dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, intervine o lege nouă care prevede pentru aceeaşi faptă pedeapsa închisorii, detenţiunea pe viaţă se înlocuieşte cu maximul special al pedepsei închisorii prevăzut pentru acea infracţiune;
c) dacă după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii intervine o lege nouă care prevede pentru aceeaşi faptă doar pedeapsa amenzii, închisoarea se înlocuieşte cu amenda, fără a se putea depăşi maximul special al pedepsei amenzii prevăzute pentru acea infracţiune.

Reducerea sau înlocuirea pedepsei în temeiul legii mai favorabile operează şi atunci când pedeapsa a fost deja executată până în momentul intrării în vigoare a legii noi. Reducerea pedepsei deja executate poate avea ca efect împlinirea mai rapidă a termenului de reabilitare, poate exclude existenţa primului termen al recidivei, poate înlătura un impediment al la aplicarea suspendării condiţionate sau a suspendării sub supravechere.

În cazul aplicării facultative a legii penale mai favorabile, pedeapsa stabilită de instanţă sub imperiul legii vechi nu depăşeşte maximul special prevăzut pentru fapta comisă, astfel cum a fost redus prin prevederile legii noi.

Pentru aceste situaţii, trebuie să fie îndeplinite mai multe condiţii:
a) toate legile succesive să prevadă pentru fapta comisă pedeapsa închisorii;
b) legea nouă să prevadă pentru fapta comisă un maxim special mai redus decât cel din legea veche;
c) pedeapsa concretă aplicată de instanţă prin hotărârea definitivă să nu depăşească maximul prevăzut de legea nouă;
d) instanţa să aprecieze că reducerea duratei pedepsei este oportună.

Dacă instanţa decide să facă reducerea, ea va fi ţinută de limita stabilită de lege, limită determinată de reducerea proporţională a maximului special prin legea nouă în raport de legea veche.

4. Prin ce se deosebeşte legea de dezincriminare faţă de o lege penală mai favorabilă?

Răspuns:

Dezincriminarea se realizează de regulă prin aborgarea expresă a textului de incriminare, dar nu se poate pune semnul egalităţii între abrogarea expresă a unei norme de incriminare şi dezincriminarea unei fapte.

Pentru a decide dacă o faptă a fost într-adevăr dezincriminată trebuie constatat că aceasta nu îşi mai găseşte sub nici o formă corespondent în legea nouă. Atunci când norma abrogată este o normă specială, fapta rămâne de regulă incriminată de norma generală.

Nu este importantă denumirea infracţiunii pentru a decide că o faptă a fost dezincriminată. Din faptul că în legea nouă nu se mai regăseşte o infracţiune cu aceeaşi denumire, nu se poate trage concluzia că fapta nu mai este prevăzută de legea penală.

Delimitarea sferei de incidenţă a legii de dezincriminare depinde în mod necesar de criteriul pe baza căruia se apreciază că o faptă prevăzută de legea veche nu mai este prevăzută de legea nouă:
a) aprecierea in concreto potrivit căreia suntem în prezenţa legii de dezincriminare atunci când sub legea nouă, fapta concretă comisă de inculpat nu mai atrage răspunderea penală;
b) aprecierea in abstracto, potrivit căreia se poate vorbi de dezincriminare doar atunci când fapta prevăzută de legea veche nu se mai regăseşte sub nicio formă în legea nouă.

Întrebări drept penal, partea generală I, 14

1. Ce avantaje prezintă determinarea momentului comiterii infracţiunii potrivit teoriei acţiunii?

Răspuns:

Teoria acţiunii, potrivit căreia momentul săvârşirii acţiunii este momentul comiterii actului de executare şi în raport de acest moment se determină legea aplicabilă, prezintă nu doar avantajul de a conduce la o soluţie mai favorabilă inculpatului, dar este şi în deplină concordanţă cu exigenţele care decurg din principiul legalităţii incriminării şi pedepsei.

2. Care erau categoriile de legi considerate ca având retroactivitate obligatorie înainte de adoptarea Constituţiei?

Răspuns:

Anterior intrării în vigoare a Constituţiei, potrivit art. 12 alin. (2) C.pen. erau de aplicabilitate retroactivă legile care prevedeau măsuri de siguranţă şi măsuri educative. O altă categorie de legi considerate în mod tradiţional având aplicabilitate retroactivă o constituie legile interpretative. Iarăşi, legile care prevăd regimul de executare al pedepselor erau în mod tradiţional considerate în doctrină ca fiind de aplicaţie retroactivă. În cele din urmă, în doctrină şi în jurisprudenţă nu există un punct de vedere unitar referitor la posibilitatea aplicării retroactive a dispoziţiilor privind prescripţia.

3. De ce legea interpretativă nu mai poate fi aplicată întotdeauna retroactiv?

Răspuns:

După intrarea în vigoare a Constituţiei, nu se mai poate vorbi de o retroactivitate obligatorie în cazul legii interpretative.

Pe calea legii interpretative, legiuitorul poate veni să consfinţească o anumită interpretare dată în jurisprudenţă, care este în acord cu intenţia sa din momentul elaborării normei interpretative. Se urmăreşte în acest fel şi evitarea unei schimbări a jurisprudenţei deja consacrate.

Cea de-a doua situaţie în care se recurge la o lege interpretativă este cea în care se modifică într-un anumit sens domeniul de incidenţă al legii interpretate. Nevoia interpretării se resimte în acest caz datorită faptului că textul nu este suficient de clar, astfel că aplicarea lui în practică este neunitară sau interpretarea consacrată de jurisprudenţă este diferită de cea dorită de legiuitor.

4. Principiul neretroactivităţii are în vedere şi schimbările de jurisprudenţă?

Răspuns:

Chiar fără adoptarea unei legi noi, este posibilă reorientarea în timp a practicii instanţelor judecătoreşti – de fapt o schimbare a interpretării date de acestea textului de lege – care poate avea ca efect o extindere sau o restrângere a domeniului de incidenţă al unei norme.

Regimul schimbărilor imprevizibile de jurisprudenţă trebuie să se înscrie pe coordonate similare celor din cazul legii interpretative, astfel că atunci când determină agravarea situaţiei inculpatului nu trebuie să îşi găsească o aplicare retroactivă.

Întrebări drept penal, partea generală I, 13

1. Pentru infracţiunile comise în timpul mandatului dar fără o legătură cu exercitarea atribuţiilor, Preşedintele României se bucură de imunitate?

Răspuns:

Preşedintele nu se bucură de imunitate funcţională pentru faptele care ţin de domeniul vieţii private a Preşedintelui.

2. Prin ce se deosebeşte imunitatea funcţională a Preşedintelui de cea a unui parlamentar?

Răspuns:

Imunitatea preşedintelui se bucură de o imunitate funcţională, generală şi perpetuă. Parlamentarii au o imunitate de drept penal material şi o imunitate procesuală. În ansamblu, imunitatea parlamentarilor este mult mai restrânsă decât imunitatea prezidenţială.

3. Ce este imunitatea judiciară?

Răspuns:

Imunitatea judiciară este justificată de necesitatea aflării adevărului şi garantării dreptului la apărare în cadrul unei proceduri judiciare. Această imunitate funcţională priveşte răspunderea penală a avocatului pentru susţinerile făcute oral sau în scris, în faţa instanţelor de judecată, a organelor de urmărire penală sau a altor organe administrative de jurisdicţie şi numai dacă aceste susţineri sunt în legătură cu apărarea în acea cauză şi sunt necesare stabilirii adevărului

4. Sunt compatibile imunităţile de jurisdicţie penală cu principiul egalităţii în faţa legii?

Răspuns:

Imunităţile de jurisdicţie penală nu anulează caracterul penal al faptelor comise de cei care se află sub protecţia imunităţilor. Ele nu fac din beneficiarii lor nişte oameni aflaţi deasupra legii, ci doar îi protejează de eventuale şicane îndreptate împotriva funcţiilor pe care le deţin.

Întrebări drept penal, partea generală I, 12

1. Care sunt persoanele care nu pot fi extrădate de către România?

Răspuns:

Nu pot fi extrădate:
a) persoanele cărora li s-a acordat dreptul de azil în România;
b) persoanele străine care se bucură în România de jurisdicţie, în condiţiile şi la limitele conferite prin convenţii sau prin alte înţelegeri internaţionale;
c) persoanele străine citate din străinătate în vederea audierii ca părţi, martori sau experţi în faţa unei autorităţi judiciare române solicitante, în limitele imunităţilor conferite prin convenţie internaţională.

2. Dacă fapta pentru care se cere extrădarea a fost comisă pe teritoriul României, se poate admite cererea de extrădare adresată statului român?

Răspuns:

Dacă infracţiunea s-a comis în tot sau în parte pe teritoriul României, în principiu, autorităţile române vor proceda la judecarea infractorului potrivit legii române. Este totuşi posibilă admiterea cererii de extrădare atunci când urmărirea şi judecata pe teritoriul statului slicitant sunt justificate fie de aflarea adevărului, fie de posibilitatea de a aplica o sancţiune potrivită sau de a asigura reintegrarea socială a persoanei extrădate.

3. Ce consecinţe atrage principiul specialităţii extrădării?

Răspuns:

Principiul specialităţii extrădării, înscris în art. 73 al Legii nr. 302/2006, prevede că persoana extrădată nu poate fi urmărită, judecată ori deţinută în vederea executării unei pedepse, pentru un fapt anterior predării, altul decât cel care a motivat extrădarea.

4. În ce situaţii extrădarea poate fi refuzată pe motivul pericolului de încălcare a dispoziţiilor art. 3 din CEDO?

Răspuns:

Extrădarea poate fi refuzată pe motivul pericolului de încălcare a dispoziţiilor art. 3 din CEDO în situaţia în care există date care fundamentează temerea că în statul solicitant persoana extrădată va fi expusă la tortură, tratamente inumane sau degradante.

Întrebări drept penal, partea generală I, 11

1. Ce se înţelege prin infracţiune comisă pe teritoriul ţării?

Răspuns:

Art. 3 C.pen. consacră principiul teritorialităţii: “legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României”. Prin termenul de “teritoriu”, potrivit art. 142 C.pen., se înţelege întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontiere, cu subsolul şi spaţiul aerian al acesteia.

2. Ce este regula ubicuităţii? De ce a fost necesară consacrarea ei?

Răspuns:

Potrivit teoriei ubicuităţii, infracţiunea se consideră săvârşită pe orice teritoriu unde a avut loc un act de executare sau s-a produs un rezultat. Această regulă a ubicuităţii s-a impus, dat fiind faptul că în caz contrar ar fi fost imposibilă utilizarea principiului de bază în aplicarea legii penale, principiu teritorialităţii

3. Dacă unui cetăţean român aflat în excursie la Madrid i se sustrage valiza de către un cetăţean marocan, se poate aplica legea penală română în privinţa acestei fapte? În baza cărui principiu?

Răspuns:

Da, se poate. Aplicarea legii române în privinţa acestei fapte s-ar face în temeiul principiului realităţii.

4. De ce ar trebui consacrată condiţia dublei incriminări pentru aplicarea principiului personalităţii?

Răspuns:

Ar trebui consacrată condiţia dublei incriminări de lege ferenda, pentru aplicarea principiului personalităţii, pentru a nu-l pune pe cetăţeanul român într-o situaţie de inferioritate prin aplicarea legii penale române cu privire la fapte care nu sunt incriminate în statul unde au fost comise.

Întrebări drept penal, partea generală I, 10

1. De ce în dreptul penal predomină normele imperative?

Răspuns:

În dreptul penal predomină normele imperative pentru a sublinia importanţa valorilor sociale ocrotite.

2. Cum se clasifică normele în alb?

Răspuns:

Normele penale în alb sunt norme ce conţin o incriminare-cadru, al cărei precept este formulat generic, el urmând a se concretiza graţie prevederilor unui alt act normativ. Ele se clasifică în norme în alb proprii (în cazul cărora completarea se face printr-o dispoziţie cuprinsă într-un act normativ de forţă juridică inferioară) şi norme în alb improprii (în cazul cărora completarea se face cu dispoziţii ale unui act normativ de forţă juridică egală).

3. Prin ce se deosebesc normele de trimitere de cele de referire?

Răspuns:

Normele de trimitere sunt considerate acele norme incomplete care împrumută sancţiunea din cuprinsul altor norme, devenind apoi independente faţă de acestea.

Normele de referire sunt acele norme care îşi completează dispoziţia împrumutând prevederile altor norme, dar care rămân legate de norma care le-a completat.

Distincţia dintre cele două tipuri de norme trebuie făcută în funcţie de elementul pe care îl împrumută: normele de trimitere împrumută sancţiunea, normele de referire împrumută dispoziţia (sau elemente ale acesteia).

4. Prin ce se deosebesc normele de referire faţă de cele în alb?

Răspuns:

Normele de referire sunt completate cu alte norme care cumplinesc dispoziţia, şi care sunt arătate expres. Normele în alb au vocaţia de a fi completate cu prevederi dintr-un număr nedeterminat de norme.

Dacă norma de referire se completează doar cu prevederile unei norme care există în momentul adoptării ei, norma în alb poate fi completată şi de norme care vor fi adoptate ulterior intrării ei în vigoare.

De regulă, norma de referire se completează cu elemente ale dispoziţiei unei norme cuprinse în aceeaşi lege, în vreme ce norma în alb se completează cel mai adesea cu elemente ale unei norme cuprinse în alte legi sau chiar în acte normative de forţă juridică inferioară.

Întrebări drept penal, partea generală I, 9

1. De ce Constituţia poate fi considerată ca izvor de drept penal?

Răspuns:

Constituţia este izvor de drept penal deoarece în textul ei sunt menţionate numeroase valori sociale pe care dreptul penal este chemat să le apere. De asemenea, Constituţia consacră o serie de reguli care privesc dreptul penal.

2. Cum se compatibilizează rolul cutumei ca izvor de drept penal cu principiul legalităţii incriminării (lex scripta)?

Răspuns:

Rolul cutumei în dreptul penal este departe de a fi inexistent sau neglijabil. Ea intervine ca izvor de drept penal în sfera cauzelor care fac ca fapta să nu fie infracţiune şi în interpretarea legii penale.

Pe de altă parte, principiul legalităţii incriminării (lex scripta) limitează sfera izvoarelor dreptului penal la actele normative de forţă egală sau superioară legii organice şi exclude izvoarele nescrise.

Însă, limitarea impusă de lex scripta nu este absolută, iar dacă cutuma nu poate crea infracţiuni, nici să agraveze răspunderea penală, ea intervine în domeniul intrepretării legii penale.

3. De ce ordonanţele simple nu pot fi izvoare de drept penal?

Răspuns:

Spre deosebire de ordonanţele de urgenţă, ordonanţele simple nu pot fi izvoare de drept penal, întrucât Guvernul este abilitat să emită acest din urmă gen de act normativ în domenii care nu fac obiectul legii organice. Or, potrivit art. 73 din Constituţie reglementarea infracţiunilor şi pedepselor este un domeniu rezervat legii organice.

4. Prin ce se deosebesc izvoarele directe de izvoarele indirecte de drept penal?

Răspuns:

Izvoarele directe exprimă şi impun prin ele însele o anumită regulă de conduită. Izvoarele indirecte au rolul de a clarifica sau a determina conţinutul izvoarelor directe.

Ca izvoare directe, enumerăm: Constituţia, deciziile Curţii Constituţionale, legea organică, actele anterioare Constituţiei din 1991 asimilate legii organice, ordonanţele de urgenţă ale Guvernului, cutuma (când vizează sfera cauzelor care fac ca fapta să nu fie infracţiune), decretele prezidenţiale de acordare a graţierii individuale, tratatele şi convenţiile internaţionale ratificate, normele adoptate la nivelul UE.

Ca izvoare indirecte, avem: cutuma (ca interpretare a legii penale), deciziile ÎCCJ pronunţate în recurs în interesul legii.

Întrebări drept penal, partea generală I, 8

1. În ce fel principiul minimei intervenţii duce la o limitare a sferei valorilor sociale protejate de dreptul penal?

Răspuns:

Principiul minimei intervenţii implică o restrângere, pe cât posibil, a recurgerii la mijloacele penale de protecţie a valorilor sociale, atunci când imperativul acestor valori poate fi realizat prin mijloace aparţinând altor ramuri de drept (civil, contravenţional, disciplinar).

Dat fiind caracterul subsidiar al dreptului penal reiese că sfera valorilor sociale protejate de dreptul penal este de mai mic volum decât sfera tuturor valorilor sociale protejate de sistemul juridic în ansamblu. Principiul minimei intervenţii nu este decât consacrarea conceptuală a acestei stări de fapt.

2. Credeţi că ar putea acest principiu să ducă în timp la dispariţia normelor penale? De ce?

Răspuns:

Fireşte, nu se pune problema ca principiul minimei intervenţii să devină vreodată principiul non-intervenţiei. Întotdeauna vor exista un număr de valori de maximă importanţă, pe care legiuitorul să dorească să le ocrotească prin instrumentele specifice ale dreptului penal.

Întrebări drept penal, partea generală I, 7

1. De ce este necesară individualizarea legală?

Răspuns:

Individualizarea legală se realizează de către legiuitor prin stabilirea pedepselor legale pentru fiecare infracţiune în parte. Legiuitorul trebuie să aleagă o sancţiune legală care să corespundă importanţei valorii sociale ocrotite, dar şi intensităţii atingerii aduse acesteia prin comiterea faptei incriminate.

Pe calea individualizării legale legiuitorul răspunde unui dublu imperativ: canalizează puterea judecătorului de stabilire a pedepsei în cadrul anumitor limite predeterminate (minimul şi maximul special al pedepsei) şi în acelaşi timp îi oferă aceluiaşi judecător instrumentele care îi permit să procedeze la determinarea unei sancţiuni concrete, ţinând seama de particularităţile faptei comise şi de persoana infractorului (cauzele care atenuează sau agravează răspunderea etc.).

2. Cum se manifestă regula proporţionalităţii în cazul individualizării administrative?

Răspuns:

Individualizarea administrativă este cea care se realizează după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, în timpul executării sancţiunii. Astfel, printre criteriile regimului de executare enumerăm:
a) infractori majori sau minori;
b) infractori primari sau recidivişti;
c) conduita persoanei în timpul executării pedepsei.

Întrebări drept penal, partea generală I, 6

1. De ce credeţi că a fost necesară impunerea principiului caracterului personal al răspunderii penale în dreptul modern?

Răspuns:

Principiul caracterului personal înseamnă, în practică, faptul că nicio persoană nu poate fi trasă la răspundere penală pentru o infracţiune comisă de o altă persoană şi nici nu poate fi obligată la executarea unei sancţiuni penale aplicate altuia. Caracterul personal al răspunderii penale este una dintre garanţiile securităţii persoanei, drept consacrat prin art. 23 alin. (1) din Constituţie.

2. Este compatibil acest principiu cu executarea sancţiunilor penale de către moştenitori în cazul decesului condamnatului principal?

Răspuns:

Nu. O persoană nu poate fi obligată la executarea unei sancţiuni penale aplicate altuia, indiferent de natura relaţiilor care leagă respectivele persoane. Principiul caracterului personal trebuie aplicat cu aceeaşi rigoare indiferent de natura pedepsei aplicate, aşa încât nu se poate găsi o justificare rezonabilă pentru diferenţierea de tratament între pedepsele pecuniare şi celelalte pedepse.

Întrebări drept penal, partea generală I, 5

1. Textul art.209 incriminează între altele „furtul comis prin escaladare”. Aplicarea acestei dispoziţii cu privire la inculpatul care a săpat un tunel pe sub zidul de incintă pentru a putea intra să sustragă bunuri ar constitui un caz de analogie în defavoarea inculpatului sau o simplă interpretare a legii penale?

Răspuns:

Interpretarea este o operaţiune logico-raţională care se efectuează în vederea aplicării normelor juridice şi are drept scop aflarea înţelesului exact al unei dispoziţii legale, pentru a putea stabili dacă şi în ce limite aceasta îşi găseşte aplicare într-un anumit caz concret.

Analogia presupune extinderea aplicării unei norme penale cu privire la o situaţie nereglementată expres, dar care este asemănătoare cu cea descrisă de norma respectivă. Analogia in malam partem este unanim considerată ca fiind inadmisibilă.

Art. 209 C.pen. incriminează furtul calificat, iar la litera c) sunt enunţate următoarele circumstanţe agravante: “prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase”. Enunţându-se elementele: “efracţie”, “escaladare” şi “folosirea fără drept a unei chei...”, se instituie un gen, cel al furturilor efectuate în interiorul unor spaţii protejate în mod vizibil, având ca act de pregătire, printre altele, eludarea protecţiei de care se bucură spaţiile respective.

Ca specii, “efracţia”, “escaladarea” şi “folosirea fără drept a unei chei...” constituie aplicaţii ale genului. Lor li se poate adăuga, prin analogie: “pătrunderea în incintă prin paraşutare, catapultare, planare, teleportare”. Conchidem că săparea unui tunel pe sub zidul de incintă poate fi inclusă în aceeaşi analogie.

2. În ce condiţii o clauză legală de analogie care operează în defavoarea inculpatului este admisibilă?

Răspuns:

Clauza legală de analogie care operează în defavoarea inculpatului este admisibilă dacă are caracter omogen, adică dacă, recurgând la un procedeu exemplificativ, legiuitorul circumscrie implicit criteriul de determinare al ipotezelor avute în vedere.

3. Ce legătură există între imperativul lex certa şi caracterul selectiv al dreptului penal?

Răspuns:

Caracterul selectiv al dreptului penal presupune că protecţia oferită unei valori sociale de normele dreptului penal nu priveşte orice acţiune susceptibilă să-i aducă atingere, ci doar anumite acţiuni determinate, considerate la un moment dat ca fiind cele mai nocive pentru respectiva valoare socială. Imperativul lex certa vizează redactarea cu claritate a normei de incriminare, astfel încât orice persoană să îşi poată da seama dacă o acţiune sau inacţiune intră sub imperiul său.

Întrebări drept penal, partea generală I, 4

1. Sub ce aspect se manifestă legătura dreptului penal cu dreptul constituţional?

Răspuns:

Interacţiunea dintre dreptul penal şi dreptul constituţional este una deosebit de puternică, datorită specificului normelor acestui drept, caracterizate prin vocaţia de a restrânge exerciţiul unora dintre drepturile şi libertăţile fundamentale garantate de Constituţie. Din această cauză, principiile fundamentale ale dreptului penal au calităţi de principii constituţionale.

Relaţia dreptului penal cu dreptul constituţional poate fi evidenţiată prin prisma mai multor elemente:
a) dreptul constituţional stabileşte principiile fundamentale şi limitele de incidenţă ale dreptului penal;
b) dreptul constituţional prevede obligativitatea garantării efective a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, scop în care legiuitorul recurge, atunci când alte mijloace de protecţie se dovedesc insuficiente, la mecanismele dreptului penal;
c) dreptul constituţional dezvoltă o serie de concepte pe care dreptul penal le preia şi le protejează ca valori sociale (statul, forma de guvernământ, sistemul electoral etc.).


2. Ce legătură poate fi identificată între caracterul subsidiar al dreptului penal şi
relaţia acestuia cu dreptul contravenţional?

Răspuns:

Legătura dintre dreptul penal şi dreptul contravenţional este extrem de strânsă, putându-se vorbi despre elemente de asemănare între cele două ramuri, precum şi despre sancţiuni asmilate, din punct de vedere formal, sancţiunilor penale. Nu în ultimul rând, dreptul contravenţional împrumută principiile fundamentale ale dreptului penal.


3. De ce nu este corectă afirmaţia: „dreptul procesual penal este un simplu
instrument de aplicare a dreptului penal”?

Răspuns:

Este adevărată afirmaţia potrivit căreia dreptul procesual penal este un instrument de aplicare a normelor de drept penal material. Totuşi, dreptul procesual penal nu este doar atât. Este, nu mai puţin, un instrument de protecţie a cetăţeanului împotriva aplicării abuzive a dreptului penal material. În plus, conferă garanţiile unui proces echitabil, prevăzând sancţiuni penale în cazul faptelor prin care li se aduce atingere.

Întrebări drept penal, partea generală I, 3

1. De ce s-a ajuns la tendinţa de autonomizare a unor subramuri ale dreptului
penal ca dreptul penal al afacerilor sau dreptul penal al minorilor?

Răspuns:

Tendinţa de autonomizare a unor subramuri ale dreptului penal, înregistrată în ultimii ani, se datorează conturării în cadrul normelor penale a unor subcategorii de reguli având un obiect comun de reglementare şi care tind să dobândească o anumită autonomie în cadrul grupului din care fac parte.

2. Care este diferenţa dintre dreptul internaţional penal şi dreptul penal
internaţional?

Răspuns:

Dreptul penal internaţional cuprinde în primul rând regulile care reglementează cooperarea şi asistenţa juridică internaţională în materie penală (extrădarea, transmiterea procedurilor penale, transferul persoanelor condamnate, recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine etc.).

Dreptul internaţional penal conţine acele norme juridice prin care anumite fapte sunt incriminate ca infracţiuni în plan internaţional.

Întrebări drept penal, partea generală I, 2

1. Ce argumente ar putea fi aduse în sprijinul ideii de apartenenţă a dreptului
penal la sfera dreptului privat?

Răspuns:

În sprijinul ideii de apartenenţă a dreptului penal la sfera dreptului privat, aducem argumentele următoare:
a) sunt protejate valori specifice dreptului privat (patrimoniu, viaţă privată, onoare etc.);
b) se remarcă un fenomen de “privatizare” prin creşterea ponderii unor interese sau organisme private în această materie;
c) creşterea rolului victimei infracţiunii în derularea procesului;
d) introducerea unor proceduri de mediere între infractor şi victimă.

2. Autonomia normativă a dreptului penal are un caracter absolut?

Răspuns:

Autonomia normativă a dreptului penal nu are caracter absolut, căci, în numeroase situaţii, legea penală intervine pentru a sancţiona încălcarea unor obligaţii impuse de regulile altor ramuri de drept. În plus, în sensul acestei teze mai pledează şi faptul că există posibilitatea ca normele extrapenale să intervină în sensul modificării domeniului de incidenţă al legii penale.

3. Ce obligaţii incumbă legiuitorului în considerarea caracterului subsidiar al
dreptului penal?

Răspuns:

Dat fiind caracterul subsidiar al dreptului penal, manifestat prin faptul că normele penale intervin doar atunci când sancţiunile prevăzute de normele altor ramuri nu sunt suficiente pentru asigurarea protecţiei sociale, legiuitorul are obligaţia de a recurge la mijloacele specifice acestei ramuri doar atunci când valoarea socială nu poate fi eficient protejată prin sancţiunile edictate de alte ramuri (principiul intervenţiei minime a dreptului penal).

4. De ce credeţi că s-a impus caracterul selectiv al dreptului penal?

Răspuns:

Caracterul selectiv al dreptului penal s-a impus din trei motive:
a) dreptul penal nu protejează valoarea socială împotriva oricăror atingeri, ci doar împotriva anumitor conduite specifice, susceptibile să o lezeze;
b) sfera acţiunilor relevante pentru dreptul penal este mult mai restrânsă în raport de cea a faptelor considerate ilicite în raport de normele altor ramuri de drept;
c) acţiunile considerate ca reprobabile exclusiv din punct de vedere moral, care nu afectează ordinea publică sau terţii, rămân de regulă în afara cadrului de sancţionare al dreptului penal.

Întrebări drept penal, partea generală I, 1

1. De ce dreptul penal poate fi socotit un „gardian al ordinii sociale”?

Răspuns propus:

Dreptului penal îi sunt asociate două funcţii: cea protectoare şi cea educativă. Funcţia protectoare are un dublu aspect, dintre care primul ţine de protejarea valorilor sociale fundamentale ale vieţii în societate. Din această privinţă, dreptul penal poate fi socotit un “gardian al ordinii sociale”, însă privim cu rezerve apelativul, pentru că la urma urmei ordinea socială nu cuprinde doar aspecte penale.

2. În ce sens dreptul penal îl protejează pe individul infractor?

Răspuns propus:

Al doilea aspect al funcţiei protectoare a dreptului penal vizează protecţia individului infractor împotriva unor reacţii disproportîonate sau abuzive ale puterii de stat.

Drept administrativ, speţa 7

Reclamantul, persoană fizică a solicitat instanţei de contencios administrativ constatarea refuzului nejustificat al ministrului sănătăţii de a-l numi în funcţia de director al Spitalului Judeţean Cluj şi obligarea acestuia la emiterea ordinului de numire in funcţie. In motivare, arata ca s-a prezentat la concursul organizat pentru ocuparea acestei funcţii, pentru care indeplinea toate conditiile necesare şi pentru care s-a pregatit temeinic, insa datorită unor probleme de sănătate nu a reusit să se concentreze suficient aşa încat a ocupat locul al doilea. El arată că ministrul nu a tinut seama de situaţia specială în care se afla si pe care, la cerere, o putea dovedi cu acte medicale, refuzînd numirea sa in funcţie, lezându-l astfel în dreptul pe care il avea de a ocupa acea functie. În plus arată că avea experienţă bogată în domeniu, fiind cu siguranţă cea mai potrivită persoană, ţinând cont de faptul ca mai ocupase în urmă cu trei ani aceeaşi funcţie.

Ministrul solicită respingerea acţiunii ca inadminisbilă, arătând printre altele că nu a fost indeplinită procedura prealabilă, intrucat reclamantul nu venit după desfăşurarea concursului cu aceasta solicitare direct către ministru, in calitate de autoritate emitentă a ordinului de numire in funcţie, aşa cum se prevede în art. 7 al Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Soluţionaţi acţiunea si motivaţi hotărârea luată.
Precizaţi instanţa competentă si motivaţi.

Soluţie propusă:

Actiunea inadmisibila
 Vatamare simplu interes
 neobligativitatea preocedurii prealabile
 instanta competenta C.Apel
 motivarea alegerii instantei competente

Drept administrativ, speţa 6

Prin actiunea formulata, reclamanta, S.C. Privat S.R.L a solicitat instantei de contencios administrativ anularea adresei nr. 413 din 20 iulie 2007 primite din partea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative prin care acesta a răspuns la solicitarea societăţii comerciale de a i se comunica organul competent să efectueze control asupra modului de desfăşurare a procedurilor de achiziţie publică demarate de către autorităţile publice. In acest act Ministerul isi dadea opinia cu privire la organul competent sa realizeze respectivul control, aratând reglementările legale în domeniu.

Reclamanta considera ca Ministerul a interpretat gresit legislatia şi ca a dat un raspuns eronat, existand si alte organe de control decat cele specificate în legislatie si in adresa sus mentionata, inregistrata cu nr. 413/2007.

Solutionati actiunea, motivand hotararea luata.

Care este instanta competenta?

Soluţie propusă :

Actiune inadmisibila
 motivare - simpla adresa neproducatoare de efecte juridice
 instanta competenta – C.Ap

Drept administrativ, speţa 5

Prin actiunea formulata, reclamanta, M.A. persoană fizică a solicitat instantei de contencios administrativ anularea comunicatului de presă apărut pe site-ul primariei municipiului Cluj Napoca în data de 28 mai 2009 prin care se anunţa public faptul că oficierea căsătoriilor se va face şi în acest an în foişorul din Parcul Central. Conform comunicatului, în foisorul din Parcul Central vor fi oficiate doar casatoriile programate in zilele de sambata si duminica din perioada mai-octombrie 2009 celelalte continuand sa se desfaşoare in Casa Căsătoriilor. Aceasta masura a fost dispusa de către primarul municipiului pentru fluidizarea traficului rutier din zona centrala si pentru a oferi cuplurilor care se casatoresc un cadru cat mai placut pentru acest eveniment important din viata lor.

Reclamanta considera prin oficierea căsătoriilor în foisorul din Parcul Central i se încalcă dreptul la intimitate, la oficierea unei căsătorii într-un mediu controlat, într-un spaţiu închis publicului neinvitat.

Solutionati actiunea, motivand hotararea luata.

La ce instanţă ar fi trebuit reclamanta să introducă acţiunea, în conformitate cu dispoziţiile Legii 554/2004 a contenciosului administrativ? Motivati.

Soluţie propusă:

Actiune inadmisibila
 motivare – comunicat de presă- neproducator de efecte juridice. Eventual ar fi trebuit atacata dispoziţia primarului.
 lipsa vatamarii unui drept sau interes legitim
 instanta competenta – (precizarea instantei – Trib.., motivarea)

Drept administrativ, speţa 4

Prin acţiunea în contencios administrativ, reclamantul C.N. a chemat în judecată pe pârâtul Primarul mun. Alba Iulia, pentru ca prin hotărâre judecătorească să se dispună obligarea acestuia să-i aprobe eliberarea autorizaţiei de construcţie pentru locuinţa proprietate personală pe care intenţionează să o edifice în Alba Iulia zona „Zece paşi” F.N. In motivarea cererii, a arătat că refuzul primarului de a-i elibera autorizaţia este nejustificat, întrucât doreste sa construiasca locuita la o stradă privată, asa incat este dreptul locuitorilor din zonă de a stabili lăţimea străzii. Primarul solicita respingerea actiunii, aratand ca in mod justificat a refuzat eliberarea autorizatiei de construire intrucat documentaţia depusă nu îndeplinea condiţiile stabilite prin PUD şi PUZ aprobate prin HCL Alba Iulia nr. 145/2004, care prevede realizarea unei strazi de 10 m latime, iar pe proiect nu s-a prevăzut afectarea unei porţiuni de teren de 5 m lăţime pentru drum şi trotuar, pe sens.

Solutionati actiunea si precizati instanta competenta.

Soluţie propusă:

Prin sentinţa civilă nr.178/CA/2005 acţiunea formulată a fost respinsă, cu motivarea că documentaţia depusă nu îndeplinea condiţiile stabilite prin PUD şi PUZ aprobate prin HCL Alba Iulia nr.145/2004, aşa încât în mod justificat Primăria a refuzat eliberarea autorizaţiei solicitate. Autorizaţia de construire se emite cu respectarea documentaţiilor de urbanism şi amenajarea teritoriului şi aprobate potrivit legii. Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamantul, aducându-i critici de nelegalitate şi netemeinicie, solicitând modificarea acesteia în sensul admiterii acţiunii.

Prin HCL nr.145/2004 s-a aprobat Planul Urbanistic de Detaliu, această hotărâre fiind un act de autoritate obligatoriu de respectat de către toţi proprietarii parcelelor de teren din zonă.

Or, în schiţa „Plan de amplasament şi delimitare bun imobil” – parte integrantă din documentaţia depusă de reclamant în vederea obţinerii autorizaţiei, se poate constata parcelarea terenului, cu afectarea doar a unei fâşii de 3 m lăţime pentru drum, ceea ce contravine PUD. Acest aspect în mod just a fost reţinut de către instanţă, fără a fi necesară efectuarea în acest scop a unei expertize.

Este greşită şi susţinerea recurentului că autorizaţia trebuia eliberată, construcţia fiind amplasată la 8 m de axul străzii. Sub acest aspect al obţinerii autorizaţiei nu este relevantă amplasarea construcţiei, ci numai împrejurarea că pe proiect nu s-a prevăzut afectarea unei porţiuni de teren de 5 m lăţime pentru drum şi trotuar, pe sens. Respectarea PUZ şi PUD este obligatorie atât pentru căile de acces publice, cât şi pentru cele private.

Din aceste considerente, sentinţa atacată fiind legală şi temeinică, în baza prev.art.312 Cod pr. civilă a fost respins ca nefondat recursul declarat de reclamant.

Întrebări Drept administrativ II 24

1. Definiţi şi arătaţi trăsăturile caracteristice ale contravenţiei.

Răspuns:

Conform art. 1 teza a II-a din O.G. nr. 2/2001, constituie contravenţie fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin lege, ordonanţă, prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.

Trăsăturile caracteristice ale contravenţiei sunt:
a) Fapta este săvârşită cu vinovăţie (subiectul alegând o conduită care este contrară normelor de drept)
b) Fapta este prevăzută şi sancţionată prin lege şi celelalte acte normative indicate expres în legea-cadru (exigenţa este impusă de principiul legalităţii).

Întrebări Drept administrativ II 23

1. Comentaţi redistribuirea funcţionarilor publici potrivit Legii nr.188/1999.

Răspuns:

Competenţa redistribuirii funcţionarilor publici aparţine Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici. Din punct de vedere teritorial, redistribuirea se face astfel:
a) în cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice din aceeaşi localitate sau dintr-o localitate aflată la o distanţă de până la 50 km de localitatea de domiciliu;
b) în cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice din alt judeţ sau aflate la o distanţă mai mare de 50 km de localitatea de domiciliu, la cererea funcţionarului public.

Din punct de vedere profesional, redistribuirea se face astfel:
a) pe o funcţie publică de aceeaşi categorie, clasă şi acelaşi grad profesional cu funcţia publică deţinută;
b) pe o funcţie publică inferioară vacantă, dar numai cu acordul scris al funcţionarului public;
c) pe o funcţie publică de conducere, numai dacă funcţionarul public a îndeplinit atribuţii similare cu atribuţiile funcţiei publice de pe care se efectuează redistribuirea.

2. Ce se înţelege prin corpul de rezervă al funcţionarilor publici?

Răspuns:

Corpul de rezervă este format din funcţionari publici care au fost eliberaţi din funcţia publică din motive neimputabile lor.

Întrebări Drept administrativ II 22

1. Care sunt cazurile în care raportul de serviciu încetează de drept?

Răspuns:

Raportul de serviciu al funcţionarilor publici încetează de drept în următoarele cazuri:
a) la data decesului funcţionarului public;
b) la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii funcţionarului public;
c) dacă funcţionarul public nu mai îndeplineşte una din condiţiile prevăzute la art. 54 lit. a), d) şi f) pentru ocuparea funcţiei publice;
d) la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare;
e) ca urmare a constatării nulităţii absolute a actului administrativ de numire în funcţia publică, de la data la care nulitatea a fost constatată prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă;
f) când funcţionarul public a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească definitivă sau prin care s-a dispus aplicarea unei sancţiuni privative de libertate, la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii de condamnare;
g) ca urmare a interzicerii exercitării profesiei sau funcţiei, ca măsură de siguranţă ori ca pedeapsă complementară, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus interdicţia;
h) la data expirării termenului în care a fost ocupată, pe perioadă determinată, funcţia publică.

2. Când intervine eliberarea din funcţia publică?

Răspuns:

Eliberarea din funcţia publică este o modalitate de încetare a raportului de serviciu care se dispune de persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică prin act administrativ şi care se comunică funcţionarului public în termen de 5 zile lucrătoare de la emitere, în următoarele cazuri:
a) autoritatea sau instituţia publică şi-a încetat activitatea ori a fost mutată într-o altă localitate, iar funcţionarul public nu este de acord să o urmeze;
b) autoritatea sau instituţia publică îşi reduce personalul ca urmare a reorganizării activităţii, prin reducerea postului ocupat de funcţionarul public;
c) ca urmare a admiterii cererii de reintegrare în funcţia publică ocupată de către funcţionarul public a unui funcţionar public eliberat sau destituit nelegal ori pentru motive netemeinice, de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus reintegrarea;
d) pentru incompetenţă profesională, în cazul obţinerii calificativului “nesatisfăcător” la evaluarea performanţelor profesionale individuale;
e) funcţionarul public nu mai îndeplineşte condiţia prevăzută la art. 54 lit. g) (condiţii specifice pentru ocuparea funcţiei publice);
f) starea sănătăţii fizice şi/sau psihice a funcţionarului public, constatată prin decizie a organelor competente de expertiză medicală, nu îi mai permite acestuia să îşi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare funcţiei publice deţinute;
g) ca urmare a refuzului neîntemeiat al înaltului funcţionar public de acceptare a numirii.

3. Ce se înţelege prin reorganizarea activităţii unei autorităţi sau instituţii publice?

Răspuns:

Reorganizarea activităţii unei autorităţi sau instituţii publice este o reformare a activităţii sub presiunea realităţilor în schimbare accelerată care ne înconjoară. Această reformă are ca impact redistribuirea funcţionarilor publici pe alte posturi sau reduceri de posturi.