duminică, 10 ianuarie 2010

Liviu Pop şi Liviu-Marius Harosa, Drept civil. Drepturile reale principale I (note de lectura)

Capitolul I. Patrimoniul şi drepturile patrimoniale. Sistemul drepturilor reale

1. Noţiunea de patrimoniu


Dreptul şi obligaţiile patrimoniale sunt acelea care au conţinut economic, adică pot fi evaluate în bani.

Termenul de patrimoniu se circumscrie exclusiv sferei drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale.

Se consideră că deplină patrimonialitate au elementele care sunt evaluabile în bani, cesibile cu titlu oneros şi transmisibile pentru cauză de moarte.

Def: patrimoniul, ca entitate juridică distinctă, reprezintă totalitatea sau universalitatea drepturilor patrimoniale şi obligaţiilor patrimoniale care aparţin unei persoane.

Activul patrimonial este format din valoarea tuturor drepturilor patrimoniale, iar pasivul patrimonial constă în valoarea tuturor obligaţiilor patrimoniale ale unei persoane.


2. Teoriile despre patrimoniu

Teoria personalistă a patrimoniului

Teoria patrimoniului-scop sau afectaţiune

Procedeul ficţiunii: întrucât patrimoniul unei persoane nu poate fi divizat, se vor crea atâtea persoane câte mase de bunuri distincte se doreşte a se avea. Aceste persoane nu se vor naşte şi nu vor trăi decât în scopul de a susţine un patrimoniu. Dacă un comerciant vrea să desfăşoare două activităţi comerciale şi să afecteze fiecăreia numai o parte din averea sa, va crea două persoane juridice.

Teoria mixtă sau eclectică.

Caracterele juridice ale patrimoniului:

A. Patrimoniul este o universalitate juridică (patrimoniul se prezintă ca o entitate juridică independentă şi distinctă de elementele sale componente)

B. Orice persoană are patrimoniu (existenţa unei persoane este de neconceput fără un patrimoniu)

C. Inalienabilitatea patrimoniului (deşi persoanele fizice pot înstrăina un drept, şi chiar o obligaţie, ele nu pot transmite altei persoane, prin acte între vii, întregul lor patrimoniu)

D. Unicitatea şi divizibilitatea patrimoniului (în două sau mai multe grupe sau mase de drepturi şi obligaţii, denumite mase patrimoniale, fiecare având o anume destinaţie sau afectaţiune şi, pe cale de consecinţă, un regim juridic distinct şi determinat).


3. Funcţiile patrimoniului

Patrimoniul îndeplineşte trei funcţii: constituie gajul general al creditorilor; explică şi face posibilă subrogaţia reală cu titlu universal; face posibilă transmisiunea universală şi cu titlu universal a drepturilor şi obligaţiilor.

Gajul general al creditorilor

Debitorul răspunde faţă de creditorii săi pentru îndeplinirea obligaţiilor pe care le are, cu întregul patrimoniu în cazul în care nu îşi execută obligaţiile la scadenţă.

Patrimoniul exercită funcţia de garanţie comună şi proporţională a tuturor creditorilor.

Creditorul va putea urmări doar bunurile existente în patrimoniul debitorului în momentul executării silite şi bunurile ce vor intra, între timp, în acelaşi patrimoniu, până la realizarea integrală a dreptului de creanţă.

Ori de câte ori patrimoniul unei persoane este divizat în două sau mai multe grupe de drepturi şi obligaţii, creditorii săi pot urmări numai acele bunuri care fac parte din grupa sau masa patrimonială în legătură cu care s-au născut creanţele lor.

Subrogaţia reală cu titlu universal

Subrogaţie = înlocuire

Subrogaţia reală este înlocuirea unei valori cu altă valoare.

A. Subrogaţia reală cu titlu universal înseamnă înlocuirea automată a unei valori cu altă valoare, în cuprinsul unui patrimoniu.

B. Subrogaţia reală cu titlu particular înseamnă înlocuirea unui bun individual determinat, cu un alt bun individual determinat, privite izolat.

Transmisiunea universală şi cu titlu universal

Transmisiunea universală intervine atunci când se transmite întreg patrimoniul, nefracţionat, de la o persoană la altă persoană.

Transmisiunea cu titlu universal constă în transmiterea fracţionată a întregului patrimoniu al unei persoane la două sau mai multe persoane sau în desprinderea unei părţi dintr-un patrimoniu pentru a reveni altei persoane.

Prin transmisiunea universală se dobândeşte totalitatea valorilor active şi pasive care alcătuiesc întregul patrimoniu, iar prin transmisiunea cu titlu universal se dobândeşte doar o fracţiune, o cotă-parte matematică, din aceste valori.


4. Consideraţii generale cu privire la drepturile patrimoniale

În concret, patrimoniul este alcătuit din drepturile şi obligaţiile patrimoniale care aparţin unei persoane determinate.

Drepturile patrimoniale se împart în:
a) drepturi reale
b) drepturi de creanţă.

Drepturile reale sunt drepturi subiective patrimoniale care conferă titularului lor anumite prerogative, recunoscute de lege, asupra unui bun, pe care el le poate exercita în mod direct şi nemijlocit, fără a fi necesară, în acest scop, intervenţia oricărei alte persoane.

Drepturile de creanţă sunt acele drepturi subiective patrimoniale în virtutea cărora titularul lor sau subiectul activ, numit creditor, are posibilitatea juridică de a pretinde subiectului pasiv, numit debitor, persoană determinată, să dea (dare), să facă (facere) sau să nu facă (non facere) ceva, sub sancţiunea constrângerii de stat.

Drepturile reale sunt drepturi absolute, intrând în conţinutul unui raport juridic între persoane care se se stabileşte în legătură cu un bun. Sunt opozabile erga omnes.

Drepturile de creanţă sunt drepturi relative, întrucât sunt “opozabile” doar subiectului sau subiectelor pasive determinate.

Obligaţiile reale definesc sau reprezintă o categorie juridică intermediară drepturilor reale şi drepturilor de creanţă. Ele constau în anumite îndatoriri, prevăzute expres de lege sau stabilite prin acte juridice, a căror existenţă este determinată, de regulă, de faptul stăpânirii unui anumit bun.

Sfera persoanelor la care se raportează obligaţia rămâne invariabil aceeaşi, fiindcă vechiul proprietar, care a înstrăînat lucrul, este complet liberat, iar actual deţinător este debitor exclusiv din cauza şi numai pe perioada de timp cât se află în raport direct cu lucrul.

2 feluri: obligaţii scriptae in rem (opozabile terţilor) sau obligaţii propter rem.

Obligaţiile scriptae in rem (sau obligaţii reale, sau obligaţii opozabile terţilor) sunt corelative unor drepturi de creanţă şi strâns legate de stăpânirea unui bun de către o altă persoană decât proprietarul ori titularul unui alt drept real principal asupra acelui bun.

Ex: obligaţia celui care a cumpărat un bun imobil care face obiectul unei locaţii, sau arendă, de a respecta contractul de locaţie sau arendă.

Obligaţiile propter rem (sau ob rem) sunt îndatorii pozite sau negative care decurg din stăpânirea unor bunuri şi obligă numai în legătură cu acele bunuri (adică propter rem). Cele mai multe obligaţii propter rem sunt accesorii unui drept real (fiind reversul medaliei drepturilor reale).

După izvorul lor, obligaţiile propter rem pot fi legale sau convenţionale.

Drepturile potestative patrimoniale fac parte din categoria situaţiilor atipice din domeniul drepturilor patrimoniale care acoperă nişele juridice necuprinse pe de-a întregul de diviziunea clasică în drepturi reale şî drepturi de creanţă.

Prin drept potestativ se înţelege acel drept care conferă titularului lui prerogative ce constă în recrearea, modificarea sau stingerea unei situaţii juridice preexistente prin intermediul unui act juridic unilateral.

Drepturile potestative sunt raportate în primul rând la situaţia juridică şi de abia în al doilea rând la subiectul pasiv care este alcătuit din mai multe persoane determinate sau determinabile.

Ex: dreptul de opţiune succesorală, dreptul de preempţiune, retractul litigios.


5. Sistemul drepturilor reale în România

A. Ţinând seama de natura bunurilor asupra cărora poartă, drepturile reale pot fi:
a) imobiliare
b) mobilare

B. Având în vedere existenţa independentă sau nu, drepturile reale sunt:
a) principale
b) accesorii

Drepturile reale principale sunt acele drepturi reale care au o existenţă independentă, de sine stătătoare, în raport cu alte drepturi reale sau de creanţă.

Ex: dreptul de proprietate

Drepturile reale accesorii sunt acele drepturi reale care se constituie pentru a însoţi sau garanta alte drepturi (de creanţă), fără a avea independenţă sau existenţă de sine stătătoare.

Stingerea dreptului principal are ca efect automat stingerea dreptului accesoriu.

În dreptul român există două categorii de drepturi reale principale: dreptul de proprietate şi drepturile reale principale derivate din dreptul de proprietate.

Drepturile reale principale derivate din dreptul de proprietate publică sunt:
a) dreptul real de administrare al regiilor autonome şi instituţiilor publice asupra bunurilor din domeniul public;
b) dreptul de concesiune asupra bunurilor din domeniul public;
c) dreptul real de folosinţă asupra unor bunuri imobile constituit în favoarea persoanelor juridice fără scop lucrativ.

Drepturile reale principale derivate din dreptul de proprietate privată (dezmembrămintele dreptului de proprietate) sunt:
a) dreptul de uzufruct;
b) dreptul de uz;
c) dreptul de abitaţie;
d) dreptul de servitute;
e) dreptul de superficie.

Mai există şi dreptul real de folosinţă funciară.

Drepturile reale accesorii sunt:
a) dreptul de gaj;
b) dreptul de ipotecă;
c) privilegiile speciale;
d) dreptul de retenţie.

Dreptul de gaj – dreptul real constituit în favoarea unui creditor asupra unui bun sau unor bunuri mobile determinate ale debitorului sau ale unei terţe persoane, cu deposedare sau fără deposedare, care conferă titularului său posibilitatea de a fi plătit cu prioritate, din preţul acelui bun sau acelor bunuri, faţă de alţi creditori, în caz de neexecutare voluntară a obligaţiei de către debitor.

Dreptul de ipotecă – dreptul real constituit asupra unui imobil sau unor imobile determinate aflate în proprietatea alte persoane, fără deposedare, care-i conferă titularului său, numit creditor ipotecar, posibilitatea de a urmări bunul în stăpânirea oricui s-ar afla şi de a fi plătit, cu prioritate, din preţul acelui bun.

Privilegiile speciale – drepturi reale aparţinând unor creditori care, datorită calităţii creanţelor lor, au posibilitatea să fie plătiţi cu prioritate din valoarea unor bunuri determinate ale debitorilor, chiar faţă de creditorii ipotecari posteriori.

Dreptul de retenţie – dreptul real care conferă posibilitatea creditorului, în acelaşi timp, debitor al obligaţiei de restituire sau predare a lucrului altuia, de a reţine acel lucru şi a refuza restituirea lui până în momentul când debitorul său, creditor al lucrului, va executa obligaţia născută în legătură cu lucrul respetiv, constând în cheltuielile ocazionate de păstrarea, întreţinerea ori îmbunătăţirea lui.

1 Comentário:

Silfaen spunea...

Multumim foarte mult pentru tot ajutorul. Postarile tale ne-au fost de folos enorm!

Cu multa stima si multumire,
toti studentii la drept :)

P.S.: te rog sa nu stergi blogul dupa terminarea facultatii.

P.S. secund: O intrebare: ce iti propui sa faci dupa terminarea facultatii? Barou? Magistratura? Altceva?

Multumesc inca o data si in nume personal,
Andra

Dacă eşti student la drept, ai găsit ceea ce căutai!

Am început să lucrez la acest blog în toamna anului 2008, atunci când m-am înscris la această facultate. Intenţionez să fac publice astfel toate notele de lectură, notele de curs, testele şi lucrările pe care le voi parcurge în aceşti ani. Sper să-ţi fie şi ţie de folos!

Eşti student la drept?

Atunci poţi fi co-publisher la acest blog. Înscrie-te şi fă-ţi cunoscută experienţa: note de lectură, bârfe despre profesori, planuri de viitor, speţe comentate – sunt tot atâtea metode ca să te exprimi! Contactează-mă la riliescu2000 at yahoo dot com!

Totalul afișărilor de pagină

Watch favourite links
eLearning & Online Learning Blogs - BlogCatalog Blog Directory

Student la Drept © Layout By Hugo Meira.

TOPO