Cap. IV. Justiţia şi Afacerile Interioare (J.A.I.)
Al III-lea pilier al Uniunii Europene Justiţia şi Afacerile Interne prevede:
- cetăţeanul european trebuie să fie beneficiarul unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie;
- aplicarea politicii europene comune în materie de azil şi imigraţie, de luptă contra criminalităţii.
Este introdus termenul de cooperare pentru evidenţierea dialogului comun şi a muncii comune necesară între instituţiile specializate ale celor 15 state (Ministerul de
Justiţie, Ministerul de Interne, Servicii de Poliţie şi de Vamă), cooperare urmărită sub două aspecte:
- în materie civilă, contracte civile;
- în materie penală, extrădare.
Programul Grotius 1996-2000: cooperarea dintre statele membre ale Uniunii ajută
la cunoaşterea reciprocă a sistemelor juridice şi judiciare, a limbii acestora din nevoia creierii unor bănci de date.
Convenţia de la Neapole – semnată în decembrie 1997 în domeniul vămilor introduce:
- cooperarea transfrontalieră;
- cooperarea împotriva traficurilor ilicite de droguri, de arme, de bunuri culturale;
- de materie nucleară.
Se creează - Oficiul European de Poliţie (Europol), pentru lupta împotriva
criminalităţii.
Se dezvoltă programul „Falcone”, destinat formării judecătorilor, procurorilor,
serviciilor de poliţie şi de vamă, fiscale într-o colaborare reciprocă.
Cooperarea JAI este considerată extrem de sensibilă pentru ţările membre, având
fiecare dintre acestea competenţe restrânse. Dar cooperarea este impusă de avantajele în domeniul pieţei interne a Uniunii:
- libera circulaţie a mărfurilor, capitalurilor şi serviciilor;
- libera circulaţie a oamenilor;
- interesul Uniunii de a-şi întări controlul la frontierele sale exterioare, fiecare
ţară membră având responsabilitatea de asigurare a securităţii tuturor celorlalte.
Acordul de la Schengen (semnat în 1985), se completează în 1990, este integrat în
Tratatul de la Amsterdam: - libera circulaţie a persoanelor, ridicând problema azilului şi a resortisanţilor din ţările terţe.
Nu sunt folosite instrumente juridice, Consiliile asumându-şi orientări politice.
Astfel:
- Consiliul European de la Koln a elaborat o cartă a drepturilor fundamentale ale
cetăţenilor Uniunii, în care se garantează drepturile omului, economice şi sociale şi libertăţile lui fundamentale (proiect prezentat Consiliului în 2000).
- Consiliul JAI adoptă poziţii şi acţiuni comune, pe bază de unanimitate,
documente pregătite de COREPER şi Comitetul K4 (art K4 din Tratat);
- Secretariatul General al Consiliului se implică în probleme organizatorice;
- Direcţia Generală H se preocupă de trei mari teme: azil şi imigraţie, cooperare
politico-vamală, cooperare judiciară.
Comisia Europeană în domeniul JAI, are domenii de interes comun cu celelalte piliere
- azil,
- imigraţie,
- luptă contra fraudei internaţionale. Dar ea nu poate propune un text Consiliului
privind cooperarea judiciară penală de poliţie sau vamă.,
- Curtea de Justiţie Europeană nu are autoritate în domeniu, poate doar să
Interpreteze hotărârile ei într-un litigiu legat de aplicarea convenţiei.
Consiliul European de la Tampere din 15-16 octombrie 1999 şi-a propus unele orientări:
- Uniunea Europeană să se constituie într-un spaţiu deschis şi sigur în care să se
garanteze drepturile şi libertăţile omului;
- apropierea legislaţiilor naţionale, pentru ca cetăţeanul să aibă asigurat accesul
la justiţie;
- să funcţioneze o recunoaştere mutuală a hotărârilor judecătoreşti şi o
convergenţă sporită în domeniul dreptului civil.
Consiliul European stabileşte orientări şi priorităţi politice cum ar fi:
- politica comună în materie de azil şi migraţie;
- parteneriat cu ţările de origine;
- regim al azilului comun european;
- tratament echitabil pentru resortisanţii ţărilor terţe;
- gestionarea fluxurilor migratorii;
- accesul mai bun la spaţiul european de justiţie, prin recunoaşterea reciprocă a
hotărârilor judiciare, convergenţă sporită în dreptul civil;
- lupta contra criminalităţii la nivelul Uniunii, prin prevenirea ei, intensificarea
cooperării în lupta contra criminalităţii;
- luptă contra spălărilor de bani;
- deci acţiuni exterioare mai puternice.
- Comisia a propus un mecanism de „tablou de bord” care să îngăduie măsurarea
progreselor realizate de Uniune în domeniul acestui spaţiu de libertate,
securitate şi justiţie.
Raportul general al JAI (1999) arată că prin intrarea în vigoare a Tratatului de la
Amsterdam s-au întărit considerabil mijloacele de acţiune ale Uniunii, mai ales în
problemele legate de: -vize, -migraţie, -azil, -cooperare judiciară în materie civilă, îmbogăţindu-se prevederile prezente în Tratatul CE.
Comisia a prezentat trei propuneri legislative:
- privind competenţa, recunoaştere şi executarea deciziilor în domeniul matrimonial şi de responsabilitate părintească pentru copii comuni;
- semnificarea şi notificarea în statele membre a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială;
- crearea sistemului EURODAC pentru compararea amprentelor digitale ale azilanţilor şi ale altor resortisanţi din ţările terţe.
Preocuparea UE pentru accelerarea problemele pilierului trei este normală, datorită intereselor comune în domeniului controlului frontierelor sale externe, a luptei
contra criminalităţii organizate, fraudei şi corupţiei, traficului de droguri, a terorismului, cu colaborarea evidentă a poliţiei şi a vămilor.
INTEGRAREA ROMÂNIEI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
Gândul părinţilor construcţiei europene a fost acela de a lărgi Uniunea de la cele 6
state fondatoare cu noi membri, care să împărtăşească valorile fundamentale ale
conceptului de construcţie europeană, filosofia ei şi câştigurile pe care ea le-a realizat în promovarea valorilor. Astfel UE consideră că lărgirea este rezultatul existenţei unor probleme şi a unor modalităţi de soluţionare comune.
În avizul Comisiei din 19 ianuarie 1972 elaborat cu ocazia cererilor de adeziune a
Angliei, Danemarcei şi Irlandei, a fost precizat conceptul de acquis (câştig, achiziţie, valoare obţinută), concept reafirmat apoi şi în etapele ulterioare ale lărgirii, statele candidate acceptând fără rezerve tratatele, deciziile de orice fel intervenite după intrarea în vigoare a lor precum şi opţiunile luate în domeniul dezvoltării şi întăririi Comunităţilor.
Prin ordinea juridică stabilită prin Tratate, se impune primordialitatea dreptului
comunitar asupra dispoziţiilor naţionale care ar fi contrare, precum şi existenţa unei proceduri care să permită asigurarea uniformităţii interpretării dreptului comunitar, adeziuni care implică recunoaştere caracterului constrângător al acestor reguli pentru a garanta eficienţa şi unitatea dreptului comunitar.
La aderarea Greciei, Spaniei şi Portugaliei, acquis-ul este completat cu o serie de
exigenţe politice, principii şi reguli juridice privind calitatea democratică a vieţii politice, respectarea drepturilor omului, componentă comună a popoarelor Europei. Actele adoptate sunt prevăzute de Tratatele fondatoare şi de cele semnate la adeziuni. De menţionat că noile state membre îşi asumă acordurile internaţionale ale Comunităţilor semnate în nume propriu ori împreună cu statele vechi, astfel acestea devin obligatorii pentru noii membri.
Acquis-ul are o semnificaţie importantă fiind menţionată menţinerea şi consolidarea lui cu toate ajustările cerute de Consiliul din 4-5 decembrie 1978 de la
Bruxelles, cu menţiunea de a studia căile progresului spre UE, reafirmat cu ocazia TUE.
Astfel, art.B din Tratatul de la Maastricht stabileşte „menţinerea în întregime a acquisului comunitar şi dezvoltarea lui”, iar art C, stabileşte că acţiunile Uniunii sunt de „respectare şi dezvoltare a acquis-ului comunitar”.
Dezvoltarea UE pe cele trei direcţii (Comunităţi, PESC, JAI) a dus la extinderea
acquis-ului şi în alte domenii (decât cel comunitar) care susţin Uniunea, ţările candidate fiind astfel chemate să facă efortul de a se ridica la exigenţele acquis-ului, pe de o parte şi de a contribui activ la consolidarea lui pe de altă parte.
Articolul 98 al Tratatului CECA şi art. 237 din Tratatul CEE şi 205 din Tratatul
Euratom stabilesc că orice stat european poate cere intrarea în UE. Dar art. O din
Tratatul UE specifică faptul că „orice stat european poate cere să fie membru al Uniunii dar numai poziţia geografică nu este suficientă”. Art. F preciza că „orice stat care doreşte aderarea la Uniune trebuie să dezvolte un sistem de guvernare bazat pe principiul democraţiei”, lucru cerut şi în 1978 la Copenhaga. Dar simpla îndeplinirea a condiţiilor sus menţionate nu înseamnă automat cuprinderea în UE, potrivit art. N din Tratatul UE statele membre au dreptul nelimitat de a solicita modificarea tratatelor şi schimbarea condiţiilor de aderare.
Lărgirile de până acum au parcurs o procedură generală care a cuprins câteva etape:
1. - candidatul adresează Consiliului o cerere, declaraţie unilaterală de voinţă,
care este tratată ca atare până la depunerea instrumentelor de ratificare de
către ţara candidată;
2. – Comisia elaborează un aviz adresat Consiliului, în care sunt analizate
posibilităţile ţării candidate, cu dificultăţile şi consecinţele pe care eventuala
aderare le poate avea asupra celor două părţi;
3. – începerea negocierilor de aderare în urma unei hotărâri luate de Consiliu
cu majoritate simplă;
4. – negocierile le face ţara care deţine preşedenţia UE cu ajutorul Comisiei şi
în numele ţărilor membre;
5. – Comisia oferă Consiliului un aviz definitiv în urma negocierilor, acesta
însă nu este obligat să ţină seama de acest aviz;
6. – pronunţarea în unanimitate a Consiliului asupra cererii de aderare;
7. – prin art O statele candidate împreună cu statele membre stabilesc într-un
Tratat modalităţile concrete de aderare, condiţiile, regimul tranzitoriu al
statului candidat pentru un anumit timp;
8. –pe parcursul negocierii Parlamentul este informat asupra mersului
negocierii, el fiind cel care aprobă admiterea de noi membri prin majoritatea
absolută a voturilor;
9. –abia apoi Consiliul se pronunţă asupra Tratatului de aderare;
10. –toate statele trebuie să ratifice acest Tratat, conform propriilor prevederi
constituţionale ;
11. –procedura este încheiată odată cu depunerea instrumentelor de aderare,
astfel noul stat devine parte contractantă în dreptul internaţional la toate Tratatele Comunităţii, asumându-şi obligaţiile şi drepturile de membru; dreptul comunitar primar sau derivat se aplică noului membru.
Uniunea Europeană doreşte să evite unele dificultăţi ce pot apare în cazul lărgirii,
de aceea pe baza experienţei câştigate introduce noi reguli, proceduri complexe dar nu imposibil de realizat. Uneori se poate crede că Uniunea nu ar fi prea dornică de lărgire cu noi membri, dar nu este aşa; ea doreşte o lărgire care să nu creeze dificultăţi între statele ei. De exemplu în urma aderării Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei, Uniunea a trebuit să facă unele compromisuri de interes vital pentru ţările membre, în domenii ca minerit, agricultură, pescuit.
C.Philip, vorbeşte despre al doilea val al extinderii care a adus în compensaţie cu
„valul nordic” problemele „sudului”, (în 1981 aderând Grecia, Spania şi Portugalia). Al treilea val cuprinde ţări cu o omogenitate mai mare a structurilor social-economice, culturale, Austria, Suedia, Finlanda (ţările AELS), ceea ce duce la ideea că Uniunea şi-a consolidat locul în filosofia lărgirii.
Succesul integrării de noi membri, de această dată din ţările Europei centrale şi
orientale, va fi determinat de o bună pregătire pentru aderare prin preluarea acquis-ului comunitar, atingerea unor parametri ai dezvoltării economico-sociale care să nu
împovăreze ţările deja membre ale Uniunii şi care să evite transformarea statelor din
centrul şi estul Europei, în semicolonii sau doar în pieţe de desfacere pentru vestul
Europei. Că aderarea la UE de noi membri este o expresie a interesului reciproc, că unele state au ce oferi (exp. Marii Britanii), devenind o verigă importantă a cercului comunitar, iar altele (exp. Greciei, Spaniei, Portugaliei) conving că prin aderare consolidează ansamblul valorilor democraţiei şi prosperităţii.
Ideea lui C.Philip: viitorul unei ţări europene constă în a fi membră a Comunităţii
euopene, pentru că numai astfel poate influenţa evenimentele care apar şi poate să-şi
apere interesele. Aşa se explică multitudinea de cereri de aderare şi depuneri de
candidaturi: Turcia-aprilie 1987; Malta-iulie 1990; Elveţia şi Norvegia–noiembrie1992; Ungaria-martie 1994; Polonia-aprilie 1994; România-22 iunie 1995; Slovacia-iunie
1995; Letonia-octombrie 1995; Estonia-noiembrie 1995; Lituania-decembrie 1995;
Bulgaria-decembrie 1995; Cehia-ianuarie 1996; Slovenia –iunie 1996; Cipru-iulie 1999;
Marocul –deşi nu este stat european.
După acest număr mare de cereri UE devine prudentă, încercând să-şi răspundă la
o serie de probleme devenite vitale pentru ea:
- care este reforma instituţională pentru o organizaţie care va însuma 25-26 de
membri, apropierea nivelelor de dezvoltare economico-sociale a lor, care va fi
progresul unei uniuni tot mai „greoaie” ?;
- ce arhitectură va avea Europa secolului XXI ?.
Tot C.Philip aminteşte Uniunii că în timpul socialismului pentru aceste ţări din
centrul şi estul Europei, Uniunea şi SUA au fost modele după care au tânjit, astfel, că acum este greu să nu răspunzi la dorinţele lor de integrare într-o Europă unită. Apoi acelaşi autor susţine că Uniunea nu poate avea interesul ca la marginile ei să domnească instabilitatea politică şi economică; ea trebuie să facă ţările candidate să înţeleagă că nu este necesar să adere prematur, pentru că nu este în interesul lor să slăbească elementele de coeziune realizate de ţările membre ale Uniunii. Se impune păstrarea unei Uniuni puternice, capabilă ea însăşi să progreseze şi astfel să ajute ţările din Est, mai ales financiar.
Concluzia desprinsă este că ţările care doresc aderarea „trebuie să ştie să aştepte
acel timp care să aducă reuşita lărgirii şi să pregătească condiţiile etapelor succesive prealabile aderării”. Altfel, Uniunea îşi va încetini ritmul aderării, se va bloca instituţional, iar uniunea monetară şi politică va fi amânată pentru o vreme. Se va lua în calcul Uniunea cu mai multe viteze, care va trebui„cu abilitate şi imaginaţie” să convingă pe unii candidaţi să accepte(pentru un timp) statutul de asociat, iar pe alţii să-i facă să accepte ideea că au în faţă o perioadă de tranziţie lungă şi complexă, pe care trebuie să o depăşească.
Mario Telo consideră că la nivelul anilor 1990 nu exista o strategie globală a ceea
ce va trebui să fie Europa, datorită prăbuşirii comunismului în ţările Europei de Centru şi Vest, care priveau cu optimism intrarea lor în Uniune. Astfel dezbaterile asupra identităţii europene erau confuze, deoarece ţările Uniunii dezvoltau probleme economice şi monetare ale cetăţenilor săi mult prea îndepărtate şi chiar necunoscute pentru ţările est europene. Se puneau pe de o parte probleme legate de integrarea social-economico-politică, iar pe de altă parte probleme de redescoperire a unor valori care au fundamentat Europa de altădată, valori ce trebuiesc reaşezate la baza vieţii sociale, economice, politice şi spirituale a vechiului continent.
La începutul anilor ’90 apar unele dificultăţi ale funcţionării cuplului aprofundare-lărgire, care proveneau fie:
- de la ţări care cereau aderarea dar solicitau numeroase excepţii de la acquis-ul
comunitar aşa numitul „opting out”, aşa cum este cazul Danemarcei care la CE
de la Edinburg obţine neparticiparea la a treia fază a UEM, restricţii la cetăţenia
europeană, nerecunoaşterea procedurilor comunitare pe probleme de securitate
internă, deci rămânerea ei în planul cooperării şi nu al integrării, aşa cum
susţine TUE, caz asemănător Angliei;
- fie din refuzul opiniei publice din unele ţări candidate de a ratifica Tratatul de
adeziune; exemplul Norvegiei şi chiar şi al Elveţiei, care a recurs la referendum,
refuzând astfel participarea la Sistemul Economic European, considerându-l
anticamera primirii în Uniune;
- criza iugoslavă a dovedit eşecul europenilor în problema stabilirii ordinii
europene în numele unei politici externe şi de securitate comună, lăsând impresia că fără SUA şi NATO Europa este incapabilă să stăpâneasco şi să soluţioneze sursele de conflict de pe continent.
Euroscepticii emit ideea de blocare a construcţiei europene într-un spaţiu economic
fără orizont politic şi de securitate, unde au eficienţă doar practicile interguvernamentale.
Totuşi la Lisabona în 1992, Consiliul European hotărăşte ca negocierile cu ţările
candidate din zona AELS să înceapă după adoptarea Tratatului de la Maastricht.
Uniunea a adoptat cu acest prilej, în problema lărgirii, ideea „liniarităţii” conform căreia cei nou primiţi nu schimbă natura şi funcţiile comunităţii ci adaugă doar, proporţional noi votanţi.
Criteriile de la Copenhaga (iunie 1993), aduc evident anumite înăspriri a
criteriilor de aderare. Aici Consiliul European tabelizează baza de date şi propune
operarea cu acestea într-o manieră distinctă pentru candidaţii din AELS şi pentru cei din PECO, asociaţi ai UE, care pot deveni membri atunci când vor îndeplini criterii politice, economice, juridice etc. „prestabilite”.
1). Politice:
- stabilitatea instituţiilor democratice;
- primatul dreptului;
- respectul drepturilor omului;
- protecţia minorităţilor.
2). Economice
3). Asumarea obligaţiilor adeziunii (l’acquis communautaire), a obiectivelor:
- uniunii politice;
- uniuni economice;
- uniuni monetare.
Economic
A). Existenţa unei economii de piaţă viabilă:
1) echilibrul dintre cerere şi ofertă se naşte din jocul liber al forţelor pieţii,
preţurile ca şi schimburile sunt liberate;
2) nu există o barieră importantă la intrarea pe piaţă (constituirea noilor
întreprinderi) nici la ieşirea de pe piaţă (faliment);
3) sistemul juridic, inclusiv reglementarea relativă la drepturile de proprietate este în lucru, legile pot fi aplicate iar contractele executate;
4) stabilitatea macroeconomică este realizată ceea ce implică o stabilizare
corespunzătoare a preţurilor şi o însănătoşire durabilă a finanţelor publice şi a datoriei externe;
5) există un larg consens asupra fundamentelor politicii economice;
6) sectorul financiar este suficient de dezvoltat pentru a orienta economiile spre investiţiile productive.
B).Capacitatea de a face faţă presiunilor concurenţei:
1) existenţa unei economii de piaţă viabilă, prezentând un grad de stabilitate
macroeconomică suficient pentru ca agenţii economici să poată lua decizii întrun
mediu stabil şi previzibil;
2) un volum suficient de resurse umane şi materiale, inclusiv infrastructuri,
învăţământ şi cercetare;
3) aptitudinea întreprinderilor de a adapta ceea ce implică accesul la capitalul-risc, la personalul calificat şi la mijloacele tehnologice necesare, care vor trebui să provină în parte din exterior.
Printre indicatorii de competitivitate trebuie amintiţi:
4) gradul de integrare comercială pe care o ţară îl atinge cu Uniunea înaintea
lărgirii: cu cât integrarea este mai mare, cu atât restructurarea cerută de adeziuni
va fi mai mică. Indicatorul cuprinde şi volumul şi natura bunurilor care sunt
deja schimbate în ţările membre;
5) proporţia întreprinderilor mici, pe de o parte, pentru că ele obţin profit de pe un acces mai bun pe pieţe pe de altă parte pentru că întreprinderile mari sunt mai
greu adaptabile la ajustările necesare.
Este important ca ţările candidate să fie bine pregătite pentru intrarea în Uniune:
- prin preluarea acquisului în perioada de preaderare, armonizându-şi regulile de
funcţionare ale pieţei unice (TVA, pieţe publice, operaţiuni bancare, asigurări,
norme tehnice europene) şi apoi ale uniunii economice şi monetare;
- prin capacitatea de prospectivă a unui sistem instituţional care să funcţioneze
după principiile celui din UE.
Apoi, prioritare pentru UE devin problemele consolidării economice dar fără să
ignore pe cele legate de aderare. Consiliul extraordinar de la Bruxelles din octombrie 1993 hotărăşte ca până la 1 martie 1995 negocierile cu ţările AELS să se încheie, în ciuda numeroaselor dificultăţi apărute.
Conceptul „linearităţii” lărgirii este susţinut şi la Consiliul European în decembrie
1993 la Bruxelles. Se cere convocarea unei Conferinţe interguvernamentale care să
revizuiască TUE şi să ofere soluţii la preocupările legate de arhitectura Europei în cazul lărgirii cu ţările PECO. Conferinţa şi-a deschis lucrările la Torino în 1996; s-au încheiat abia în 1997 prin semnarea unui nou Tratat privind UE (Amsterdam).
„Agenda 2000” document lansat în 16-17 iunie 1997 de Comisia europeană, propunând
în avizele sale începerea negocierilor numai cu unele state. Abia la Consiliul European de la Luxembourg apare o concepţie clară despre procesul de lărgire spre PECO plus Cipru şi Turcia. Din agenda 2000 reiese că în faţa Uniunii stau trei grupe mari de probleme:
I. Întărirea politicilor Uniunii. Structurile Uniunii să funcţioneze în strânsă
legătură cu cetăţeanul şi să răspundă sfidărilor secolului al XXI-lea, printre care
amintim:
-constrângerile demografice;
-afirmarea noilor tehnologii;
-construirea societăţii informaţiei;
-restructurări în toate domeniile vieţii economice şi sociale;
-creşterea interdependenţei dintre economii;
-necesitatea de a da Europei o statură internaţională mai marcată.
Agenda 2000 prevede consolidarea ansamblului de politici interne pentru a se crea:
- condiţiile unei creşteri durabile,
- fondarea acestei creşteri pe cunoaştere,
- modernizarea sistemelor de muncă,
- promovarea unei societăţi solidare, sigure, preocupată de interesul general,
responsabilă faţă de problemele mediului.
Prioritatea politică a Uniunii este întărirea şi coeziunea economico-socială a
construcţiei europene, obiectiv tradus prin:
-reducerea disparităţilor regionale,
-susţinerea regiunilor în mutaţie economică,
-dezvoltarea resurselor umane la scara întregii Uniuni. Drept urmare regiunile rămase în urmă vor primi 75% din fondul comunitar destinat dezvoltării, stimulând regiunile defavorizate. Fondul de coeziune va rămâne principalul instrument de ajutorare a ţărilor mai puţin dezvoltate pentru a li se asigura convergenţa cu gradul de dezvoltare a Uniunii.
Se acordă o anumită atenţie politicii agrare comune prin mărirea competitivităţii
sectoarelor producţiei de cereale şi creşterii bovinelor. Asupra Uniunii se exercită două presiuni:
- una exercitată de Organizaţia Mondială a Comerţului, unde SUA doreşte preţuri
scăzute pe o piaţă total liberalizată;
- alta exercitată de preţurile deja mici din ţările candidate care vor fi nevoite să le ridice la nivelul celor comunitare.
UE consideră că în politica PAC este importantă susţinerea modelului european de
agricultură care înseamnă:
-continuarea dezvoltării rurale,
-a tehnologiilor care apropie agricultura de om şi mediul său de viaţă,
-care are în vedere calitatea producţiei,
-şi susţinerea echilibrului social.
II. Problematica lărgirii UE. Se invocă criteriile politice şi economice de la Copenhaga, Comisia propunând deschiderea negocierilor de aderare cu Ungaria, Polonia, Estonia, Cehia, Slovenia şi Cipru. Pentru a preîntâmpina suspiciunea celorlalte tări candidate Agenda 2000 sublinia că „în vederea unei posibile aderări pe termen mediu importante eforturi sunt necesare chiar şi ţărilor din primul val”.
J. Santer afirma că toţi candidaţii sunt chemaţi să devină membri cu drepturi
depline, numai că nu toţi prezintă caracteristici economice şi sociale care să-i plaseze în situaţia de a negocia această adeziune. Astfel parteneriatul pentru aderare impune ţărilor candidate:
-adoptarea progresivă a acquisului comunitar,
-familiarizarea cu programele şi metodele de lucru comunitare,
-începând cu anul 2000 ajutoare financiare de preaderare. Ajutoarele de preaderare
şi de integrare a noilor state membre în politicile comunitare vor fi de 75 miliarde ECU pentru 2000-2006.
Comisia va prezenta în fiecare an un raport către Consiliul European privind
progresele realizate de fiecare ţară candidată. Ţările care nu au început egocierile vor fi invitate la discuţiile de aderare, când le va veni momentul
III. Elaborarea unui cadru financiar. La început pe perioada 2000-2006 ca să permită
acoperirea coerentă şi în limitele bugetare rezonabile a evoluţiei politicilor comunitare şi a incidenţelor lărgirii UE cu noi state membre.
La 1 februarie 1993 a fost semnat „Acordul European de asociere a României la
UE” în vederea pregătirii aderării ei. Acordul a fost semnat de ambasadorul Philippe de Schouteete de Tervarent, din partea Comunităţii, personaj cunoscut prin lucrarea sa „Une Europe pour tous”. Acordul ţinea cont de câteva considerente:
- legăturile tradiţionale ale României cu Comunitatea şi statele membre şi valorile comun împărtăşite;
- voinţa părţilor de a întări aceste legături şi de a stabili relaţii reciproce durabile, întărind şi amplificând raporturile stabilite în trecut prin acorduri de comerţ, cooperare comercială şi economică, acord semnat la 22 octombrie 1990;
- posibilitatea României de a lua parte la integrarea europeană;
- relaţii calitative noi oferire de apariţia unei noi democraţii în România şi de
voinţa acesteia de a întări libertăţile politice şi economice, principiul de bază a
asocierii;
- realizarea în România a tranziţiei spre un nou sistem politic şi economic, realizat cu ajutorul Comunităţii care să respecte statul de drept, drepturile omului, ale minorităţilor, să practice un sistem pluripartidic bazat pe alegeri
libere şi democratice, să construiască o economie de piaţă;
Obiectivele asocierii dintre România, Comunitate şi statele sale membre sunt:
- asigurarea unui cadru pentru dialog politic şi pentru dezvoltarea relaţiilor
politice strânse;
- dezvoltarea comerţului şi a unor relaţii economice armonioase care să sprijine
dezvoltarea economică a României;
- formarea unei baze pentru cooperarea economică, socială, financiară şi
culturală;
- crearea unor instituţii adecvate care să facă asocierea efectivă;
- crearea cadrului pentru integrarea graduală a României, care-şi asumă acţiunile
pentru a îndeplini condiţiile necesare.
Se va institui un dialog politic, dialog care se va desfăşura în cadrul Consiliului de asociere responsabil pentru toate problemele ridicate de părţi, în cadrul Comitetului Parlamentar de Asociere sau în orice cadru.
Prevederea de asociere din art.7, prevede o perioadă de maximum 10 ani, perioadă
împărţită în două etape succesive, articolul făcând următoarea menţiune.
- Consiliul de Asociere va proceda cu regularitate la examinarea aplicării acordului şi la realizarea de către România a reformelor economice pe baza principiilor stabilite în preambul. Acest lucru s-a realizat prin sesiunile Consiliului de asociere.
Din art. 110 desprindem ideea că în realizarea sarcinilor sale la nivel ministerial
Consiliul de asociere să fie asistat de un Comitet de asociere alcătuit din funcţionari ai Guvernului României şi ai Consiliului şi Comisiei comunităţilor. În această perioadă de tranziţie România şi Comunitatea „vor stabili o zonă de liber schimb, cu obligaţii reciproce în concordanţă cu prevederile prezentului acord şi în conformitate cu cele ale acordului general pentru tarife vamale şi comerţ”.
Încă la Consiliul de la Copenhaga (iunie 1993) se conturează limpede unele
exigenţe faţă de ţările candidate, cu caracter de subiectivitate, de incapacitate de
cuantificare, pe baza cărora să se judece nivelul de dezvoltare a unei ţări. Teama
justificată de această apreciere este reluată mai târziu în Agenda 2000, când în ceea ce priveau România aprecierile nu aveau nici o legătură cu ceea ce se întâmpla în ţară.
Remarcându-se gândirea tehnocratică şi birocratică des întâlnită la instituţiile comunitare.
La 3 mai 1995 Comisia publică „Cartea Albă”, care cuprinde pregătirea statelor
asociate ale Europei Centrale şi de Est pentru integrare lor în „piaţa internă a Uniunii”. Publicaţia prezenta strategia de preaderare adoptată de Consiliului European de la Essen din decembrie 1994, în scopul de a ajuta aceste ţări asociate. Ajutorul consta în „pregătirea economiei lor pentru a funcţiona după regulile pieţei interne a UE”, dar făcându-se distincţie între „alinierea la piaţa internă a Uniunii şi aderarea în sine la Uniune, care implică acceptarea acquisului comunitar în totalitatea lui”.
Conform prevederii de la Essen pre-aderarea se sprijinea pe două elemente:
- acorduri europene care creau asociaţii între ţările candidate şi Uniune, pentru a
ajuta PECO să atingă obiectivele aderării în domeniul pieţei interne, având în
vedere apropierea legislaţiei;
- relaţii între PECO şi instituţiile Uniunii care completează acordurile de asociere
bilaterale furnizând un cadru propice întăririi dialogului şi consultărilor,
dezvoltând cooperarea, pregătind PECO pentru integrarea în UE.
„Carta Albă” insista asupra promovării măsurilor legislative şi de punere în lucru a
măsurilor practice de restructurare a diverselor sectoare, încât apropierea de UE să nu fie numai formală. Astfel, Consiliul de la Essen menţiona necesitatea unor structuri care să pună în lucru prevederile legislative. Comisia europeană propunea o competiţie a fiecărei ţări cu ea însăşi în scopul atingerii unor standarde ale UE. Uniunea nu-şi aroga rolul de judecător, ea se vroia un partener dornic să-şi ofere ajutorul, considerând că succesul strategiei de pre-aderare este dat de capacitatea fiecărei ţări candidate de a se organiza şi conduce, de a-şi mobiliza resursele pentru a se apropia de standardele Uniunii.
Cheia succesului efortului de aderare este reforma macroeconomică, consolidarea
stabilităţii economice şi crearea instituţiilor economiei de piaţă, realizabil printr-un:
- sistem de reguli juridice şi comerciale;
- codul comerţului,
- legea proprietăţii,
- legea falimentului,
- dreptul contractelor,
- protecţia consumatorului;
- proces de privatizare;
- ansamblul de măsuri privind formarea profesională;
- mecanisme de descentralizare economico-financiare.
Pentru că PECO se angajează la aceste schimbări se impune reexaminarea periodică a rezultatelor obţinute de către fiecare ţară candidată.
Piaţa internă a ţărilor europene va dispune de un instrument comun pentru realizarea unor obiective cum ar fi:
- creşterea economică durabilă, echilibrată care să respecte mediul;
- nivel ridicat al utilizării forţei de muncă şi al protecţiei sociale;
- nivel şi calitate superioară a vieţii;
- o mai mare coeziune economică şi socială;
- ameliorarea performanţelor economice;
- alocarea mai eficientă a factorilor de producţie.
Art. 7 al Tratatului UE defineşte piaţa internă ca „un spaţiu fără frontiere interne
în care este asigurată libertatea circulaţiei mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi
capitalurilor”. Carta Albă se referă la articolele din Tratat care stabilesc regulile de funcţionare a acestui spaţiu fără frontiere. Astfel:
- art.6 interzice orice discriminare bazată pe naţionalitate, atât între statele
membre cât şi între resortisanţi;
- art. 8A cetăţenii Uniunii au drept de liberă circulaţie şi de sejur pe teritoriul
statelor membre;
- art. 9 şi 12 sunt suprimate drepturile de vamă şi taxele echivalente asupra
schimburilor de mărfuri dintre ţările membre;
- art. 30 şi 36 interzic restricţiile cantitative asupra schimburilor de mărfuri
dintre ţările membre;
- art. 37 interzice orice discriminare din partea monopolurilor naţionale;
- art. 48-51 stabilesc principiile liberei circulaţii a lucrătorilor;
- art. 52-57 prevăd libertatea de circulaţie;
- art. 58 libertatea de instalare a societăţilor;
- art. 59-66 instaurează libera prestare de servicii;
- art 95 impune statelor să nu practice discriminări fiscale.
În „Carta Albă” sunt prezentate într-un mod cu totul particular cele patru libertăţi:
-de circulaţie a mărfurilor;
-a serviciilor;
-a persoanelor;
-a capitalului.
„Cartea Albă” conţine prevederi privind politica de concurenţă, vizând patru
domenii legate de conduita întreprinderilor şi a puterilor publice:
1. trebuiesc prevăzute reguli care să împiedice acordurile restrictive dintre
întreprinderi, privind împărţirea pieţelor, asigurarea dominaţiei asupra altor întreprinderi;
2. reglarea şi stabilirea unor „alianţe strategice” sub forma fuziunilor şi
achiziţiilor care ar reduce competitivitatea pieţelor;
3. în condiţiile frontierelor deschise se impune un control riguros alajutoarelor de stat acordate unor întreprinderi care cer să fie protejate de concurenţă, dar acestea trebuie să vizeze cercetarea, dezvoltarea, protecţia mediului sau coeziunea regională, cu efecte pozitive fără profituri în întreprindere; iar alte tipuri de ajutoare care falsifică concurenţa sunt interzise;
4. monopolurile de stat cu caracter comercial, întreprinderile publice şi cele care se bucură de drepturi speciale prezintă şi ele riscuri pentru libertatea concurenţei şi trebuie restructurate.
Parlamentul european priveşte problematica lărgirii UE spre Europa Centrală şi de Est dintr-o perspectivă largă, urmărind modul ei de organizare nu numai sub aspectul
creerii pieţei unice ci şi al elaborării identităţii europene de apărare şi ecuritate în cadrul unei PESC, astfel ca. Europa unită să fie la înălţimea politică a responsabilităţii pe care trebuie să şi-o asume. Ţările membre actuale şi viitoare trebuie să împărtăşească aceleaşi idei în concepţia despre Europa. Iar procesul lărgirii nu trebuie să uite obiectivele şi valorile care au generat construcţia europeană, legate de pace, securitate, prosperitatea popoarelor continentului. De aici şi ideea că lărgirea trebuie realizată cu fiecare ţară în parte, funcţie de eforturile şi de meritele proprii.
Uniunea trebuie să sprijine lărgirea, mobilizând resurse materiale, umane,
organizatorice de care dispune. Valorificând experienţa ţărilor de la Vişegrad, Uniunea trebuie să încurajeze cooperarea regională prin programe de tip Interreg şi Phare; ţările candidate neavând experienţă în cooperarea comunitară, Uniunea va sprijini zonele de liber-schimb din Europa Centrală.
Adeziunea este un proces complex, de durată care solicită ţările candidate un efort
continuu, la mobilizarea resurselor proprii dar mai ales la soliditatea şi temeinicia
opţiunilor lor europene.
În zilele de 12-13 decembrie 1997 au avut loc lucrările Consiliului European de la
Luxembourg, desprinzându-se ideea că „lansarea procesului de lărgire inaugurează o eră nouă punând capăt în mod definitiv diviziunilor trecutului”, Consiliul propunând o viziune de ansamblu asupra dezvoltării Uniunii şi a politicilor sale pentru a căuta
răspunsuri adaptate sfidărilor care se conturează dincolo de anul 2000.
Cele trei componente ale strategiei de aderare:
- parteneriatul de pre-aderare;
- întărirea ajutoarelor de pre-aderare;
- avizele Comisiei, prezintă o importanţă primordială.
Ţinând cont de aceste trei componente, Consiliul de la Luxembourg face recomandarea pentru statele candidate şi subliniază importanţa începerii cât mai repede a
negocierilor de aderare.
La 30 martie 1998 în urma Consiliului de la Luxembourg s-a lansat procesul de
adeziune cu toate statele candidate, dar s-au început discuţiile doar cu ţările menţionate în Aviz; pentru cele nemenţionate cum era şi cazul României se prevedea parteneriat de aderare consolidat. Raportul prevedea să urmărească progresele realizate de România, pe termen scurt (criteriile politice) cât şi în perspectiva obţinerii unor performanţe economice pe termen lung. Astfel, în martie 1998 ţara noastră a prezentat prima versiune a programului naţional de adoptare a acquis-ului (PNAA). În încheiere Raportul menţiona faptul că procedura de screening va fi continuată, că PNAA va fi adoptat evoluţiei lucrurilor astfel încât în toamna anului 1999 să poată fi adoptată o nouă apreciere a Comisiei Europene.
Instituţiile europene îşi propuneau să ajute România în modernizarea infrastructurii, în protecţia mediului, în dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii, în reforma administraţiei publice şi a statisticilor.
Fiecare Consiliu European considera că în procesul de lărgire se înregistrează
progrese permanente, dar pentru ţara noastră aceste progrese nu au fost marcate de
judecăţi corespunzătoare ale Comisiei, în ciuda eforturilor reale depuse în direcţia
avansului reformei economice şi a preluării acquis-ului comunitar. Totuşi la Consiliul de la Viena (11-12 decembre 1998) a fost invitată Comisia să elaboreze un Raport asupra progreselor ţărilor candidate pentru Consiliul European de la Helsinki, care a avut loc în decembrie 1999, element stimulator pentru România.
Aşa se explică faptul că la Consiliul European de la Koln, s-au făcut aprecieri
privind procesul de lărgire, arătându-se că negocierile cu primul val se află pe calea cea bună, înregistrând un dinamism şi rezultate pozitive.
Comisia condusă de italianul Romano Prodi s-a dovedit mult mai receptivă la
problemele Europei Centrale şi de Est, lansând la 13 octombrie 1999 o strategie
ambiţioasă de deschidere a negocierilor de aderare, cu ţările candidate din cel de al
doilea val. Cu acest prilej comisarul european pentru lărgire Gunter Verheugen declara că Uniunea doreşte să renunţe la vechea strategie a negocierii în valuri de state, propunând o alta mai ambiţioasă, prin care să fie considerate cu adevărat performante fiecare ţară candidată, echilibrând două obiective potenţial conflictuale: rapiditatea şi calitatea.
României i se cere să îndeplinească două condiţii pentru începerea negocierilor:
- mobilizarea resurselor bugetare adecvate;
- implementarea unei reforme structurale a instituţiilor de îngrijirea copiilor, iar
până la sfârşitul anului 1999 măsuri pentru îmbunătăţirea situaţiei macroeconomice.
G. Verheugen afirma că odată cu o nouă strategie toată lumea va avea şansa sa, dar
nici o ţară nu va trebui să aştepte nici o zi pentru că celelalte ar fi rămas în urmă.
Parlamentul european cere Uniunii să acorde a atenţie specială progresului social
din ţările candidate, protecţiei mediului, siguranţei şi securităţii energetice, protecţiei minorităţilor, discriminării între sexe, politicii de azil şi imigrare. Apoi mai cere ca resursele financiare existente să fie astfel orientate încât să permită realizarea unor proiecte de infrastructură adaptate nevoilor comunităţilor locale şi regionale.
Momentul istoric pentru România în ceea ce priveşte aderarea ei la UE este
Consiliul European de la Helsinki (10-11 decembrie 1999), care a hotărât să aducă o
contribuţie pozitivă la securitatea şi stabilitatea continentului european, a decis
organizarea în februarie 2000 a conferinţei interguvernamentale bilaterale, în vederea antamării negocierilor cu România, Slovacia, Letonia, Lituania, Bulgaria şi Malta, pe baza adeziunii lor la Uniune şi a adoptărilor care trebuiesc aduse tratatelor.
România şi-a exprimat hotărârea de a parcurge cât mai rapid toate fazele procesului
de negociere, în urma Programului stabilit şi aprobat de Parlamentul României la 21
decembrie 1999, considerând aderarea ca o prioritate strategică, o opţiune constantă de viitor. Astfel România pregăteşte 12-19 capitole de negociere cu UE şi o strategie
economico-socială pe termen mediu care cuprinde:
- Planul Naţional de adoptare a Acquis-ului,
- Planul Naţional de dezvoltare rurală, Parlamentul adoptând un cadru juridico-administrativ de bună gestionare a resurselor uriaşe pe care UE este gata să le
pună la dispoziţia ţării noastre. Deci un tip nou de relaţii se constituie între UE
şi România, care dacă vor fi gestionate cu responsabilitate şi bună credinţă se
vor răsfrânge pozitiv asupra vieţii tuturor românilor.
Problema lărgirii Uniunii spre Centru şi Est, preocupă mediile intelectuale, analişti, specialişti în diverse domenii, astfel că, legătura dintre lărgirea şi consolidarea Uniunii apare în perspective teoretice variate. Una dintre aceste teorii care provine din partea mediilor academice americane, se referă la faptul că această construcţie însoţită de lărgire trebuie apărată atât din interiorul ei, dat fiind unele semne de întrebare şi disfuncţionalităţi care par să i se opună cât şi din exterior.
Introducerea monedei unice EURO, dă speranţa unei consolidări a unităţii, iar felul
cum Uniunea a rezistat presiunilor crizei din Asia şi Rusia (1997-1998) a confirmat-o. Este cert că dacă euro deraiază toată construcţia europeană va începe să se destrame – după teoria lui T. Montbrial. Deci Uniunea trebuie să-şi consolideze modelul socialeconomic european, să-şi armonizeze politicile economice structurale, urmate de o construcţie politică adecvată.
Construirea Uniunii în numele valorilor democraţiei şi prosperităţii economice la
scară continentală, nu anulează specificităţile naţionale şi regionale, ci se dezvoltă o diversitate, care sub semnul subsidiarităţii adună toate statele şi naţiunile într-o acţiune comună lăsându-le în acelaşi timp largi spaţii de mişcare autonomă.
Raportul Ramses 1998 arată că PECO se deschide spre UE cu produsele tradiţionale pe care le-a exportat înainte de anul 1990, mai ales în domeniul metalurgiei (feroase şi neferoase), textilelor, încălţămintei şi unor produse alimentare; potenţialul
60 de comerţ al acestor ţări (aşa cum arată unii economişti – Baldwin, Hamilton, Winnters etc.) era remarcabil.
În această perioadă de început o situaţie particulară o întâlnim în agricultura ţărilor Europei Centrale şi de Est, care, aprobând legi de privatizare şi de lichidare a proprietăţilor de stat, au făcut ca producţia agricolă să cunoască o reală prăbuşire. În România s-a practicat autoprivatizarea astfel că 28% din suprafeţe au fost preluate de către particulari chiar înainte de a se vota legea, ceea ce a descurajat investitorii.
Fărâmiţarea pământului, deci mica proprietate nu a putut susţine o producţie modernă
din lipsă de fonduri, preţul produselor agricole scăzând astfel mult sub preţul produselor industriale folosite, iar creditele oferite agricultorilor fiind îngrădite şi restricţionate.
Asocierea la UE a făcut ca aceste ţări să fie înglobate într-un amplu circuit de
schimburi economice bazat pe dezvoltarea unor parteneriate „naturale”, considerate ca
având un rezultat ideal mai ales între parteneri între care nu sunt bariere tarifare, legături de vecinătate cu costuri reduse ale transporturilor produselor. Raportul Ramses stabileşte două astfel de parteneriate, între:
- Germania, Austria şi Cehia,
- Germania, Italia, Grecia, România, Bulgaria, şi Turcia.
Relevant este faptul că ţărilor fondatoare ale UE, 6 la număr, le-au trebuit peste 40
de ani pentru a realiza uniunea monetară, iar celorlalte care au aderat peste 25 de ani pentru a se integra direct acestor mecanisme. De aici şi întrebarea firească: care este timpul necesar integrării PECO, ţări care abia de câţiva ani (mai puţini de zece) realizează apropierea de UE. De aici problema anului 1997: care vor fi statele alese pentru începerea discuţiilor de aderare, deoarece în toţi aceşti ani ideea diferenţierii ţărilor candidate a existat, aşa cum a existat un prim pluton favorit format din: Cehia, Polonia, Ungaria şi chiar Slovacia (desconsiderată datorită regimului Meciar).
Însă pasul decisiv în construirea unei noi viziuni asupra Uniunii Europene, l-a
adus Conferinţa interguvernamentală de la 14 februarie 2000, prilej cu care preşedintele Comisiei Romano Prodi preciza obiectivele procesului de negociere ca fiind:
- lărgirea Uniunii Europene care va aduce schimbări calitative în ansamblul
construcţiei;
- realizarea reformei instituţiilor care trebuie să fie de profunzime, pentru a nu
lăsa loc unor probleme în suspensie aşa cum s-a procedat cu precedenta CIG;
- elaborarea unei viziuni clare asupra funcţionării eficiente şi democratice a
instituţiilor unei Uniuni cu 27 sau 28 de membrii.
Reluând ideea Construcţiei europene şi în faţa Parlamentului European, preşedintele Romano Prodi susţinea că procesul lărgirii cu acest număr de membri este unul ambiţios, care presupune găsirea de soluţii tranşante care să nu slăbească Uniunea.
CIG trebuie să se angajeze în descoperirea unor probleme care se vor pune in domeniul:
- cooperării întărite,
- întărirea unei politici economice europene de securitate şi de apărare în locul
PESC-ului,
- apoi „reforma reformelor „ legată de modalitate de a lua hotărârile”.
Astfel, preşedintele Romano Prodi întocmeşte un adevărat inventar al nevoilor Europei cum ar fi:
1) o creştere viguroasă şi susţinută pentru a învinge şomajul şi excluderea socială şi pentru a consolida greutatea regională şi globală a Uniunii;
2) obţinerea securităţii prin reducerea surselor de agitaţie şi tensiune, prin
consolidarea securităţii (combătând criminalitatea, dezordinea instituţională, carenţele de educaţie, justiţia socială, protecţia mediului);
3) un sens care să ducă mai departe moştenirea unei civilizaţii profund înrădăcinată în valorile religioase şi civice, păstrând deschiderea spre alte culturi în numele umanismului, a libertăţii, a dialogului, a culturii şi vieţii spirituale.
În continuare Romano Prodii puncta ideea creerii modelului de societate pe care
să-l răspândească în lume „nu numai aici în Europa pentru a apăra interesele noastre”, un model de punere consensuală în comun a suveranităţilor, în care fiecare dintre noi acceptă să aparţină unei minorităţi. Noi avem, continua preşedintele o experienţă unică de oferit, experienţa eliberării omului de constrângerile penuriei, a războiului, opresiunii şi intoleranţei.
Pentru a satisface nevoile Europei, Uniunea trebuie să-şi centreze acţiunea sa
asupra priorităţilor reale pe care le impune perspectiva lărgirii, asigurând stabilitatea şi creşterea economică, dinamica pieţei interne, efortul de promovare a cercetării şi inovaţiei, preocupări de armonizare a sistemelor de protecţie socială şi de creare a unui spaţiu european al justiţiei şi securităţii. Este o manieră radicală de remodelare a Europei.
Bibliografie
1.Union Européenne, recueil des Traités,Tome 1, vol.1, Europ, Luxembourg,1999
2.Bino Olivi, l’Europe difficile, Ed. Gallimard, Paris, 1998
3.Emmanuel Todd, L’invention de l’Europe, Ed. du Seuil, Paris, 1996
4.Henri Mendras, L’Europe des Européens, Ed. Gallimard, Paris,1997
5.Ovidiu Tinca, Drept comunitar general, Ed. Did. Si Ped., Bucuresti, 1999
6.Tratatul de la Nisa, coord. V. Vese, A. Ivan, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001
7.Ch. Zorgbibe, Histoire de la construction européenne, P.U.F., Paris, 1993
8.Liviu-Petru Zăpârţan, Construcţia europeană, Ed. Imprimeriei de Vest, Oradea, 2000
9.Liviu-Petru Zăpârţan, Mecanisme şi politici ale integrării europene, C.F.C.I.D. Univ. „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, 2003
